Poeme, autor Elisabeta Iosif

   

Anotimp în flăcări

 

Toamna pictează dealul, aprinzând focul  anotimpului.

Se prăvăleşte chihlimbariu peste arborii în flăcări

 închişi în ţarcul sfârşitului de septembrie

Şi se propteşte în trei căpiţe aurii, gata să ardă,

Până-n căsuţa prinsă-n otava verii, încă  verde.

Creuzetul Alchimistului  cuprinde pădurea

Rostogolită-n toamnă, până în noiembrie…

Licărind, lumina curge pe faţa peretelui-cremene,

Pe coamă, pe arbori, până nu se mai vede.

Ce ofrande aduce copiilor prin lacrimi de sânge?

Cu ce joc magic îi implică pe scena ei tainică?

Mereu, ca un terapeut deschide calea spre cetatea

Cu imnul homeric,  închinat  zeiţei Demeter.

Toamna  produce nemurirea, sub semnul focului.

 

        ÎN OGLINDĂ

 

Femeia priveşte prin unghi de oglindă

Un ochi e mai limpede, altu-i strălucitor

Cad pleoape peste luciul din vis

Nud încovoiat prin magia ei

Atins de revelarea cuvântului iluminat.

Când cerc, când ploaie aplecată prin vers

În formele multiple ale luminii cu axa iluzorie

Invocând-o în cioburi de oglindă curbă.

La infinit, femeia, cer vertical

Asupra pământului orizontal.

Atlas îi este stâlpul cosmic, sprijinind oglinda.

 

În noaptea tăcerii

 

În noaptea tăcerii ţi-am trimis un gând,

 Floare alchimică în fereastra Templului…

Zeii soarelui nu se sfiesc de tăcerea nopţii violete

Ca şi Novalis, de copilăria edenică din Floarea de aur.

Fiorul tainic al zării de cristal verde e haina Poetului,

Descifrând taina lumii din noaptea tăcerii.

 

autor  Elisabeta IOSIF

 

Poveste simplă, autor Sorin Tunaru

Poveste simplă

 

Şi ce dacă mâine dimineaţă va fi tot la fel? Şi cui îi va mai păsa dacă eu voi fi stând în continuare aici, privind pietrişul rostogolindu-se pe râpele adânci printre dârele de ceaţă, lovindu-se de picioarele mele adânc înfipte în nisipul râului, picioarele mele de lemn, chibrituri îngheţate ce nu se vor aprinde niciodată, capul de staniol şi umerii din polistiren, găsite pe unde se aruncă resturile menajere? Şi cine ar mai trebui să ştie că eu, ca şi toţi soldaţii mei, ne-am rătăcit unii de alţii şi nu ne-a mai rămas decât să aşteptăm venirea dimineţii pentru a înţelege cum se poate pierde o luptă atunci când totul părea câştigat? Şi pe cine ar putea interesa urletul lui victorios căutându-ne prin pădurea înnegrită de cerul nopţii, foşnetul labelor lui groase şi botul ca u,n peşte muşcând la întâmplare? Că aici, fulgii de zăpadă cad încontinuu şi curând vor aşterne pe pământul negru o poveste atât de simplă încât ar putea fi chiar plictisitoare? Pe nimeni. Pentru că iarna nu a trecut nici până acum, şi puţin probabil că va trece vreodată.

*

*   *

Cel mai mult îmi plăcea să stau noaptea în patul meu, să privesc lumina lunii intrând pe gemuleţul mic, prin perdeaua colorată, aşezându-se liniştită pe tot patul. Iar atunci, strângeam puţin cearceaful şi în faţa ochilor, îmi apăreau munţii cu umbrele lor lungi, iar în văile negre se adunau, de prin grote şi din păduri, eroii nopţilor mele. În fiecare noapte trăiam, pe rând, viaţa fiecăruia dintre ei, râdeam când erau fericiţi, mă întristam atunci când vreunul pierea în ghearele giganticelor creaturi ce-şi făceau şi ele veacul pe acolo, pentru ca apoi să le trăiesc poveştile în somnul adânc ce-mi închidea ochii.

Dimineaţa, mă trezeam plin de viaţa eroilor mei, continuând să merg pe cărări înguste cu arcul şi tolba plină de săgeţi pentru ca apoi să mă ridic în coate şi trezit complet de lumina zilei, să ascult cu atenţie afară, sperând să-l aud venind pe tata. Iar tata venea întotdeauna la fel, strigând la câinele ce-l lătra chiar dinainte de a intra în curte, scuturându-şi bocanii de peretele casei şi aducând după el toate lucrurile acelea minunate pe care le îndesa, în timpul lungilor călătorii, într-un sac de cârpă pentru ca apoi să le arunce pe jos, în faţa mea, râzând. Eu mă uitam, cu teamă şi curiozitate în acelaşi timp, luându-le în mână, făcând cunoştinţă cu ele şi aşteptând cu nerăbdare poveştile pe care mi le vor spune. Dar, cea mai fericită era mama, o vedeam privindu-l pe tata cu tot dorul ce-o chinuise în zilele în care el lipsise şi ne lăsase ca nişte jucării uitate într-un colţ. Iar tata nu se mai oprea din vorbit, povestea în timp ce-şi lăsa haina groasă şi mirosind a cenuşă în cuiul ce se îndoise după atâtea plecări şi sosiri, uitându-se când la mine, când la mama. Ne spunea cum se luptase de unul singur, cum scăpase de colţii animalelor ca prin minune, desenând în aer fălcile uriaşe pe care le auzise clămpănind în faţa lui, de atâtea ori. Mama îl asculta şi ea uimită, uitându-se cu coada ochiului la mine şi eu eram atât de mândru încât mă urcam cu picioarele pe scaun să fiu şi eu la înălţimea mesei, să-mi pot pune coatele pe faţa de masă şi să-i ascult poveştile uluitoare ca un camarad care ştia, cu adevărat, despre ce era vorba.

Erau serile în care mă chema la el şi-mi arăta prăzile capturate de la monştrii pe care-i omorâse cu sânge rece, spunându-mi aspru să le duc în camera pentru că erau ale mele de acum, dar să am mare grijă de ele şi să le pun sub pat, iar când îmi va fi frică şi el nu va fi acolo, să le vorbesc, iar ele, îmi vor povesti cum s-au luptat ore în şir pentru că într-un final el să învingă şi, cu siguranţă, nu le-a fost ruşine să piară de mâna lui. Atunci, le strângeam în braţe simţindu-le mirosul de pădure, de iarnă şi zăpadă şi prezenţa lor îmi stârnea imaginaţia şi mă umplea de bărbăţie.

Apoi, mama aducea mâncarea iar tata îşi sufleca mânecile şi ochii îi sticleau ca ai animalelor sălbatice ce-l aşteptaseră pitite după vreun tufiş mai mare. Îi simţeam răsuflarea ca pe o urgie a naturii şi îi vedeam unghiile pline de pământ, palmele stângace cu furculiţele prea mici, şi îmi doream să fiu, cândva, ca el. Mama îl întreba de toate, şi pe unde a fost, şi pe cine a întâlnit, ce animale văzuse iar el repeta din ce în ce mai bucuros cum ajunsese în faţa râului acela mare, cum încercase să-l treacă înot şi toată pădurea se unise împotriva lui, râul se umflase furios, peştii deveniseră tot mai mari iar fălcile trosneau ca nişte capacane de urs. Se ridica de la masă povestind din ce în ce mai tare, cu firimiturile curgându-i de pe bluza ruptă iar eu mă facem din ce în ce mai mic ascultându-l, cum apucă sabia cu amândouă mâinile şi urlând din toţi rărunchii tăia părul de vrăjitoare al pădurii, făcând-o să ţipe de durere, după care, ajungând la malul apei sulfa atât de adânc şi fierbinte încât apa se trăgea la o parte înspăimântată iar monştrii se făceau, de îndată, nişte peşti mici şi lucioşi. Apoi, se lăsa cu greutate pe scaun, sorbindu-ne din ochi şi începea să mănânce în tăcere privind cu drag la bucatele din farfurie, zâmbindu-i mamei care aducea şi vinul, apucând paharul aşa cum făcuse, negreşit, cu gâtul şarpelui gigantic şi îl bea cu setea cu care băuse sângele bestiei, ştergându-se cu mâneca la gură şi privind mulţumit la noi. Eu nu mă săturam ascultându-l, voiam mai mult şi întindeam mâna spre mânecile roase de vreme, îl rugam să-mi povestească mai multe, iar el cu chipul brăzdat de oboseală se uita la mine nezicând nimic. Ochii i se închideau, îi vedeam pleoapele grele, ca şi scutul pe îl căra şi îl acoperea, noaptea, în mijlocul pădurii de iuţeala focului şi animalele veninoase, lăsându-se peste ochii negri, adormind încercând să-şi amintească o altă aventură, tot timpul diferită. Mama venea în spatele meu, îi simţeam părul fin gâdilându-mi ceafa şi mă trăgea uşor de mână şoptindu-mi să mă duc în camera mea. Dar eu voiam să mai stau un pic, să mă încalţ cu bocancii lui gigantici, să mă îmbrac cu armura şi să continui toate poveştile care aşteptau în inima pădurii, însă mama nu se lăsa, îmi spunea să intru în pat că tata era obosit şi eu, resemnat, întorceam capul după el şi îl vedeam adunat ca pe o stâncă pe care năpădiseră muşchii, respirând adânc cu mâna dreaptă aşezată sub cap. Mama mă urca în pat şi mă pupa pe frunte iar eu ştiam că va trebui să aştept o noapte întreagă să-l pot vedea, din nou, pe tata. Şi, niciodată nu adormeam prea repede, vocea lui încă îmi povestea, iar poveştile luau forma micilor jucării pe care le scoteam de sub pat şi le înşiram pe jos; în întuneric, le auzeam râsetele şi îmi imaginam discuţiile amuzante din care eu, atunci, nu înţelegeam chiar totul, dar îmi plăcea să le ascult. Adormeam printre ele, în regatul meu, înconjurat de slujitori, ostaşi, ziduri din perne şi graniţe râcâite pe jos.

Dimineaţa mă trezeam în sunetul trompetelor şi ieşeam de sub pat târâşi auzindu-l pe tata cum umbla prin grădină, tăind lemnele care trebuiau să ajungă toată iarna. Îmi plăcea să-l privesc, cocoţat pe pervazul verde, vorbind de unul singur când se ducea să mai ia câte o roabă plină ochi cu butuci. Apoi, ieşeam din cameră şi o vedeam pe mama, un pic mai fericită, călcând feţele de masă în timp ce, pe plita de piatră, se coceau ştiuleţi de porumb. Se uita grăbită la mine şi mă trimitea în curte să mă spăl cu apă rece apoi să vin să mănânc din farfuria tatii, folosind furculiţa şi cuţitul lui. Erau singurele dăţi când mă bucuram să ies şi să mă spăl în frigul dimineţii. Curtea era mărginită de gardul înalt din spatele căruia se vedeau vârfurile brazilor, iar mai departe, munţii păreau cu adevărat, marginile acestei lumi mărunte. Când mă vedea, tata arunca toporul cât colo şi mă lua în braţe, mă ridica deasupra capului şi îmi spunea, arătându-mi vârfurile munţilor: “vezi? Acolo am fost eu, sus de tot, de acolo de pe vârful acela te-am văzut şi pe tine şi pe mama!” Şi îşi întindea mâna groasă arătându-mi vârfurile acoperite de zăpezi. “Dar, nu ţi-era frică acolo, aşa de sus?” întrebam imaginându-mi vârful acela micuţ ca al unui ţurţure uriaş pe care, dacă nu vrei să cazi, trebuie să-l iei în braţe cu totul. El mă aşeza pe ceafă şi-mi spunea sigur de el: “nu mi-a fost teamă niciodată, acolo m-am urcat să vă văd pe voi, să fiu sigur că sunteţi bine!” După care mă lăsa pe jos şi îmi arăta roaba. “Ia-o şi mai adu nişte lemne că mai avem o mulţime de tăiat!“ Iar eu mă chinuiam să o ridic şi nu reuşeam mai mult de câţiva paşi. Tata, venea întodeauna în spatele meu şi o lua într-o singură mână, apoi o umplea şi mă punea şi pe mine deasupra. O împingea atât de tare încât aveam impresia că în orice moment ne vom răsturna şi, de frică, mă ţineam de margini, ţipam cât mă ţinea gura dar el nu se lăsa înduplecat şi răscoleam întreaga curte, speriind găinile, câinele şi făcând mâţele să iasă căscând de pe acoperiş. Erau zilele în care tata, mama şi cu mine eram doar trei caractere uitate în mijlocul pustiului înconjurat de pădure. Erau primăverile când, cu toţii, ne trezeam dis-de-dimineaţă şi ne uitam la cerul încă înstelat, la munţii colţoşi din zare şi la luna răsărind printre vârfurile lor ascuţite. Uneori, mama venea, şi-mi dădea pe furiş câte o jucărie făcută din bucăţi de lemn şi cârpe colorate şi-mi spunea la ureche, “spune-i că ai găsit-o în spatele casei, întreabă-l dacă ştie a cui este” iar eu chiar mă duceam cu jucăria mică şi tata o lua cu grijă, o privea cu atenţie, apoi se făcea c-o bagă în buzunar vorbind misterios: “da, cred că ştiu, au fost pe aici nişte prieteni mai mici şi voiau să te vadă, însă tu dormeai. O să le-o dau înapoi, este a lor, nu e lucru făcut de mână omenească” şi, zâmbind cu gura până la urechi, se întorcea cu spatele iar eu mă agăţam de el şi-l rugam să nu-i mai vadă pe acei prieteni, ce dacă nu era făcută de mână omenească, eu o voiam, iar tata o ridica cât mai sus obligându-mă să-mi ridic capul până o vedeam ca şi lipită de cerul albastru închis. “Nu, nu, băiatul meu, trebuie să vorbesc cu ei şi apoi mai vedem!” dar eu chiar nu mă lăsăm şi mă agăţam de pantalonii lui aşpri şi-l rugam până când se vocea i se înmuia şi îmi spunea pe un ton secret: “bine, ia-o, dar numai câteva zile, şi să ai grijă de ea, da?“ Eu săream cât mai sus să o prind apoi fugeam şi treceam pe lângă mama ţipând, “am luat-o pentru câteva zile, e a mea!“ Mă duceam în cameră şi închideam uşa apoi trăgeam cutia de sub pat şi o ascundeam printre altele asemănătoare urmând să-i găsesc un nume şi o slujbă pe măsură, în noaptea următoare.

Seara, în bucătăria mică, după ce terminam de mâncat, tata mă lua cu el afară. “Haide, vreau să-ţi arăt ceva!” Îşi punea bocancii grei şi zguduia duşumeaua când ieşea în aerul rece şi tare al nopţii. Mă duceam cu el în capătul curţii, acolo de unde puteai atinge cu degetele ramurile brazilor şi îmi vorbea de stele. Erau, spunea el, praful ce se ridicase din copitele marilor animale ce fugiseră din calea celui ce făcuse soare şi luna să stea pe cer. “Şi ce era înainte tată?” întrebam eu imaginându-mi animalele gigantice fugind îngrozite şi lăsând în urma lor nori uriaşi de praf argintiu. “Nu mare lucru, era doar întuneric, aşa cum este când te bagi sub pat” spunea el convins strângându-mă mai aproape de el. “Nu era nimic, până să se fi aprins soarele. Apoi, înainte să se stingă flacăra care-l aprinsese, cel ce făcuse toate acestea, se gândi că şi o soră mai mică ar fi binevenită, nu care cumva giganţii să se întoarcă atunci când soarele va fi obosind să ardă. Şi a făcut şi luna să stea de veghe, dar flacăra se stinse prea repede şi, de aceea, uneori o vezi pe cer întreagă, alteori jumătate.” Eu credeam toate astea, iar când luna ajungea printre vârfurile munţilor ascuţiţi, îi spuneam, “uite, arăta de parcă ar ieşi din colţii pământului”, iar el râdea şi mă ridica în braţe să o văd mai bine. “Priveşte-o, vezi cât de galbenă este? Când vei creşte mai mare o vei putea atinge cu mâna şi atunci ea te va primi! Ştii ce se află acolo?” Mă întorceam aşteptând răspunsul, iar el îmi şoptea la ureche, “te va chema la ea şi crede-mă că ştiu, nimic nu se compară cu o vizită acolo. Poţi intra în ea, e ca un palat în care se găsesc toate bogăţiile pe care ţi le doreşti. O poţi scutura că pe o puşculiţă şi bănuţi de aur vor cădea din ea şi îţi va da voie să-i iei pe toţi, nu se va supăra niciodată. Fă-te mare, curajos şi vei ajunge acolo!” Apoi mă lăsa în picioare şi spunea obosit, “haide, hai să mergem ne aşteaptă mama.” Ne întorceam, eu gândindu-mă la camerele plinde bogaţii pregătite pentru mine, strivind iarba grasă sub picioare, ascultând greierii şi nu mai vorbeam mare lucru.

Erau serile când, uneori, tata îşi turna ciocănele de ţuică şi vorbea cu mama despre lucruri pe care, atunci, chiar nu le înţelegeam. Mama mă trimitea în cameră şi îmi spunea să nu ies că tata e supărat foc, iar eu o ascultam şi plecam luând în pumn, pe ascuns, pâine şi biscuiţi să nu-mi las ostaşii şi slujitorii să moară de foame. Mă băgam sub scândura patului şi auzeam pe tata vorbind tot mai tare, lovind masa cu pumnul, dar eu îmi imaginam că-i doar toba bătută înaintea unei lupte drepte, apoi izbind cu piciorul în găleţile de pe jos. Mama începea să plângă dar tata nu se oprea şi eu, de frică, ordonam adunarea în formaţie de luptă, toate păpuşile şi soldăţeii de lemn se aranjau aşa cum voiam eu, să apere graniţele, palatul şi pe împăratul cel bătrân. În toiul nopţii, atunci, mi-era frică auzind-o pe mama ieşind în curte şi plângând lângă fereastra mea. Iar tata, ştiam, continua să îşi toarne ciocănele de ţuică şi să dea cu pumnul în masă, să vorbească foarte tare, chiar să urle, de unul singur.

Şi, mai tot timpul, adormeam înconjurat de ostaşii mei credincioşi, iar bocăniturile tatălui şi plânsul mamei se auzeau din ce în ce mai îndepărtate, tot mai mult ca un vuiet, parcă purtat de vântul ce trecea printre şirurile aliniate ale soldaţilor mei credincioşi.

Erau nopţile în care visam că sunt în fruntea armatelor mele colorate, auzeam fanfara cântând, treceam un râu adânc şi primejdios în care se vedau forme albicioase înconjurându-ne, se vedea apa unduindu-se când aripioarele lor albe ieşeau la suprafaţă, iar calul alb pe care eram se cabra speriat şi abia puteam să-l ţin în frâu. Pe malul opus ştiam că e tata pregătit să mă ajute, dar nu-l vedeam, formele albicioase deveneau tot mai lungi, tot mai mari, iar eu mă chinuiam să înaintez în apa care devenea tot mai adâncă. Auzeam din spate fanfara cântând iar pe malul celălalt erau stânci pe care năpădiseră muşchii, vedeam un foc mic şi scuturi făcute cerc. Iar tata, era acolo, ştiam că e pregătit să mă ajute, cum putea şi el, dar, într-un final, nimic din toate astea nu se întâmpla.

Mă trezeau zgomotele animalelor pe care mama le hrănea dis-de-dimineaţă şi îmi plăcea să stau în pat ascultând dimineaţa întinzându-se prin cameră şi împrăştiind umbra pomilor deşi pe pereţii albi. În acele dimineţi mă uitam de pe pervaz la mama şi o vedeam cărând găleata cu mâncare, mă gândeam să spun ceva de acolo de sus, să-i treacă supărarea dar, de obicei, doar o priveam. Apoi, tiptil, mă uitam sub pat şi vedeam figurinele aranjate, stând cuminţi de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Şi îmi revenea toată încrederea, aşa că, deschideam uşa incetişor şi îl vedeam pe tata dormind cu spatele la mine; în bucătărie încă plutea aroma ţuicii iar mama deschidea uşa privindu-mă uimită.

În acele dimineţi mama se ferea să-mi zâmbească, o vedeam agitată, căutând din priviri orice de care şi-ar fi putut agăţa resemnarea, trecând pe lângă mine şi arătându-mi masa pregătită. Tata se foia în pat şi, cu greutate, îşi ridica pleoapele grele şi se uita la noi de parcă se mira că ne aflam acolo. Apoi tuşea de se scutura tot patul şi se ridica în cot, încercând să înţeleagă de ce suntem tăcuţi, mormăind un bună dimineaţa anemic. Iar atunci mama ieşea afară din bucătărie lăsându-ne doar pe noi doi. Ştiam că nu se simţea deloc bine, ştiam că îi părea rău şi luându-şi faţa în palme recunoştea vinovat: “aseară mi-au venit de hac toţi demonii pe care nu i-am omorât la timpul potrivit” şi ridica neputincios din umeri neîndrăznind să mă privească în ochi. De afară se auzea mama de după soba de vară făcându-şi de lucru cu câte o oală şi răstindu-se la pisici. În acele dimineţi, eu îi iubeam pe amândoi mai mult ca oricând şi, deşi nu înţelegeam prea multe din tot ceea ce vorbeau, ştiam că în curând voi ajunge mare ca şi tata, voi fi în stare să ajung cu uşurinţă la luna arginitie şi voi ajunge în camerele ei bogate, iar tata nu va mai trebui niciodată să plece cu lunile şi mama nu va mai aştepta uitându-se peste gard la vârfurile munţilor. Aveam încredere în soldăţeii mei de lemn, ce se vor fi făcând şi ei nişte adevăraţi razboinci, că vom ieşi împreună din camera aceea mică şi întunecată, cu tavanaul strâmb, că o adevărată oaste, îmbrăcaţi în straie mândre, frumos colorate, şi mă vor sluji că pe cel mai de preţ conducător de oşti.

Tata se ridica cu greu, îşi aranja părul negru ca şi nopţile bântuite de visul acela urât şi ieşea din casă fără să mai scoată un cuvânt; îşi lua toporul, haina ponosită, căciulă groasă, ieşea din curte iar mama se uita după el cu ochii umezi apoi intra în bucătărie şi îmi smulgea farfuria din faţă: “hai, gata, trebuie să strâng!” spunea mototolind cârpa murdară şi ştergându-se la ochi. Erau dimineţile în care mi-aş fi dorit să nu mă fi trezit din visul acela şi să fi lăsat râul să mă înghită şi să mă răpună ca pe cel mai temut duşman. Aş fi preferat să fi fost eu însumi o jucărie de lemn aruncată sub patul în care dormea fiul demonului şi să-i spun, “uite, nu-mi pare rău că tatăl tău m-a omorât, a fost un adevărat luptător, a meritat să mă transforme într-o jucărie cu cap de staniol şi umeri de polistiren, da, a fost cel mai bun dintre noi doi, atunci!”

Dar, mama mă repezea şi mă trimitea să aduc pânze din pod, să le coasă, să-i facă tatii o haină nouă şi mie pantaloni pentru la anul. Şi ziua trecea încet, se auzea doar foşnetul vântului prin brazii ce ne înconjurau şi animalele trăindu-şi amiaza ca pe ultima pe care o mai aveau. Seara, poarta gardului trântindu-se ne trezea din tăcerea care ne umpluse ziua, mama se înţepa cu acul şi îi vedeam tremurul mâinii, mă privea cu ochii ei mari iar bocancii tatii se auzeau tot mai aproape, şi-i scutura de perete, tuşea şi mă striga afară. Săream de pe scaun şi îl vedeam stând în faţa mea cu chipul ca şi luna plină, cu zâmbetul care îmi făcuse copilăria atât de plină de viaţă şi îmi arăta cu mâna animalul răpus de el, un mistreţ mai tânăr, întrebându-mă, “ei, îţi place? ce zici?” iar eu nu mai puteam de mândrie, mă simţeam de parcă l-aş fi aşteptat ore în şir să vină cât mai aproape de mine pentru că apoi să-l dobor într-o fracţiune de secundă chiar cu mâna mea. Tata îl sălta şi mi-l arăta în toată splendoarea, îi vedeam burta cenuşie, mă lăsa să-i mângâi blana aspră, apoi îmi făceam semn să o chem pe mama, iar eu atâta aşteptam. Deschideam uşa şi-i strigam să vină, iar ea, calmă, aştepta un pic, uitându-se lung la mine de parcă ar fi vrut să-mi spună, “nu, nu acum, un pic mai târziu poate!” Şi totuşi, mama ieşea, privindu-l pe tata cu falsă indiferenţă, pipăind animalul mort, iar tata întindea mistreţul pe pământ şi o lua de mână. Îi spunea ceva la ureche, ea zâmbea, apoi o pupa ferindu-se de ochii mei şi serile păreau, din nou, acele seri în care eram doar trei personaje minuscule pierdute în pustiul înconjurat de brazi. Imediat după aceea, mama venea lângă mine şi mă împingea în casă, îmi arăta camera, să stau un pic acolo să-i las doar pe ei doi, că aveau ceva de vorbit. Eu nu ziceam nu şi, cuminte, intram în cameră, ascunzându-mă sub pervazul verde şi ascultându-i vorbind. Tata apăsa fiecare cuvânt, răguşit, în timp ce mama vorbea în acelaşi timp, de parcă l-ar fi întrebat, “de ce toate astea?” iar el, încerca împăciuitor să-i răspundă, aşa cum putea şi el. Apoi intrau în bucătărie iar tata venea în camera mea, se aşeza pe colţul patului şi se uita la mine de parcă ar fi vrut să afle acolo răspunsul la întrebarea, “de ce?” iar eu mă întindeam sub pat şi trăgeam de acolo jucăria mică, întinzându-i-o. “Ia-o dă-o înapoi prietenilor tăi mici, cred că ar vrea şi ea acolo!” El o lua, îi spunea în şoaptă câteva cuvinte şi mi-o dădea înapoi. “Nu, este de prea puţin timp aici, nu te ştie, iar prietenii mei mici o făcuseră pentru tine, ţine-o acolo”, iar eu îmi scuturam capul, “nu te cred, nu te cred, nici pe pe tine şi nici pe prietenii tăi mici!” Tata se ridica şi venea spre mine, “să nu mai gândeşti aşa”,apoi mă ridica deasupra capului şi îmi arăta vârfurile munţilor prin geamul micuţ, “uite-i îi vezi? acolo stau de mult timp, special pentru tine şi vom ajunge la ei, împreună, peste câţiva ani, ne vom uita de sus la casa noastră, o vom vedeam pe mama hrănind animalele şi îngrijind prin curte! Ne aşteaptă! Te voi învăţa cum să îi urci şi cum să le vorbeşti, iar ei vor avea grijă, cât vor putea, de tine. Sunt ai tăi, să ştii asta!” Eu, atunci, uitam şi de visul acela urât şi îi priveam cu drag aşa cum priveşti un pui de câine, erau mari dar, în acelaşi timp, mă aşteptau să vin la ei. “Şi de acolo ajung mai uşor la lună?” îl întrebam, iar el mă lăsa jos şi se apleca spre mine. “Nu, nu vei ajunge mai uşor, sunt doar două călătorii diferite!” Apoi îmi cerea să-i arăt armata mea, să o scot aliniată în faţa lui şi eu nu mai puteam de bucurie, îi adunam de sub pat şi-i ridicam în picioare ţipând “alinierea!” iar ei alergau speriaţi să-şi ocupe locurile în linie, soldăţeii mei de lemn, vopsiţi în culori strălucitoare, armata mea şi eu, regele, înălţam mâinile şi-l salutam. Iar tata era chiar mulţumit, mă întreba dacă sunt de bază şi curajoşi, de care îmi plăcea cel mai mult, iar eu îl aşezăm pe cel mai mare şi-i strigam, privindu-i ochii pictaţi cu vopsea, “dacă eu voi fi înghiţit de apele râului sau dacă viteazul meu cal va cădea din picioare şi mă va strivi sub greutatea lui, eşti gata să-mi iei locul?” apoi îi scuturam răspunsul afirmativ şi strigând din nou “alinierea”, îl ridicam şi-l dădeam tatălui care îl lua şi-l ştergea cu mâneca cămăşii roase de vreme. Îi vedeam fruntea-i brăzdată de oboseală şi de griji, frământându-se cum să facă mai bine, apoi mă lua de mână şi punea jucăria pe pervaz. “Uite, mâine dimineaţă eu voi pleca din nou. Dacă îl laşi aici, voi şti că eşti bine căci el va avea grijă de toţi când eu nu voi fi cu voi.” Şi îl trăgeam de pantaloni, “unde pleci? abia ai venit!”, iar el se uita la mine şi-mi spunea, “vezi, va veni o vreme când va trebui şi tu să-ţi laşi soldăţeii şi să pleci de unul singur.” Cântărea jucăria în mână şi dădea cu unghia peste vopseaua scorojită, “atunci, va trebui să pleci fără să te uiţi înapoi şi să te rogi să te întorci înapoi mai bogat un pic” iar cu degetul bătea în frunte. “Mai bogat, mai înţelept şi atunci vei fi de ajutor celor din jurul tău.” Îmi fixam privirea în crăpăturile duşumelei şi ştiam că de mâine dimineaţa vom fi iarăşi singuri. El mă aşeza în pat şi se întindea lângă mine şi începea cu aceeaşi voce, la început calmă, cu fiecare cuvânt adânc cântărit, poveştile lui, aventurile prin care trecuse. Şi mai încolo devenea atât de entuziast încât vorbea repede explicându-mi fiecare dihanie, cum trăia, cât de periculoasă putea fi, cum se adăpostise el într-o scorbură uriaşă dintr-un copac şi văzuse în trunchiul negru o funie atârnând, cum urcase pe ea şi ajunse sus acolo unde norii formau o insulă unde se adunaseră toate lucrurile frumoase de pe lume şi eu ascultam până mi se închideau ochii şi visam o insulă verde străbătută de un râu de gheaţă, plin de peşti mici şi roşii iar eu mergeam curios pe malul lui în timp ce fiecare frunză părea că vorbeşte cu o altă asemănătoare şi nu păreau mirate de mine şi de ce făceam eu pe acolo. Era un vis frumos iar dimineaţa mă trezeam cu ochii grei şi multă părere de rău, privind urma lui pe pernă şi săream speriat din pat, ducându-mă la pervazul ferestrei să văd dacă mai era acolo, tăind lemne sau aducând apă de la fântână. Iar în faţa geamului, pe pervazul verde, era el, soldatul meu curajos, privind şi el afară, la munţii ascuţiţi. Era schimbat tot, vopseaua nu se mai scorojea iar ochii îi erau negri ca tăciunele. Arăta frumos, colorat de tata în timp ce eu îmi trăiam noaptea ca pe o zi din poveştile lui şi îl luam în mână, îl strângeam simţindu-i vopseaua încă umedă şi, aşezându-l înapoi cu grijă, îi porunceam să vegheze cu atenţie şi să mă anunţe neîntârziat dacă cineva ar fi îndrăznit să ne încalce regatul, aducând cu el gânduri războinice. Apoi ieşeam din cameră şi o vedeam pe mama stând pe patul de acum mult prea mare pentru ea, cu mâinile strânse, bucurându-se că mă vedea şi, făcându-mi semn să mă aşez lângă ea, îmi spunea că tata a plecat în zori. Mă uitam la cuiul din perete cum stătea îndoit, degeaba şi mă înfuriam atât de tare încât îmi venea să-l scot de acolo, să-l pun în altă parte, mai dosit, în orice loc unde nu l-aş fi putut vedea. Iar mama se ridica cu greutate şi-mi încălzea mâncarea, o punea în faţa mea, în farfuria de metal din care mânca tata şi îmi spunea, “mănânci cu furculiţa lui, cuţitul şi l-a luat!” În acele momente, mâncarea avea gustul amar al plecării în graba dimineţii şi era rece ca şi zorile abia ivite printre dinţii lungi ai munţilor.

Urmau verile în care-l aşteptam, în fiecare zi, apoi veneau toamnele galbene, târându-se printre pomii încă verzi, luându-le şi bruma de fructe ce o mai aveau. Mama făcea curat de mai multe ori pe zi în curte vorbind cu pisicile, huşuind găinile şi strigând la câinele ce murea şi el de plictiseală. Începusem să car şi eu găleţile grele cu apă de la fântâna din spatele casei şi mama venea după mine să nu care cumva să cad în puţul negru, mă ţinea de şolduri şi mă urca pe marginea fântânii iar mie mi se făcea groaznic de frică privind în ochiul acela mic de apă, simţind aerul rece venind de acolo, de jos de tot. Seara îmi povestea cum ridicaseră casa din trunchiuri de brad şi pietre aduse de departe de pe marginea râului. Eu stăteam şi ascultam dar uneori mă gândeam la munţii ascuţiţi şi mă întrebam când voi creşte odată mai mare să mă pot duce acolo unde tata îmi spusese că sunt ascunse toate bogăţiile lumii? Şi timpul trecea, toamna pleca şi ea lăsând în uma ei pomii dezgoliţi de frunze şi făcând loc chiciurei apoi troienelor de zăpadă. Erau iernile în care ieşeam tremurând de frig până în spatele casei şi mă întorceam cu lemnele reci ce-mi zgâriau mâna. Le simţeam mirosul de brad şi îmi aduceam aminte de primăvara când iarba creştea înaltă cât o pădure iar tata mă alerga prin curte, când îmi povestea de ce e soarele acolo, în timpul zilei pe cer şi noaptea doar luna. Erau serile de iarnă când stăteam în faţa geamului îngheţat şi cu degetul desenam luna rotundă ca un bănuţ, apoi îi făceam şi nişte ochi mari să mă vadă odată şi pe mine şi să mă cheme acolo sus, erau momentele în care uitam până şi de soldaţeii mei de lemn, atât de mult îmi doream să merg mai întâi pe vârful munţilor, doar să strig pe mama şi pe tata de acolo de sus, iar ei să-şi pună mâna la frunte să mă vadă, că reuşisem, iar tata să-şi azvârle toporul greu cât colo, să arunce roaba la o parte şi să strige atât de mândru la mine încât să-i aud râsul cutremurător până sus şi să mă cobor deîngrabă la ei, să stăm în jurul mesei ca oamenii mari şi să facem planuri importante pe care să le zgâriem cu cuţitul în masă şi să le udăm cu vin. Eram atât de sigur că acele vremuri vor veni în curând încât adormeam gândindu-mă, dacă mâine dimineaţă mă voi trezi mare, atât de mare încât nu voi încăpea în pat, ce voi face? Voi ieşi din camera pe burtă, apoi în faţa mamei uimite îi voi spune că mă apuc să înalt un pic tavanul? În acele nopţi nu visam mare lucru. Poate că era mai bine, dimineaţa mă trezea lumina sugrumată a dimineţii-noapte, în care nu se zărea decât zăpada albă sclipind. Ieşeam din cameră şi mă uitam la mama cum făcea curăţenie prin toată casa, apoi, îmbrăcată în cea mai groasă haină se ducea afară din curte, într-un loc numai de ea ştiut şi se întorcea acasă cu un brad mic şi verde, plin de zăpadă pe care-l punea într-un colţ spunându-mi sever să nu mă ating de el. Dar eu ştiam că în anul acela, Moş Crăciun va veni, din nou. Banuiam că el nu există, la noi nu venea nimeni, niciodată, dară-mi-te Moş Crăciun? Totuşi, îmi plăcea să-i fac jocul şi să mă prefac a crede. Ne aşezam la masă, de afară se auzeau urgiile iernii, vijelia lovind uşa că şi o cloanţă cu mătura, mama se ridica şi o proptea cu un lemn apoi se întorcea şi mâncam în linişte, vorbind puţin şi trăgând cu urechea la furtuna ce-şi făcea de lucru pe afară.

A fost seara aceea, când, printre şuierăturile vântului se auzi uşa gardului închizându-se, apoi zăpada scârţâind. Am stat la masă şi m-am uitat la mama, i-am citit speranţa, bucuria şi, când am vrut să sar de pe scaun, mi-a prins mâna spunându-mi să rămân acolo şi să termin masa. Apoi, se auziră bocancii grei lovind peretele iar mama se ridică încet şi se îndrepta spre uşă. Nici nu apucă să facă câţiva paşi, când, se auziră  strigătele tatii, pumnul lui greu lovind uşa. Şi atunci n-am mai ţinut seama de ce îmi spusese, m-am ridicat şi am ajuns înaintea ei la uşă, am dat propteaua la o parte şi am deschis-o. El stătea acolo în prag ca un trunchi ros de vreme, cu părul albit de zăpadă şi acoperit de piei cenuşii. Tuşea înghiţind aerul cald din casă şi nu mai ştia ce să facă, iar mama, care rămăsese în spate, mă împingea, “hai du-te, ajută-l“ iar el intră greoi că un urs, desfăcându-şi căciula şi pielea grea din spate. Rămase, dintr-o dată, aşa cum plecase, cu aceeaşi cămaşă mâncată de timp şi mă luă în braţe aşa cum ursul îşi strânge prada până o rupe în bucăţi. Încerca să vorbească dar sunetele neinteligibile îi ieşeau din gură, apoi mă punea pe ceafă şi se ducea grăbit spre mama care doar îl privea şi nu spunea mare lucru. Tata mă ţinea într-o mână iar cu cealata trăgea uşa din nou, şi de pe prag, din colţ, aducea cel mai mare sac pe care-l văzusem vreodată. Îl aruncă în mijlocul bucătăriei şi-mi indică cu degetul să mă duc la el să-l desfac, să văd ce era acolo. O pupă şi pe mama care îl aşeza la masă şi, cu mâinile tremurânde, îi aducea farfuria lui de tablă plină ochi cu carne fiartă şi cartofi copţi. Iar el doar se uita, abia avea putere să mănânce. A fost seara în care tata nu a mai spus nicio poveste. Toate erau acolo în sac şi ele vorbeau doar dacă te uitai la ele. Şi aveau ce poveşti! Erau pietre colorate, ciuperci de copac gigantice, oase de animale şi câte şi mai câte…! Tata era atât de obosit încât mă privea ca şi cum s-ar fi aflat departe, în capătul curţii şi mama mi-a spus să mă duc curând în cameră că vom avea tot timpul a doua zi. Iar eu, m-am dus cu părere de rău în cameră trăgând după mine toate lucrurile aduse de tata şi le-am răsturnat pe jos. La lumina lumânării le scoteam şi mă uitam cu atenţie la ele, le ştergeam de pământul uscat sau scoteam firele de iarbă ce se lipiseră de ele. Şi nu mai aveam răbdare să mai aştept până dimineaţă aşa că, mă băgam în pat şi speram să adorm repede, cât mai repede, să treacă noaptea şi să mă trezească tata la răsăritul soarelui. Mă tot foiam privind geamul şi soldăţelul ce rămăsese acolo, nemişcat, auzind-o pe mama vorbindu-i tatii moale, cald, iar tata răspunzând în somn. Dimineaţa am sărit din pat şi m-am repezit la geam, nu care cumva să se fi topit zăpada prea repede şi tata să fi plecat din nou fără că măcar să-mi spună ce făcuse, pe unde fusese, totul. Am ieşit din cameră şi l-am văzut ascuţind-şi cuţitul de pielea groasă; se uită la mine cu ochii măriţi, continuând să-şi facă treaba iar eu m-am aşezat lângă el şi i-am povestit că am reuşit să mut găleţile cu apă şi să o ajut pe mama prin casă. Iar el, atunci, s-a întors spre mine şi mi-a spus că vrea să mergem în pădure, în curând, să-mi arate ceva secrete, nu departe, doar în jurul casei.  Eu am sărit de pe scaun, “acum, acum să mergem!” şi el zâmbind, mi-a arătat farfuria plină: “nu acum, după ce mănânci!” Mama intră în bucătărie aducând cu ea viforul de afară, spunându-ne “bună dimineaţa!” apoi lăsă greutăţile pe jos şi se şterse cu cârpa pe mâini. “Mai încolo plecăm un pic, pe afară!” i-a spus tata cu mândrie arătându-mă cu bucata de piele. “Unde vă duceţi?”, întrebă ea curioasă, “aici, pe aproape să vadă şi el lucruri noi că-i bărbat în toată regula!” răspundea tata făcându-mi cu ochiul. Iar eu nu mai puteam de nerăbdare, înfulecam fiecare dumicat şi ştergeam farfuria de părea ca şi nouă. “Sunt gata!” am spus nerăbdător, sărind de pe scaun. Mama se uita, când la mine, când la tata, “mâine-i crăciunul, nu staţi mult că diseară vă pun  pe amândoi la treabă. Încep eu, de acum dar dacă nu faceţi nimic, nu mâncaţi!” termina ea zâmbind. Iar tata îi promitea că până la apus, cel târziu, ne vom întoarce. Nu îmi amintesc cum m-am îmbrăcat dar ştiu că nici nu am avut răbdare să-l las pe tata să-şi soarbă ceaiul fierbinte. “Mai repede, că apune soarele şi trebuie să ne întoarcem” îi spuneam eu tatii care îşi verifica bocancii şi îndesa pâine în buzunar. Am ieşit în urgie, zăpada se aşternea curată în faţa noastră, iar vârful gardului abia se mai vedea. În zare, brazii erau plini de zăpadă dar vârfurile munţilor abia se mai zăreau din cauza ceţii. Tata îmi puse mâna pe umăr, “eu o iau înainte, tu stai lângă mine şi faci ce îţi spun, da?” Iar eu scuturam afirmativ din cap şi trăgeam aerul rece ce îmi ardea gâtul, concentrându-mă să-i imit gesturile, mersul şi, dacă e cazul, să fac ceea ce spune. Am trecut de gard şi în faţa noastră se aşternea pădurea că un zid. Tata se întoarse spre mine şi îmi arătă o potecă că o coadă de vulpe, “pe aici am venit eu aseară şi e bine. Vom merge câteva ceasuri bune, când eşti obosit să-mi spui şi ne oprim.” Iar eu nu am zis nimic, doar m-am uitat la el îndemnându-l să o ia înainte. Râse mulţumit şi începu să-şi facă loc printre crengile lungi că nişte mâini şi late ca nişte palme. Mai fusesem pe acolo în timpul verii de multe ori, dar niciodată iarna. Când îl întrebam de ce, tata îmi spunea că iarna e mult mai primejdios, sunt lupi înfometaţi, uneori chiar şi urşi treziţi de foame. Acum, însă, eram cu el şi nu-mi era teamă. Am mers mult timp, tata oprindu-se şi scobind în zăpadă cu cuţitul, scoţând bucăţi de rădăcini şi spunându-mi “vezi, astea sunt bune de mâncat dacă te rătăceşti vreodată nu vei muri de foame.” Îmi dădea să gust, simţeam pământul amărui, dar ele erau dulci şi plăcute la gust. Apoi se ridica şi îmi repeta “ţine minte, în pădure nu mori de foame!” O luă agale înainte uitându-se în dreapta şi în stânga, ascultând orice sunet pe care pădurea îl făcea. Am ajuns, la un moment dat, la marginea unei prăpăstii în care se vedeau adunate trunchiuri lungi de brazi. De la înălţime, arătau că nişte creioane aruncate în mijlocul zăpezii şi tata-mi spuse: “uite, aici am căzut eu cândva, noaptea. Noroc că m-am agăţat de nişte cioturi, altfel acolo rămâneam. Prăpastia asta este că un castron, iar vara, acolo jos, trece un râu mare care străbate muntele. Trebuie să mergi câteva zile în întuneric dar, apoi, ieşi lângă munţii care se văd de la noi din curte.” Eu mă uitam de pe marginea prăpăstiei şi-mi imaginam râul înaintând furios prin meandrele muntelui săpând galerii noi şi ieşind exact la poalele vârfurilor albe şi ascuţite ca nişte cuţite. Tata continua, aburi îi ieşeau din gură şi ţurţuri de gheaţă i se depuneau pe barbă. “Haide, să ocolim şi fii atent unde calci!” şuieră, uitându-se să nu fie vreo râpă acoperită de nămeţi. La un moment dat, scoase o cârpă şi o legă de o creangă. “Când ajungem pe partea cealaltă o vom vedea.” O puse sus de tot să contrasteze cu albul zăpezii din jurul copacului. Am continuat să înaintăm prin zăpada ce trosnea sub noi ca mobila veche până când am ajuns la marginea unei râpe de unde, în faţa ochilor mei, se desfăşurau munţii pe care-i vedeam din curte. Acum, însă, îi puteam privi în toată enormitatea lor, cenuşii la poale apoi, treptat, din ce în ce mai albi, cu vârfurile strălucind ca lama briciului în soarele argintiu. Tata se întoarse şi, cu degetul, îmi desenă în aer: “ în spatele munţilor se află o câmpie foarte bogată şi un oraş mare însă drumul e greu, trebuie să traversezi muntele, să-l urci până sus, pe vârful ăla din mijloc, apoi să cobori abrupt câteva zile. Ce zici, îţi place?” Iar eu, mă uitam cu ochii măriţi de uimire şi teamă, cum putea fi posibil aşa ceva? Şi-l rugam pe tata “să mergem acolo, că pot şi rezist”, dar el, “durează multe zile până să ajungi la poalele lor, apoi multe altele să ajungi în vârf. Ȋnsă, va veni o vreme când te voi lua şi pe tine, acolo sus, să ne uităm la căsuţa noastră care se vede mică, cât un fir de nisip.” “Şi cum ne vedeai, pe mine şi pe mama?” îl întrebam, “vedeam punctuleţul acela şi ştiam că el sunteţi voi. Ȋmi era deajuns!” apoi îmi spuse că trebuie să ne întoarcem, dar eu nu, nu voiam, aş mai fi stat acolo să mă uit la munţi, încă un pic. Tata mă împingea din spate, afundându-ne în pădure, din nou, dar eu ma întorceam din când în când, să mai văd o dată vârfurile lor strălucind ca ţurţurii de gheaţă, până când ramurile brazilor îi ascunseră privirilor mele.

A fost ziua când fusesem cu tata în pădure mai departe decât o făcusem vreodată, ziua în care îi văzusem atât de mari şi de înalţi, munţii mei de gheaţă. Iar soarele cădea de pe cer din ce în ce mai repede, brazii îşi întindeau umbrele lungi ca şi gâturile animalelor ce ies noaptea la vânat. A fost seara când, deodată, furtuna de zăpadă a început atât de repede, încât în câteva minute, abia vedeam în faţă paşii tatei care îmi tot striga să stau aproape şi să ţin gura închisă, să nu-mi intre gheaţă în plămâni. Mergeam încet, pământul părea că se cutremură iar zăpada se mişca în toate direcţiile. Ne ţineam de brazi, căzând şi ridicându-ne pentru ca apoi să cădem la loc loviţi de rafalele de zăpadă ce usturau ca şi nuielele din lem crud. Tata se întoarse spre mine şi-mi spuse, “trebuie să aşteptăm, nu putem merge mai departe, ne rătăcim, de acum e chiar periculos! Căutăm un adăpost şi stăm până trece.” Ne-am aşezat unul în celălalt, tata ţinându-mă în braţe şi apărându-mă de viscolul care părea că îşi înteţise eforturile. “Trebuie să ne ascundem undeva, nu putem sta aici. Tu rămâi nemişcat, eu mă duc câţiva paşi, vreau să văd unde ne aflăm!” spuse bătându-mă pe umeri. Eu n-am mai zis nimic, doar m-am uitat la el, “în două minute vin!” apoi dispăru în viscol. Am stat un timp adunându-mă mai adânc lângă trunchiul copacului, gândindu-mă la câtă dreptate avusese tata! A fost seara în care am rămas singur acolo, dar ştiam că el va veni. Şi a venit la mine un sunet înfundat, un fel de fornăit, urmat de o înjurătură; m-am ridicat un pic dar fulgii de zăpadă îmi înţepau ochii, am strigat la el şi mi-a venit înapoi un icnet, urmat de un urlet cum nu mai auzisem vreodată. Am început să tremur din toate încheieturile, nu ştiam ce să fac dar până la urmă am ieşit de acolo şi m-am îndreptat spre direcţia sunetului. Am mers luptându-mă să îmi ţin echilibrul şi am văzut pete de sânge apoi în faţă, ceva negru, mare. M-am proptit într-o piatră şi de acolo am încercat să mă apropii dar vântul şi zăpada mă împingeau înapoi. Mi-era atât de frică, încât nici măcar n-am scos un sunet când am simţit o mână grea strângându-mi umărul. M-am întors şi l-am văzut pe tata radiind de bucurie, cu mâna plină de sânge. “Gata, l-am omorât!” spuse uitându-se la mine lung. “Mi-a apărut în spate, o bestie cât toate zilele, dar am fost mai iute şi l-am surprins!” adăugă trăgându-mă de acolo. “Mergem repede înapoi, ştiu unde suntem!” Tata gâfâia şi sângele îi îngheţase pe mână. “Eşti bine?“ l-am întrebat, “nu ai nimic?” Se întoarse, şuierând “era unul mai mic, de aia l-am omorât aşa de repede, dacă era adult nu ştiu ce făceam. Nu am avut cuţitul meu, ăla mare. Asta este!”, spuse privind înainte prin ninsoarea deasă. “Nu mai este mult, dar, trebuie să ne grăbim. Nu se ştie, poate mai sunt şi alţii, de foame s-au trezit, ţi-am spus asta!” Şi fără să stea pe gânduri înaintă respirând din ce în adânc. La un moment dat, am văzut sângele pătându-i haina, dar nu am spus nimic. Îşi făcea loc prin nămeţii care îi ajungeau până la genunchi, împingând zăpada în lături cu mâinile, întorcându-se cu greutate ca un animal istovit să-mi spună ceva, dar nu înţelegeam mare lucru. Apoi, se opri brusc şi se sprijini de copac gros. “Un pic, am obosit” spuse desfăcându-se grăbit la piept. “Uite”, şi-mi întinse cuţitul, “ia-l cu tine, ţine-l tu de acum!” Era plin de sânge amestecat cu fire de păr, pământ îngheţat şi zăpadă. Apoi se prelinse încet, răsuflând şi zâmbindu-mi aşa cum făcea atunci când se aşeza în capul mesei, şi mă trase aproape de el. “Să stai aici până trece furtuna asta apoi mă trezeşti şi mergem împreună. Nu suntem departe” şi încerca să-mi arate undeva în spatele lui, drumul. Îşi adună puterile şi se ridică în capul oaselor şi din buzunar scoase câteva bucăţele de pâine. “Ia-le şi pe asta, le mănânci încet şi dacă te apucă somnul să nu care cumva să te laşi păcălit, da? Să nu adormi în zăpadă! Stai cu ochii deschişi şi să nu te gândeşti la nimic. Eu am să mă odihnesc un pic aici, până trece vremea asta proastă…” iar strânsoarea mâinii îi slăbi, îl auzeam vorbind cu mama despre turtele de crăciun şi despre mine, apoi închise ochii. L-am tras de mână, “tată, nu adormi în zăpadă, tu mi-ai spus că nu-i bine!” dar el nu mai zicea nimic. Chipul îi era atât liniştit de parcă ar fi visat ceva frumos şi îmi păru rău că încercasem să-l trezesc.

Am stat lângă el toată noaptea iar furtuna continuă până când, la un moment dat, se opri la fel de brusc precum începuse. Fulgii mici şi denşi se transformară în rotocoale mari care cădeau încet, ca nişte bucăţele de hârtie. Tata stătea în continuare rezemat de trunchiul copacului şi privea prin ochii închişi, la fel de calm, ca şi cum nimic rău nu s-ar fi întâmplat. Când mi se făcea teamă, strângeam mânerul cuţitului şi mă băgam mai aproape de el, mă frecam cu mâinile îngheţate la ochi atunci când simţeam că adorm. A fost cea mai lungă noapte şi, ciudat, parcă nu înţelegeam cu adevărat ce se întâmplase. Mă uitam la tata care stătea nemişcat de atâtea ore şi mă aşteptam că în orice moment să se ridice de acolo şi să mă ia de mâna să mergem acasă. Dar, în acelaşi timp, îi ştergeam zăpada ce i se aşternea pe faţă ştiind că el nu mai avea nicio dorinţă să facă aşa ceva.

Dimineaţă, m-am ridicat de lângă el şi am plecat încet în direcţia pe care mi-o arătase cu o zi înainte. M-am întors o singură dată, cât să-l văd adunat la lângă trunchiul bradului ca o stâncă năpădită de muşchi pe care zăpada continua să se aştearnă încet. A fost pentru ultima oară. Am mers, apoi, până când am ajuns la marginea pădurii, acolo unde el îmi arătase munţii; în faţă se vedeau vârfurile lor lucind în lumina lunii ca nişte lumânărele atârnate în bradul de crăciun. Am aşteptat să o văd apărând printre dinţii ascuţiţi şi am urmărit-o cum răsărea încet, galbenă, rotundă ca un bănuţ, tremurând în ochii mei îngheţaţi de frig şi trecând prin spatele lor, nişte vârfuri de creioane ce vor scrie pe cerul negru povestea asta simplă de crăciun. După aceea, şi luna se opri, pentru totdeauna, între vârfurile lor, amintindu-le totuşi să nu uite de scara colorată pe care eu urma să ajung în camerele ei calde şi să-i găsesc pe amândoi aşteptându-mă cu bradul împodobit şi masa pregătită, să stăm pentru ultima oară cu coatele pe masă şi să ascultăm toate poveştile pe care tata le născocea sufletul lui mare cât un sac de crăciun. Iar eu, de bucurie, mă voi duce la fereastra mică şi mă voi urca pe pervazul verde şi, de acolo, voi vedea casa noastră ca pe un punct auriu rătăcit printre altele, pe cerul nopţii de unde nu va mai ninge niciodată.

*

*      *

Şi cui ar trebui să-i mai pese că eu stau aici, cu tălpile înţepenite în lemnul verde al pervazului, privind tot timpul înainte aşa cum mă aşezase el, în noaptea aceea când venise să ne vadă aliniaţi şi fusesem ales din toată gloata doar pentru că fusesem făcut un pic mai înalt decât ceilalţi? De ce ar trebui să fie cineva fericit că eu stau aici şi privesc încontinuu la munţii negri de afară şi îl aud părăsind tiptil camera când stăpânul meu a adormit de-a binelea iar povestea aceasta am auzit-o pentru prima oară? Era una din preferatele mele, şi de aceea în următoarele luni am şoptit-o tot mai des. Şi de fiecare dată, ei se uitau afară la brazii înfăşurându-se în bătaia vântului si credeau că poate vine o furtună, dar, de fapt, era doar felul meu de a repeta această poveste simplă de crăciun. Nu vor şti niciodată sfârşitul ei, căci el este ascuns în lemnul picioarelor, în polistirenul umerilor şi staniolul

 

autor Sorin Tunaru

Ţi-aş scrie un poem în decembrie, autor Alina Dora Toma

Ţi-aş scrie un poem în decembrie

mamei mele, cu dragoste

 

sunt scumpi brazii, nu ca atunci când mi-i aduceai tu

lămurind iarna cu vocea ta gravă să fie frumoasă şi albă

poate şi pentru tine erau scumpi, doar că întotdeauna ai fost mai bogată

decât mine, decât anii grăbiţi

pe care-i rătăceam pe covor printre resturi de globuri sparte şi de beteală

 

pădurile stăteau la coadă până noaptea târziu pentru o moarte eroică

purtai pe umeri trunchiul ciuntit gândindu-te la cât de gol fusese, pe vremea ta

raiul acesta al brazilor

păşeai printre oameni fără să simţi coaja aspră înfigându-ţi-se în braţe

fără să simţi

povara moartă a Crăciunului pe care-l voiai viu

 

ţi-aş scrie un poem în decembrie, nici decembrie nu mai vine de mult

încet, se stinge un anotimp oarecare

abia prididesc să adun amintirile

împachetate în hârtii zdrenţuite

 

mi se pare că sunt aceeaşi, numai pe tine nu te mai văd înălţând

mândră şi tristă

o frunte de cetină

 

 

autor  Alina Dora Toma

Producție de film la Cluj-Napoca

Producție de film la Cluj-Napoca

 

 

Toamna aceasta a oferit publicului clujean cinefil, câteva surprize pe măsura așteptărilor și când spunem aceasta, ne vom referi la producțiile Persona Media, o echipă ce realizează filmări profesioniste și activități cultural-artistice în inima Ardealului. Deoarece acoperă o paletă largă de producții cinematografice, filme artistice, de scurt, mediu sau lung metraj, filme de acțiune, documentare, videoclipuri, filme de prezentare, etc., una din lansările  toamnei au fost, filmul artistic de lung metraj, adresat tinerilor ”În umbra luminii”, un manifest împotriva consumului drogurilor, sinuciderilor, sexului neprotejat, precum și lipsa comunicării, datorată distanței de mentalități și vârste. Regizat de Rareș Stoica, filmul pornește de la ideea piesei de teatru „Deşteptarea primăverii” de Frank Vedekind, subiectul fiind readaptat la actualitate. Având în centru povestea unori liceeni, cu preocupări specifice vârstei, ce întâlnesc o realitate crudă în căutările lor, ca mesaj, filmul cu durata de 90 de minute se adresează în principal tinerilor, însă el poate fi urmărit și de publicul adult de orice vârstă, pentru că până la urmă, orice adult se poate reîntoarce și regăsi în vârsta întrebărilor cu răspunsuri amânate. Prezentarea realistă a poveștii celor trei adolescenți e fin completată cu apariția secvențială a unui personaj aproape mistic, Domnul în alb, ce se ivește undeva în fundal, de câte ori tinerii sunt încercați în căutările lor. Domnul în alb este o metaforă a pericolului, trecută din planul spiritual în cel vizionar. Pentru că filmul este amintirea anilor de liceu, vreme în care Sebi, (personajul principal ce povestește) fusese mereu acompaniat de amicul său Marius dar și de prima lui iubire, Ela, prieteni pe care i-a pierdut undeva dincolo de dealul alb ce desparte viața de moarte. În scenariul filmului ”În umbra luminii” regăsim teme actuale conflictuale, cum ar fi cea a canoanelor sociale, conflictul dintre generații, precum și inhibiția unei comunicări firești datorată educației religioase excesiv de restrictivă, cazuri în care tinerii apelează la accesul informativ digital. În acest fel, ei obțin informații generale, care nu pot substitui sfaturile aplicate, prietenești și mature ale părinților. Frământările tinerilor, primele flăcări ale iubirii, lipsa de informație datorată graniței închise dintre ei și părinți, precum și stările conflictuale amintite pot duce la ireversibilitate! – este ceea ce filmul își propune să transmită generației tinere. Iar după semnele de întrebare, specifice vârstei premergătoare maturității, prin mesajul său, filmul ”În umbra luminii” nu face altceva decât să aducă un mare semn al exclamării referitor la schimbările aduse de această vârstă, ceea ce dincolo de artistic, devine educativ. Protagoniștii actori ai acestui film realizat în Cluj-Napoca sunt membri trupei de teatru ”Namaste”, foști elevi, care de altfel au și obținut anii trecuți premii naționale pentru interpretarea piesei de teatru ”Deșteptarea primăverii”.

Venind în întâmpinarea suicidului, un alt proiect Persona Media, artistic, social, informativ și în același timp educativ s-a concretizat prin filmul documentar ”Salvând vieți în România”. Realizat în colaborare cu Alianța Română de Prevenție a Suicidului, lansarea documentarului a avut loc în această toamnă, cu ocazia Zilei Internaționale de Prevenție a Suicidului, la Casa de Cultură a Studenților, Cluj-Napoca. Documentarul în regia lui Rareș Stoica oferă informații despre categorii de persoane predispuse suicidului, prin interviurile luate unor personalități de specialitate Prof. Dr. Doina Cosman, Conf. Dr. Horea Roman precum și preot Bogdan Ivanov. Partea artistică, jocul interpretativ al suferinței este susținut de nume cunoscute din lumea teatrului clujean: Miriam Cuibus, Petre Băcioiu, Cătălin Codreanu, Ramona Atănăsoaie, Florina Florian. Documentarul prezintă și exemplifică diferite cazuri și oferă soluții pentru salvarea sufletelor rătăcite în durerea care stârnește gândul suicidal. Urmărind acest documentar, avem ocazia să aflăm faptul că în România există voluntari care pot interveni în cazuri critice, dacă sunt apelați la un anume număr de telefon și că există diferite modalități de a corija atitudinea sau gândul suicidal.

Nu în ultimul rând, referindu-ne la varietatea producțiilor video Persona Media, la data de 1 Decembrie a fost lansat pe canalul youtube videoclipul ”Vreau” al trupei clujene hip-hop,  ”Personal”. Filmările la care au participat în jur de 150 de tineri voluntari clujeni au început în octombrie și au avut loc în diferite locații ale orașului, piața Unirii, str. Năsăud, Potaissa, Liceu de Coregrafie și Artă Dramatică ”Octavian Stroia”, club Vertigo, precum și zone din localitățile Sic și Jucu. Pentru realizarea piesei ”Vreau”, trupa Personal a colaborat cu membri corului ”Jubilate” și chitaristul Cristi Chelsoi. ”Vreau” este un videoclip care transmite energie pozitivă, vorbește despre prietenie, solidaritate, șansă iar trecerea timpului, măsurată în călătorii, vise și gânduri pozitive se conturează în versurile piesei printr-o imensă dorință de cunoaștere și nu în ultimul rând, speranță.

Succesul activităților audio-video Persona Media Production constă în faptul că echipa este formată din profesioniști în mai multe domenii (actori profesioniști, regizori, scenariști, echipă de filmare, echipă tehnică de montaj și procesare audio/video, casting, construcție decor, etc.), cu o experiență de peste zece ani pe piața media. De asemenea, stând de vorbă cu Rareș Stoica, managerul Persona Media aflăm că ”stăm foarte bine la capitolul «organizare», avem un sistem implementat de lucru, dar eficient. Suntem deschiși să discutăm cu toți colaboratorii noștri și să le explicăm posibilitățile realiste de realizare a proiectelor, într-un anume timp dat. Știm să ne organizăm timpul de muncă de la stadiul de pre-producție și până la post-producție, ne place munca pe care o facem, de aceea ne și dorim în principal ca producțiile noastre să aibă cele mai înalte standarde calitative.”

Obișnuiți fiind ca producțiile cinematografice să fie realizate doar la București, am întrebat dacă nu cumva Persona Media se va muta în capitală și am aflat că ”am dorit să existăm aici, în Cluj-Napoca, pentru că piața bucureșteană este aglomerată, pe de o parte și pe de altă parte, dorim să oferim producție profesionistă și în Ardeal. Practic, Clujul are toate resursele pentru a produce film. Aici există o facultate de Teatru și Televiziune, de Media, școli de actorie, trupe de teatru, muzicieni, firme sau persoane fizice care doresc aceste servicii. Și apoi clujenii vor avea avantajul că nu mai trebuie să se deplaseze în București și în felul acesta își vor reduce din costuri. Proiectele noastre cuprind fimări cinematografice dar și filmări de evenimente și practic absolut tot ceea ce ține de domeniul audio/video.”, spune managerul Persona Media Production.

Publicul cinefi, va fi surprins și în viitorul apropiat, cu numeroase producții video fabricate la Cluj. Persona Media ne anunță că ”avem mai multe filme pe rol: un film de lung metraj în lucru și suntem în discuții cu diferite trupe pentru realizare de videoclip, de asemenea anumite firme au apelat la noi pentru a realiza filmulețe de prezentare, de tip corporate.”

Filmele lansate în toamna aceasta au fost și sunt în continuare prezentate în școli din toată țara și proiectate cu diferite ocazii, pentru că dincolo de plăcerea artistică a privitorului, ele au și un caracter puternic exemplificator și educativ. Nu ne rămâne decât să ne bucurăm pentru că într-un important centru universitar din Ardeal a început să se producă cinematografie. Și să începem să urmărim filme video – made in Cluj-Napoca, by Persona Media Production!

 

autor Adina Ungur

Anunţul de înfiinţare al revistei ”Faleze de piatră” ( dec. 2009 )

Darul Sfântului Nicolae către iubitorii de proză

O noapte întreagă am tot umblat prin paginile voastre sperând că voi găsi, fie și numai într-o singură fereastră, o umbră lustruită de ciubote.
Micuțele ciubote!
Dar n-am găsit! și supărat pe mine însumi mai mult decât pe voi, că n-am știut un an întreg a însămânța în voi speranța, am smuls din pânza unui pictor această ponosită, șleampătă pereche. Unora le va veni ca unsă, altora posibil să le fie cumva prea strâmtă. Dar orișicum ar fi, eu zic că tot se merită perechea să fie încercată.

Nu am mari daruri și foarte greu îmi este să împart la toți urmând măsura dreaptă. Apoi mai e ceva… citind la voi pe poartă ‘republica’, sincer să fiu m-am cam temut să nu fie vorba de o farsă. Prea sună zgomotos și plin de fală pentru un grup de cetățeni așa…lipsiți de ghete. Dar cum și sfinții cât sunt ei de sfinți, în treburile artei nepricepuți s-au dovedit adesea, vă las în dar acest contur de carte:

http://falezedepiatra.net/
( structura viitoarei reviste – deocamdată în mediu virtual – a rețelei Cititor de Proză, primul număr la sfârșitul lunii decembrie 2009 )

De voi găsi după un an această carte închegată și răsfoind mă veți convinge, că fie numai și în artă, puteți cu adevărat să vă iubiți aproapele și renunțând la tot ce înseamnă trib și individualism feroce nu vă veți simți nici o secundă sărmani neîndreptățiți, ei bine atunci, altfel de daruri Sfântul Nicolae o să poarte.

Și vă mai las de-asemenea întru ajutor aceste vorbe, pe care tot le port de zeci de ani la pieptul meu :

“am oroare de animalul din noi când se ambalează în folosul său.”
(Panait Istrati )

și

“Ce am eu de spus Umanității? “
(Mihail Bulgakov)

 

Să fiți iubiți și să păstrați cu grijă ciubotele lăsate în dar !

06 Decembrie 2009

Speranţa, autor Lucian Gruia

 

După zeci de ani grei, de lectură năprasnică,

încercări încrâncenate de a scrie versuri,

perseverări nebuneşti,

iluzii, amăgiri, disperări, arderi şi stingeri,

am publicat, în sfârşit, pe banii mei

adunaţi cu multă trudă,

lucrând în schimburi de noapte

la depoul de tramvaie Dudeşti, din capitală,

volumul de versuri SPERANŢA.

Pe coperţile Sale am reprodus fotografia color

a unei lumânări aprinse în noapte.

Editură mi-a fost LINIŞTEA.

Am dus-o fuga la libraria ILUZIA şi am ocupat

un raft întreg cu multe exemplare

ale minunatei mele cărţi,

ba şi în vitrină am aşezat câteva,

împreună cu un afiş mare

în spaţiul noutăţilor editoriale!

Am aşteptat cu înfrigurare câteva zile

şi ţuşti la librărie:

–         S-a vândut ceva?

–         Nimic bătrâne, nimic.

–         Cum aşa? E o carte foarte bună.

–         O fi, dar lumea abia are bani  pentru mâncare,

nu şi pentru cărţi.

Am plecat foarte dezamăgit şi am revenit după alte câteva zile, nu se vându-se nimic.

M-am dus atunci cu cărţile lângă o tarabă

cu zarzavaturi, la piaţă.

Lumea zâmbea văzându-mi volumele pe masa pliantă,

unii chiar le răsfoiau amuzaţi, cineva chiar a mărturisit că sunt frumoase,

dar de cumpărat nu a cumpărat nimeni.

M-am dus la restaurantul Uniunii Scriitorilor

Toţi aşteptau să le dăruiesc câte o carte,

ceea ce am şi făcut.

Apoi m-am dus la alte restaurante, de lux,

dar nici un magnat

nu a dorit să cumpere nici o carte.

Apucându-mă disperarea, am comandat la

Serviciul de pompe funebre, un coşciug, mic,

din mahon,

căptuşit cu dantele, mătăsuri şi catifea

numai bun să încapă cartea.

Am alergat la preot să-mi oficieze slujba

de înmormântare creştinească a SPERANŢEI.

Am dorit să fie îngropată în pământul trupului meu,

în piept, în locul coastei din care

Dumnezeu a făcut-o pe Eva.

Spre  surprinderea mea, preotul Posomorâtu a acceptat,

contra costului unei înmormântări obişnuite:

–         Că doar tu te îngropi, nu-i aşa?

–         Desigur părinte, ce rost mai are să trăiesc fără SPERANŢĂ?

Mi-am pregătit un praznic de pomină, cu fripturi,

vin din belşug, ţuică

Şi am invitat pe toţi prietenii mei scriitori:

critici literari, poeţi, prozatori, directori de edituri etc

(ce dracu o fi cu ei că sunt aşa înfometaţi? – m-am întrebat deseori,

văzându-i la lansările de carte unde rad şi sting tot, dar cartea n-o cumpără şi

nu o citesc chiar dacă o primesc gratis!)

Şi preotul a început slujba citindu-mi stâlpii:

Eminescu, Blaga, Arghezi, Coşbuc, Bacovia,

Lorca, Rilke, Montale, Elytis etc

Apoi, m-am întins pe iarbă şi fiecare a venit

să de-a o lovitură de târnăcop în pieptul meu,

în carnea mea întărită de vârstă şi necazuri.

Sângele curgea şiroaie, invitaţii râdeau,

criticii loveau cel mai cu sete

poeţii se strâmbau de plăcere.

La început, mă durea îngrozitor, apoi tot mai puţin.

În sfârşit, cartea a fost îngropată

în locul coastei scoase cu forcepsul

după ce a fost fierăstruită cu drujba.

Da, acum eram mulţumit, am încremenit senin, zâmbind.

Şi s-a încins o petrecere pe cinste,

toţi dănţuiau, mâncau şi beau;

vinul le şiroia prin bărbile neîngrijite, grăsimea fripturilor le mânjea mâinile.

După ce au obosit de înfulecat, cineva a rostit:

–         Ce să facem pentru pomenirea poetului?

După o îndelungată pauză, o voce timidă a şoptit:

–         Să-i citim un poem din SPERANŢA.

O clipă s-au uitat miraţi unii la alţii şi au decis:

–    Bine, să auzim:

Şi cineva, urcat pe un scaun a citit.

S-a făcut linişte. După ce a terminat lectura,

publicul a aplaudat:

–    Frumoasă poezie, ia să mai citim una.

Şi aşa au citit toată cartea.

Apoi, fiecare a luat câte un exemplar şi a plecat.

Sufletul meu privea detaşat de lângă streaşina casei.

Nu mai ştiu ce s-a întâmplat după asta,

pentru că m-am înălţat.

autor Lucian Gruia

GUSTAVO ADOLFO BÉCQUER-Amor eterno, iubire eternă

Podrá nublarse el sol eternamente ;
podrá secarse en un instant el mar;
podrá romperse el eje de la tierra
commo un débil cristal.

¡ Todo sucederá! Podrá la muerte
cubrirme con su fúnebre crespón;
pero jamás en mi podrá apagarse
la llama de tu amor.

 

Poate înnegura soarele veşnic
poate seca marea într-o clipă;
poate spulbera osia lumii
ca pe un pahar fragil de sticlă.

 

Toate   se pot petrece! poate moartea
mă va învălui cu giulgiul ei  moale ;
dar niciodată nu-mi va putea stinge
flacăra iubirii tale.

 

 traducere: Ion Burhan

Vasyl SYMONENKO – Nunta lui OPANAS KROKVA

Nimeni nu a înţeles ce bolborosea asupritorul deşirat şi costeliv, însă de văzut au văzut cu toţii cum îi ieşeau din gură vipere. Şuierăturile lor ascuţite sunau prelung în urechile lor, iar pe urmă erau traduse în grai omenesc de către învăţătorul din satul vecin.

–     Spune că ieri în apropierea aşezării voastre au fost împuşcaţi trei soldaţi. Dacă asta

s-ar fi întâmplat în localitate v-ar fi omorât pe toţi, dar aşa vor să-i spânzure doar pe aceia ai căror fii sunt partizani. Dacă nu îi divulgaţi pe părinţii partizanilor, o să vă ucidă pe toţi.

Două sute de moşnegi, băbuţe, femei şi copiii stăteau sub soarele dogoritor, însă tuturora le era frig. Din ţevile automatelor şi mitralierelor, îndreptate spre ei toţi şi totodată spre nimeni separat, parcă sufla un vânt îngheţat. În văzduh, deasupra lor, plutea arşiţa de dinaintea secerişului amestecată cu o linişte apăsătoare, aducătoare de moarte.

Pe urmă, din gura esesistului au început din nou să iasă vipere.

–     Spune că vă mai dă zece minute, pe urmă va ordona soldaţilor să  tragă în voi.

Zece minute au tremurat ridurile pe frunţile încruntate, zece minute, soarele se scurgea prefăcându-se în tăcere, zece minute ochii amorţiţi priveau frunzele de troscot ce se întindeau încurcat acoperind pământul, căutând parcă în ele salvarea. Pe urmă mulţimea s-a mişcat frământată ca un lac, parcă, aruncându-l în faţă pe milenarul Opanas Krokva, care uitând să dea bineţe oamenilor s-a dus direct spre învăţător.

–     Spune-i acestui porc, că feciorii mei i-au împuşcat pe dobitocii ceia. Şi mai spune-i să

nu mă bată că sunt plin de râie, să mă spânzure direct.

–     Câţi feciori ai în pădure? – a tradus învăţătorul întrebarea esesistului.

–     Pe toţi până la unul.

–     Şi pe cine mai ai acasă?

–     A fost baba, dar a murit.

–     Nu ţi s-ar usca limba în gură! – se ivi din mulţime o femeie căruntă, poate cu un secol

mai tânără decât Opanas. – Mă îngroapă de vie şi încă în faţa oamenilor. N-ai să scapi de mine, irode, nici pe lumea cealaltă!

Esesistul a râs prelung şi cu poftă, după ce învăţătorul i-a tradus monologul bătrânei.

–     Asta-i baba ta? – l-a întrebat pe Opanas.

–     Îhă. A mea. A cui să fie?

–     Într-adevăr  feciorii voştri sunt partizani, cum a spus moşul? – au luat-o la întrebări pe

bătrână.

–     Într-adevăr. Parcă unul ca ăsta ar minţi? Toţi şoimii noştri şi-au făcut cuib în pădure…

I-au spânzurat de ulmul uriaş, lângă fosta bisericuţă. Cu ochii plini de uimire se uitau la mulţimea pe care au salvat-o de la moarte, scoţând limbile învineţite în urma călăilor săi.

 

* * *

 

Opanas Krokva nu a avut niciodată copii, iar baba Oresya care s-a unit pe veci cu el prin funie nu a fost niciodată soţia lui.

Lumea vorbea că în tinereţe s-au iubit foarte mult şi vroiau să se căsătorească, dar părinţii nu au fost de acord, au măritat-o pe Oresya după unul mai bogat.

Poate acesta-i adevărul, sau poate fantezia oamenilor creează o nouă legendă despre o mare dragoste care de abia în faţa morţii a prins viaţă.

 

Traducere din limba ucraineană de Mihai Hafia TRAISTA

dacă / ea, autor Marius Conu

 

dacă

miroase a stele
şi a praf
deşertic
fruntea mea îngândurată…

dacă tu crezi
că eu nu am
învăţat să iubesc
altfel decât
cu inima…

daca tu şti
moartea mea
în vastele spaţii
ale însingurării…

miros a spinare de cerb
şi a ţipăt
luminos
de lună
prelingându-se
în colţurile
întunecoase
ale camerei…

dacă tu
nu mă săruţi
pentru încă o
clipă.

 

ea

ea este ca o regină,
pluteşte peste zâmbetul
tău ca o nostalgie…

ea ştie tot
ce trebuie ştiut,
ea râde…

ea îţi spune numai
ţie pe nume,
şi celorlalţi…

ea este înţelesul
ascuns al luminilor vii
ale oraşului
în noapte,
ea este sensul soarelui,
pasările pentru ea zboară
mai înalt
şi munţii sunt mai gravi…

ea este mai înainte
ca tu să ştii
toată înţelepciunea
şi mai înainte ca tu să
o săruţi ea te învaţă cu
tandreţe
şi gingăşie
despărţirea…

autor  Marius Conu 

 pictura Constanta Abalasei- Donosa

exerciţii de sinceritate – oamenii ferestre, autor Mihaela Popa

descătuşează seninul

şi forţa de atracţie

pentru

partea nevăzută

adevărul zici

are casa

pe cărări virgine

sculptează

piatră de temelie

 

colecționez priviri zâmbete

ce mă aduc mai aproape de mine

 

autor Mihaela Popa

Toamnă rece…, autor Victor Burde

Toamna ce întinde plasa brumii-naltă,
Mi-a ucis azi noapte nuferii pe baltă.
Fără bun rămas, frunzele rotunde,
Sărutând luceferi au pierit în unde…

Legănată barca ce mi-a dus iubirea,
Prinsă-n vântul serii lunecă aiurea
Şi pe vâsla veche ce găsea limanul,
Mai pluteşte numai sufletul, sărmanul.

Muţi, cocori pe apă scuturând aripa
Gata de plecare îşi aşteaptă clipa
Ca să se înalţe părăsind pământul,
Către alte lumi, înfrăţiţi cu vântul.

Numai eu jelesc şi cu frunza udă,
Prinşi în vântul toamnei, cine să ne-audă?
Dragostea mi-e dusă- altul să o poarte
Uite, moare frunza – peste altă moarte…

 

autor Victor Burde 

Lupta pe care nu vreau s-o câştig…, autor Anca Tanase

las cerul
să-şi despletească ploile asupră-mi
las fulgerele
să cadă în jurul meu
şi accept
că unul mă poate nimeri
nu îmi astup urechile
când tună: e un avertisment…
toate
sunt un mod
de a mă lua la trântă,
sperând
că înfrângerea mea
va fi victoria
îngerului!

 

autor Anca Tanase

Eu neputinciosul…- autor: Gabi Schuster

Măcar de-aş avea fie şi minuscule
destule cuvinte
precum bezna umbre fără margini-contur
snop fedeleş să nu se împrăştie mânate
de roata soarelui

firea lucrurilor este alternativă
ziua urmează nopţii
cum şi iubirea iubirii
moartea naşterii

de m-o ţine în răsuflarea stelelor
sub voaluri plisate
iubita mea va fi un înger
desfăşurat în bolţi suprapuse

pătruns de eter vântul-văzduh
se destramă
eu neputinciosul îţi mângâi degetele.

 

autor Gabi Schuster

Amintiri , autor Farcas Narcisa Liliana

Am primit mărgele de ziua gutuilor

Și trei rânduri de sandale într-o după-amiază cu castele,

Un breloc cu inimi de piatră jurând veșniciei iubire

Și un zâmbet de lămâie pictat pe ceașca de ceai a unui Mandarin

Am gândit că sunt amintiri frumoase

Pentru ziua când se va întoarce acasă

Vioara cu flori de pădure a tatălui meu.

 

autor  Farcas Narcisa Liliana 

despre lume, autor Dorina Neculce

făureşte doamne un alt
aşternut nopţii privire
tocită în scâncet de timp
cuprinde mâinile mele înainte să
bată neruga la porţile iadului
să nu mai fiu rob să nu mă
destăinui obrazului negru
cu armură de ceară

îmbracă-mi sufletul în franjurii sorţii
cotrobăie-mi în zile fade cu lumină
-substratul inimii-
pânză subţire
scuipată de păianjenii sorţii
spectacolul lumii începe a
nu ştiu`câta oară pot răsuna
tobele cu lovituri de bâte şi
o să mă caţăr în corabia băştinaşului ademenit
de cântecul solitar al pisicilor nebune
somnambulii o să-mi urmeze calea pe
umerii gândului o să şi murim aproape singuri
strângând la piept păpuşile chioare de
verdele incandescent al
strălucirilor deşarte

 

autor Dorina Neculce

 

Rondel de versificator, autor Ionel Mony Constantin

Eu sunt un simplu versificator

Armonizând cuvintele deşarte

Îmbălsămate-n înveliş sonor

Ideile sunt pentru mine moarte

 

Eu vă mimez dureri ce nu mă dor

Şi bat în tobe ce demult sunt sparte

Eu sunt un simplu versificator

Armonizând cuvintele deşarte

 

Eu sunt al nimănui şi-al tuturor

Un visător ce-a vrut să scrie-o carte.

Vorbindu-vă de tot ce ne desparte

De dragoste, trecut şi viitor

Rămân un simplu versificator

 

autor Ionel Mony Constantin

câmpul , autor Iordache Dan

de câţiva ani luptăm
şi când te baţi
fiecare mişcare a mâinii
e o boltă de catedrală.

orice furie
dacă o dai cu încetinitorul
devine un murmur
o pată infuzată

un mac poate ieşi prin palton
şi e atât de linişte
ca sunetul imediat următor
căderii barosului.

la sfârşit ne aşteaptă?
uneori simt că lipseşte ceva.
ceva nedesluşit
pe o baricadă de stele.

 

autor Iordache Dan

Simfonia Libertăţii Absolute /Autoportret în alb , Costel Zăgan

Lumea cântă libertatea

tăcerea pe toţi ne-adună

vrând din nemurire partea

noi visăm Limba Română

Tăcerea pe toţi ne-adună

în zadar e sufletul rebel

cine trece zău o să rămână

visul ne vorbeşte numai el

În zadar e sufletul rebel

vrând din nemurire partea

n-ar putea trăi altfel

lumea cântă libertatea

Poezia când mă-nstrună

Dumnezeu vorbeşte în română

Autoportret în alb

Poetul se compune probabil şi dintr-o grădină
Prevăzută în faţă cu şuruburi şi flori de câmp
Cu iarbă care rugineşte de la prima oră
Când roua nici nu s-a ridicat până la genunchiul broaştei
Dar domină toate înălţimile posibile la acea oră
În negru şi-n alb abis lângă abis
Un Turn Babel în toate direcţiile
De la mansardă pândesc c-un binoclu în infraroşu
Cum omul coboară din ce în ce mai des din maimuţă şi uită fereastra deschisă
Cerul rămâne iar vacant
La pian semnez o cerere de punere în posesie muzicală
Brusc un glonţ ca o scrisoare de dragoste îmi găureşte autoportretul
Lăsându-l natură moartă cu doi îngeri şi-un covrig în do minor.

autor Costel Zăgan, CEZEISME II

Cum se naşte cântecul, autor Llelu Nicolae Valareanu

Umbre îngheţate-n dansul lunii,fantomele…
păsări cu cerul smuls din aripi,
femeia departe cu mirosul de busuioc
al părului pe umerii gândurilor mele.
Iluziile casei, dorinţe rătăcite,
noduroase însemnări de cuvinte,
distilerii de vise, ceasuri de întâmplări
de care ne separă un arbore ireal,
simbol al timpului respirând viitorul
şi râul, malurile sale opulent încărcate
prin care înoată femeia să ajungă la timp.

Cineva-mi toarnă-n cuvinte efuziuni florale,
cineva le umple cu mirosul femeii grăbite
sculptând un lanţ de clepsidre
prin care nisipul se mişcă aidoma valurilor.
Zile şi nopţi se scad şi se adaugă
pănă în cilpa când ne vom întâlni
hrănindu-ne din cuvintele frământate,atunci se naşte cântecul în somn

 

autor Llelu Nicolae Valareanu

Să uit de ce nu mor, autor Dorina Şişu

Să uit de ce nu mor

m-a ostenit tăcerea
dar am să tac
război în cercul din care am scăpat
scad limitind privirea din omul nou sărac
în ce arest mi-e chipul ce-și doarme în nămol
sărmane străruințe
ispite judecate?
ah, în ce paloare lumina stă să pice
o salamandră-n noapte odihna și-o măsoară
alături de un vis și-un gând îmbătrânit
”mai stai cu mine” zic și ochii ți-i măsor
atât de reci de parcă zăpada dă să frigă
mă scaldă în splendori un hău venit fugar
și îmi șoptesc continuu să uit de ce nu mor
de ce iubirea vrea păcate ‘nduplecate.

24 noiembrie 2012

 

autor: Dorina Şişu

șoptit , autor Nuta Istrate Gangan

tu nu  mai crezi în sfârşituri de lume

eu nu mai cred că iubirile mor

 

calendarele se sfârşesc acolo

unde nopţile noastre încep

lumina dimineților sticloase

dezvăluie artere pulsând neputincios

și riduri pe care nu le mai putem ascunde

sub farduri

 

noaptea învăluie

trufia mâhnirea şi teama

definește acut simțurile

plătind tribut zilei care a fost

 

suntem doi orbi

testăm extrasenzori

îmi desenezi surâsuri pe piele  

apoi le sorbi însetat

trupul meu devine

amfora nevoilor tale

patimi și dureri se contopesc

lumea sfârşită se înfăşoară

în jurul gleznei mele

palma  îmi desface 

părul şi rochia

cu gesturi  îndelungi și moi

 

( șșșșșșșșș…

 toamnă

ploaie

when a man loves a woman…

iubire)

 

pană când lumea se sfârşeşte

în şoaptele noastre prelungi

 

autor Nuta Istrate Gangan 

Frica mea desenează zăvoare,autor Marilena Apostu

Frica mea desenează zăvoare

Plouă

în toată casa doar eu

şi această lacrimă răsfoită de umbre

aş vrea să fii aici

să vezi şi tu cum întunericul aţipeşte

în pletele mele povestite de fluturi

pe stradă

nu e nimeni cu grabă sub tălpi

tac şi ascult

cum cineva încearcă

să deschidă trecutul uitat sub praguri

frica mea desenează zăvoare

autor Marilena Apostu

În duminicile ploioase singurătatea, autor Rodian Drăgoi

În duminicile ploioase singurătatea

 

În duminicile ploioase singurătatea
are cel mai mare efect asupra bătrânilor (singuri)

 

le stoarce lacrimi îi loveşte cu capul de pereţi
îi urcă în ştreang

 

dinspre cimitir vine o femeie îndoliată
ţinând strâns în braţe amintirea unui copil

 

ziua tocmai se sfârşeşte în băltoaca
din faţa casei

 

autor  Rodian Drăgoi

cuvant 29- uneori doare…, autor Gherbaluta Gabriel

Uneori dor…nu-şi găsesc locul şi dor.
Nişte cerşetori invitaţi la jubileul reginei…
Acolo, mai în coada mesei,
Amestecaţi cu îngerii domestici care poartă felurile de mâncare
La mese.
Alteori sunt bolovani de râu
Cenuşii, rotunjiţi de curgerea timpului,
Alunecoşi pentru ca si gândurile ne sunt de multe ori alunecoase.

Doi
Peştera din spatele lunii are lumina stinsă.
Nu avem nevoie de lumină
Pentru a ne alege cuvintele…
Luminează ele.
Un fel de…cuvinte licurici ?-mă întrebi-
Da,îţi răspund, un fel de…
Continuăm apoi căutarea bolovanului cel mare să astupăm intrarea.
Cuvintele nu trebuie să fugă din noi…
Se pot rătăci,nu ?
Şi dacă se rătăcesc cum le mai găsim noi ?

.
Trei
Oamenii au uitat cuvântul…
Zeii,nu !
l-au ascuns şi ei atât de bine, încât nu mai dau de el.
Dar îşi mai amintesc, din când în când,că a existat ceva
Pe care tot ei l-au numit
Logos

.
Ultima ?
Dintr-o claie de păr,amestec de barbă şi plete,
Orbul cel bătrân îşi roteşte curios
Ochii larg închişi.
Molfăie printre gingii o altă odisee
Acoperindu-se încet de cojile cuvintelor .
Nu le mai simte gustul !
Dar ştie…

 

autor Gherbaluta  Gabriel

Lasi’ghi N’aa, autor KageSinner

Lasi’ghi N’aa

[M-aştepţi şi tu?]

 

 

Aştept de e nevoie până dimineaţă,

Să-ţi curgă raze dulci pe-obrazul fin.

Aştept cu nerăbdare stropii reci de gheaţă

Ce-apar întodeauna când noaptea e-n declin.

 

Aştept un semn să-mi laşi pe cerul ce-a luat foc,

Aprins de soarele născut şi azi în spuma marii.

Aştept să te trezeşti din nou, dar în alt loc,

Să te descopăr iar, întinsă-n largul zării.

 

Aştept ca ochii tăi acoperiţi de fluturi,

Să-mi caute privirea cum au făcut-o ieri.

Aştept să te ridici, şi-apoi ca să te scuturi,

De florile de maci, de florile de meri.

 

Aştept ca mâna ta să-mi dea atingerea râvnită,

Să simt cum degetele-ţi cântă simfonia.

Aştept cu-obrazul meu bătut de vânt, cu pielea tăbăcită,

De-atâta timp şi vreme rea; redă-mi tu armonia…

 

Aştept să-mi cânte glasul tău încă odată

Nenumărate note dulci ale viorii ce îmi sunt străine;

Aştept cu ochii-nchişi să le aud pe toate adunate laolaltă,

În imnurile ce le cânţi tu pentru mine.

 

 

Aştept să-ţi simt pe buze sărutarea,

De-adorm, întinde-ţi braţele şi ţine-mă la tine.

Aştept să mă învălui, oferă-mi tu uitarea,

Ca mâine să te caut iar, să nu mă pot abţine!

 

autor KageSinner

potecile, autor Ion Burhan

am iubit întodeauna potecile

potecile visului

potecile umbrelor

potecile iscoditoare de noi sensuri

 

ştiam că ele caută întodeauna pe cineva 

 care a trecut mai demult

grăbindu-se 

 

caut prin mine iarăşi vechile poteci

acum când ştiu că viaţa

e asemenea unui cerc

 că e aceeaşi vară

care a mai fost

şi surâsul tău la fel

ca-n prima zi

 

respir egal la urcuşul muntelui

iar piesele realităţii

par reaşezate  pe marginea cărării

pentru o nouă şansă

ca după un joc trişat

care tocmai s-a sfârşit

 

sunt iarăşi tânăr

şi nu mi se pare ciudat

 

peste un timp voi zări un călător plin de colb

păşind înaintea mea

 

mă voi prinde din urmă

pe mine

cel care a plecat mai demult 

grăbindu-se

 

autor Ion Burhan 

Insomnii de demult, autor Camelia Constantin

Rotocol alb de lumină

sechestrat în întuneric-

gândul meu închis în tine

capătă-nvelişul sferic.

Se aşază-n forme stranii

şi în clipele fecunde

ale ceasurilor care

cred că îl mai pot ascunde.

 

Dar avid se dă de-a dura

prin ţinuturile-ntinse

şi îşi lasă numai urma

în ungherele neninse

nici de-o aripă albastră,

nici de-o creastă-a unui val,

neştiute nici de-o floare,

neumbrite nici de-un mal.

 

Cercuri albe de lumină,

Semne- albastre şi prelungi

în  rotundul unor vise

care azi în mâini le strângi.

Insomnii brodate-n toamna

care nu ne-a cunoscut

şi mă-ntreb de ce tristeţea

printre braţe mi-a crescut.

 

autor Camelia Constantin 

lucruri neterminate, autor Bianca Dan

în noaptea aceea cădeau comete de parcă Dumnezeu

căuta puțină lumină în oraș

printre umbrele bine zidite ca stâlpii de telegraf

ne tragem cagula și părăsim scena

nimeni nu coboară astă seară din galaxie semn că vine iarna

încă o irelevanță a timpului pierdut

 

 

rămân la fereastră și aștept să înceapă ziua

întunericul vibrează de cealaltă parte a patului

sunt într-o pasă proastă mesaj fără conținuturi

particip la stingerea artificiilor psihanaliza unui ecou

apoi te las să-mi sfâșii sufletul cu dinții

poate cineva va chema pompele funebre

 

autor  Bianca Dan

Sunshine of your love, autor Catalin Tibori

Astăzi nu vreau să-mi aduc aminte de tine!

Astăzi vreau să uit de trupul tău de pișcot înmuiat

în Finetti

și de ochii tăi negri

ca două bobițe crocante de M&M’s.

Astăzi vreau să uit de parfumul tău

Absynthe, pe care îl recunosc

dinte oricare alte trei mii de alte arome identice.

Astăzi vreau să fiu singur!

Este genul ăla de singuratate în care știi că ești doar al tău și că, dacă nu ar fi așa,

simți că te ia dracu’ pe loc și-ți crapă țeasta de tot felul de frici.

Așa sunt eu:  fug  de toți când îmi este frică.

Azi îmi este foarte frică de mine – de ce ți-aș spune dacă ai intra, acum, pe ușă…

 

pâș-pâș ca într-un dans d-a lui Căciuleanu

pâș-pâș cu talpile tale mici

pâș-pâș cu tălpile tale moi

 

Și-ți vei da jos botinele negre și o să-ți prinzi codița la spate

și-ai să mă întrebi ”A început demult filmul, iubire?”

Și-apoi o să aprinzi veioza cu abat-jour bordo

și îți vei trece degetele prin păr,

și mă vei privi lung

insistentă

ardentă

dementă

și vei avea privirea aia de

”Je ne sais pas quoi”

Și te vei prelinge, peste mine, peste mâinile mele, printre degetele mele,

în palmele mele, de-a lungul liniei vieții

pe sub tastele ASDF și POIU

Și mă vei răpi din fața laptopului meu argintiu, ACER.

Și ne vom iubi toată noaptea și mă voi simți din nou Bărbat.

Și tu știi că, indiferent cât de mascul aș pretinde că sunt,

nu pot să-ți rezist nici măcar o secundă. Și mă enervează la culme…

Că sunt fericit numai când îmi împart plapuma cu tine

Și când te țin în brațe până când îmi amorțește brațul drept.

Dar, nu! Azi nu vreau să te văd!

Astăzi nu mai vreau să împart cu tine nici un pieton de la

semaforul de la Clinicile Noi. Astăzi toți sunt ai mei! Numai ai mei.

Astăzi vreau să fiu singur

Și să scriu poezii și să termin cartea lui Cărtărescu. Să mă cuibăresc singur în pat

Și să visez cu ochii deschiși că voi fi un mare scriitor și că am destin poetic.

Când ești cu mine,  îmi visezi toate visele.

Când ești cu mine, îmi trăiești toate gândurile.

Când ești cu mine, toate tăcerile prind glas…

Când ești cu mine, lumea încape într-o conservă.

Ah, dar astăzi,

astăzi aș vrea atât de mult să-mi aduc aminte să uit…

 

autor Catalin Tibori 

O carte închisă, autor Ioan Florin Stanciu

Dincolo de fiecare perete al lumii e marea –

limpede plutind în lumina răsăritului veşnic –

Dar numai eu, îmbrăcat în cuvinte,

respir fericit vorbele spuse deja,

ghemuit într-o carte închisă,

la trei degete doar

de-apocalipsa de vorbe-a Tăcerii.

 

Deasupra mea, între aurore celeste

şi închisă-între rame de-argint,

Cartea-Mamă îşi alintă la sân

Cartea-Fiu.

 

autor Ioan Florin Stanciu 

Pictura, autor Adrimir

Caut prin sertarele minții mele ultimul tablou în tonuri de gri

Tu stând la fereastră, încremenită într-un viitor anterior al speranțelor tale

Ochii tăi mari sunt mai mult decât o zare fără sfârșit, sunt abis.

Orice plăcere care aduce culoarea, acum este întoarsă pe dos în fundal

Din gânduri desprins, zămislit printr-un vis, un negru incubus cu aripi de înger

Învelește murdar fildeșul umerilor tăi, niciun contrast cu cerul  de plumb.

În fortăreața cenușie a neliniștilor tale n-am căutat durerea, fericirea nici atât,

Mai degrabă am încercat să te zugrăvesc fără succes în lumea de canava

Așa cum erai, piele sidefie printre tonuri de gri, zăpada căzută din ultima noapte.

 

autor Adrimir 

MOARTEA POETULUI ERCOLE STROZZI

 

Nu e brad mai brad decât bradul şi nici apă mai apă ca apa,

nu e moarte asemenea morţii dacă nu-i moartea ta –

numai moartea poetului Strozzi părea a tuturor fi,

părea mai moarte ca toate morţile trăite de toţi la un loc.

Ercole Strozzi nu de o moarte mort este el,

primită, permis de liberă trecere, odată cu naşterea,

ci de douăzeci şi două de morţi, lumânări ale trupului

prin care ies douăzeci şi două de cupe de trandafir cu

miresme-fecioare

când douăzeci-şi-două se umplu şi varsă pren cupe

cu fumegândele vinuri.

Şi sângele lui are arome pe care

zânele varsă-le peste arcurile de romaniţă

şi te întrebi dacă în trup nu i-au închis doar miresmele.

Douăzeci şi două pumnalele petrecute prin lişiţa trupului

ca o căruţă printr-o piaţă ceţoasă, la 5 dimineaţa.

Şi totuşi 22 e o cifră

şi nu ascuţişuri care-ţi vindecă viaţa!

Şi douăzeci şi două tăişuri s-au plâns la douăzeci şi două de mâini,

cu douăzeci şi două de umbre, douăzeci şi două de guri,

în mişcări simultane şi-n dansul

având coregrafia semnată de diavol.

Nu e nimic care să-mi aducă aminte de mine

vorbindu-i poetului Strozzi,

nu e nimic din mine şi nici n-a fost pe treapta palatului

când nescrisele-i versuri curgeau prin douăzeci şi două de guri –

şi nici pe câmp, nici în iepurii casei n-a fost nimic

să te facă să crezi că moartea există!

Nici în dimineaţă n-a fost nimic, nici în aer sau soare

când Ercole Strozzi a plecat în piaţă pentru a hrăni porumbeii

cu chiar inima lui.

Întâi a trecut pe la nişte amintiri,

a luat mirosul rapiţei de pe câmp să-l ducă îngerilor,

un laţ a făcut din privirile lui şi o capcană din auzul lui

în care au căzut vulpile, urşii, în care i-a căzut calul

pe care cu greu l-a învăţat scoaterea din prăpastia sunetului.

După el veneau, nescrise poemele

amuşinându-l ca ogarii pierzând vânătoarea,

după el se ţineau facerile plângând mai aspru ca nefacerea

şi-l urmau luceferii cu nevăzuta lor strălucire

din mijlocul zilei.

Pe mănuşa din pleoape de căprioară a poetului

trasă peste pielea dumisale din pleoape de rândunici

au coborât pajurele de pe steme, s-au aşezat vulturii steagului

şi zânele din descântece.

Atunci douăzeci şi două pumnale vorbeau cu tăişul,

cu douăzeci şi două de umbre şi douăzeci şi două de mâini urmărind

să-i desfacă pieptul şi să-i reteze

amintirile de amintiţi.

Poetul e pleoapa sub care, dacă se ascunde o lacrimă,

în ea e pământul cu toatele lui şi netoatele

cerului său.

Când douăzeci şi două de răni

umpleau douăzeci şi două de cupe de sânge

altundeva douăzeci şi două de cupe de vin

urcau la douăzeci şi două de guri

serbând rănile

ţinute în braţe de îngeri.

Porumbeii s-au înnegrit de douăzeci şi două de ori,

soarele era mai puţin luminos cu douăzeci şi două de luni

şi luna cu douăzeci şi două,

cu douăzeci şi două de semiluni.

Zâmbetele au fost prigorii ascunse-n pământ

dar cifrei 22

îi era o aşa de ruşine de ea

de nu mai ştia!

Când a urcat treptele lui 22 ale palatului

poetului îi cântau douăzeci şi două de cinteze

prin interiorul viselor lui părăsite

de visele lui.

Douăzeci şi două de mii de păsări albe,

cu alte douăzeci şi două de mii de păsări negre,

şi cu douăzeci şi două de alte mii de păsări negre

şi cu alte douăzeci şi două de mii de păsări

mor când e omorâtă

o singură picătură

din sângele unui poet!

Dimineaţa, o voie bună i s-a arătat,

o bună voie deschizându-i foile lumii

exact la pagina urcării la cer.

Poetul s-a şters cu nişte poeme la ochi

şi un vultur ieşitu-i-a din colţul lacrimii drepte

aruncându-se în inima lui.

Pe mări, douăzeci-şi-doul corăbiilor şi douăzeci-şi-doile pânzelor

spre vânt au căscat douăzeci şi două de guri;

nopţile s-au strâns toate într-o clipă din zi,

toate nopţile în trupul lui au intrat pe spărturi

ca apa de ploaie-n pământ.

Primul care l-a sărutat a fost destinul,

l-a îmbrăţişat întâiul oţelul lui 22,

ultimul care l-a îmbrăţişat a fost destinul,

cel din urmă sărutându-l a murit înaintea lui,

şi pământul l-a strigat cu numele lui de pământ

pe numele mic.

Şi pământul a strigat pământul din trupul poetului,

şi păsările au strigat păsările din inima poetului,

şi inima poetului a strigat-o pe ea

care era primăvara şi vara şi toamna

dragostei lui.

Pumnalele au trăit o clipă în trupul său, au văzut

cum e să fii pe dinăuntru poet,

cum e inima, starea vremii, dragostea,

s-au crezut şi ele poeţi, s-au ridicat din genunchi,

cum trăiesc pumnalele în genunchi, doar în carnea poeţilor se ridică,

s-au înălţat puţin, s-au crezut săbii,

dar în trupul firav al poetului

săbiile şi pumnalele zdrumicate de versuri şi dragoste

mor pe vecie.

A venit fâlfâire de pasăre

agăţată de gâtul amintirii lui,

a luat chipul şi blândeţea iubitei,

între două bătăi ale inimii, depărtată,

de douăzeci şi două de ori.

Poetul era fluture cu aripi de curcubeie,

prin rănile lui soarele şiroia, treceau primăverile

ca imaginea prin faţa unei caleşti;

prin rănile lui se vărsau poeme

gâlgâind pe caldarâmul din piaţă,

poeme pe care le ciuguleau porumbeii şi mierlele

şi cântau şi amarnic din ele.

Rănile poeţilor sunt rănile cântecelor

păsărilor care n-au mai cântat,

au cântat dar n-au mai fost ascultate,

au fost ascultate dar nu au mai, nu,

nu au mai avut pentru cine!

Dar în cupele din care 22 beau vinul succesului

s-au arătat morţile lor.

În cupele douăzeci şi două ale vinului

chefuia moartea cu părul pe spate lăsat,

moartea legănând fiecăruia capul

legat în piele de tigru pe ramuri de frasin

de spinările ei.

Iar după un veac, după două, şi trei,

nişte biete cuţite stăteau pierdute-n pământ şi plângeau

ca o ploiae de vară

risipită-n pământ.

 

autor Viorel Mirea

teniile orașului,autor Mihai Carabet

 

trezește-te iubito

dimineața a început să plângă în noi

ca într-un șervețel de hârtie

 

să mergem acasă prin crăpăturile asfaltului

aplatizați ca două tenii

pe spatele nostru talpă lângă talpă

număr lângă număr viață lângă moarte

 

spre casă iubito s-o parazităm

spre culcușul nostru ținându-ne strâns

unul lângă altul

prin mâini ca niște capse

vom mânca prăjiturile tale preferate

ciocolată ceai

vom scăpa de gustul cauciucului

 

acasă ne așteaptă un copil cu pixul în mână

gata să scrie poeme pe noi

gata să-și cânte dragostea

noi doar să-i dăm ritmul prin inimi

 

trezește-te iubito trebuie să-i părăsim

să ieșim din ei cum ies mucii din nasul unui copil bolnav

 

deschide ochii

privește cerul lor

privește cum stelele își dau coate

privește strada

privește pe ceafa mea marca adidas

uită-te în ochii mei și vei vedea toate mașinile lumii

doar palmele ne mai aduc aminte de casă

de pomii din gradină

 

te rog ridică-te

să nu mai stăm lipiți de asfalt

ca niște gume de mestecat

 

să mergem acasă iubito

e mai bine acasă

 

autor Mihai Carabet

 

Câştigătorii premiilor redacţiei Faleze de piatră la concursul de proză scurtă ”Desculţ prin cetate” ediţia 2012

 

 

http://static.issuu.com/webembed/viewers/style1/v2/IssuuReader.swf

Open publication – Free publishing

 

Premiul I

Zâmbetul durerii sale, autor Viorel Mirea

Agățându-și a doua oară nalba rochiei în rugii de pe dâmbul căii ferate se gândi că e semnul să-i culeagă logodnicului din cazarmă câteva mure, și se întinse veselă spre păducelul încâlcit în rugi, vulpi desfrânate-n tufișuri. Căldura-i zvâcnea în bumbacul pieptului tânăr ca în atelierul unui potcovar.

Coșul cu mâncare, sticla de tămâioasă, plăcintele pregătite întreaga dimineață îi căzură din mână când mierla zbură din hățișul de păducel, speriindu-se una de alta. Fata alunecă după coș chiar pe calea ferată, ajungând cu glezna între acele dintre șinele care se închideau. Osul trozni și ea se simți trasă violent peste fierul înfiorător de fierbinte, cu spatele pe criblura care îi sfâșie spinarea. Șina sfârâia ca para, și după ce își dădu seama ce i se întâmplase, veni urletul. Din păducel zburară leneșe păsări. Laptele de susan al neînțelegerii curgea din belșug de pre ea. Carnea îi ardea de la fierul cumplit, plânsul o zguduia puternic, și ea lovea sacadat piatra dintre linii cu ceafa. Nu se putea nici mișca prea mult, nici întoarce. Soarele o pârjolea pe față cu lampa lui de petrol, piatra și calea ferată îi sângerau spinarea. Depărtat se-auzeau combinele unui neștiut treierat, ale unui risipit avânt al nimănui către nu se știe cine. Limba  de leșie a cosașilor și a păsărilor însetate fierbeau ca ispita. Încercă să se smulgă. Viespi și arici și furnici și albine îi spintecară trupul. Cât urșii de mari! Căzu prin ea   Începea să nu-și mai simtă piciorul. Cel mai mult o dureau coatele și capul. Soarele, galbenă măciucă din lemn de corn învelit în rețineri. Se simțea pe o nicovală. De la un neajuns, căldura devine frig, nenorocirea fericire, și ea începu să aibă frisoane. Mici și din ce în ce mai dese.     – Și dacă nu mă descurc la Isaiia dănțuiește, gândi ea? Cum să nu mă descurc, doar iubitul meu e cel care conduce danțul! Și nunii! Și își alungă repedele gând așa cum venise. Privi spre sfinții altarului care îi surâdeau din ce în ce mai luminoși. Simți căldură și liniște când preotul îi atinse fruntea cu mir. Cămașa albă a iubitului, pânza corabiei pe catarg, salvatoare. Puteam să-i cos o floare pe guler, își zise. În dreptul inimii. Pe manșetă. Își zise. Oriunde! Zâmbi. Și zâmbetul ei urcă spre cerul uscat, se roti, mai privi spre cazarma aflată la doi kilometri unde o aștepta el, și se întoarse pe fața sa, zguduind-o de plâns. Căci cu plâns de suflet fu lovită ea, nu cu durere de trup. Și plânse! Și plânse! Plânsul îi năvălea pe ochi, pe gură, pe față. Se uita la mirele uimit care nu-i înțelegea plânsul. Pe ceruri rotitu-s-au  păsări în cercuri din ce în ce mai largi, și mai sus.  Lângă ea vinul, lângă ea pâinea, străjeri de nădejde. Câinele veni, linse rănile și plecă. Nu se atinse de nimic din ale ei. Nici de privire, nici de strigătele sale. Aerul o încuraja și îi învelea piciorul, tot cu aer.  Fata văzu dintr-o dată câmpul. Și câmpul era plin de valuri. Era plin de câmp și de valuri. Și fata văzu!

– Doamne, ce să mă fac?                                                                                                                                               

 Și încercă. Durerea îi reteză oasele, despărți carnea de os și intră în cele din urmă prin amândouă, se împleti și ajunse una comună, cumplită. Căzu în șezut, și veni disperarea.

– Doamne, ce să mă fac?

Gogoloaiele de plânset din gât nu o mai puteau ajuta ca să strige. Vocea îi patina și abia se prelingea din gură:

– Doamneeee… cu ce ți-am greșit, Doam-neeee?                                                                                 

Trecu timp, veni timp. Ieșiră la braț din biserică. Era fericită. Reușise. Căldura se mai împuținase. Era ca niște crăițari. Văzu un fluture și zâmbi. De-ar fi el, se gândi. Și era fericită. Din ea nu mai putea plânge. Nimic.

– Ana, veni mama în zori,  de  ce nu ești îmbrăcată mireasă, fata mea?Acu ajung nuntașii la poartă! Acu!                                                                                                                                            

 – Mai e timp, mamă, răspunse ea și zâmbi, am stat să-i cos mirelui flori pe cămașă. De zmeură și de mure, mamă! Mamă, unde o să mă ai pe mine când n-o să mă mai ai? Zise ea și iar râse, sălbatic, fericită, ca mieii când dau prima oară de iarbă.  Începu să sughită. În sec. Din stomac, din plămâni, din adâncuri, ca un înecat. Căldura o vlăguise.  Avea gura uscată ca șina pe care era pironită. Încercă să pipăie cu mâna spre sticla de vin dar ghimpii și spinii îi pătrunseră palma. Simți iar durerea, mai vie, mai proaspătă, mai adâncă. Lăcrimă pentru ultima dată. Oftă de întâi. Soarele era negru ca dulăul cel negru în cerul gurii. I se părea că-și vede ursitorile, îmbrăcate în alb ca și ea, și toate cu fața ei. Păsările se roteau în cercuri din ce în ce mai mici și mai jos. La o palmă de suflarea-i ajunseră niște rostocuțe. Soarele îi păru o fântână. Era neagră și-i fu frică să nu cadă-năuntru.   Ațipi.                                                                                                      Negrele păsări nu mai erau. Nici soarele nu se mai afla pe vre-un unde. Valurile curgeau fără câmp.   Și ea, ținând faldurile rochiei de mireasă căzând în țărână, ieși bucuroasă din biserică și începu să chiuie. Florile de pe cămașa mirelui străluceau ca luceferii…

Și după ce privi-n stânga, în dreapta mărăcinilor și spre un cer nemilos, trase aer puternic de câteva ori în pieptu-i de ghiocel, se odihni puțin în ea însăși, respirând greu, ca o căprioară-n hățiș, și cu tot ce mai rămăsese în sufletul ei îngălbenit de durere strigă peste toate câmpurile și peste toate vietățile care erau atunci pe acele nimicuri, cum ai arunca definitiv o piatră-n fântână, fără întoarcere:

-NELUUUUUUUUUU-UUUuuuUUU!

X

Alt pâlc de păsări se-așezară pe păducel. Alt fluture se puse pe rug. Coclita limbă a mierlei fierbea de suspin. Și depărtat, depărtat, tot mai mult și mai mult, se-auzeau combinele unui neștiut treierat, al unui risipit  avânt, al nimănui către nu se știe cine.

Ce era de auzit, se-auzi!

autor Viorel Mirea

 

 

 

 

 

 

 

Premiul II

Poarta fericirii ,  autor Viorel Ploeşteanu

La marginea Marelui Oraș trăia o comunitate de oameni care descoperise rețeta fericirii. Chiar așa se și numea acest colț de rai, populat de numai 50 de familii, Lumea fericirii. Cineva împrejmuise cu o lizieră de copaci câteva hectare de teren, în mijlocul câmpului, construise 50 de case cu un singur etaj, legate între ele de străzi largi, mărginite de pomi fructiferi, parcuri cu flori și multă verdeață. Exista o parcare la intrare, unde rezidenții își lăsau mașinile, așa că, mica lume era ferită de poluare și accidente rutiere. Aici toți oamenii erau veseli și prietenoși, salutându-se pe stradă și purtând conversații amicale. Pentru că își iubeau foarte mult comunitatea și liniștea oferită de aceasta, făcuseră o convenție prin care se obligau ca nicio familie să nu primească oaspeți. Cu atât mai puțin erau acceptați străinii, iar cel mai mult urau cerșetorii și oamenii fără adăpost.

Majoritatea celor care locuiau aici aveau servicii în Marele Oraș. Copiii lor mergeau la școală sau la grădiniță în același Mare Oraș, astfel că, o mare parte din zi, Lumea fericirii era pustie.

Cum vagabonzii începuseră să vină tot mai des pe aici, comunitatea a hotărât să împrejmuiască întregul teren cu un gard înalt și să construiască o poartă de acces, aflată în permanență sub pază.

Când lucrarea a fost făcută s-a pus problema portarului. Au căzut de acord că trebuie să fie cineva din comunitatea lor. O persoană din afară nu le-ar putea păzi cu aceeași dăruire liniștea și fericirea, ca unul de-al lor. Nimeni nu se oferea pentru așa muncă și ar fi fost nevoie de cel puțin patru persoane.

Doamna Leopoldina, așa cum o știau vecinii, era profesoară în Marele Oraș. De câteva luni îi murise soțul și încă nu se împăcase cu acest lucru. Copii nu îi dăduse Dumnezeu. Văzând că nu se ajunge la nicio soluție, s-a oferit ea să păzească poarta, până când membrii comunității vor hotărî ce e de făcut.

Lângă poarta masivă din stejar întărit cu fier, ca la vechile mânăstiri, construiseră și o cămăruță cu baie, pentru folosința portarului. La început se ducea seara la casa ei, iar poarta Lumii fericite rămânea închisă peste noapte. Cu timpul a început să-și aducă din lucruri la ”Poartă” și, în cele din urmă, și-a adus și aragazul. Din acel moment nu s-a mai dus acasă. Oamenii erau mulțumiți cu acest aranjament și au uitat că trebuie să ia o decizie cu privire la posturile de portar. Îi dădeau Leopoldinei un salariu mare, pentru că renunțase la slujba de profesoară și acum puteau veni acasă noaptea târziu fără grijă. Portăreasa era acolo să le dea drumul în Lumea fericirii.

Femeia considera că primește prea mulți bani fără să facă nimic și nici cine știe ce nevoi nu avea, așa că a început să facă prăjituri sau gogoși, pe care le oferea copiilor când plecau la școală. A început să facă și ceai sau cacao cu lapte. Niciun copil nu mai voia să ia micul dejun acasă. Părinții plecau mai devreme cu un sfert de oră și așteptau până când odraslele le erau răsfățate de ”Tanti Leopoldina, portăreasa”. Îi plăceau copiii și se scula bucuroasă cu noaptea în cap să le gătească bunătăți. Într-o zi a început să facă și pentru părinții lor cafea și sandwich-uri, încât toată comunitatea lua micul dejun la Portăreasă. Cu toții o iubeau și i-au acordat cu bucurie o mărire de salariu, bani care erau cheltuiți tot pentru ei. Leopoldina era regina acestei Lumi a fericirii. Ea le tria corespondența, le știa programul, le chema meșteri pentru diferite reparații și supraveghea lucrările. Ea făcea totul și toți o iubeau și o respectau.

Când doi tineri s-au căsătorit, rezidenți din Lumea lor, le-a oferit cu generozitate casa pe care ea nu o mai folosea de ani de zile. Au închis porțile Lumii pentru o zi și au petrecut 24 de ore, Leopoldina fiind în capul mesei, lângă miri și nași.

Atâta soare, liniște și fericire nu mai cunoscuse omenirea de la izgonirea din Rai.

Toamna nemiloasă a vieții a venit, însă și peste bătrâna Leopoldina, Portăreasa. Au început s-o prindă junghiurile și durerile de oase. Vederea i-a slăbit. Auzul la fel. Copiii, care mâncaseră prăjituri făcute de ea, acum crescuseră mari și veneau tot mai des după miezul nopții de la distracții din Marele Oraș, iar ea se scula tot mai greu să le deschidă poarta. De la un timp uita să le mai dea oamenilor corespondența și aceștia pierdeau procese sau alte lucruri importante.

Lumea devenise nemulțumită și tot mai multe voci se ridicau împotriva bătrânei portărese. Au considerat că ia salariul degeaba și nu i l-au mai plătit. Pentru că renunțase la slujba ei de profesoară, nici pensie nu avea. Când n-a mai avut încotro s-a dus la tinerii cărora le dăduse casa să-i dea un ajutor, dar aceștia se câiniseră și nu i-au deschis ușa. Așa a pățit la fiecare casă. Comunitatea aceasta nu suferea străinii, dar mai ales cerșetorii.

Leopoldina, bătrâna portăreasă, a plecat în Marele Oraș, lăsând în urma ei Poarta larg deschisă, luând cu ea idealul unei fericiri iluzorii.

Din acea zi cele două lumi s-au amestecat, de parcă n-ar fi fost niciodată separate de o Poartă din stejar masiv, întărită cu fier, ca la vechile mânăstiri, al cărei stâlp a fost o femeie.

autor Viorel Ploeşteanu 

Premiul II

Timpul, autor Nick Sava

Bătrînul e înalt şi slab, puternic ridat la faţă. Părul lung, complet alb, e prins într-o codiţă relativ anemică. Poartă un costum destul de vetust, jumătate militar, jumătate civil – aşa cum poartă uneori ofiţerii de pe navele spaţiale. Are o voce adîncă, surdă, cu un accent greu de localizat. Este, totuşi, clar de rasă umanoidă sinaică.

„Soarta îţi joacă de multe ori feste”, îmi spune. M-am aşezat întîmplător la masa ocupată de el, în colţul cel mai liniştit al barului. De aici pot supraveghea intrarea, aştept să-mi apară prietenii. În aşteptarea lor, beau un tonic. Tot tonic pare să bea şi străinul – doar că acesta are o culoare chihlimbarie.

„Nu ştiu dacă îţi vine să crezi, dar am fost pe flota Ventys Trex. Da, da… Flota aia!”

Auzisem şi eu poveşti despre ea. Eram copil cînd povestea începuse să se răspîndească prin spaţiu. Nu credeam că ar mai fi vreun supravieţuitor al ei. Poate că a călătorit mult prin spaţiu…

„Ce ştii despre noi?” întreabă direct, privindu-mă în ochi. Pînă atunci păruse să-şi vorbească sieşi, indiferent parcă la prezenţa mea.

„Nu prea multe. O tragedie, parcă. Aţi distrus un sistem, se pare.”

„Da. Din eroare.” Tristeţea pare să se i se adîncească. Poate unde colţurile buzelor subţiri căzuseră şi mai mult? „Vrei să auzi povestea?”

„Desigur.” Tot trebuie să îmi aştept prietenii, nu am altceva de făcut…

„A fost cam aşa. A început acum cîteva sute de ani.” Oftează. „Eram tînăr ofiţer pe Ventys. Asta este pe una din ramurile Galaxiei. Aveam o societate militară, la care mîndria personală şi naţională era la mare rang. Colonişti ai străbunilor îndepărtaţi niponi. Aveam încă rudimente ale codului Bushido. Ai auzit de el?”

Dau negativ din cap. Fac parte dintr-un sistem cu ancestori europoizi.

„Mda.” Oftează iarăşi. „Am primit un mesaj trunchiat de departe, din sistemul Wallant Epsylon. Fragmentul conţinea injurii impardonabile la adresa noastră! Era pentru prima dată cînd societatea noastră era jignită în asemenea hal. Timp de un deceniu ne-am pregătit de război: injuria trebuia pedepsită! Am pregătit flota: cele mai perfecţionate arme, cele mai rapide nave de război, cei mai competenţi luptători. Am fost şi eu ales… Ştiam că nu aveam să-i revedem pe cei dragi. Drumul urma să dureze aproape cinci sute de ani! Deşi viteza era quasi-luminică. Am intrat în hibernare şi am plecat. „Datoria taie ca o sabie” – este unul din principiile noastre. Deseori, ucide. Eram gata de moarte.” Oftează din nou.

Fac semn unui robot să îmi aducă un nou tonic. Pînă acum nu aflasem nimic. Mai toate civilizaţiile trecuseră prin astfel de întîmplări.

„Am ajuns. Era un sistem solar destul de mic, doar şase planete. Una era clar locuită. ACOLO era duşmanul neruşinat! Ne-am pregptit şi am atacat, cu vechiul strigăt „TORATORATORA”. Nu au apucat să se apere. Praf i-am făcut! Sigur, nici noi n- am scăpat. Am fost atacaţi de bateriile de apărare anti-spaţiale, de roiuri de nave de luptă individuale, surprinse în spaţiu. La urmă a apărut şi un crucişător, de pe o altă planetă. Am supravieţuit numai noi – cei de pe super-cuirasatul VT-Onochi. Loviţi, sfîrtecaţi, dar în viaţă. Optesprezece luptători. Dar jignirea fusese spălată! Acum putea fi pace.”

Face şi el un semn şi i se aduce un nou pahar cu lichid chihlimbariu. Soarbe în tăcere,tot mai trist.

„Şi”?”

„Am trimis un mesaj acasă. Ştiam că noi nu aveam să mai ajungem. Cu nava avariată, ne-a luat două decenii să ajungem la un sistem locuit. Am ajuns doar patru. Acum, sunt singur… Acolo am aflat despre atac. Şi despre tragedia de pe Wallant. Locuitorii erau cu toţii niponi – imigranţi de pe Ventys. La două secole după plecarea noastră, tehnologia descoperise un nou tip de călătorie galactică, de zece ori mai rapidă decît a noastră. Bazată pe călărirea viermilor găurilor negre, auto-produse. Experienţele scăpaseră de sub control o astfel de gaură în preajma planetei – Ventys urma să dispară în mai puţin de un deceniu. Au suit pe navele disponibile toată populaţia – ei, cei care au încăput – şi au plecat. Au hotărît să atace şi să ocupe duşmanii deveniţi acum tradiţionali, cei de pe Walla. Dar cînd au ajuns acolo – planeta era nelocuită. Adică, erau ceva nativi, dar ei erau încă în perioada primă a metalelor. Nu ei erau autorii jignirii. Aşa că au colonizat paşnic planeta. Pînă am ajuns noi…”

„Stai puţin. Adică, ei erau … urmaşii voştri?”

Bătrînul dă trist din cap.

„Marea jignire” era un fragment al propriului nostru mesaj. În el se raporta stîrpirea „căinii turbaţi, lipsiţi de onoare, săbii tocite ale datoriei, trătători ai nobilului Bushido”. Din tot mesajul au ajuns doar aceste cuvinte – care reprezentau cele mai grave jigniri la adresa unui nipon! Da, da, ţi-am spus, Soarta e deseori crudă şi se joacă cu existenţa noastră!”

Bem trişti din pahare. Văzînd că mi-au venit prietenii, cer permisiunea să plec. Înainte de-a pleca, întreb:

„Ce înseamnă TORATORATORA?”

„O tîmpenie”, răspunde bătrînul, cu lacrimi în ochi. „O tîmpenie…”

 

autor Nick Sava

 

 

 

 

 

 

 

Premiul III

Vizita, autor Livia Dimulescu 

Trebuie să înţelegi că n-am vrut să-ţi fac rău. Mă scoţi din sărite,  ştii asta.  Eşti o fată bună, uşor nebună- nu fac nicio aluzie-, păcat că nu-ţi vezi lungul nasului. Adică, să stai în banca ta, să nu răspunzi la apeluri necunoscute, să vii acasă la timp. Dă-i naibii ! Şi-aşa nu ne îmbogăţim. Ce-o să-ţi facă codoaşa aia de şefă? Ce dacă ţi-a dat mai mult la salariu? Oricum, i-ai cheltuit.Uite, acum aveam pentru doctori.Tu ştii cât mă costă ăştia pe mine? Şi muncesc din greu…habar n-ai cum se câştigă banul. Stai cu fundul pe scaun şi amesteci nişte cifre. Asta faci! Şi vii obosită. Cum naiba să nu mă enervez?! Şi-apoi, te machiezi prea strident. Bărbatu-i bărbat! Încearcă! Or, te-am luat ca să fii a mea. Doar a mea. Maică-ta mă enervează de fiecare dată. I-am zis că ai căzut pe scări şi că te-ai lovit la cap. Ţi-am zis să nu mai porţi tocurile alea  de zece centrimetri. Cum să nu te împiedici?! Şi…ce ţi-am făcut atât de grav? Eşti sensibilă, asta e!  Prea sensibilă. Altele sunt bătute cu genunchii în burtă, ce ştii tu?!  Vorbesc băieţii de la muncă, de la ei ştiu.

O mimoză. Îmi trebuia o femeie zdravănă, voinică. Acum m-ai băgat la cheltuială. M-a întrebat doctorul dacă a fost o altercaţie. Mi-a luat un milion. Asta înseamnă că te faci bine. Sunt afectate vorbirea, deglutiţia…acu iar mă enervez. Şi ştii de ce?! Că vrei să mă simt vinovat.  Că nu mă respecţi. Te crezi superioară. Nu eşti! Eşti o muiere şi atât. Nimic mai mult. Şi o să-ţi revii.

Mi-aduc aminte de taică-miu, săracu, când a făcut al doilea infarct. A stat în comă şapte zile şi doctoriţa nu mi-a luat nimic. Mi s-a părut suspect, ştii doar. Or, ăsta, îmi ia milionul fără să clipească.  Şi mă pune să cumpăr trei reţete de medicamente.  Şi nu sunt compensate. Habar n-ai cât mă costă tratamentul. Nu era mai bine să-ţi ţii gura? Ce dacă am venit cherchelit. Aşa-s bărbaţii!  Dacă erai o femeie deşteaptă cum te crezi, mă luai cu binişorul şi mă băgai în pat. A doua zi sunt ca nou, ai văzut!  Ai gura mare, ţi-am spus de la început. Nu pot să stau cu o femeie care nu mă respectă. Vasile, colegul meu de tură, se-mbată în fiecare seară. Şi e însurat de douăzeci de ani. Am cunoscut-o şi pe Florina, nevastă-sa. Durdulie, dar ştie ce vrea. Nu iese din cuvântul lui. Crezi că n-a luat şi ea o palmă din când în când?! Dar, ţine de casă, de familie. Ăsta e rostul vostru, dar v-a luat televizorul minţile. Unde m-ai găseşti unul care să-ţi aducă toată lichidarea acasă?  Unde?  Că mai toţi colegii mei au rămas în şomaj. Asta nu vezi!

Ai transpirat. Hai că te şterg pe frunte. Nepriceputa mea, nebunatica mea…ţin la tine, dar nu mă mai enerva. Fii modestă, naturală. De ce să te boieşti cu ruj?  Pentru cine?  Zici că sunteţi numai femei la birou. Lasă, te faci tu bine şi stai acasă. Mai bine mai săraci, dar liniştiţi. Vin de la muncă, găsesc mâncarea caldă, ne uităm la meciuri…poate te duc la iarbă verde. Mergem la mama, la ţară.  E un islaz fain aproape de sat. Nici ţipenie de om.  Acolo i-am făcut felul uneia din sat. Plângea ca proasta. Eram tânăr, ce ştiam?!   Mă-sa zicea s-o iau de nevastă.

Lasă, că ne cununăm în octombrie. Se face vinul până atunci. O să-ţi revii, te întremezi şi gata! Să-ţi fie învăţătură de minte. Să nu mă mai superi, că am limitele mele. Tu crezi că n-am şi eu frământările mele?!  Sufăr, dar nu plâng ca tine. Atâta ştiţi!  La orice palmă să plângeţi. Ăsta e şantaj. Hai, că trece ora de vizită.  Mai trec şi mâine. Să văd de unde mai iau bani.

Mă coşti cam mult, dulceaţă!

 autor Livia Dimulescu 

Premiul III

Eu am ales pixul , autor Nedelcu Pavel 

Când m-au pus să aleg de pe tava înflorată, uitându-se toți la mine cu acea privire în ochi care parcă spunea: „Haide, geniule, alege pieptenele! Frizer e o meserie de viitor!” sau „Alege biscuitele, la cât de gras e taică-tău sigur i-ar prinde bine un fiu bucătar!” eu am ales pixul. Apoi am zâmbit spre ei, spre toți, spre mama care încercase să-mi pună mai în față niște metanii negre cu cruciuliță, spre bunicul care exclamase: „Doctor!”. Doctor? Voi nu ați auzit de stetoscop? Ce poate reprezenta mai bine un doctor? Bunicule, ești patetic, un pix? Dacă aș fi ales sticla goală de vin ai fi exclamat viticultor? Bunicule, ai fi exclamat viticultor nu bețiv? Ar fi plecat dezamăgiți toți vecinii care se adunaseră din curiozitate să vadă ce va alege fiul trompetistului; și mătușile, desigur, și mătușile la brațul soților, una dintre ele știu sigur că nu a venit. Avea și ea un băiat, mai mare decât mine cu patruzeci și opt de ore, pe care trebuia să îl pună, conform tradiției, să-și aleagă meseria. Mama nu a fost de față, mă avea pe mine, cel care îi dădea destul de furcă. Cum de putusem să-i ignor șiretlicul, să nu mă las prins, nici măcar agățat de acele metanii negre cu cruciuliță pe care ea le așezase cu atâta băgare de seamă în farfuria înflorată? Bunicul ar fi exclamat: „Preot!” și toată lumea ar fi aplaudat la unison cu urale. Ar fi fluierat cu degetele în gură felicitând-o pe mama, apropiindu-și deja buzele de mâna mea. Probabil și cealaltă mătușă mi-ar fi lăsat baltă vărul, ar fi venit la mine, mi-ar fi apucat mâna sărutând-o cu evlavie și ar fi rostit: „Sărut dreapta părinte!” Eu i-aș fi răspuns cu același surâs cu care îmi tratasem toți invitații, din politețe, nu respect, politețe! Apoi m-aș fi întors către bunicul cu o privire scrutătoare, l-aș fi prins în brațe sărindu-i în poală direct din cea a mamei și aș fi purtat cu dânsul un dialog mustrător. Adică, cum vine asta, doctor? Matale ți-au cam scăpat niște lucrușoare pe care ar fi trebuit să le adaugi colea în farfurie. Un satâr de exemplu. Poate ar fi fost cazul să mă fac măcelar. Mai târziu, în viață, dacă voi avea vreodată ocazia ce le voi spune angajatorilor? „Domnilor, îmi pare rău, mi-am ales deja meseria, eu sunt doctor! Eu am extras un pix de pe farfuria înflorată, știți, la noi există o tradiție…ei bine și cu acel pix tot ce puteam face era să fiu doctor! Ce să fac eu cu un pix într-o măcelărie?” Un satâr, bunicule, asta ai cam uitat să adaugi în farfurie peste toate celelalte lucruri și o floare. Poate aveam de gând să mă fac florar. Să vând flori în piață celor interesați de legume și lactate, să mă extind cu lanțuri de florării în marile intersecții din oraș, să angajez vânzători care să sensibilizeze trecătorii cu replici ca: „Domnu’, vă pot oferi un buchet de trandafiri?” Iar dumnealor să răspundă: „Sigur! Sunt trandafiri de Olanda?” „Nu, îi creștem pe un bloc în zona industrială, știți…avem acolo o seră minunată!” Apoi să se îndepărteze, dumnealor, cu mâinile în buzunare, dezamăgiți de calitatea produsului iar vânzătorii să le strige din urmă încercând să țină pasul: „Avem lalele de Olanda! Proaspete, aduse de dimineață!” „Nu, mulțumesc, tocmai mi-am adus aminte că pierd autobuzul, poate cu altă ocazie…”

Toate astea din vina ta, bunicule, eu abia dacă știam să îngăim un: „Ga!…Ma…ga!” cum să-ți fi amintit de satâr și de floare? Bine că ai pus tu pixul și m-ai etichetat repede: „Doctor!” De fapt, la câte lucruri conținea farfuria înflorată nici nu cred să fi avut prea multe alternative. Dacă aș fi ales metaniile ai fi strigat: „Preot!” dacă aș fi ales talpa de șlap ai fi strigat „Cizmar!” dar și „Fotbalist!” sau „Patinator!”. În cazul în care aș fi ales cartea, ce ocupa trei sferturi din farfurie și deasupra căreia așezasei alte lucruri, ai fi strigat „Bibliotecar!” dar și „Profesor!” sau „Funcționar!”. În orice caz un elev silitor! Nu cititor, nu scriitor, doctor! Ei cum doamne iartă-mă să-ți petreci viața scriind? Este o activitate dezonorabilă, nu este o muncă, nu simți cum îți curge sudoare pe frunte așa cum ai simți de exemplu în cazul în care te-ai afla în postura de doctor. Ai asuda atât de tare în biroul tău mirosind a medicamente cu pixul ăla, scriind rețete în stânga și în dreapta, rețete peste rețete, teancuri întregi de rețete unor pacienți ce nu-și permit, financiar, să se îmbolnăvească. Pentru că vezi tu, bunicule, a te îmbolnăvi, ca și a scrie cu pixul în halatul alb, costă! Asta da meserie meserie, să transpiri singur cu un pix în biroul tău ce miroase a medicamente, într-un mediu cel mai probabil curat, să fii psihologul femeilor ce se plâng de dureri de burtă și să le dai trimiteri peste trimiteri, teancuri întregi de trimiteri, măcinându-le cu întrebarea: „Ați avut grețuri, dureri de cap…când v-a venit ultima dată?” „Nu pot fi însărcinată!” să izbucnească dumnealor deodată isteric apoi să se liniștească treptat, cu capul ascuns între palme, scoțând oftaturi prelungi și întrebându-te pe tine, cel cu pixul, cum de a fost posibil? „Scumpă d-nă…” „Domnișoară!” „…d-ră, sunteți tânără și virilă, se întâmplă foarte des ca…” „Nu!” să te întrerupă dumneaei aproape isterică „Ba da…” să continui tu încrezător „…se întâmplă…” „Nu, adică nu pot fi însărcinată!” „Bine, d-ră, dar nici nu am spus asta, vă voi scrie o trimitere, de aceea am vrut să cunosc mai bine simptomele, eu sunt medic de familie, în spital vă vor face mai multe analize și vă veți da seama exact dacă…”. Și întinzându-i o chestie lunguiață: „Eu vă dau și un test de sarcină dar în orice caz consultați și personalul specializat!” Iar femeia căruia în fugă parcurgându-i fișa ai observat că are nouăsprezece ani neîmpliniți, cu lacrimi în ochi să te întrebe: „Cu cine aș putea vorbi pentru…” „Pentru?” „Pentru…știți dumneavoastră…avort?”

Cum să răspunzi tu, omul cu pixul, transpirat, în halat alb, să fii tu bunicule în locul meu și să exclam eu când te văd cu pixul în mână chinuindu-te să rezolvi un Sudoku, „Doctor!” Te rog, domnule doctor, îndrumă această femeie de nouăsprezece ani înspre avort!

Din vina ta, bunicule, am apărut! Și nu pentru că într-o noapte nebună ai făcut amor cu bunica șoptindu-i că o iubești pentru ca nouă luni mai târziu, la spital, să întrebi dezgustat: „Iar fată?” Nu! Am apărut deoarece tu, bunicule, în momentul în care te-au pus să alegi ai pus mâna pe sapă. Ei, o familie de doctori, s-au rușinat și te-au pus să mai alegi o dată. La fel ca mama au împins mai în față o seringă îndreptând-o spre tine pe o farfurie. Dar tu te-ai aplecat, ai ignorat farfuria și ai prins din nou în mână sapa. Toată viața ai muncit cu ziua în satul în care și acum te mai vizitez din an în an să te văd cum faci același lucru, sârguincios, în grădină.

Pentru asta, bunicule, îți mulțumesc: pentru că mama neavându-te ca medic de familie a rămas însărcinată la nouăsprezece ani iar buzele nu i s-au deschis nici o clipă să pronunțe: avort. Eu am luat naștere și pentru a mă răzbuna pe ignoranța ta am ales din farfuria înflorată un pix. Acum îți stau în poală și te cert. Nu ar fi trebuit să exclami „Doctor!” ci „Scriitor!”

autor Nedelcu Pavel 

sigla concursului David. C.

Câştigătorii premiilor cititorilor la concursul de proză scurtă ”Desculţ prin cetate” ediţia 2012

 

 

http://static.issuu.com/webembed/viewers/style1/v2/IssuuReader.swf

Open publication – Free publishing

 

Premiul I

O-MISIUNE, autor Anda Bejan

Se lăsa un amurg mistic și atmosfera devenea tot mai înecăcioasă.

– Mi s-a tăiat de toate dispozitivele astea smart. Viitorul tehnologiei smart va fi tehnologia foolish. Sper să nu dispară iarăși câmpul de observație.

– Cu puțin noroc nu va dispărea.

Nici un foșnet nu gâdila aerul.

– Ce idioți și savanții ăștia! De ce să inventezi o pădure artificială care s-o imite p-asta reală, când a din urmă era deja creată și trebuia doar să avem grijă de ea?!

– Dă-i în mă-sa. Lucrurile s-au schimbat mult în foarte scurtă vreme. De când au produs breșa aia în timp au reușit să materializeze toate proiectele aberante.

– Pe tine cum te-au arestat?

– Îm… Am avut un bunic pustnic. Găsea cu ușurință găuri de vierme prin munții unde își avea chilia. Bine, uneori putea dispărea cu tot cu chilie. Li se înfățișa doar anumitor inși. Pe el nu l-au găsit să-l aresteze, dar știi cum se întâmpla, că arestau toți descendenții care se apropiau genetic foarte mult de structura înzestratului. Din cei cinci frați ai mei, numai eu am avut bafta asta.

– Bine, chiar e o baftă. Că ne țin în acel areal e doar un mic inconvenient. Faptul că ne folosesc în misiuni ne ține mintea mufata la nou. Noi cu înzestrările native suntem mult mai breji decât robotăciunile create și mega antrenate. Dar dacă ne vom purta cum vor ei, dacă îi vom păcăli că am învățat îndoctrinarea lor, ne vom putea întoarce în lumea noastră.

– Da, dar totuși ne vor stoarce de puteri în misiunile astea. Poate ar trebui să mai lăsăm de la noi, să ne prefacem că ratăm misiunile, să ne dăm ramoliți.

– Tu de ce ești la pârnaie?

– Fabricam medicamente pe bază de plante. Am ajutat multă lume. Cu ceva leacuri băbești și un pic de chimie ciupită de la un prieten farmacist am reușit multe chestii. I-am ajutat pe mulți în acea perioadă când leacurile băbești deveniseră prohibite. Mai știi cum spuneau? Controlează hrana și vei avea omenirea la degetul mic. Atunci au început cu hrana modificată și cu introducerea codului farmaceutic obligatoriu.

Aerul zvâcni scurt și tremură pentru câteva momente ca o coardă întinsă la maximum zgândărită de o mișcare nevăzută. Ceva ca un fulger globular expulză un al treilea individ.

– Ești un geniu! A funcționat! Lasoul de portaluri a funcționat!  Trăiască bunică-tu! Hai să-l altoim p-ăsta!

– Zi, bă, unde îi țineți? Zi că te caftesc de-ți merg fulgii!

– Stai mă, blând, așa glumește el ca să pară fioros. Zi care e treaba cu voi, cu gașca voastră de tâmpiți care ne-ați mâncat zilele ca să răscolim universurile după voi. Că am ajuns să fiu paralel cu orice lucru de când cu salturile în universuri paralele după voi.

  -Oricum mă omorâți. Nu zic nimic. 

-Fă-l mă să zică.

Inelul o dată desfăcut își făcu efectul.

– Tre’ să-mi zici totuși care e faza cu inelul ăsta. Mi-am tot bătut capul să-mi dau seama…

– Simplu nene. In vino veritas. Un praf pe baza unei substanțe din vin. Ceva în genul Serul-Adevărului.

– Avem o organizație. Noi facem criminalii să dispară. Îi punem la adăpost în anumite excrescențe ale timpului și spațiului.

– Ce excrescențe? Zi!

– Sunt Zone Spațiu-Timp-Morulă care pot atinge maturitatea, devenind parte realizabilă a lucrurilor. Hrănite de ideile subconștientului colectiv, se pot dezvolta până la înfăptuire. Pot ajunge să facă parte din Marele Destin.

– Vorbești serios? Există așa ceva? Cum putem ajunge într-o asemenea excrescența?

– Trebuie să înfăptuiți o crimă. Apoi călăuzele noastre se ocupă de voi.

– De ce protejați criminalii?

– Ei iau păcatele oamenilor. Lumea nu înțelege asta. Vă salvăm de voi înșivă. Creăm Colecționarii-de-păcate. Vom elimina criminalii, iar Colecționarii vor fi trimiși în Universuri pentru a echilibra prin crime karma lumilor. Cu timpul sperăm ca lumea să creadă în proiectul nostru pentru a-l putea materializa.

– Cine mai are acces la excrescențe?

– Toți cei care întâmplător visează și își doresc în chip sincer proiectul nostru pot ajunge în excrescență. Roboții nu pot ajunge aici. Numai umanoizii. 

– În proiectul vostru nu credem. De omorât nu am omorât pe nimeni ca să fim introduși de călăuzele ca tine. Bine..singurele crime comise de-a lungul timpului au fost crimele față de noi înșine.

– Ce vreți să spuneți cu asta?

– Adică noi avem infinite posibilități de a fi. Putem fi orice. Alegerile care se ivesc ne obligă să omorâm visuri, să omorâm celelalte posibilități ale noastre, să omorâm eu-rile noastre alternative..

– Asta nu se pune. Dar mai e o soluție. Doi oameni care cred sincer în ceva pot forma o excrescență. Alegeți-vă un ideal comun și puteți evada pe acolo! Continuați să-l alimentați, continuați să creați și alte zone și sporiți Universurile! Asigurați infinitatea lucrurilor! 

*

Seninul cerului tivit înspre dealuri de roșul apus al astrului făcea copacii să pară negri.

– Seamănă cu un apus rural din alte vremuri și spații… Crezi că ne va găsi cineva curând aici?

– Cu siguranță. Trebuie să mai fie și oameni care nu vor să schimbe lumea.

autor Anda Bejan

 

 

 

 

 

 

Premiul II

Vremuri , autor Helene Pflitsch

Ajunse în staţia de autobuz mult prea repede.

Aşa era ea. Nu-i plăcea să aibă emoţii că va putea întârzia, nici nu-i plăcea să fie așteptată.

Staţia era goală.

Indicatorul era același ca în urmă cu optsprezece ani, când mai călătorise pe ruta aceasta cu autobuzul. Era ruginit de vânt şi ploi, pe alocuri cu pete de vopsea albastră, iar numele firmei căruia îi aparținuse se vedea încă scris cu litere mari de tipar: ”ITL” (întreprinderea de transport local).

Sigur, firma nu mai exista, nu rezistase schimbărilor, rezistase doar indicatorul şi, probabil, nimănui nu i s-a părut important să-l schimbe.

Indicatorul acela îi trezi amintiri.

Simți în aer mirosul autobuzului de atunci, miros înţepător ce îţi pătrundea în haine. Scaunele acoperite de huse din postav cărora nu puteai să le ghicești culoarea, împrumutaseră câte ceva de la cei care trecuseră pe acolo. Călătorii, în majoritatea lor, erau oameni de la munte veniţi la oraş cu treburi; unii pe la spitale, alţii după cumpărături mai de soi, iar alţii cu merinde pentru copiii dați pe la şcoli. Purtau haine făcute din lâna sau piele de oaie, aveau desagi în care puneau de-a valma mâncarea cu detergenţii cumpăraţi de la oraş. În ele căraseră găina sau rața pentru” domnu` doctor” sau vreun” profăsor” ce fusese prea sever cu dracu de copil sau purcelașul pe care aveau să-l vândă la oraș, că tare le trebuiau o coasă nouă sau o mână de cuie.

Pe vremurile acelea, autobuzele erau supra pline, oamenii stăteau pe scaune și în picioare asemeni sardelelor din cutiile de conserve, că te mirai cum de mai puteau să-şi mişte picioarele după cei peste optzeci de kilometri  făcuţi în asemenea condiţii.

Timpul se scurgea şi staţia a început să prindă viaţă. Cineva i se adresă familiar întrebând-o ce vânt o aduce pe acolo.

Autobuzul se apropia încet, părea deja obosit deși era doar la prima cursă. Imaginea lui o făcu să zâmbească. Era ireal să mai existe încă un autobuz din acele vremuri pe care unii, aflaţi în staţie, nici măcar nu le cunoscuseră.

Se schimbase totuși ceva. Mai erau scaune libere şi oricât s-a străduit să mai găsească vreun călător îmbrăcat cu haine din lâna de oaie, nu observă.

Autobuzul rămăsese, straiele oamenilor se schimbaseră.

Se aşeză pe un scaun, lângă geam.

Privi lung biletul din mâna ei, asemănător și el cu cel din trecut.

Indicator, stație, autobuz  și bilet, toate rămăseseră neschimbate, doar firma care le administra se chema altfel:” Gladiola Albă”. Interesant nume pentru o firmă de transport din sufletul Munților Apuseni.

Autobuzul îşi reluă mersul molcom.

Drumul şerpuia lin în susul Arieșului. În stânga, la poalele crestelor înverzite care se ridicau semețe spre cerul albastru, senin, șoseaua era însoțită de linia îngustă de cale ferată. Dar asta știau doar cei ce cunoșteau locurile. Pentru că acum, ea nu se mai vedea. Vegetația ce nu putea fi ținută în frâu o acoperise şi o dată cu ea atâtea poveşti despre micul trenuleţ ce o străbătea de trei ori pe zi şi tot de atâtea ori pe noapte.

Simți o strângere de inimă. Trenulețul acela ce părea desprins dintr-o poveste se încadra atât de perfect în decor. Parcă-l vedea cu vagoanele lui verzi, asemeni unor cutii de chibrituri strecurându-se cu grijă la baza muntelui.

De-a lungul anilor avuse sentimente amestecate faţă de Mocănița. O iubea şi în acelaşi timp îi era teamă de ea

Când îl văzuse întâia oară, avea câţiva anişori. Cutiile acele verzi erau trase de locomotiva cu aburi. A crezut că este balaurul din poveste, care scotea fum şi flăcări pe nări şi a strâns mai tare mâna mamei încercând să se ascundă după fusta ei. Când aburii s-au risipit, micile vagoane străluceau în soare și dinspre ele răsunau glasuri vesele. A bănuit că Zâna cea Bună i-a venit în ajutor și a făcut o minune.

Mocăniţa urca încet de trei ori pe zi până sus în munte şi tot de atâtea ori cobora. Vagoanele mici, cu scaune din lemn erau neîncăpătoare. La sfârşit de săptămână sau în zile de sărbătoare grupuri de tineri luau trenuleţul cu asalt şi îi vedeai peste tot, chiar şi pe acoperişul vagoanelor. Iar atunci, parcă trenuleţul râdea şi era fericit.

Cu trenulețul de jucărie urca în fiecare vară cu părinții ei, până acolo, la lelea Ileană.

Atunci tatăl ei a învățat-o să asculte glasul pământului, care era altul decât cel al șinelor de cale ferată.

Se întreba dacă acum, șinele alea ruginite și acoperite de buruieni mai au glas.

Cu siguranță. Doar că sigur își plângeau soarta, își jeleau copilul.

Cine să îi audă însă plânsul? Poate doar Arieșul care încă mai trece pe alături.

O aduse înapoi în timp o femeie cu fusta neagră, încreţită, care îi măreau şoldurile, cu bluză din material supra elastic cumpărată dintr-un magazin chinezesc, dar cu straiţa de lâna ţesuta în casă. Se așezase lângă ea în timp ce salută pe cineva cu glas mult prea tare şi întrebă pe altcineva dacă își rezolvase problema pentru care fusese la oraș.

– No, apăi de unde ești și încotro te duci?

Aceleași stații cu indicatoare ale ITL-ului, aceleași autobuze molcome, aceeași oameni curioși și vorbăreți, nu se schimbaseră prea multe în cei aproape douăzeci de ani.

Doar Mocănița dispăruse și parcă luase cu ea hainele alea din piei și lână de oaie.

autor Helene Pflitsch

 

 

 

 

 

 

Premiul II

Aproape underground, autor Ionel Mony Constantin

Grăsanul transpira abundent, deşi în cameră era un frig pătrunzător. Pârâiaşe de sudoare îi alunecau pe frunte şi pe obrajii trandafirii, apoi se adunau în şuvoaie mai largi sub bărbia dublă, de unde se pierdeau în jungla părului, din estuarul întredeschis al cămăşii. Când se apleca deasupra ziarului aflat pe masă, marcând cu unghia arătătorului câte un pasaj mai elocvent, stropi grei picurau pe foaie, desenând un arhipelag printre cuvinte şi imagini. Uşa se deschidea rar şi atunci în cârciuma înghesuită, de cartier,  pătrundea câte un val de aburi, iar frigul din interior înfrăţindu-se cu frigul de afară, se mai umaniza un pic, devenind mai suportabil . Vorbea singur, suficient de tare ca să-l înţeleg şi nu dădu semn că doreşte să se întrerupă atunci când am venit lângă  el.  Nu îl mai văzusem niciodată, nici măcar întâmplător. Intrase şovăitor, se aşezase  într-un colţ şi ceruse de băut. Era singurul client în după-amiaza aceea de ianuarie, în care gerul îi alungase acasă pe toţi obişnuiţii casei, iar patronul uitase să mai umple cu rumeguş burdihanul de metal al sobei de lângă fereastră.

– Uite, spuse, făcându-mi semn să-i umplu paharul, cu ţuica aceea care odinioară era numită “Ochii lui Dobrin”, uite, repetă el, eu stau aici şi sufăr în timp ce alţii se îmbuibă. Stai jos şi toarnă-ţi şi tu, continuă, răstindu-se la mine de parcă aş fi fost eu vinovat de suferinţa lui. Îi vezi ? Pe toţi i-am cunoscut, ştiu şi ce lapte au supt de la mama lor şi acum uite-i cum s-au ajuns. Uite, sublinie paragraful din ziar cu indexul său dolofan, li s-au acordat noi privilegii, au diplome, sunt eroi, s-au sacrificat pentru victoria Revoluţiei! Ei sunt în fruntea bucatelor, în timp ce eu…

Lovi deodată  cu palma în blatul negeluit al mesei provocând un mic seism. Paharul cu ţuică se răsturnă şi amestecă  băutura cu picăturile de transpiraţie, lărgind astfel arhipelagul de pe ziar la nivelul unui continent, dar grăsanul nu îi dădu nici o atenţie.

Am început să şterg  pata cu şervetul de la bar în timp ce el îşi continua monologul.

-Crezi că vreunul dintre ei a făcut vreo brânză, are vreun merit real? Sublinia cuvintele ridicând tot mai mult glasul. Unde au fost ei atunci când EL încă nu căzuse? Tremurau lângă amante sau în cel mai bun caz ascultau speriaţi  Europa Liberă. În timp ce eu…

Repetă agresiv cuvintele „în timp ce eu …” privind încruntat la paharul gol.

Era evident că dorea să se descarce. Adunase în sinea lui, de prea multă vreme, veninul acumulat şi acum preaplinul dădea pe dinafară. Am adus un alt pahar curat, i l-am umplut şi mi-am turnat şi mie unul. Prin fereastra îngheţată pătrundea înserarea. Am aprins becul chior şi m-am aşezat.Venind din bucătărie, s-a prelins neauzit Gogu, motanul jigărit cu care mă pricopsise fostul barman. Ca într-o melodramă proastă de bulevard sosise clipa destăinuirilor:

-Uite, vezi măi dragă, îşi reluă el ironic peroraţia, la noi în oraş aş fi putut fi măcar „ultimul de pe listă cu voia dumneavoastră” dar nu am vrut să mă laud. Aşa cum ţi-am spus, în timp ce lor le dârdâia fundul de frică eu am luat iniţiativa, da, da, iniţiativa.  Cred că îţi mai aminteşti cum erau zilele acelea când toţi ştiam că la Timişoara se întâmpla ceva dar nimeni nu făcea nimic, dar absolut nimic. Pretutindeni domnea numai teama, era prezentă peste tot, în apartamente, în magazine, pe străzi, în inimile oamenilor.

Vocea i se transformase şi ea, pe măsură ce vorbea, într-o şoaptă misterioasă, înfricoşată, apoi reveni treptat la tonul normal.

– Cât despre EL nu era nici măcar acasă să ne spună ceva, să ne explice cese întâmplă. Se găsise să plece tocmai acum la „prietinul” lui  din Iran, ayatolahul…

Motanul a mieunat scurt cerându-se afară. Am întredechis uşa şi, pe faţă, vântul mi-a risipit câţiva fulgi.

– Se moaie gerul am zis, începe să ningă.

Nu m-a auzit, sau nu m-a ascultat, pentru că nu s-a întrerupt din povestire nici o clipă. Am pierdut un început de frază dar nu era nimic semnificativ :

-… aşadar, spuse, am decis să acţionez singur. Nu aveam cu cine să colaborez şi nici în cine să am încredere. Ştii de altfel cum se zicea pe atunci, din trei români unul este turnător şi altul securist. Era ora zece seara şi stăteam în sufragerie cu televizorul deschis aşteptând Dumnezeu ştie ce. O auzeam pe nevastă-mea sforăind sonor în dormitor, stătuse inutil pe undeva la vreo coadă, iar fiică-mea era plecată aiurea, la un video prin vecini, cu prietenii ei. Aşa că m-am hotărât, măi dragă, să fac manifeste, pe care să le împrăştii în timpul schimbului de noapte. Am ales zona industrială .

Eram conştient de pericol şi de dificultatea întreprinderii. Am conceput un text scurt, prin care le ceream muncitorilor să iasă şi ei în stradă, să se solidarizeze şi să lupte. Într-o oră puteam realiza manual, folosind şi o coala boţită de indigo, cam cincizeci de bucăţi. Când am terminat mi-am dat seama că scrisesem cu mâinile goale şi pe fiecare hârtie erau amprentele mele.  M-am panict, o clipă am vrut să distrug totul, dar m-am hotărât să risc. La urma urmelor aveam de traversat întregul oraş, iar acolo nu mă cunoştea aproape nimeni. M-am decis să arunc manifestele pe geam din mersul maşinii. Numerele Daciei mele erau şi aşa murdare de noroi, iar parcurgerea câtorva kilometri cu luminile stinse, mă făceau aproape invizibil. Îmi dădeam singur curaj dar transpiram aproape ca acum, deşi eram cu mult mai slab.

Făcu o pauză, timp în care deşertă cu rapiditate ultimul pahar de ţuică de pe fundul sticlei şi îmi făcu semn, pe muţeşte, să mai aduc una. Ochii lui Dobrin clipiră şi ei conspirativ, aşa că m-am grăbit să mă execut, curios să aud urmarea. Începu, fără să mai fie nevoie să-l îndemn:

-Drumul s-a desfăşurat fără peripeţii, a trecut o patrulă, străzile erau pustii la ora aceea înaintată, maşinile  aproape că nu mai circulau.

Pe bulevard singura lumină care ar fi putut să mă dea de gol, cea a lunii, era ascunsă de nori. Am redus viteza, am lăsat geamul lateral şi am scrutat atent intunericul  din dreptul fabricii de prototipuri.

Cu manifestele în mâna stângă, mi-am făcut cruce şi mă pregăteam să le împrăştii, când lângă gardul viu am distins câteva mogâldeţe ghemuite. Cum ţi-am spus, aveam  luminile stinse, aşa că am privit cât mai atent în beznă, cu piciorul pe acceleraţie. Atunci s-au auzit câteva focuri de armă, urmate de lătrături…

Tăcu vreme indelungată, cu capul în piept, privind concentrat insula de grăsime pe care degetul său unsuros o adăugase, mai  înainte la mareea umedă revărsată din pahar. Probabil că îl ajunsese şi băutura aşa încât continua să tacă. Eram curios. Am dat unui puşti grăbit un pachet de Malboro şi, după ce a plecat m-am întors la masă.

-Ei! … l-am îndemnat să vorbească dar a continuat să tacă. A reluat brusc, într-un târziu când deja crezusem că a renunţat, după ce a plescăit zgomotos din buze:

-Ei ce să fie măi dragă, nu s-a intâmplat de fapt nimic. Lângă gard erau nişte câini vagabonzi, aveau nuntă şi i-am speriat. Uitasem că pusesem gazolină în rezervor, o cumpărasem la negru şi motorul dădea rateuri. A pocnit ca o puşcă, iar eu m-am speriat, am apăsat pedala până la fund şi am fugit. Atunci însă n-am ştiut, mi-am dat seama mult mai târziu.

Tăcu din nou dar numai pentru câteva clipe.

– Momentul cel mai tare a fost însă când am ajuns acasă şi m-am dus în baie să ard manifestele. Singura probă a „vinovăţiei” mele! Am privit foile şi nu mi-a venit să cred. Le-am mai privit o dată dar nimic nu s-a schimbat. Erau albe, înţelege-mă, în întregime albe fără o urma de cuvânt, vorba ceea, IMACULATA CONCEPŢIUNE.!

Nici astăzi nu ştiu cum de a fost posibil aşa ceva.  Nici acum, când îţi povestesc, nu îmi vine să cred. Îmi spun adeseori că poate totul s-a întâmplat numai în mintea mea. Atunci însă m-am spălat pe mâini, am intrat în bucătărie, am ras o ţuică şi m-am culcat. Nevastă-mea continua să sforăie cu faţa în sus. Am adormit repede, fericit. Avusesem totusi curaj!

autor Ionel Mony Constantin

 

 

 

 

 

 

Premiul III

Tăcerea obiectelor pierdute, autor Anca Vieru

M-am sculat devreme astăzi pentru că voi merge în valea obiectelor pierdute. De ieri, de când m-au anunţat că am fost ales, sunt tulburat de sentimente confuze şi de gânduri contradictorii. Am auzit că e un loc unic, copleşitor, şi că atunci când ieşi de acolo eşti cu totul altul. Iar despre cei aleşi se spune că sunt oameni care au pierdut ceva, cândva. Poate de mult, poate de curând. Dar până la urmă, cine n-a pierdut ceva la un moment dat? Fiecare a uitat, a rătăcit sau a pierdut ceva: o bătălie, o carte, un vis, o încredere…

Dar astea sunt doar zvonuri, nimeni nu cunoaşte pe cineva care a fost acolo cu adevărat. Unii cred că e doar o legendă ca atâtea altele, o speranţă…

 

Plin de îndoieli şi incertitudini, mă duc în locul indicat, un loc oarecare, pe lângă care am trecut de atâtea ori fără să-l observ. Intru grăbit și înaintez pe culoare întunecoase şi din ce în ce mai îngheţate, cobor și urc scări înguste, iar în final ajung în fața unei uși pe care scrie: „Valea obiectelor pierdute”. O deschid curios şi ies. După semi-întunericul culoarelor, soarele de afară albește totul cu străluciri reci. Îmi ia ceva timp să mă obişnuiesc şi înaintez cu paşi şovăitori. Trec de munţii de nasturi de toate mărimile şi culorile, las în urmă pădurile de umbrele, dealurile de cercei desprecheaţi, inele, brăţări de tot felul. Alţi munţi cu felurite şuruburi şi piuliţe, cuie, pixuri şi creioane. Și alte obiecte de care nici nu-ți dai seama vreodată că le-ai pierdut.

Într-o groapă, lângă alee, zăresc un etui transparent plin ochi cu farduri de tot felul. Parcă am mai văzut şi la noi în baie chestii de-astea, pe vremea când casa noastră nu era doar o tăcere goală. Mă uit iar și zâmbesc fără să vreau. Asta da pierdere! Îmi închipui disperarea posesoarei, să fie nevoită să înfrunte lumea cu faţa ei adevărată… Fără mască de protecţie. Sau de carnaval… Mda. În fond viaţa e un carnaval grotesc, fericiţi cei care nu-şi dau seama şi poartă cu naturaleţe masca lipită de faţă.

Dar drumurile se ramifică și eu nu mai știu pe unde s-o iau. În față poteci înguste, mărginite de mormane de pantofi, unii desperecheaţi, alţii noi şi frumoşi, aşezaţi în cutii. Nu mă interesează, măcar de asta am scăpat, așa că o iau pe o potecă perpendiculară şi ajung într-un loc plin cu biciclete. Mai încolo se văd câmpuri întregi cu maşini, unele vechi, uzate, sau accidentate, altele noi, care te ademenesc cu vopseaua strălucitoare şi cromurile argintii.

O iau pe o alee la întâmplare şi nimeresc într-o poiană imensă, brăzdată de șiruri lungi de rafturi cu cărţi în toate limbile. Cărţi de literatură, manuale, agende, cărţi de bucate, atlase. Tot ce vrei…

Merg mai departe, tot mai departe, printre toate lucrurile pe care ţi le poţi imagina, lucruri uitate sau dispărute de mult, lucruri noi de care nici nu ştiam că s-au inventat. Este o linişte deplină în valea obiectelor pierdute, nu se aude decât ecoul paşilor mei. Dacă ar fi avut voce, toate obiectele astea nu ar fi ajuns aici. Dar aşa… stau în mormane mari, sau aşezate pe rafturi, pe marginea străzilor, stau în tăcere aşteptând să le aleagă cineva, cândva. Să ajungă din nou în lumea largă, să-şi reia existenţa firească alături de oameni şi pentru ei. Fiindcă aici, în valea obiectelor pierdute, poți alege ce vrei. Iar lucrurile odată pierdute, au încetat să mai fie ale cuiva.

Mă îndrept către o altă zonă, unde potecile sunt mai puţin bătătorite. Se vede că mulţi s‑au lăsat ispitiţi de tot felul de lucruri şi s-au mulţumit deja. La început nu înţeleg ce văd pe rafturi. Mai fac câţiva paşi şi deodată mă opresc îngrozit.

Aşa ceva nu se poate.

Este… este imposibil.

Ceea ce văd este un braţ omenesc. Nu vreau să mă mai uit şi totuşi nu-mi pot lua privirea de la degetele cu unghii tăiate scurt, inelarul cu verighetă subţire, stofa cafenie de la mânecă. Mai departe, pe acelaşi raft, văd un deget, dincolo un ochi. Mai încolo, ceva care pare un rinichi, nu sunt foarte sigur…

Este insuportabil.

Deja nu mai vreau nimic. Mi se pare că ceea ce am pierdut eu nu poate egala aşa ceva, iar toate lamentaţiile mele nu sunt decât dovezi de egoism şi de jalnică autocompătimire. Mă îndrept spre ieşire şi văd alte şi alte obiecte pierdute, însă nimic nu mă mai tentează. Dar trebuie să aleg ceva, aşa e regula. Orice.

Orice? Atunci o să iau un nasture, nu ştii niciodată când ai nevoie.

Aproape alerg ca să mă îndepărtez de rafturile care m-au îngrozit atât. Repede, repede către ieșire, fără să mă mai uit în dreapta sau în stânga. De atâta goană am rămas fără suflu, încetinesc pasul şi mă uit din nou la obiectele din jurul meu. Fără prea mare interes însă. Am ajuns acum în dreptul unor mormane de jucării şi chiar lângă mine văd o tobă roşie. Mă aplec, o iau şi văd zgârietura de care îmi amintesc atât de bine. Revăd scena de anul trecut, cearta cu ea, țipetele, țipetele, răpăitul continuu al lui Andrei la toba cea roşie. Enervarea mea, de atâta răpăit trebuia să țipăm și mai tare. Țipete și răpăit în toba cea roșie. Care s-a zgâriat când am aruncat-o de perete. Şi apoi, cumva, a dispărut. Așa cum a dispărut totul, iar în casă a rămas tăcerea goală.

Cu toba în braţe mă îndrept spre ieșire. Ce bine, o să-i fac două beţe, şi în sâmbetele în care-l iau la mine pe Andrei, o să-l las să bată la ea până se plictisește. Zâmbesc cu anticipaţie, gândindu-mă la momentele de bucurie pe care le promite toba cea roşie. Eu și el.

Și apoi, cine știe…

Eu și ea.

Noi.

Zâmbesc și merg din ce în ce mai repede, gândindu-mă la momentele în care toba cea roșie ar putea acoperi și altceva decât țipete.

Zâmbesc.

 

autor Anca Vieru

 

 

 

 

 

 

Premiul III

Prin haos, în paşi de dans, autor Nicolae Cîrstea

Ploaia tropăia nervos pe trotuare iar trenul fluiera nebun într-o gară, aşa, ca să afle lumea că a fost repus în funcţia de şef al distanţelor. Noua conducere politică a ordinei lucrurilor în Haos i-a dat şi un fluier de pleu, rămas fără stăpân, asta după ce ceainicul cu aburi fusese executat în piaţa publică. Acidul l-a ros complet şi abia nesimţita ploaie care s-a uşurat pe zidul execuţiei l-a stins într-un tîrziu.

”Pericolul a trecut” îşi spuse în gând trecătorul consultându-şi ceasul. ,,E aproape nouă” îi spuse acesta simţindu-se privit. ,,Ce ciudat” gândi trecătorul şi duse mâna spre buzunarul în care îşi ţinea ţigările. Cu ochii ţintă în focul brichetei, căuta poziţia perfectă pentru aprinderea ţigării iar gândul redundant îl făcu să-şi şoptească ”ce ciudat, nici ceasurile nu mai ştiu să tacă”. Chiar dacă abia perceptibilă şoapta, practic uşoara mişcare a buzelor a făcut ca ţigara să se aprindă pe o parte. S-a întristat brusc, trecătorul simţea că eşuează în tot ceea ce întreprinde, exemplu fiind primii doi picuri de cafea nu ştiu cum apăruţi pe faţa de masă din bucătărie, apoi bătrânica de la parter care nu l-a mai spionat prin vizor ci l-a întrebat la modul cel mai direct ce face, ca şi cum el ar spune cuiva vreodată ce face şi terminând cu ţigarea arzând imperfect.

– Mai rămânea să fiu arestat de tren, răbufni trecătorul cu o voce impardonabil de tare.

– Ar fi avut motive? îl chestionă o voce.

Speriat de situaţie trecătorul se întoarse brusc. Nu era trenul, constată el şi respiră uşurat; era doar poliţistul străzii, om ca şi el, deşi pe la colţuri se mai vorbea că ar fi doar o clonă a poliţistului, căreia i s-au spălat creierii în aşa fel încât credea că e fiu de tren şi nicidecum de muncitor feroviar.

– Ei? insistă poliţistul, dornic să prezinte în faţa noii comenduiri un caz de rebeliune descoperit şi rezolvat.

Ploaia a încetat brusc. Trecătorul tăcu, paralizat de frică, dar şi cu gândul că avocatul îi spusese cu ceva vreme în urmă să nu vorbească cu poliţiştii niciodată. Tăcerea l-a salvat, pentru că în clipa următoare poliţistul a fost alertat prin staţie, cod şase şase şase, adică incidente nemai-întâlnite, aici fiind vorba de deturnarea unei ambulanţe de către un pacient aflat în comă.

Din ceea ce auzise prin staţia poliţistului, trecătorul începu să regizeze un film şi intriga trebuia să rezulte din contradicţia dintre puterile paranormale ale pacientului comatos şi totala neputinţă a Candidei Erendira şi a nesăbuitei sale bunici. Slab scenarist, trecătorul nu putu găsi continuare poveştii şi, supărat pe sine se trânti la pământ imaginând o criză de epilepsie.

În scurt timp mulţimea se adună în jurul trupului său chircit. Unul din mulţime, om cu ochii atât de roşii încât toţi cei din jur au priceput că e beat, spuse simplu:

– E beat!

– Ei, na, râde ciob de oală spartă… zise o mahalagioaică, ce abia aştepta ca cineva să spună un cuvânt, oricare ar fi el, de bine sau de rău, că urgent se poziţiona în contradictoriu, doar aşa,  dând frâu liber complexului capitalistului atotştiutor în faţa mulţimilor de orice fel, eventual provinciali, cum e de aşteptat în preajma gărilor.

Pe trecător îl umflă râsul. Încetă reprezentaţia epileptică şi sări în picioare. În săritură atinse bastonul mahalagioaicei şi această se prăvăli în ţărână.

– Vai, maică, mă trântişi! observă ea cu o voce nefiresc de calmă şi dădu să se ridice. Omul cu ochii roşii încercă să o ajute. N-a apucat. Trecătorul a făcut un salt peste mahalagioaică şi s-a apropiat de vitrina unui magazin. Şi-a scuturat hainele de praf, apoi s-a întors către mulţime şi s-a prezentat:

– Sunt arlechin şi mereu încerc să aflu reacţia publicului la situaţii neprevăzute. Odată l-am imitat pe…

Lumea aştepta curioasă continuarea, dar vorbele arlechinului rămăseseră agăţate în eter, ca zburătoarele uşoare plictisite de zbor. Din spatele mulţimii se apropia poliţistul. Pesemne comatosul era rudă de sânge cu trenul şi şoferul ambulanţei se decupase singur din realitate pentru a nu tulbura noua ordine a lucrurilor în Haos.

Arlechinul ştia că poliţia fusese instruită să împrăştie orice grupare suspectă chiar făcând uz de armă. Şi poliţistul avea pistolul deja în mâna dreaptă. Cu stânga ţinea staţia şi cerea ajutoare.

– Ce se întâmplă aici? chestionă el mulţimea, dar cum arlechinul era lipit cu spatele de vitrină, aproape de uşa magazinului şi mulţimea făcea grup compact la ceva distanţă de el, căutarea ochilor omului legii s-a oprit pe el.

– Iar tu?! a întrebat ameninţător poliţistul luîndu-l în cătarea armei.

Arlechinul a început să danseze de unul singur, în paşi de vals. Mulţimea s-a grupat. Doi câte doi au început să valseze, întâi pe muzică imaginară, apoi pe muzica pusă de poliţist din staţia de serviciu. Mahalagioaica părea pricepută foc la vals şi pe cât de împleticit era omul cu ochi roşii, finalmente ei au fost cei care au ieşit în evidenţă.

Când bateria staţiei s-a descărcat, arlechinul s-a oprit din dans. Unii ar mai fi dansat, că dansul rămăsese singura bucurie permisă oamenilor după ce noua conducere politică a Ordinei Lucrurilor în Haos luase puterea de la vechiul suveran.

– Dansaţi! a fost primul ordin dat omenirii după ce capul regelui detronat fusese decupat de mâini pricepute din fotografia prezentului. Şi oamenii dansau, unii să uite de foame, alţii de frig, câţiva chiar uitaseră ce voiseră să uite şi dansau de dragul dansului.

Arlechinul, pe durata dansului, găsise răspunsul potrivit:

– La alimentara urmează să primească ţestoase. Eu sunt primul la rând. Toţi ceilalţi acum fac liste de aşteptare.

Poliţistul l-a privit cu neîncredere. La câtă sărăcie mâncaseră şi maţele lui de angajat al puterii, mintea lui refuza să creadă că o biată alimentară de cartier putea găzdui delicatesele amintite. Deja şi-o închipuia pe nevastă-sa ţinând broasca de carapace şi pe fiul său trăgând-o de cap. El avea să vină cu briceagul ascuţit temeinic pe piatra de polizor de pe pervaz, cea cu care toţi din familie îşi frecau uneori şi călcâiele, la baie. Avea să decupeze capul ţestoasei rememorând mişcările mâinilor pricepute ce scăpaseră ţara de rege. Apoi, supă de broască, carne cu orez, câteva chifteluţe făcute din carnea mai tare şi finalmente, carcasa de broască pusă în vitrină, aşa ca musafirii s-o vadă de cum îi intră pe uşă.

La spusele arlechinului, mahalagioaica a scos un  caiet ponosit de sub fuste şi un capăt de creion chimic. A umezit vârful creionului şi s-a trecut în capul listei; i-a zâmbit omului cu ochi roşii, l-a pus al doilea, apoi a dat caietul din mână în mână şi fiecare şi-a înscris numele.

– Cetăţeni! a strigat poliţistul şi lumea s-a oprit din scris. Acest om e un mare mincinos. Broaştele ţestoase sunt protejate de lege, carnea lor e interzis a fi consumată. ”Interzis pe dracu” şi-a spus poliţistul ştiind că cei din conducerea superioară mereu au la masă ţestoasă. E drept, asta şi fiindcă Unicului Conducător îi place să meargă la vânătoare de ţestoase. Acum însă omul legii trebuia să se impună.

– La noi mereu alimentarele sunt pline, ce ne trebuie nouă broaşte ţestoase?

– Sunt pline cu lapte şi miere! strigă unul din spate şi cum poliţistul nu l-a identificat în mulţime, s-a făcut că nu aude.

Chiar atunci o vânzătoare lipea un afiş scris cu pix albastru pe o coală maro, de-aia de împachetat. ”Azi nu mai primim ţestoase” a citit mulţimea. Arlechinul a respirat uşurat. Poliţistul l-a salutat respectuos pe omul dovedit nevinovat şi a făcut stânga împrejur.

– Îmi eşti dator, i-a şoptit vânzătoarea prin uşa întredeschisă. Sunt singură deseară…

Arlechinul a văzut-o. Era urâtă rău, dar nu într-atât de urâtă încât să rişte o arestare.

– La cât închizi? a întrebat-o el.

Femeia i-a răspuns şi strângerea de mâini a pecetluit înţelegerea pentru câteva ore de bine reciproc. Binele lui urma să fie o porţie de carne de ţestoasă, ceva băutură mai acătării ori ţigări de import, că vânzătorii, ştia el, mereu îşi făceau parte din bunătăţile ce le intrau în magazin.

Ar fi vrut să plece dar lumea nu se mişca de acolo. Mahalagioaica l-a tras spre ea pe omul cu ochi roşii, a luat poziţia de dans şi au început să valseze. După ea şi ceilalţi nemulţumiţi. Arlechinul valsa de unul singur, nu care cumva s-o facă geloasă pe vânzătoare şi ea să-l deconspire.

Poliţistul s-a apropiat din nou. Era de datoria lui să împrăştie mulţimile. Doar că atribuţiile lui se terminau acolo unde începea dansul…

autor Nicolae Cîrstea

 

 

 

 

 

 

 

sigla concursului: David.C 

”Drumuri de cenușă” autor Tănase Serea

Ex Ponto, editură din Constanța, lector de carte scriitorul polivalent Sorin Roșca, tipărește un volum de 45 de poezii în 70 de pagini al tânărului confrate Tănase Serea, într-o prezentare-copertă-peisaj marin incendiat de flăcările răsăritului- de Leonard Vizireanu, volum intitulat Drumuri de cenușă.

Drumurile poetului sunt într-un teritoriu al tristeții, al deșertului și zădărniciei, rar presărat cu trandafiri negri. Poemele- lacrimi au născut un izvor paralel drumului, izvor oprit într-un lac incandescent al amintirii fratelui Voicu, al părinților și al iubitei, – tristețe ce-și leagănă clopotele. Și totuși… dincolo de acest peisaj elegiac, de pustiul pe unde umbla și poetul Ioan Alexandru într-una dintre cărți, mai demult Mihai Eminescu pe lângă plopii fără soț sau pe străzile Bucureștilor șoptind mai am un singur dor, o mamă, dulce mamă, dar și George Bacovia prin tărâmurle sale de plumb sau mai de curând Dimitrie Stelaru, cătând-o pe Eumene, or altunde  Mark Orheianu în lacrimoramele sale, poetul Tănase Serea aduce sunete proprii, dar cum cuvintele (mele) nu vor spune niciodată totul, știind că viața este mântuire, rugăciune, speranță, voi lăsa poetul să vorbească prin cuvintele sale, nu înainte de a zice că, fiind la o răscruce, are un drum propriu și, de vom putea a-l însoți, ne vom bucura citindu-l.

Iată versuri ce-l definesc, azi, acum, aici în literatură (pagină, titlu, cuvinte alese): *10, ÎNVINȘII, învinșii nu vor cânta/ vor da drumul la păsări/ și se vor umbri; 11, MAREA, până când aripi frânte/ vor sfârși zborul/ la maluri pustii/ mare/ eternă nesfârșită lacrimă; 14, RECVIEM, muțenia mea/ îngână tăcerea ta/ în fiecare noapte/ aprinzi candelabrul/ în fiecare zi/ mâinele mele/ întârzie în iarbă/ pe creștetul tău;16, MELANCOLIE, tristețe, ochii tăi sunt blânzi/ și-n lacrime se sting crisale; 18, PARFUMUL TRISTEȚII, liniștit își leagănă noaptea clopotele/…/ amintirea adună tăcerea în cuvinte/ o mână de cenușă risipitor; 19. AMÂNDOI ÎN TIMP, eram aripi întinse/ peste-o lume de scrum; 20, FUMUL, o lumină venită din trecut/ timpul trecut prin flăcări; 22, DRUMURI DE CENUȘĂ, pe sub flori drumurile uitării/ frate al meu în liniștea îndurerată/ se aprind aminirile/ cuvintele nu pot șterge tristețea/ drumuri de cenușă ducând spre nicăieri; 24, ***, acum, frate al meu,/ viața e o luptă/ cu timpul și uitarea; 28, ***, norii du pe cer/ în cufere grele/ tristețea noastră; 39, ȘTIU, umerilor mei le-au crescut aripile; 40, CENUȘA UITĂRII, cenușa uitării adoarme lumea; 41, FEMEIE DIN DEPĂRTĂRI, ce-aș mai putea spune/ femeie din depărtări/ pe câmpia cât privești/ doar așteptaRea și vântul/ leagănă ierburi și păsări; 54, CÂMP DE ROUĂ, mâna mea stângă e o flacără/ mâna mea dreaptă e un apus/și deodată se făcu o câmpie de aripi/ peste care căzură îngeri.*

Și poeme întregi: Mama, Tata, Întoarcere, Tu, Clipe, Marile dureri, Rechinul, Satul, Să ne-amintim, Ochii tăi, Iertare, Epitaf.

Deși poetul Tănase Serea știe că  tăcerea e ușa ce nu o deschizi, după cum spune la pagina 51, sunt sigur că va mai deschide uși cuvintelor, pentru că are cu ce să umple clepsidra și în lipsă/ mâinile învățară/ anatomia ta/ pe întuneric (pagina 60). Până atunci (vezi pagina 66) ascultă lin tăcerea cum se scurge.

 

autor Florin Grigoriu

Florin Grigoriu – Cronici Literare

 

Daniel Prallea-Blaga, Zece dalbe columbițe, Editura Amurg sentimental, București, 2011, 48 de pagini.

Iată citate ce reprezintă un tânăr poet, cărturar, lector universitar în București, om de toată isprava și-n regia spectacolului, în teoria spectacolului, în tipărirea unor manuscrise ale bunicului său, preotul  Vasile Prallea din Dumeștii din preajma Iașilor, participant la evenimente frumoase, de cultură din românime:

„Păsări se așează, ciugulesc,

apoi pleacă plutind spre-un cer roz

și îndrăgostit

*

În sângele meu

păsări de sticlă

melodia

atât de depărtată

*

Melancolia toarnă picături

pentru ochi

cel mai bun balsam pentru tenul tău

*

Pescăruș japonez

mirosul dăinuie în colivie

și după ce pasărea a dispărut

pe fereastra dinainte

*

Particule de ulei pe șosea

răsfrâng presiunea razelor

într-un minnat curcubeu

*

De ce trece fata aceasta cu păr creț

și mâinile în buzunare

atât de atentă la direcția vântului/

*

Roșu de piersică

ar mai putea spune multe povești

despre buzele care l-au atins.”

*

Elena Buică, Întoarcerea spre obârșii, Editura Anamarol, București, 2011, 458 de pagini:

O carte de retrospecție și de amintiri a unei expatriate în Canada. Volumul este și o monografie a satului de unde a purces, în 458 de pagini vorbind despre Țigăneștii din preajma Alexandriei, cu căldură, mândrie, grație, seninătate în descrierea vremii istorice, fără filozofări sau pătimașe acuze. Citez despre autoare, de la pagina 309:  *Am publicat cinci cărți până în anul 2011 și am în plan încă să mai scot la lumină vreo câteva, dacă și bunul Dumnezeu îmi va sta în ajutor.*  Pickering, oază de liniște de lângă Toronto, dar și satul său- Țigănești –gând purtat de dor– (carte din 2006) au în autoare *un zugrav de subțire*, iar dacă divinitatea adesea amintită în scrisul autoarei va aduce și altor scriitori menirea de a scrie despre locurile natale, despre cele văzute, trăite, gândite, ce bogați vom fi, noi, românii, duși de soartă în toată lumea!, dar mai ales cât de bogați vom fi, noi, cei rămași acasă, aici unde vine autoarea canadiană din când în când să pună o floare amintirii celor dragi, umbrei celor prezenți aici permanent în glie, în cer – și nouă, tuturor, celor încă suportându-ne pământul, Maica Geea.

*

Silvia Butnaru, Spectrograme, proză scurtă, Editura Global, București, 2011, 192 de pagini.

Carte vie, inspirată de întâmplări, condei alert, zgârcit în amănunte, liric uneori, pătimaș în zugrăvirea unor chipuri de cărturari din țară sau din Germania, unde locuiește, fragedă și formidabilă, publicistă de talent, poetă de stări sălbatice sau potolite, dar nobile, sincere, Silvia Butnaru este un autor/ autoare apreciată, vorba ceea, încă din secolul trecut – Ei, cum fug anii!, de când hotărâtă-și cioplește statuia în gresie și marmoră, încrustat cu…spectrograme, precum  Filozoful și bucata de stâncă, În numele Partidului, Maestrul și ultimulucenic, La poarta casei mele, La miez de noapte, Cadouri de Crăciun, Albunuța, Iubirea nu apune. Mă socotesc printre prietenii domniei sale, printre care sunt Irimie Străuț,  Ion dumitru, leo Butnaru, Valeriu Bârgău și mulți alți scriitori români și germani, ocrotiți de lumina eminesciană, goetheiană și a altor mari lumini, de pretutindeni și *de liniștea caldă, liniștitoare a păcii din lume.*

*

Marga Dumitrescu-Frasinu, Acces la transcendență,  Editura Fundația Elisabeta, București, 2004, 102 pagini, jurnal de mesaje cerești. Citez gânduri transcrise, din lumea creațieei scriitoarei octogenare, autoare de încă douăzeci de cărți:

„Din poezie, din cântec curg mărgăritarele iubirii divine. Ele sunt glasul spiritului universal. –

-Omenirea trebuie să treacă prin toate fazele decadenței. Diavolul inspiră curente noi. –

-Arta face și materia să vibreze. –

-O minte elevată prin studiu și creație rămâne pururi plină de prospețime.-

-Secretul unei nemuriri/ este prețul unei pătimiri. –

-Blaga a muncit enorm și a suferit crunt, pentru un petec de nemurire.-

-Filozofia fără idei metafizice rămâne un aluat ce nu dospește.-

-Orice scris este o fântână de veșnicie.-

-Veșnicia este produsul binelui.-

-Nu te îndoi, lumina vine la lumină!”

*

Alex Vâlcu, Amintiri din mileniul II, Casa de Editură Amurg Sentimental, București, 2012, 152 de pagini. Scriitorul este un lăutar din Titu, adică își câștigă existența cântând pe la nunți, botezuri, onomastici. A scris și poezii și alte cărți de proză. Aceasta, tipărită în decembrie 2012, este un volum spumant, duios și excelent scris, putând fi tipărit cu succes și-n alte limbi, deoarece autorul își povestește viața de adolescent îndrăgostit și de tânăr soldat, om curat, aventuros, clocotitor. Pagini adevărate de viață, povestind și amoruri de neuitat, fierbinți, dar descrise delicat, cu o mare tandrețe față de femeile  ce i-au înluminat sau înlunat viața. Talent nativ, optimist, de succes și-n viitor.

*

Elena Călugăru Baciu, Focul, proză, Editura Dacoromână, Bucureşti, 2012, 84 de pagini: într-o călătorie în Rusia autoarea o  întâlnește pe Maria, o basarabeancă născută în Siberia, părinții fiind deportați în 13 iunie 1941, și portă discuții interesante despre deportări, războaie, inclusiv în Afganistan, despre Nicolae Milescu Spătaru, Dimitrie Cantemir. Au și viziuni, coborâri în istoria noastră tragică, vorbind cu Artemidoros, onirocritul din Daldis, cu marele călător în China, ambasadorul țarului pe lângă marele han, Spătarul savant Milescu, dar și cu Dimitrie Cantemir, cu mama, cu soțul Ion și cu alții, inclusiv  în vremea perestroicăi, a marilor manifestații pentru libertate, credință, descoperind măreția omului prin analogii istorice- evenimente, fapte, oameni-,  sau mai înainte*Pe vremea când s-a descopetit fermoarul* gurii etc. Cităm:* Ziua fatală, 28.06. 1940, când toți deputații sin Sfatul Țării rămași în Basarabia au fost arestați, unii împușcați, pentru că au unit neamul românesc în 1918.*,  *Vremurile au fost mereu la fel, cu suferințe, lupte interne și externe…Poate doar așa cu mici treceri de furtună, puțin soare și lumină lină.*

Romanul,  alcătuit din trepte- călătorii de inițiere, dă samă de priceperea scriitoricească a unei prozatoare umblate prin lume,  din stirpea  căutătorilor de taine, simboluri, istorii, mândre de locul lor din lume a neamului în care s-au născut. Merită citit, pentru scriitură, fapte, cunoștințe reamintite  (*De psalmodie bono, de marele predicator Niceta de Remesiana, este cea mai veche lucrare teoretico-muzicală din cultura noastră.* etc), având o multicoloră, surprizătoare încrengăură epică, lucru important în proză.

*

Corina-Lucia Costea, Flori în clepsidră, schițe, Editura Singur , Târgoviște, 2011, 152 de pagini

Scriitoare de miniaturi epice, de portrete literare, de clipe de jurnal, de goblenuri lirice, Corina-Lucia Costea a tipărit 44 din aceste întâmpări ale vieții de sine și din exterior. Iată începutul unor Fotografii de Sărbători: „Mereu, de Sărbători, obișnuim să ne facem fotografii. Casa e curată, bradul împodobit, masa îmbelșugată, familia reunită, micile discordii anulate. Așa e… de obicei. Răsfoiesc albumele. ” Iată și alte titluri din carte: Azi l-am cunoscut pe Dăncuș, Flori în clepsidră, Masaj la patru mâini, Podul din Praga,Vin sărbătorile, mamă Dara!,Câte lacrimi costă un zâmbet, Darul iubirii.  Scriitorul Nicolae Băciuț, pe pagina a IV-a scrie: „Corina-lucia Costea scrie cum trăiește, trăiește cum scrie: cu naturalețe, cu sinceritate, confesiv, nostalgic.” Bine ai venit în biblioteca prozei românești și universale, cu prima carte, profesoară Corina-Lucia Costea!

*

Laurențiu Orășanu, A treia bancă, Editura Semne, București, 2012, 248 de pagini: Scriitorul stă în a treia bancă și citește un fals roman polițist, în realitate, o ironie la adresa mass-mediei.  Laurențiu Orășanu mi-a dăruit romanul în 13 noiembrie 2012 la AGIR, la o ședință a cercului epigramiștilor unde suntem membri, romancierul fiind și epigramist  sârguincios, vitriolant, dar și poet independent de mode și grupuri, sângerând social și liric, vulcanic, zânatic. În ce privește construcția romanului de față este o clădire labrintică, având multe uși, pe care sunt titluri în gen picaresc, fiecare ușă ascunzând o încăpere altfel zugrăvită, dar toate sălile demonstrând pricepere, umor cât cuprinde, antonpannesc, hasekian, jeromian k jeromian etc. Mai cred că autorul  l-a citit și pe Urmuz, Swift și Mark Twain (asta sigur, fiindcă a fost o leacă de timp și prin State), Hemingway (scena somnului pescuit în Lacul Herăstrău citit într-o lectură publică de autor are și aspecte mitice, voiculesciene),  romanul până la urmă povestind primirea unui premiu pentru un film ce descrie tocmai nașterea acestui film, cu scenariu furat, dispărut, ascuns etc. Cum autorul între timp scrie în altă bancă de date, așteptăm să vedem alte romane, fie ele și publicate fragmentar în revista Vânătorul și Pescarul, comentate și de ziare, autori din Călărașii de Dunăre, de unde e autorul sau din bucurești, unde scriitorul e… capitalist, bogat strașnic în talent.

*

Pe Paul Polidor, l-am întâlnit în 2012 și mi-a trimis în 30 octombrie 2012 două cărți De dor mai moare câte un actor,  versuri, Editura Fundației Paul Polidor, București, 100 pagini, 2009. și Florin Silviu-Ursulescu, Paul Polidor între cauze nobile și muzică avangardist-futuristă,  biografie, Editura Fundației Paul Polidor, București, 100 pagini, un amalgam de laude scrise în presa din românia despre un poet prahivean stabilit în București, muzician, cântăreț  și compozitor pe versurile sale, impresii din viață și pe versurile altor poei, români (mare iubitor de Eminescu, Vieru, Nichita Stănescu și… Paul Polidor) sau străini, cu concerte și-n alte țări, în 13 limbi. Paul Polidor are o Fundație, tipărește cărți, Cd-uri, ajută copii talentați, fie din București, Ialiomița, Călărași, de oriunde, e pasionat de rebus … Unii zic că este un fenomen, om altruist, plin de energie, alții nu zic nimic, ascultă și aplaudă. Unii, precum subscrisul, mai și scriu puțin față de cât merită, dar conchide: Bravo!, citând și o strofă de cântec „iarna mea iară/ cântece ară/ sanie-n vară.”

*

Vasile Mustaţă, n. 06.09. 1936, Adjudul Vechi, jud. Putna (Vrancea), Facultatea de Construcții Feroviare, Drumuri și Poduri, 1966, Facultatea de Filosofie, București, 1973, doctor-inginer, ziarist, proiectant, scriitor important al zilelor noastre, necunoscut, cu o excepție onorantă, criticilor literari…iluștri.. Volume: Dureri condensate, prefață Ileana Manole- 1990; Neliniştile dorului, versuri, Editura Perpessicius, Bucureşti, 164 de pagini, prefață Marcel Crihană, 2003;  Dor în amurg, sonete şi poeme, prefață Ion Rotaru,  Editura Clusium, Cluj-Napoca, 2005, 130 de pagini; Stihuri silvestrene, Editura ASA, Bucureşti, carte tipărită cu ocazia centenarului bisericii Sfântul Silvestru, Bucureşti, 1907-2007; Poezii pentru copilăria Annei, Editura Dorotea, București, 2007, 72 de pagini; Ideograme lirice, sonete şi glose, prefață Radu Cârneci, Editura Eminescu, 2008, 128 de pagini; Cristalizări, catrene, notă bibliografică, Editura Eminescu, 2011, 160 de pagini. A publicat în România (Scânteia; Paradox etc.) și Canada (Cuvântul Românesc) și în antologii.Despre literatura sa au scris: Emil Baltag, Nicolae Bordașiu, Radu Cârneci, Aurel Chivu, Marcel Crihană, Constantin Toni Dârțu (vol. XL- Personalități române și faptele lor, Iași, 2010), Ileana Manole, Ion Rotaru (inclusiv în O Istorie a Literaturii Români de la Origini până în Prezent), Nicolae Tudor, Florin Țapu,  Membru al Societății Române de Haiku.

Scrie catrene, haikuuri, glose, poezii pentru copii, rondeluri, sonete.

*În fericire inima exultă,/ dar ea nu poate fi un scop în sine,/ în strop simțim puterile-i depline/ și suferim când este mult prea multă* (volumul Cristalizări, XCV, pagina 61)

Iată finaluri de sonete: *Clădim altarul arderii de sine, emoția o sorb ca vinul vechi, pe treptele credinței simțirea se dilată, nu poate nimeni cesul să-l prevadă,ne răsădim speranța-n univers, sub pleoapa grea lumina sângerează azi totul se întâmplă în timp dumnezeesc*

Iată o strofă (poemul Singurătate, vol. Neliniștile dorului, 2003): *bat tăcrile-n aramă/ lumea-n taine se  destramă,/ doar descânt de șoapte vechi/mai răsun în urechi.*

Și un distih: *Doar prin veacuri, la răspântii,/ câte-un geniu taie pârtii (vol. Neliniștile dorului, poema Destin, pagina 16)

*

Doina Popescu-Brăila, Comisia Zurich, Editura Torent Press, Brăila, 2009, 238 de pagini. Romanul este” o carte despre „RĂUTATEA LUMII”, așa cum spune autoarea, iar în cele nouă cărți-capitole, intitulate poetic  al războiului, al răilor, al rătăciitorului, al sorții- noaptea răilor, al actorilor, al poveștilor, al adevărului, al celor 13, și ultimul- cartea din manșetă, prezintă istorii din vremea războiului 1941-1945 și a *cucerirlor revoluționare*, inclusiv crimele pe care se bazează aceste cuceriri, dar și greutatea construirii unei alte Româniii, bazată pe împrumuturi și acțiuni secrete.  Autoarea  *are condei*aspru,  răsucit, uneori  tăios, dar cel mai adesea  precis, tragic uneori, romanul fiind captivant, nu degeaba a și fost apreciat de mai mulți scriitori brăileni și nu numai și a continuat a scrie și alte întâmplări pe multe pagini, cu același simț al dialogului, al amănuntului relevant și al conflictului  bine descris încet-încet, dar totdeuana important, determinant, vieți trăite pe acest pământ al oamenilor, de lângă Brăila-Ibrail sau din orașul salcâmilor înfloriți năpraznic istratian, fănușian etc. (Florin Grigoriu)

Sprinţare chipuri ale morţii, autor Virginia Paraschiv

            Spiritul flamand al unui  poet maramureşean-VASILE MORAR

Mare şi anevoioasă  este osteneala de a citi poemele lui Vasile Morar întocmite în volumul Nu vă temeţi( Editura Transilvania, 2011),  şi facem vorbire  abia despre volumul I.  Poetul îşi copleşeşte prezumtivul cititor cu grandoarea ciclopică a întreprinderii sale. Ţine totul sub control, onestitatea lecturii, vrednicia opţiunii  pentru el, poet deja consacrat şi definit, timpul fizic şi spiritual de dăruire a lectorului, în contrapartidă cu efortul de creator, devoţiunea faţă de o poezie încătuşată în prozodie  clasică, în răspăr cu ritmul versului alb. Vasile Morar a anticipat cu ironie suavă supliciile lecturii unui volum de dimensiuni impresionante, şi,  ceea ce este mai rău pentru spiritele cârcotaşe, este apariţia recentă a  unui volum doi şi iminenţa volumului trei.  Vasile Morar păşeşte din o mie de poeme într-o mie. Zice domnia sa cu umor buclucaş, lasă să fie multe, poat e doar aşa mă vor lua în serios. Subiectul este subînţeles  pentru poet,  pentru noi , subiectul probabil  rămâne în mister: cititorii, confraţii poeţi contemporani, criticii , prietenii maramureşeni ai fatidicei  zile de marţi,  exorcizate la Ojete. ( Baia Mare, pentru uzul profanilor în materie de boemă cu clop)  În ceea ce mă priveşte, parcurg cu plăcere nedisimulată versurile prietenului Vasile Morar, pentru că în universul său poetic mă aflu într-un tărâm cu care fraternizez spiritual, din perspectiva formaţiei mele livreşti, mereu în căutarea naturaleţii spontane , autentice.  Vasile Morar aşează volumul impunător sub deviza  papală care a făcut istorie sub ochii noştri.  Este un lucru evident, dar să vedem cum a perceput POETUL îndemnul sacrosanct.  Comentatorii lui Vasile Morar au observat  aspectul ludic carnavalesc cu care abordează temerea noastră cea mai firească şi sâcâitoare, temerea de moarte. Asocierea  versurilor sale cu picturalitatea lui Breugel este deja un bun câştigat în arealul comentariilor critice. Ileana Roman, prospectând cu fineţe volumele publicate înaintea volumului la care facem referinţă , sesizează cu acribie picturalitatea din versurile lui Vasile Morar, ba chiar observă că acestea rămân la stadiul de peisaj delirant,  iar sub aspectul tendinţelor scriiturii îl caracterizează drept poet neoromantic la nord de Eden.* Ileana Roman , în proiecţia ei sensibilă asupra unor lecturi, se defineşte pe sine însăşi  prin demersul comentariului critic. Ea sesizează peisaje apocaliptice, stranii, obsesii , fantasme necrofile. Anxietatea sudului danubian pliată pe o creaţie a nordului. O receptare critică interesantă, investită cu rafinament  şi cu supleţe intelectuală. Rămânem din păcate doar la o simplă fantă  prin care tragem cu coada ochiului la poeme, ca apoi să ne retragem cu satisfacţia analogiei suficiente , lămuritoare  oarecum  pentru poezie şi poet. Citim, asociem intuitiv cu reperul cultural cel mai vizibil, la o primă şi convenţională lectură, şi trecem cu lejeritate de consumatori de literatură, la alte cărţi, la alţi poeţi. Cazul Morar devine caz finit, clasat, o voce exotică şi pitorească maramureşeană, ce-i drept, singulară şi originală în metafora luxuriantă, cuvântul magic pus în slujba unui gând poetic, insistent, repetitiv , statornic , evaluarea critică e finită, corectă, stimulatoare pentru autor, cititorul are a-şi face şi el o idee, pe cont propriu, şi gata, aşezăm o carte frumoasă în raft, pentru altădată, când va fi să fie, eventual o ceremonie sau festivitate.  O atare abordare mi se pare păguboasă, nu pentru poet, neapărat, domnia sa  are partea lui de măgulire şi de flatare, nu e nici anonimizat nici marginalizat, are o cotă naţională  prestigioasă. Maramueşul cultural care-l conţine pe poet e cam tăcut, mediul aulic nu se prea osteneşte cu promovarea  poetului care este admirat în sud.  E prea de-al nostru ca să-l înălţăm în rang înalt, laolată cu ceea ce se cheamă marea literatură română. Paguba e pentru noi cititorii. Suntem prea grăbiţi să percepem un act de cultură ,receptăm discursul literar fie superficial, într-un exerciţiu de conformitate cu preocupări literare, furat din durata cenuşie a rutinii cotidiene, fie unilateral, prin tălmăcirea unui interpret al textului literar. Ne situăm de bună voie sub tutela criticului literar cu implacabila sa autoritate şi fermitate categorială. Impact empiric sau impact  dirijat. Desigur cazuistica se raportează nu numai asupra poetului asupra căruia încercăm să zăbovim mai pe îndelete şi mai nuanţat, ci asupra relaţiei noastre de consumator de lectură cu textul literar.

Preambulul    are tocmai rolul de a pune în discuţie o privire „altfel” asupra textului poetic, cu atenţie expresă asupra ciclului de poeme din Nu vă temeţi, volumul I. Propun cu simplitate răsturnarea criteriului de abordare, anume să abandonăm pista originalităţii amprentei stilistice, şi să explorăm acele locuri comune şi,  în măsura în care putem aduna din cioburi şi frânturi imaginea unei entităţi, a unui întreg, să configurăm în poezia lui Vasile Morar valoarea exponenţială a unei spiritualităţi. Să înţelegem dacă volumul este o simplă antologie de poeme,  sau dacă acestea se adună într-o entitate spirituală de sine stătătoare. Să identificăm chemarea din adâncurile fiinţiale a unei voci poetice, luînd ca repere teme şi motive înţelese ca arhetipuri. Ioan Marchiş , artist plastic şi filosof, are darul de a fi declanşat pentru artă şi cultură interesul pentru scotocirea arhetipală. Viaţa, dragostea, moartea, natura, credinţa,feminitatea,  sunt preexistente memoriei artistice colective sau individuale. Un poet nu poate face începutul lucrurilor, nu se poate situa în afara simbolurilor culturii şi civilizaţiei care-l conţine:

Nu numai opera de geniu este semnificativă, ci mai ales textele matriciale, arhetipale, impersonalizate, opere ce nu se erodează în timp, ci se şlefuiesc, se simplifică,  devenind adevăraţi atomi ai structurii spirituale**  

Volumul Nu vă temeţi  ne oferă o excepţională oportunitate de a detecta cum armonizează  Vasile Morar zicerea sa poetică unică şi irepetabilă, cu semnalele statorniciei cutumiare, tocmai prin spaţiul generos de referinţă.

Feminitatea este permanent invocată,  în cele două feţe ale preexistenţei sale: senzualitatea şi  maternitatea, ambele componente ale feminităţii sunt procesate din arhetipuri precreştine, senzualităţii îi lipseşte ideea de culpă, de păcat, iar imaginea mamei e simplă, naturală, nu are transcendenţa mamei christice. Senzualism în simbioză cu austeritatea matriarhală, un joc de imagini buclucaşe cu imagini impregnate de timiditate filială şi duioşie, eros haotic şi spontan, şi mama rustică, robustă, mustrătoare, împăcată cu destinul firesc de muritor. Hedonism coexistând cu veneraţia bărbatului  ce îşi amână fără termen ieşirea din copilărie, ieşirea de sub tutela convenabilă a mamei. Eludarea transcendenţei şi plonjonul în practica diurnă a realului domestic, fie el frivol, fie auster, este tributară influenţei lui  Walter Witman. Vasile Morar se declară explicit admirator al poetului american , şi afirmă cu francheţe că frumuseţea lumii în detaliile ei senzoriale , i- a fost dezvăluită de poetica marelui precursor.  Discursul poetic al lui Vasile Morar şochează lectorii formaţi în spiritul convenţional livresc, naturalismul eroticii pe-alocurea prezent, e de natură să producă sancţionarea unor frazări şi a unor intruziuni lexicale drept creaţie vulgata . Poetul premeditează asemenea efecte şi-şi râde în sinea sa de bon tonul ambalajului poetic romanţios, desuet şi ipocrit. Odată cu poetul se joacă alter egoul său cel mai vizibil, claunul, personaj omniprezent, direct sau sugerat prin meandrele ludice ale textului poetic.

Vasile Morar aplică în felul său, cu dezinvoltură,  expresia poetică a paradigmei eros- thanatos. Moartea e un protagonist cu care viaţa însăşi face casă bună. Ideea morţii nu este nici obsesivă, nici lugubră, nici spăimoasă, poetul nu înalţă moartea la dimensiunea unui  destin  tragic. Un alt poetic Nordic, de expresie sobră, austeră, rafinat distilată intelectual, Vasile Grigore Latiş, dă glas reflexiv unui concept generat de reprezentările arhetipale, anume că viaţa însăşi coexistă cu moartea:

Eul îl găseşte pe celălat în Feminitate, într-o reluare infinită de sine, cu Mama, cu morţi cu tot, cu tot lucrul, cu nimic, Eul nu mai scapă de sine***

Ludicul sprinţar în toată textura volumului,  secondând erosul şi moatea, deopotrivă, a dat prilej de definire a tendinţelor lui Vasile Morar înspre zona burlescă, chiar frivol parodică, spre farsa suculentă de tip Thyl  Ulenspiegel.

Breugel, Thyl, scânteiază semnalele flamande, să ne dumirim dacă sunt simple corespondenţe culturale,  sau ceva mai mult de atât. Să privim cu atenţie chipurile morţii din volumul Nu vă temeţi, izvodite dintr-o preexistenţă cutumiară în spaţiul rustic maramureşean. Aceste chipuri multiforme se includ în intervalul binomului cromatic arhetipal, alb-negru.

Pisica neagră  a trecut prin faţa eşafodului( Prin faţa eşafodului)  

Trec trenuri negre cu orarul rar/ca într-un lung cortegiu funerar( Trenul pustiu)

Prin gaura cheii s-a  furişat moartea/ în casa cu un singur locuitor/ …moartea îmbrăcată în rochie de mireasă( Prin gaura cheii)

Păsărilor albe le-au crescut aripi negre (Numărătoarea)

Mierla ţipă şi flutură aripi învolburând steaguri negre-n copac( Cu morţii pe braţe)

 

 

Pasărea neagră străjuieşte viaţa şi moartea , ca semn terifiant. O asociere  geo-culturală cu spaţiul flamand se strecoară insinuant:

Provincie fascinantă, Flandra, dar stranie, nicidecum feerică. Ieşirea la mare aduce Flandrei încă un contact cu ameninţări obscure, terifiante, pasăreaneagră din coşmarurile copilului Ensor****

Veşmintele ca pasărea neagră…feciorul…ce păcate a avut de-a trebuit/ să-ţi culce gloanţele în pieptul lui( Pasărea neagră)

 

Chelinţa, tărâm maramureşean învăluit de fantasmele someşene…, în consonanţă cu celebra provincie flamandă: Pe luciul Someşului curg lumânări/ moartea nu are niciodată zăvor( Podul)…şi nici delimitări spaţio-temporale, parafrazăm noi.

Pasărea neagră tutelară este anulată, în severitatea ei sepulcrală, de vocea de claun a alter- egoului poetic:

 Se joacă preoţii în potirele de cuminecătură/ aruncă bărcuţe, fac valuri în vin/ îşi ling degetele umede şi râd în hohot( Naufragiu)

Preotul….cântă pricezne amestecate cu manele/ sfinţii beţi dănţuiesc şi înjură ( Petrecerea)

Îngerul are o sticlă de votcă şi trage/ Când începe prohodul începe şi el / să râdă în hohote şi să cânte manele( Îngerul alb)

…un preot face rugi/ şi mai jos e unul care sparge alune( Urechea de lemn)

..nu mai sunt preoţi /să cânte în urma morţilor ce vin/…porţia de colivă s-a înjumătăţit,  cerşetorii se îngraşă şi sunt mofturoşi( Peretele de sticlă)…

Caii carului mortuar mânâncă ovăz/ un preot cade pe burtă în urma mea/ păşind, şi-a călcat pe patrafir( Se aude mormântul)

Stau în biserici sfinţii cu barbă/ privind petrecerea cu ochi măriţi/ haideţi măi fraţilor jos din icoane/ şi gustaţi vinul şi chiuiţi( Petrecere cu sfinţi)

Aleluia, aleluia cântă preotul stins/din strană răspunde diacul/pensionarii trec pe la chioşcul de pâine/ se bate pe burtă dovleacul ( Se trezesc suburbiile)

De pe străzi ies dricurile în strada principală/în oale imense bucătăresele învârt în ciorbă/când cortegiul opreşte la semafor/ies morţii să mai schimbe o vorbă (Sigilarea mormântului)

A cumpărat de toate pentru înmormântare/ piper, lumânări, sare iodată( Sicriul)

De iconostas am legat luntrea la inundaţii/ în iconostas sfinţii se întind şi cască/ după ce am delegat luntrea în valuri, tristeţe, preotul uitase damigeana cu vin/ ( De iconostas)

Cine-i mai frumos ca mine/în satinul dintre scânduri/draga mea te mai aştept/să-mi trimiţi câteva rânduri( Stropul de lumină)

Eu salut mulţimea cu săgeata în piept( În faţa săgeţii)

Să poată moartea încăleca/ şi la trap să mergem mai departe( La trap)

Vasile Morar, în avântul  libertăţii anticalofile, creează inserţii de factură suprarealistă. Practică dezinvolt o destructurare a imagini, ca formulă  de  frondă împotriva structurilor logice.şi armonioase. Kitsch-ul florilor de plastic aduce moartea în platitudine şi deriziune. Un chip al morţii , banal, domestic şi ridicol:

Altă dată trece carul mortuar/ eu stau cuminte întins între flori/ aud preoţii cântând răguşit şi văd semafoarele schimbând culori( Zugravul)

Pe mine m-au scos din mormânt/ înmormântarea s-a făcut umbrei mele/ peste ea aşezau florile de plastic/ lumânările înălţau gâtul printre  mărgele( florile de plastic)

Lumânările…numai floarea din pieptul tău era frumoasă şi vie( Floare roşie)

Florile şi accesorii ale grandorii trecătoare, consemnate cu realism descriptiv:

medaliile mortului din dric  peste perna moale de catifea( Mâna)

În universul sepulcral îşi face vad şi moartea vlăguită, o moarte nevolnică, neputincioasă, obosită de propria regenerare şi perpetuare. Un concept coborât la rang de melodramă.

Mortul rămas singur s-a ridicat din sicriu/…văzând morţii, a început să plângă( Pe marginea prăpastiei)

Moartea coboară de pe cruce/ acolo stătuse ea cocoţată o vreme/ …de la un timp nimeni nu mai moare/ noi stăm la căpătâiul morţii bolnave( Moartea bolnavă)

 

Păpuşi, oglinzi, ochii, călăul, execuţia, gropi comune, imaginea crucii pe umăr, spânzuraţi, schelete, beţivi, golgota zilnică, omul fără cap-alegoria lui Ioan Botezătorul,panteism, motivul cuiului în palmă,  oglinda ca blestem, magie neagră, copacul de sticlă, de oase, de ceară, alegorii zoomorfe, care mortuare, soldaţi , cucoane, un carnaval grotesc, o aglomerare de măşti funambulescă. Măştile lui Vasile Morar descind din măştile lui Ensor, să luăm însă aminte nu numai la o posibilă filiaţie analogă, ci să străbatem dincolo de vizibilul  nemijlocit, facil:

Masca la pictorul Ensor pare a sugera încremenirea unei clipe de adevăr al omului. Ce de valenţe umaniste ascunde exploatarea staticului…E omul atât de urât? Ne putem întreba. Să mai aşteptăm un pic răspunsul. Copilul Ensor descoperă în „cabinetul de cutiozităţi” al casei sale combinaţia în carton a trupului carnavalesc şi a faciesului grotesc-tragic, făcătură ireală prin care Arta recompune realul unui tip uman esenţial. Atenţie la jocul tensionat ireal-real, cel care defineşte o categorie substanţială de flamanzi {…} Pânza „autobiografică” Ensor la harmonium insinuează în fundal invazia unei faune umane de chipuri caragioase( artistul şi masele), te şi întrebi ce e decisiv la Ensor, {…} o reflecţie despre omuleţi  şi  umanoizi, sau pur şi simplu  continuarea în exploatare personal a unor Bosch şi Breugel din vâna lor de aur: fantasticul, stranietatea structurală  în care se complică şi se complac flamanzii fără s-o ştie? Atenţie şi la la contribuţia pictorului Rene Margritte, la ironia care demască metodic supraestimarea valorii utilitare a obiectelor, cu dorinţa artistului de a le restitui puterea magică.*****  

Un maramuresean să reitereze  prin logos poetic sarabanda spiritualităţii flamande, smulgând CUVÂNTULUI picturalitate ? Transgresarea unui spirit robust al unui maramureşean în structuralitatea insidioasă a imaginilor spectrale răsfrânte în oglinda someşeană? Poetul culege cu voluptate elementele utilitare din arealul diurn , răsuceşte banalitatea şi recompune un spaţiu virtual înstrăinat de funcţionalitate domestică. Piper, sare iodată conexate imagistic unui sicriu.  Din când în când se arată şi adie timid mireasma sacră a  crinului  de celebrare a Sfântului Anton. Şi cât se poate de discret apare într-o singularitate relevantă o imagine de referinţă la o orgă spartă, simbolistica de natură confesională este mai mult decât evidentă, poate şi de aici cavalcada unor oficianţi de cult creionaţi cu voluptate şi cu suculentă ironie, drept nişte saltimbanci. Sacrul e tangent profanului.   Transcendenţa se salvează individual şi particular:

O să plec şi dacă tu vei vrea/ să te aşezi şi să-mi ciripeşti pe cruce

Cu fiecare zbor de pitulice/ îi mai curgea câte un rid pe obraz–––-Bătrâna ( Pasărea din colivie)

   Copacul înfrunzit vine spre mine/ pe jumătate surd, pe jumătate orb/ …oare nu sunt chiar eu copacul/ pe jumătate surd, pe jumătate orb( Copacul orb)

Ea îmi şoptea cu groază cum aude/ cum şerpii curg, de gheaţă, în cuvinte( Din fiecare os)

Numai eu stau singur cu cărbunele-n mână/am început să desenez obiecte ciudate/…/Iisus trece prin oglindă cu crucea în spate( Trece Iisus prin oglinzi)

Lumânarea îmi şoptea ceva în tâmplă/rostogolesc spre mine roţile de la dric /clopotele bat de parcă sunt nebune/ numai eu stau şi nu pot face nimic( Sunt printre voi)

Stau pe arborele  de oase( Cu oasele-n spate)…..

Îngerul se năousteşte asupra mea/ şi îmi smulge rugăciunea din gură( Graţierea)

  

Omul fiinţează în moarte acomodat cu repetabila şaradă a trecerii, arhetipul drmului e plasat de poet cu multă pasiune şi sensibilitate. Moartea ca drum . Calea Tăcută a Morţii .

Mai e un drum ce sprijină o cruce /e drumul care-atâta face, duce ( Drumul fără sfârşit)

Ataraxia.  Chipul blând şi mântuitor al morţii oferă speranţa stării perfecte de linişte sufletească , prin detaşarea de frământările lumii. Împăcare cu sine, întoarcerea în liniştea primordială.

Toate le las, nimic nu mai vreau să aud /nici clopotul pentru vecernie,nici fântâna cu roată /mă voi muta în casa cu stejarul pe prispă /în a cărui uşă nimeni n-o să mai bată (Ronţăind nisipul)

Incursiunea prin discursul poetic  al lui Vasile Morar, înnţeles ca act de transfigurare particulară a unor semnale preexistente, scoate aşadar la iveală comuniunea arhetipală cu spiritualitatea flamandă, iar moartea,  conceptul tutelar , se înfăţişează în cele mai excentrice  şi pitoreşti ipostaze. Chipul polimorf al morţii. Măştile spectrale  carnavaleşti  în abordare hermeneutică, se circumscriu raportului dintre aparenţă şi esenţă.

Esenţa odihnită în „aparenţă” se regăseşte reconfortată, se naşte prin mască. Avem deci în mască un element ambiguu, deoarece este atât aparenţă, ( faţă de prima aparenţă), cât şi esenţă( prin negarea a ceea ce a fost înainte aparenţa. Caracterul acesta ambiguu al măştii este de o fecunditate deosebită, întrucât oferă esenţei regăsirea ei, ceea ce înseamnă rezolvarea înstrăinării şi recăderea în liniştea primordială .******

Hermeneutul Marchiş se raportează în conceptul său la jocul în spaţiul scenic. Referinţa este cu atât mai oportună cu cât poetul Vasile Morar dramatizează scenic tablourile poetice, scena mare a vieţii şi a morţii e compusă din suite de scene miniaturale, într-o dinamică spectaculoasă. Adevărate tablouri vivante.

Aplicaţia hermeneutică a măştii, ca „esenţă odihnită în aparenţă”*, se poate extinde asupra logosului poetic, atunci când acesta întruneşte trăsăturile  ambiguităţii, unde să coexiste  elementele aflate în opoziţie absolută, esenţa şi aparenţa,  unde masca este „locul  unde se găsesc deodată şi una şi cealaltă*******

Chipurile morţii dezvăluite de imaginarul suculent poetic, exaltă, prin esenţa lor viaţa, în simplitatea ei primordială. Dinspre moarte către viaţă, iată o perspectivă care contravine bunului simţ comun. Cu un amendament, a nu se uita că Vasile Morar impregnează ludic spiritul nordului, unde poetul cărturar Vasile Latiş demontează clişeeele bunului simţ comun:

Zăboveşti…Ori cauţi neştiutor, şi ştii

c-odată-ai fost: că aceleaşi imagini le

poartă nesfârşitele-ţi morţi.(Cuvânt încet auzit de la unul la altul)********

Imaginile fractale ale vieţii din moarte germinate  şi înspre moarteîndreptate.  Chipurile joviale ale morţii , imagini consolatoare pentru conştiinţa lăuntrică a precarităţii. Pirueta flamandă a poetului Vasile Morar ne aduce lectura într-un vertij al culturilor şi ne provoacă un sentiment paneuropean de identitate. Şi atunci..

.Rămân măştile de vânzarepentru toată lumea, cartoane bălţate, macabre sau vesele( după tradiţia bipolară a provinciei), individul flamand liber şi modern poate avea revelaţia că le-a purtat pe toate în viaţă-lubrice, prosteşti şi tragice, vitrina –oglindă îţi oferă parcă, încremenite, clipele de adevăr ale biografiei tale, şi te mulţumeşti filosof cu masca pe care ţi-a construit-o viaţa.Şi în spatele măştii să păstrezi bine cocoloşit „ micul monstru” de care pomeneşte Malraux, sufletul viu, eul noastru individual.********

Vasile Morar răzbate prin avatarurile sprinţare ale  morţii şi în cele din urmă  se opreşte, într-o escală finală şi definitivă, pe Ultimul drum:

                     Crucea ca o piatră de hotar nu se mişcă

                     împing în ea cu umărul dar nu pot

                   s-o clintesc, s-o mut mai încolo c-o palmă

                  crucea blestemată, încremenită de tot

Şi claunul e obosit şi  muritor, nu-i aşa?

      autor    VIRGINIA PARASCHIV, Baia Mare

 

 

 

NOTE

* ILEANA ROMAN, Poet neoromantic la nord de Eden, Prefaţă la  volumul lui Vasile                Morar,   Dumnezeu  câte un pic,  Editura Prier, Drobeta Turnu Severin, 2011

  ** IOAN MARCHIŞ, Simbolica artelor nonverbale. Aplicaţii hermeneutice,

Editura  Ethnologica, 2011, p.173

***VASILE LATIŞ şi GAVRIL CIUBAN, Viaţa de aer,  Editura Grinta, Cluj-Napoca,

2009, p.91

**** FLORIN PARASCHIV, Trei Europe… în rosturi şi rostire,( Flandra şi        flamanzii …Către un portret spectral al lui Andre Malraux sau frisoanele

                         unei genealogii comunitare), Editura Salonul Literar Focşani,

1998, p.73

 ***** FLORIN PARASCHIV, op. cit. p. 73/74

 ****** IOAN MARCHIŞ  Concepte hermeneutice: Masca şi jocul în spaţiul scenic, Vatra

Chioreană, nr 4, septembrie , 2010

******* VIRGINIA PARASCHIV, Metafora mască, esenţă şi aparenţă

  ******** VASILE LATIŞ, Versuri premergătoare, Editura Proema, 2003

 

*********FLORIN PARASCHIV, op.cit. p. 78

 

 

 

 

 

  

 

 

.

Valiza cu bani, autor Ion Ionescu-Bucovu

Fragment din romanul PRIVEGHIUL

De la Bucureşti, nevasta lui Ionel al lui Duran primea veşti din ce în ce mai triste : Am făcut rău, femeie, că am venit aici, nici nu ştii tu ce iad este în acest oraş, am sărit din lac în puţ, venii din război să mor aici ! Vin ale dracului blestematele alea de avioane anglo-americane şi ne pisează ca pe iepuri. Eu ca eu,  c-am trecut prin viaţă, dar ce fac cu fata asta pe care-am rupt-o de acasă s-o aduc aici la şcoală. De bine de rău am înscris-o la Gimnaziul Unic Filipescu, dar trebuie s-o ţin mai mult acasă ,   mi-e frică s-o las să se ducă singură la şcoală tocmai din Militari, să trverseze Bucureştul cu tramvaiul. A venit eri un bombardament de a întors Bucureştul cu susul în jos, mi-a venit să şi râd  când striga un ţigan din Ferentari :,, mooo, american, mai acana cu bombardeaua că mi-ai stricat şandramaua !” şi cum s-a nimerit că tocmai pe casa lui a căzut bomba şi i-a făcut-o praf. Stau blocurile dărâmate cu gurile căscate spre cer şi liniile tramvaielor făcute armonică, ruine peste tot şioameni înnebuniţi de frică şi maşini şi trăsuri aruncate peste clădiri şi crucea roşie nu mai pridideşte cu căratul la morgă; mor oamenii asfixiaţi în adăposturi, mor pe stradă, mor pe sub dărâmături, mor şi în tramvaie, aici târfa de moarte e peste tot. N-am hârtie să pot să-ţi povestesc ce este aici, noaptea asta sunt în post la Primăria capitalei că m-a mutat de la Patru- verde, şi-am să-ţi scriu mai mult şi să-ţi povestesc şi ţie una: alaltăeri eram în post la primărie şi pe la nimiezi era o căldură de curgea năduşala de pe om, ăştia marii şi-au luat valea cu bombardamentele astea. Bucureştiul a rămas pustiu şi eu stam pe scaun, mă gândeam şi eu aşa ca prostu cam ce zi este, se apropia leafa şi promisesem şi eu că vă trimit prin Păsărică ceva parale, nişte zahăr şi alimente. Că zicea Păsărică să vină acasă să vadă ce face cu pământul ăla, îl mai ia sau nu-l mai ia că i-a dat vorbă cocoana Câmpineanca să vină că mai lasă din preţ. Era zi întâi, leafa cam acu venea…şi cum stam eu aşa şi mă gândeam, mă pomenesc cu unu Praporică din Dudeşti: ,,Să trăiţi dom’ sergent!”, ,,Să trăieşti Praporică!”, zic eu şi tocmai mă întrbam de ce dracului n-o fi stând ăsta acasă pe zăpuşala asta.

Și-i zic:,,Încotro Praporică pe vipia asta?” ,,Păi nu ştii dumneata, dom’ sergent, că pe ţigan nu-l găseşte moartea niciodată acasă?”-zice el. ,,Să nu furi Praporică din casele oamenilor că e păcat ,băă, e păcat de la Dumnezeu şi legea e lege, dai de dracu!” ,, Eu, dom’ sergent? Să fur eu ? Neam de neamul meu n-a avut obiceiul ăsta !”. şi cum termină el vorba, se-auzi din senin, întâi mai încet, apoi din ce în ce mai tare urletul sirenelor. ,,Iar fac ăştia exerciţii de alarmă !”- îşi dădu cu părerea Praporică.  Mie parcă mi s-a înfipt un cuţit în inimă…şi mă întreabă Praporică :,, da’ ce dom’ sergent ţi-e frică de moarte ?” ,,Mi-e frică, Praporică, eu am mai trecut prin prăpădul ăsta!”  ,,şi dacă vin,ce, dom’ sergent, o moarte are omu şi-o gaură-n c…”N-a trecut mult şi-au început să claxoneze maşinile, tramvaiele, trăsurile pline ciopor de oameni, goneau toate spre marginea oraşului, era o învălmăşală de nedescris. ,,Noi ce facem dom’ sergent ?” Eu n-aveam voie să-mi părăsesc postul, aveam un adăpost la subsol şi în caz de urgenţă mă băgam acolo. ,,Păi ce să facem ? tu poţi să pleci, dar eu…”  Praporică ăsta era un hoţ, după ce plecau toţi din oraş, el da iama prin locuinţele oamenilor şi le lua tot ce găsea şi le vindea în tancioc.

Nu trecu mult după învălmăşala asta că începură avioanele să urle, un urlet greu de oţel, ieşit parcă din fundul pământului.       În tăcerea acelei zile de vară care se aşternuse peste tot, urletul lor era însăşi moartea strecurată în sufletul fiecăruia. Și Praporică trist cu capul în jos : ,,Astăzi s-or duce spre Ploieşti, dom’ sergent ! ne-or ierta dom’ sergent”, -repeta el cu capul pe cer .,, Să te audă Dumnezeu !”- zisesem eu cu gândul acasă la voi şi la fata aia pe care o lăsasem acasă la cumnatu-meu…

Și-ncepură primele salve de artilerie pe centură, scurte, înfundate, trăgând parcă în baloţi de vată, fluierau, piuiau ,urlau şi se spărgeau undeva pe cer. Apoi au început să cadă bombele, la Căţelu’ , la Spitalul militar, la Scoala superioară de război, pe Panduri…Praporică ieşise în stradă, jucând şi cântând : ,,La  Căţelu, la Căţelu/ S-a-mbătat aseară Mielu…” Juca şi cânta cum fac ţiganii de mahala în mijlocul străzii pustii şi eu priveam la el din uşa Primăriei şi-l strigam : ,,Praporicăăă ! Măiii Praporicăăă !” Îmi venea să mai şi râd de el cu moartea în spinare. Că-mi povestise cum se-mbătase el de bucurie că-şi găsise iubita, pe Jeni Marmeladă, cică fusese arestată în Piaţa Matache pentru furt de la negustori, o cunoşteam şi eu, era o ţigancă durdulie, frumoasă, ocheşică, plină de aur din cap până-n picioare.,, Îmi dam viaţa pentru ea dom’ sergent !”-îmi povestea el. Mielu Praporică fugise la ea, o luase în braţe şi-o întrebase :  ,,Ai scăpat ?”  şi când Mielu Praporic cânta refrenul în mijlocul străzii a venit o bombă aşa din senin şi a căzut lângă el ; în clipa aceea eu am închis ochii şi-am tras uşa, mă năpădise praful, şi când i-am deschis, am văzut capul lui Praporică şi cu o mână agăţate de gardul Cişmigiului, rânja, rămăsese cu acel refren pe limbă şi rânja…Treba asta s-a petrecut aşa într-o fracţiune de secundă pentru că imediat a trecut o maşină în fugă prin faţa Primăriei şi-am văzut cu ochii mei cum a căzut o valiză din porbagaj drept în mijlocul străzii. Eu am coborât repede scările şi-am luat valiza, pierzând pe Praporică din vedere. Am pus valiza jos lângă mine şi ascultam urletul bombelor care acum trebuie să fi căzut pe Gara de Nord. După ce se mai potoli prigoria ce zic eu: ,,ia să dechid eu valiza să văd ce e în ea…

-Și ce credeţi, fraţilor că era?- îi întreba el pe prieteni când se întâlneau la Carul cu bere.

-Ce dracu putea să fie ?- îi lua Leu vorba din gură.

-Bani, băăă, era plină cu lire italiene !- le spunea el încet, conspirativ. Lire italiene, da,da, era tixită cu lire italiene…şi aruncai puşca, fraţilor, cât colo, pusei chipiul pe masă, scosei batista din buzunar să mă şterg de sudoare că transpirasem tot. Mă luase aşa un tremurat la gândul că tot bănetul ăla o să fie al meu.  Ia , uite, Doamne, cum iese norocul în faţa omului,mă guduram eu pe lângă valiză, şi mă gândeam ca prostul ce să fac eu cu atâta bănet. Prima dată mi-a venit în minte să iau casa lui Traian Pisică, casă mare cu şase camere, apoi pădurea cocoanei Câmpineanca şi cu pământul…o sută, două sute de hectare, nu mai conta câte…De acum voi fi şi eu cineva acolo în sat, nu voi mai fi Ionel al lui Duran, voi fi domnu’Ionel, voi sta şi eu la rând cu Câmpineanca, cu Dinu, cu  Ilie învăţătoru’,cu Ghică Popescu, cu Nae Sterescu… Apoi ce-mi vine mie : să-l dau dracu de sat căci neam de neamul nostru tot cu râtul în pământ a stat, nimeni nu s-a îmbogăţit de pe urma pământului, boierii de ce-l vând ? simt ei ceva, nu se poate, că ei sunt oameni deştepţi,mă găsii eu mai cu moţ să cumpăr pământ… Cu banii ăştia aş  putea să mă duc în lumea mare, unde nu sunt nici războaie, nici lume rea…Auzise şi el de America, să se ducă-n America, nu pleacă toţi în America şi acolo se fac oameni ? Ce, el cu acest geamantan de bani nu s-ar face om? şi se văzu cu nevasta şi cu cei trei copii pe un transoceanic, alunecând pe ape, spre ţara fericirii. Toţi erau îmbrăcaţi în alb, nevasta lui, ţăranca lui de acolo din sat, într-o rochie de crep-saten, foşnind uşor în bătaia vântului, cu decolteurile largi ca demoazelele din lumea mare, şi copiii-ăştia cu băşti bleomaren şi uniforme albe de marinari, şi el la fel, într-un costum alb de camgăr englezesc, cum se putra  Câmpineanu , când era flăcău ; să umble chelnerii sau picolii pe lângă ei şi să le aducă fel de fel de mâncăruri şi băuturi şi lapte de cuc acolo în compartimentul lor…şi-apoi să vadă ţări şi oraşe şi lumea largă, mări şi oceane, California, sau Copa Cabana…

Fulgerător îi trecu şi o idee năstruşnică prin minte : să se ducă şi el o dată la Crucea de piatră, Leu, al dracului, cu leafa mai mică  ca a lui şi se dusese ; frati-său, Ioviţă, la fel.  El mai prost i-o ducea toată Gigei, na , femeie, banii,uite-i…

Se opri câteva clipe din gândurile lui. Bombele nu mai cădeau, nici avioanele nu se mai auzeau, o luaseră spre Ploieşti sau se descărcaseră şi-o şterpeliseră la casele lor. Tremura şi-i curgea întruna  năduşala de pe el, i se făcuse frică de atâta linişte…Privi pe uşă, capul lui Praporică era parcă o sperietoare de ciori pusă pe gard, mâna-i căzuse jos pe caldarâm şi era plină de moloz, restul corpului parcă intrase în pământ, se amestecase probabil cu pereţii dărâmaţi şi se făcuse chisăliţă. Apoi îşi reluă iar gândurile lui frumoase…

Auzise de Coasta de Azur, îi povestse şi lui nevasta unui inginer care fusese acolo, se va duce şi el acolo să vadă şi să vină să le povestească ăstura, lui Leu, lui Ioviţă, lui Radu şi cu cine s-o mai întâlni el, ce minuni, să vadă şi ăştia că e om umblat, nu e un prost aşa cum îl cred ei.

Iar privi pe stradă, din pământ şi din moloz ieşau nori de praf prin razele soarelui. Se auzi un sunet care-l trezi definitiv din gândurile lui. Era alarma, anunţa că s-a terminat bombardamentul pe ziua aceea. Apoi forfota de dinainte, în sens invers, căruţe, maşini , trăsuri, tramvaie se înghesuiau printre dărâmături să-şi facă loc, oamenii, ciorchini pe ele, înjurau, blestemau, plângeau, ambulanţele cărau la morţi, claxonând înnebunite printre mulţime…

După acestă alarmă trebuia să apară şi ţiganu-ăla de Praporică, dar nu va mai apărea, capul lui va rânji ce va mai rânji sus acolo pe gard şi adio lume, oare Jeni Marmeladă o fi auzit ? o fi ştiind ea unde este el acum ? O s-o întâlnească el şi-o să-i povestească toată păţania…Mulţumi lui Dumnezeu că scăpă şi de data asta de nenorocire şi-l întreba pe Praporică: ,,mâine cine-ţi va mai lua locul, domnule Praporică? Azi trec cioclii, te buzunăresc şi te duc la morga, te-amestecă cu toţi morţii şi te fac cenuşă, praf şi pulbere…” O lacrimă, apoi alta, căzură, lunecară pe obrajii lui încinşi, după care îl apucă un tremurat, ce era cu el, îl trăsese curentul, privi spre Cişmigiu şi îşi aminti de pădurea lui de acasă, cumpărată proaspăt de la Eliza Câmpineanu, ce bine ar fi fost acolo în răcoarea ei, pentru ea dăduse mahmudelele rămase de la bătrână-său, Duran, şi loturile de pământ din Tudoria…Scoase batista şi-şi şterse faţa…Ce căuta el aici în Bucureşti, în brambureala asta ?  De ce dracului nu rămăsese el acolo în satul lui să stea cu nevasta şi copiii ?

Cineva îl apucă de mâneca vestonului şi-l trezi din visurile lui : ,,dom’sergent !, dom’ sergent !” Se uită în dreapta lui şi văzu un om aproape nebun cu faţa desfigurată, părul vâlvoi şi ochii scoşi din orbite, hainele erau făcute praf pe el şi plângea şi se văicărea. ,,Ce-ai, omule, -âl întrebă el restit, crezând că e vreun nebun scăpat de la spitalul nouă- ce ai ?”  ,,Monsenioreee !- striga ăla cu ochii bulbucaţi- una valiza degli ambasada italiana, lire ,monseniore, leafa   la ambasada italiana…”  La început nu pricepu ce vrea străinul , dar când auzi de valiză, se schimbă la faţă ; deodată i se spulberaseră toate visurile lui… Ia, uite, domne, ce prost fusese, nu putea s-o pitească şi el undeva?… Se ferise de  aşa ceva că era pericol dacă te prindea cu lucruri dosite, legea era clară, îl mânca puşcăria, asistase la două astfel de procese la Tribunal când doi gardieni fuseseră condamnaţi pe viaţă… Sergentul îşi schimă trist privirea de pe acel om pe valiză şi tăcu. Necunoscutul, văzând valiza, a sărit ca un nebun pe ea, îl îmbrăţişă pe sergent, îngenunchease în faţa lui şi plângea în hohote de bucurie.   ,,La puşcărie, la mine dacă nu găsit- repeta el- la puşcărie, monseniore…eu secretarul la ambasada italiana…”     ,,…Tu-vă mumele voastre de secretari, înjură sergentul, de data aceasta scos din pepeni, …tu-vă mumele voastre de căscaţi, de ce n-aveţi, mă, grijă de bani ? Aruncaţi banii pe străzi şi-apoi umblaţi după ei cu gura căscată ! Lăsaţi amărâţi de ăştia ca mine să viseze, le daţi speranţe, iluzii, şi-apoi vii tu cu ambasada ta Italiană…” ,,Graţia… graţia …”- repeat străinul… ,,Nici-o graţiere, eu n-am nevoie de graţierile tele, ia-ţi valiza şi du-te dracului unde vei vedea cu ochii…”  Străinul desfăcu valiza, se  repezi într-un teanc de bancnote şi-i întinse sergentului ca drept mulţumire o mână de bani. ,,Nu-mi trebuie nici-un ban !- sări sergentul ofensat- ia-o şi du-te, pleacă să nu te mai văd ! N-am nevoie de lirele tale, striga el cât îl ţinea gura, lasă-mă sărac şi curat, dă-i drumul de lângă mine mai repede, ai înţeles ?” şi luă teancul de bani şi i-l aruncă în valiză. ,,Graţia, graţia…” -repeta străinul cu valiza în mână, coborând scările primăriei. Sergentul puse capul în jos urmărind pe străin cum coboară şi tăcu minute în şir, închinându-se la Dumnezeu că-şi spălase sufletul de toate necurăţeniile pe care i le adusese acei bani, de toate gândurile rele şi de visele prin care trecuse. Când ridică ochii, Praporică tot acolo era, nu-l luase nimeni, sta pe gard agăţat ca o brezoaie pusă să sperie ciorile, rânjind la trecătorii grăbiţi…

Sergentul se aşeză pe scaun obosit, îşi scoase bastista din buzunar, se şterse de năduşală şi rămase buimac clipe întregi. Rămăsese aşa ca o stană de piatră privind spre Cişmigiul înnegrit care de-abia se  zărea de praful ridicat în slăvi de bombele căzute peste clădirile din apropiere. Capul lui Praporică stătea ca un trofeu al ignoranţei şi-al absurdului înfipt în grilajul gardului cu ochii spânzuraţi pe cerul cenuşiu. Se făcuse linişte, parcă tot oraşul intrase în pământ…Ce căuta el aici? Să fie Leu al dracului că el îl pusese la cale să vină în Bucureşti! El , ţăranul care-şi muncea pământul liniştit, alături de nevastă şi de copii, să vină la Bucureşti să se pricopsească! şi dacă nu venea acum poate că lupta prin Tatra lângă rus până la victoria finală…Să fie al dracului şi Hitler când se sculă el să facă războiul ăsta! Că dacă nu era Hitler poate că trăia şi el fericit cu nevasta şi cu copii la casa lui…

-Să trăiţi, dom’ sergent!- îl trezi un om din visele lui.

-Să trăieşti şi dumneata! Ce doreşti de la mine?

-Daţi-mi voie să dau un telefon de la Primărie că am nevasta moartă lângă Caru cu Bere…A atins-o suflul unei bombe şi-a dat-o cu capul de zid…! A murit săraca…Omul plângea. I se scurgeau lacrimile pe obraji şI tremura tot.

-şi cui să-i dai telefon?

-Are un frate prin Ferentari, să vină s-o ia cu vreun car mortuar…Eu nu pot s-o părăsesc!

–Dă, măi, omule, vaide capul tău…Vaide capul nostru…

autor Ion Ionescu-Bucovu

Viaţa în doi , autor Dorel Schor

Temele abordate in lucrarile pictorilor sint diverse si nenumarate, dar iata un subiect care mi se pare interesant, viata in doi. Nu ne propunem nici analiza convietuirii sau a relatiilor de cuplu, desi s-ar putea desprinde si acest aspect, ci prezentarea citorva lucrari care numara numai doua personaje.  

 

Iata, de pilda, un tablou de Dan Hatmanu. Pictor controversat ca om(de anumiti critici), dar unanim recunoscut pentru valoarea sa de artist, el evadeaza din subiectele obisnuite, pentru a picta doi tineri indragostiti, intr-un joc firesc, lasind privitorului sa continue povestea. Lucrat cu fantezie si cu gust pentru cea ce este iesit din comun, imaginea cucereste tocmai prin simplitatea sa neasteptata.

 

 

Nahum Gutman a pictat intr-o maniera foarte israeliana. Cunoscut

pentru stilul sau ecletic care merge de la figurativ la abstract, ne ofera de asta data un tablou in adevarata traditie clasica a scolii europene, a unui cuplu de oamni simpli si muncitori. Perechea, care pare preocupata, sugereaza totusi pionierii din generatia celor care au construit aceasta tara, cu mainile lor.

 

Vom trece la Henri Matisse, pictorul cunoscut pentru coloritul sau caracteristic, intr-o lucrare ceva mai sobra, intitulata Conversatia.

Relatia personajelor pare distanta, atmosfera e rece, pina si fundalul sugereaza o discutie in contradictoriu. Acest gen de tablouri este o raritate la Matisse, cunoscut in deobste pentru caldura care iradiaza din tablouri, mai ales cind picteaza dansul sau interioarele viu colorate.

 

Moshe Rozentalis isi alege personajele-femei, figurativ-abstracte, 

creionindu-le intr-o miscare rotativa, care pare a continua. Lucrarea cere un oarecare efort privitorului, dar fara indoiala creiaza senzatia dinamica propusa. Personajele sint tot doua, unite in efortul lor de a se desprinde de inertia statica. Si iata-ne ajunsi la Fernando Botero, pictorul cunoscut pentru personajele sale supradimensionate lateral, care nu numai ca nu-si fac o problema din faptul ca sint supraponderale, dar isi poarta cu mindrie si firesc kilogramele in plus. Privite cu simpatie, ele danseaza, discuta, in scene obisnuite si nu odata se desprind de grupuri  pentru a ramine in doi.

 

 

 

                                                       Dr. DOREL SCHOR

 

Scriitori de azi

 Literatura chineză modernă, autor Paul Bady

CAPITOL  VII

SCRIITORI DE AZI

La încheierea lungului coşmar, ţara este în stare de şoc: îi vor trebui încă doi ani pentru a ieşi din letargie şi a- şi da seama că nu este izolată de lumea ce o înconjoară. Nebunia colectivă, care n- a cruţat pe nimeni, e boală cu o convalescenţă mai degrabă lentă. Pe plan literar, scena este total goală sau aproape. Singur Hao Ran a publicat, în 1974, a sa Cale luminoasă (Jīnguāngdàdào) , un roman voluminos despre lupta de clasă la ţară. Iar dacă Yao Xueyin ( 1910- ) poate continua redactarea romanului Li Zicheng, fresca istorică pe care a început- o în 1963, este pentru că eroul cărţii este conducătorul revoltei ţărăneşti ce a răstrunat dinastia Ming. Mao însuşi a intervenit pentru a- l ajuta pe romancier. Dar, în afara acestor două excepţii, toţi scriitorii au preferat să tacă mai degrabă decât să fie condamnaţi brutal la tăcere.

Odată cu întoarcerea treptată la putere a lui Deng Xiaoping, lumea literară se populează gradual. Veteranii îşi regăsesc unul după altul propriul loc. În afară de Guo Moruo, inamovibil până la moarte, în 1978, Mao Dun a fost unul dintre primii care a reapărut. Nu i se restituie postul de ministru al culturii, ocupat până la demisia sa din 1964, dar el este cel care devine preşedinte al Asociaţiei scriitorilor. Prin redactarea  Memoriilor ( Huiyi lu)  sale, autorul romanului Miezul nopţii caută să încurajeze producţia romanescă: în ajunul decesului său, în 1981, ultimul său gest va fi acela de a crea un premiu care să- i poarte numele. De asemenea, dramaturgul Xia Yan, unul dintre Cei patru magnifici ( Si tiao hanzi) , împreună cu Tian Han, Yang Hansheng şi Zhou Yang, pe care gărzile roşii i- au umilit public în vara anului 1966, îşi reiau atribuţiile, în domeniul teatrului şi cinematografului.

Ba Jin, al cărui nume a fost pronunţat pentru premiul Nobel, anunţă că a întreprins redactarea unui roman, Noaptea cea lungă ( Changye) , în care se descriu persecuţiile suportate de intelectuali în timpul „ celor zece ani negri” . În fapt, va renunţa la acesta, pentru a se consacra altei lucrări: Note pe firul gândurilor ( Suixianglu) . Însă el propune crearea unui muzeu al literaturii moderne, care există azi la Pekin graţie unor importante donaţii consimţite de el însuşi şi de alţi literaţi ( sau familiile lor) .

În onoarea scriitorilor morţi ca urmare a maltratărilor suportate sau a unor false acuzaţii în timpul revoluţiei culturale s- au organizat ceremonii de reabilitare. Una dintre cele mai solemne a avut loc în iunie 1978 în memoria lui Lao She. Pentru foştii „ de dreapta” încă în viaţă, precum Ding Ling, Ai Qing şi mulţi alţii, revizuirea proceselor este deosebit de lungă şi întârzie eliberarea oficială. În cazul lui Hu Feng, reintegrarea în Partidul comunist intervine la mai bine de doi ani de la ieşirea din închisoare. Între timp, Congresul federaţiei lucrătorilor din literatură şi artă, care nu se reunise din 1960, se întruneşte în cele din urmă la Pekin în octombrie 1979. Pentru toţi cei scăpaţi din marea agitaţie, regăsirea este emoţionantă.

Iar încrederea în viitor este mai puternică decât amărăciunea trecutului. Transformările la care fiecare poate asista o dovedesc: tabula rasa de ieri, a făcut loc în câteva luni unei remarcabile diversităţi. Nu numai că principalele reviste naţionale sau locale au reapărut sub controlul autorităţilor, dar multe alte noi publicaţii sunt puse în vânzare, unele chiar fără autorizaţia necesară. Într- un timp record, aproape toate titlurile importante din literatura chineză modernă se regăsesc reeditate, iar numeroase traduceri de autori străini ( Sartre, Kafka, Beckett, Joyce şi Borges) devin disponibile.

Cu toate că marxismul rămâne doctrina oficială şi, cel mai adesea, referinţă obligatorie, o nouă stare de spirit începe a domni în universităţile , precum şi în diferitele institute de cercetare care depind de Academia de Ştiinţe sociale, fondată în 1978. Se observă, în mod special, că literatura contemporană nu mai constituie obiectul aceluiaşi dispreţ. Sub influenţa teoriilor occidentale, critica literară se liberalizează. Mai peste tot, cercetările în domeniul literaturii comparate îşi fac apariţia şi se dezvoltă rapid. În sfârşit, un număr tot mai mare de studenţi merg în străinătate pentru a- şi face studiile, în timp ce turiştii şi vizitatorii afluează în China. Toate condiţiile, intelectuale precum şi materiale, par a se reuni aşadar pentru a antrena după ele un avânt fără precedent al producţiei literare.

Din nefericire, situaţia politică, rămasă instabilă, frânează, în mai multe reprize, această evoluţie. În timpul a ceea ce s- a numit „ Primăvara de la Pekin”, libertatea de expresie atinge o culme, însă faimosul Zid al Democraţiei, unde părerile cele mai avansate pot fi afişate, durează doar vreun an, din toamna anului 1978 până la sfârşitul lui 1979. Între timp, Deng Xiaoping a enunţat „ Cele patru principii fundamentale” : calea socialistă, „ marxism- leninismul şi gândirea lui Mao Ţedun” , dictatura democratică a poporului şi conducerea de către Partidul comunist. Dizidenţii Wei Jingsheng, care propovăduia „ modernizarea”  vieţii politice şi Ren Wanding, care apăra drepturile omului, se văd puşi după zăbrele. Începând din 1983, campaniile împotriva „ poluării spirituale” şi „ liberalismului burghez” iau progresiv amploare, în aşa măsură încât compromit definitiv credibilitatea celor care continuă a vorbi despre deschidere.

Contrar politicii de „ non- intervenţie” ( wu wei er yi) pe care o preconizează criticul Wang Ruowang ( 1918- ) , autorităţile se arată foarte adesea grijulii faţă de „ efectele sociale” ( shehui xiaogao) pe care le pot avea operele literare. De aceea, începând din 1981, acestea nu ezită în a da un exemplu, vizând poetul Bai Hua ( 1930- ) , un fost „ de dreapta” , pentru un scenariu de film intitulat O iubire amară ( Kulian) . Acesta aduce în prim plan un pictor care, în ciuda tuturor persecuţiilor a căror victimă a fost, refuză să părăsească China, chiar şi atunci când fiica sa îi atrage atenţia că iubirea lui e cam prost răsplătită: „ Îţi iubeşti ţara, dar ea te iubeşte? ” . Nu numai că filmul nu se va turna niciodată, dar se lansează o campanie naţională împotriva autorului nefericitului scenariu.

În 1984, cu ocazia Celui de- al 4- lea Congres al Scriitorilor, se fac promisiuni oficiale de la tribună referitoare în mod special la drepturile de autor şi o relativă supleţe în alegerea subiectelor şi temelor. Dar, atunci când Wu Zuguang solicită pe bune „ libertate de creaţie” ( chuangzuo ziyou) , face dovada unui curaj ce nu i se va ierta. La trei ani după, acest democrat autentic „ este sfătuit” să se retragă din proprie iniţiativă din partidul comunist.

În pofida acestei grave rigidităţi politice şi ideologice, nu se poate spune că lumea literaţilor nu se dezvoltă. La nivelul indivizilor, ca şi a curentelor pe care ei le reprezintă, diversitatea este aşa de mare încât e dificil a se proceda la gruparea acestora fără a fi arbitrar. Vom observa simplu că în afara ultimilor veterani despre care a fost vorba mai sus, scriitorii actuali ( şi activi) sunt repartizaţi în trei generaţii succesive. Una este cea care, născută la finele anilor 20 şi în cursul anilor 30, a fost foarte marcată de socialism, chiar dacă ea reuneşte majoritatea celor „ de dreapta” din 1957. A doua generaţie este cea mai puţin numeroasă: scriitorii născuţi în anii 40 au fost principalele victime ale revoluţiei culturale. În schimb, valul anilor 50 pare a fi avut mai puţin de suferit şi beneficiat de condiţii mai bune pentru a scrie şi publica.

De la realism sub toate formele sale la modernism, trecând prin umanimsm şi regionalism, literatura „ noii perioade” ( xinshiqi) numără mai multe curente importante. Primul care s- a manifestat, începând chiar din 1977- 1978, se inspiră direct din experienţele tragice ale revoluţiei culturale. Aşa cum arată titlul nuvelei lui Lu Xinhua ( 1954- ) este vorba de a arăta „ cicatricile” ( shanghen) , adesea foarte adânci, pe care zece ani de tiranie absurdă le- au lăsat în spiritul şi inimile oamenilor. Wang Xiaohua, eroina lui Lu, face parte din aceste milioane de „ tineri educaţi” trimişi la ţară. Convins că mama sa este o „ renegată” , ea a părăsit Shanghai- ul în 1969; când, după opt ani, află de reabilitarea mamei sale, ea ia trenul şi se duce grăbită la spital, dar e prea târziu: nefericita tocmai murise. Nuvela lui Liu Xinwu ( 1942- ) , Dirigintele ( Banzhuren) , evită mai bine pateticul: ea denunţă orbirea pe care „ Banda celor patru” a instaurat- o în şcoli şi dificultăţile pe care le întâmpină un profesor pentru a face să evolueze mentalitatea elevilor şi a colegilor săi.

Mărturiile lui Chen Ruoxi ( 1938- ) sunt cu siguranţă de un realism mai puţin convenţional. Originar din Taiwan, Chen a trăit pe continent din 1966 până în 1973. În Prefectul Yin ( Yinxianzhang) , culegere de nuvele pe care o publică în 1979, universul gărzilor roşii, brutal şi grotesc în acelaşi timp, este demascat cu multă subtilitate şi umor. Soră a unui martir al dictaturii maoiste, Yu a cunoscut  lagărele şi  surghiunul departe de capitală. În Poveste nouă de iarnă ( Xin dongtian tonghua)( 1980) adună amintirile de „ contra- revoluţionar” ; culegerea de nuvele evocă de asemenea, şi acest lucru provoacă scandal, noaptea nunţii pe care tânăra a avut- o în braţele unui bărbat luat în căsătorie din spirit de datorie.

Înainte de a fi condamnat drept „ de dreapta” în 1957, Liu Binyan se specializase deja în reportaje. Pentru Între oameni şi demoni ( Ren yao zhijian) ( 1979) s- a dus în mod special în Manciuria, unde tocmai fusese dată la iveală o monstruoasă afacere de corupţie. Liu apare ca justiţiar faţă de aroganţa şi  lăcomia birocraţilor. În 1985, cu A doua formă de loialitate ( Di erzhong hongcheng) , nu va ezita să- l ridiculizeze pe Lei Feng, eroul maoist, arătând că nu există doar un mod de a te sacrifica pentru propria ţară. Acuzat de „ calomnie” , reporterul îşi va pierde locul de muncă la „ Cotidianul poporului” şi carnetul de partid.

La teatru, două piese reţin în mod special atenţia în perioada de început a „ noii perioade” . Semnată Zong Fuxian ( 1947- ) , prima dintre ele s- a jucat în 1978. Ea preia un vers din Lu Xun ca titlu: Într- un loc fără voci ( Yu wu sheng chu) şi se referă la evenimentele care s- au desfăşurat în Piaţa Tian’ an men de Sărbătoarea morţilor, în 5 aprilie 1976: pentru a onora memoria lui Zhou Enlai, mort câteva luni mai devreme, populaţia Pekinului iese în sfârşit din tăcere. Cea de- a doua, datorată lui Sha Zexin ( 1939- ) se intitulează Şi dacă aş fi cu adevărat ( Jiaru wo shi zhende) . Ea aduce pe  scenă un tânăr impostor care ajunge să se strecoare în sferele înalte ale armatei etalându- şi „ relaţiile” ( guanxi) . Când se joacă în 1979 la Nankin, piesa are un aşa succes încât autorităţile hotărăsc să anuleze reprezentaţiile de la Shanghai.

„ Căutarea adevărului în fapte” ( shishi jiu shi) : formula care serveşte drept deviză conducătorilor de la moartea lui Mao nu e nici pe departe respectată. Astfel, indignarea mărturisită într- o operă literară poate fi mai mult ori mai puţin sinceră. „ Literatura de comandă” ( zunming wenxue) există încă, mai ales când este vorba să se evoce trecutul naţional sau evoluţia industriei. Povestirea consacrată de tânărul Jiang Zilong ( 1941- ) transformării radicale a unei uzine electrice, Directorul Qiao îşi intră în atribuţii ( Qiao Changzhang shangren ji) ( 1979) este fără îndoială un astfel de exemplu. Totodată, trebuie recunoscut că realismul a făcut progrese însemnate, atât în descrierea faptelor sociale cât şi în explorarea sentimentelor umane. În acest din urmă domeniu, contribuţia a numeroase femei scriitor este deosebit de importantă.

Dintre toate numele ce ar putea fi citate, acelea ale lui Zong Pu ( 1928- ) , Chen Rong ( 1936- ) Zhang Jie ( 1937- ) şi Dai Houying ( 1938- ) merită a figura cap de afiş. De origini familiale diferite, toate cele patru au avut privilegiul de a face studii superioare cu mult înainte de declanşarea revoluţiei culturale. În plus faţă de relativa lor maturitate, ele au în comun şi faptul de a fi trăit în medii intelectuale, ceea ce dă operelor lor o coloratură originală.

Astfel, o simplă povestire precum Visul arcuşului ( Xianshangde meng) ( 1978) îi este de ajuns lui Zong pentru a sugera strânsa legătură ce o poate ţese muzica între fiinţe. În Forţa vârstei ( Ren dao zhongnian) ( 1980) Chen zugrăveşte cu multă minuţiozitate conştiinţa profesională a unei femei chirurg, specializată în oftalmologie. Aripile de plumb ( Chenzhongde chibang) , care îi aduce lui Zhang premiul Mao Dun în 1985, subliniază rivalităţile care opun cadrele şi inginerii în sectorul industrial, de la o uzină de automobile şi până la ministerul de resort. În ceea ce o priveşte, Dai transpune, în Bărbaţii, ah, bărbaţii! ( Ren a, ren! ) ( 1980) falsele gâlcevi şi intrigi, cunoscute de ea personal, într- o universitate din Shanghai. Dând rând pe rând cuvântul diferitelor sale colege, ea dezvăluie multiplele faţete ale unei poveşti necruţătoare în urma căreia viaţa ei privată a avut mult de suferit.

Umanismul, de care Dai se prevalează, dar care caracterizează de asemenea şi pe celelalte romanicere din generaţia sa, se bazează în primul rând pe adevărul observaţiei psihologice. În această privinţă, „ mezinele” , care sunt: Zhang Kangkang ( 1950- ) , Zhang Xinxin ( 1953- ) şi Wang Anyi ( 1954- ) sunt demne de înaintaşele lor mai vârstnice. Provenind toate trei dintr- un mediu favorizat, ele au trebuit să plece la ţară în loc să- şi continue studiile. După debuturi literare marcate de iluziile sale de „ tânără instruită” , prima dintre cele două Zhang descoperă, scriind nuvele precum  Dreptul de a iubi ( Aide quanli) ( 1971) , importanţa subiectivităţii şi începe să citească Freud. Cea de- a doua Zhang începe cu un roman cu caracter autobiografic, Pe aceeaşi linie a orizontului ( Zai tongyi diping xian shang ) ( 1981) , în care arată dificultăţile întâlnite de un cuplu, atunci când soţul şi soţia înţeleg să- şi urmeze, fiecare în felul său, cariera aleasă. În Sinantropul ( Beijingren) ( 1986) , pe care- l compune împreună cu ziarista Sang Ye ( 1955- ) , ea face să vorbească sute de persoane pe care s- a dus să le intervieveze în întreaga Chină. Fiică a romancierei Ru Zhijuan, Wang Anyi este foarte la largul său în evocarea vieţii de cartier în Shanghai, iar povestirile sale, începând cu Staţia finală ( Benci lieche zhongdian) ( 1981) şi până la O iubire pe muntele pustiu ( Huangshan zhi lian) ( 1986) , demonstrează o mare varietate şi libertate de expresie.

Atunci când nu au fost implantaţi cu forţa în regiuni îndepărtate, mulţi tineri chinezi au profitat de exilul departe de oraşe pentru a descoperi diversitatea geografică a ţării lor. Unii dintre ei au manifestat chiar un viu interes pentru minorităţile etnice, mai ales în Yunnan, Guangxi şi în toate zonele limitrofe Tibetului. Înainte de marile amestecuri de populaţie din timpul revoluţiei culturale, acest gust al singularităţii locale exista deja. Dar era cu predilecţie o problemă specifică scriitorilor ataşaţi de provincia ori districtul lor de baştină. În anii 80, acest curent regionalist se extinde mult, datorită în mare parte reabilitării operelor lui Shen Congwen.

Dacă autori precum Sun Li ( 1913- ) sau Kang Zhuo ( 1920- ) nu mai scriu absolut deloc, mai mulţi foşti „ de dreapta” găsesc în „ literatura cu specific local” ( xiangtu wenxue) o sursă foarte abundentă de inspiraţie. Liu Shaotang ( 1936- ) în Satul sălciilor ( Puliu renjia) ( 1982) rămâne fidel satului din zona Marelui Canal şi obiceiurilor pe care le- a cunoscut încă din copilărie. Lu Wenfu ( 1928- ) a ales, o dată pentru totdeauna, zona Suzhou, căreia îi laudă farmecul şi gastronomia înPofticiosul ( Meishijia) ( 1983) . Cât despre Deng Youmei ( 1931- ) , acesta nu e născut la Pekin, dar este adesea comparat cu Lao She, în special pentru Tabacherele ( Yanhu) ( 1984) , o povestire ce evocă viaţa rafinată a ulimilor manciurieni din capitală.  În sfârşit, Zhang Xianliang ( 1936- ) , după ani de „ reeducare prin muncă” ( laogai) , a hotărât să rămână în stepele din Ningxia, unde fusese surghiunit. Acolo scrie nuvele, dintre care una va servi drept scenariu pentru filmul Păstorul de cai ( Mumaren) ( 1981) al cineastului Xie Jin şi Jumătatea bărbatului este femeia ( Nanrende yiban shi nüren) ( 1985) .

Pictura moravurilor, în special a dragostei şi sexualităţii, pare a fi mai bine primită când este amestecată şi culoarea locală. Autori tineri au înţeles acest lucru: atât Feng Jicai ( 1942- ) când evocă Tianjin- ul în perioada Revoltei Boxerilor în Biciul vrăjit ( Shenbian) ( 1984) , apoi picioruşele bandajate în Lotus de aur ( Sancun jinlian) ( 1986) , precum şi Gu Hua ( 1942- ) , atunci când narează, în Hibiscus ( Furong zhen) ( 1981) , viaţa unei frumoase femei din Hunan, vânzătoare de lapte de soia. Ţăranul- soldat- scriitor Mo Yan ( 1956- ) nici el nu ignoră acest lucru: romanul său Sorgul roşu ( Hong gaoliang) ( 1986) ar fi lipsit de relief dacă acţiunea lui nu s- ar desfăşura în Şantung- ul natal.

La mijloc de drum între povestitorii tradiţionali şi prozatorii moderni, A Cheng ( 1949- ) este îmbogăţit cu toată experienţa lui de „ tânăr instruit”  , în Şănsi, în Mongolia Interioară şi Yunnan. Dar autorul Regelui şahului ( Qi wang) ( 1984) e prea pătruns de taoism şi budism pentru a scrie mai mult decât scurte povestiri. La şcoala lui Wang Zengqi ( 1920- ) , care a privilegiat dintotdeauna textele scurte şi fluide, Han Shaogong ( 1953- ) introduce în fiecare dintre nuvelele sale un dublu element de înrădăcinare şi îndoială. Originar din Hunan, Han a fost unul dintre primii care au vorbit despre „ rădăcinile literaturii” ( wenxue de gen) , iar viziunile sale cele mai aproape de natură sunt de asemenea cele care merg în lumea de dincolo, în timp ce personajele lui, adesea infirme, sunt purtătoare de mituri.

Despre „ modernism” ( xiandaizhuyi) este dificil să nu vorbeşti într- o ţară care, începând din 1978, trăieşte ora „ celor patru modernizări” . Dar acestea vizează industria, agricultura, ştiinţa şi apărarea: nu s- a prevăzut nici o modernizare pentru cultură în general şi literatură în special. Totuşi, în timpul Zidului Democraţiei, publicarea revistei Azi ( Jintian) dovedeşte necesitatea transformării în profunzime a lumii literare. După doar doi ani de existenţă, revista, al cărei succes indispune în mod manifest autorităţile, este constrânsă, în decembrie 1980, să- şi întrerupă apariţia.

Principalii colaboratori de la Azi sunt poeţi relativ tineri: cei doi capi de afiş, Bei Dao şi Mang Ke, sunt născuţi în 1949 şi 1950. Originalitatea lor constă în faptul că trăiesc în contact cu pictori şi sculptori, dintre care grupul numit Stelele ( Xingxing) , ce se reuneşte în aceeaşi epocă la Pekin.  Împreună, artişti şi poeţi, şi- au propus drept scop să facă să strălucească realismul aşa că fiecare revendică pentru el însuşi dreptul de a- şi exprima în mod liber propria lume interioară. Foarte deschişi la diversitatea culturilor străine, sunt cu toţii conştienţi de criza profundă pe care o traversează civilizaţia lor, mai mult ca niciodată sfâşiată între tradiţie şi modernitate.

Poemele lor, ca şi ale lui Gu Cheng ( 1956- ) , Yang Lian ( 1955- ) şi Shu Ting ( 1952- ) , sunt repede denunţate cu un termen ( menglong) ce evocă „ vagul” ori „ obscurul” . Nu se poate însă spune că poezia lor este ermetică. Cu o compoziţie foarte liberă, aceasta invită cititorul să intre într- un univers singular, în care sentimentele, departe de a fi absente, sunt vizualizate în imagini. Contrar predecesorilor lor, poeţii de la Azi acordă o aceeaşi importanţă privirii ca şi vocii. Lirismului unui Ai Qing, ei opun acuitatea viziunii lor. Una dintre culegerile cele mai cunoscute ale lui Gu Cheng se intitulează exact Ochii negri ( Hei yanjing) ( 1986) . La Shu Ting, originar, ca şi Bingxin, din Fujian, marea şi muzicalitatea versului rămân două elemente fundamentale ale operei poetice.

În domeniul teatral, curentul modernist este mai puţin reprezentat. Este totuşi, şi încă într- o manieră remarcabilă, prin Gao Xingjian ( 1940- ) . Pentru acest diplomat de la secţia de franceză a Institutului de limbi străine din Pekin, revoluţia culturală a fost de două ori crudă. Ea l- a condamnat nu numai la exil, ci şi să- şi ardă cu mâna lui toate scrierile din tinereţe. Autor, în 1981, al unui eseu controversat despre tehnicile romanului modern, Gao nu neglijează niciun gen literar. Dar piesele lui de teatru sunt cele care îl fac cunoscut publicului. Jucată de Trupa artistică a poporului în 1982, Semnalul absolut ( Juedui xinhao) este o operă complexă, care concentrează în furgonul unui tren mai mulţi tineri, simbolizând diferitele contradicţii ale societăţii chineze actuale ( dragostea, locul de muncă, delincvenţa) . În anul următor Staţia de autobuz ( Chezhan)  nu obţine acelaşi succes: cenzura se interpune, privând acest „ Aşteptându- l pe Godot” chinez de o parte din ecoul pe care ar fi trebuit să- l aibă.

Datorită unor critici mai luminaţi decât alţii, precum Wang Yanhua ( 1920- ) , Liu Zaifu ( 1941- ) sau tânărul Liu Xiaobo ( 1954- ) , teoriile noi, provenite din străinătate, nu sunt sistematic blamate. Astfel, „ noul roman” , el însuşi, este studiat, în timp ce o echipă de traducători se înhamă în sfârşit la traducerea integrală a operei lui Proust. Mai mult decât poezia, nuvela şi romanul par destul de refractare la inovaţii. Merită semnalate însă câteva excepţii ce stau mărturie a „ modernizării” artei romanului.

Prima este furnizată de Bei Dao, care semnează cu numele lui adevărat, Zhao Zhenkai, atunci când scrie nuvele.  Sub aparenţa sa banală de anchetă jurnalistică, „ Strada Fericirii nr 13” ( Xinfujie 13 hao) este un text demn de Kafka: bărbatul care voia să ştie prea multe, se trezeşte el însuşi închis într- un spital psihiatric, de cealaltă parte a pereţilor peste care voia să treacă în secret. Este deosebit de incisivă ironia faţă de toate organizaţiile de cartier, care fac pe neştiutoarele şi caută să scape de vizitatori cât mai rapid cu putinţă. Scrisă în 1980, nuvela va aştepta cinci ani pentru a fi publicată într- o revistă autorizată.

Pentru Wang Meng, fostul politician de dreapta devenit ministru al culturii în 1986, literatura ( wenxue) înseamnă „ ştiinţa omului” ( renxue) . Iar autorul Fluturelui ( Hudie) ( 1980) spune acest lucru mai răspicat decât majoritatea contemporanilor săi: „ A explora lumea psihică a individului” trebuie să constituie inima creaţiei romaneşti. Dar, confundând adesea simplul recurs la monologul interior cu adevăratul „ curent de conştiinţă” ( yishiliu) al unui Joyce sau al unei Virginia Woolf, mai mulţi comentatori i- au dat lui Wang o imagine falsă. Fie că e vorba de „ Ochiul nopţii” ( Yede yan) , de „ Zmeul” ( Fengzheng piaodai) , de „ Vocea primăverii” ( Chun zhi sheng) sau „ Visul mării” ( Hai de meng) , scriitorul rămâne fidel unui cadru realist, chiar dacă recurge la tehnici noi pentru a pătrunde sufletul personajelor.

În analiza propriilor fantasme, romanciera Can Xue, născută în Hunan în 1953, merge mult mai departe. Profund traumatizată de revoluţia culturală, cea care nu era atunci decât o adolescentă, a trăit într- o lume populată de monştri şi coşmaruri. Nuvelele ei sunt tot atâtea tentative de a scăpa de umilinţele şi mârşăviile cărora le- a fost, cel puţin în mod inconştient, victimă. Dar imaginaţia e neputincioasă atunci când corpul îşi aminteşte şi constituie obiectul unui dezgust contant. În secvenţa ulterioară, a Dialogurilor în paradis ( Tiantang li de suihua) ( 1987) halucinaţiile regresează, în favoarea unei viziuni mai senine, în care se dezlănţuie relaţia unui cuplu.

Comparativ cu imaginaţia sălbatică a lui Can Xue, cultura şi raţionalismul lui Yang Jiang ( 1911- ) , soţia lui Qian Zhongshu şi traducătoarea lui Don Quijote dau un contrast special. Însă pudoarea şi reţinerea din Şase povestiri de la şcoala de cadre ( Ganxiao liuji) ( 1981) , precum şi umorul îngheţat din Duş ( Xizao) ( 1988) nu sunt calităţi total demodate, chiar dacă nu li se poate decerna label- ul modernităţii.

În 4 iunie 1989, represiunea care se abate asupra Pekinului şi manifestanţilor din piaţa Tian’ an men înainte de a se extinde în provincie nu pune doar punct unor legitime aspiraţii democratice. Ea ruinează de asemenea speranţele pe care o politică de „ reformă şi deschidere” , le întreţineau de mai bine de zece ani în opinia publică, în străinătate ca şi în China. Literatura este unul dintre domeniile grav atinse de tragedie. Mulţi scriitori de renume se văd condamnaţi la exil: în Europa ( Bei Dao, Gao Xingjian, Gu Cheng) , în Canada ( Gu Hua) şi mai ales în universităţile americane ( A Cheng, Liu Binyan, Zhang Xianliang) .

Aşa cum se întâmplase cu fraţii lor mai mari, cu patruzeci de ani mai devreme, există teama că dezrădăcinarea, dacă se prelungeşte, le va dăuna creativităţii. Cei care au rămas după „ evenimente” se cufundă în erudiţie sau, după exemplul lui Wang Meng, în redactarea unor povestiri satirice în limba clasică. Alţii, precum Bai Hua, sunt autorizaţi să publice, dar în afara continentului. La unii, Wu Zuzhuang de pildă, curajul şi luciditatea încearcă să treacă peste liniştea forţată şi disperare. Cei mai tineri, atunci când nu cad în nihilism, îşi iau singura libertate care le rămâne: aceea de a batjocori tot, precum Wang Shuo ( 1958- ) .

Viitorul literaturii părea cu atât mai compromis cu cât numărul cititorilor este departe de a urma creşterea demografică. Ca peste tot, televiziunea, casetele cu muzică, benzile desenate, romanele poliţiste, povestirile insiprate de artele marţiale, literatura SF sau chiar pornografia au câştigat mult teren. Opere literare celebre nu mai sunt cunoscute decât sub formă de adaptare cinematografică, respectiv telenovele. Adesea importată via Hong Kong, această cultură audiovizuală constituie un nou folclor, în care domină volens nolens inspiraţia occidentală. În orice caz, regimul pare a fi renunţat să promoveze, în numele „ socialismului” şi al „ civilizaţiei spirituale” literatura „ populară” ( minjian wenxue) la care visa Mao şi adepţii lui.

Printre marile naţiuni ale lumii, China şi- a regăsit azi locul, la jumătate distanţă între „ Lumea a treia” şi „ Grupul celor şapte” puteri care domnesc peste pieţele mondiale. Însă tot n- a obţinut premii Nobel nici pentru Pace nici pentru Literatură. Pentru acesta din urmă, Lu Xun a murit prea devreme: în 1935, Academia suedeză şi- a acordat un an sabatic, iar în 1938, ea a acordat premiul suprem lui … Pearl Buck, ceea ce a nemulţumit atât pe chinezi cât şi pe americani, care nu s- au simţit reprezentaţi prin Pământul chinezesc. De atunci, au fost invocate diverse nume, dar în van.

În diaspora chinezească, mai mulţi dintre scriitorii chinezi şi- au dobândit o reputaţie internaţională. Instalaţi în Statele Unite, romancierii Zhang Ailing ( 1920- ) , Nie Hualing ( 1925- ) se bucură de un prestigiu deloc neglijabil. În Taiwan, unde a fost încarcerat mult timp, Bo Yang ( 1920- ) este unul dintre cei mai respectaţi. Printre cei mai tineri, eseistul Li Ao ( 1900- ) cu o pană ascuţită, poetul „ suprarealist” Shang Qin ( 1930- ) şi mai ales autorul Oamenilor din Taibei ( Taibeiren) ( 1971) , Bai Xianyong ( 1937- ) , merită interesul pe care li- l arată compatrioţii. Cu urechea plecată la problemele insulei, Zhang Xiguo ( 1944- ) este de asemenea apreciat, aşa cum şi Li Ang ( 1952- ) este cunoscut pentru romanul săuUciderea soţului ( Shafu) . Între cele patru mări, cum ar fi zis Confucius, „ există un om în oricare dintre oameni” .

 

traducere din limba franceză : Maria Balasa

Literatura chineză modernă, autor Paul Bady

INTRODUCERE

Literatura chineză modernă nu s- a impus de la o zi la alta. Faţă de o tradiţie clasică pe cât de puternică pe atât de îndelungată, nici nu se putea altfel. Cu toate acestea, odată cu căderea Imperiului manciurian şi instaurarea republicii, rezistenţele conservatoare din trecut, fără a fi deîndată măturate, n- au putut împiedica apariţia şi dezvoltarea ulterioară a unor noi forţe, pentru care tânăra literatură devine repede simbol, respectiv, stindard. În ciuda caracterului său brutal, deschiderea Chinei către lumea externă s- a dovedit repede a fi un element determinant al evoluţiei de atunci. Însă reînnoirea la care asistăm odată cu începutul secolului, cu siguranţă nu se  datorează unor cauze externe: aceasta se bazează în egală măsură pe o transformare a mediilor intelectuale şi pe ansamblul lumii culturale.

Odată cu renunţarea la stilul scris şi adoptarea limbii vorbite, temele literare, precum şi expresia formei lor s- au lărgit în mod considerabil: ele ating de acum toate sectoarele existenţei individuale şi ale vieţii în societate. Diversitatea operelor şi genurilor reprezentate începând de atunci, fac dovada, cel puţin în prima jumătate a secolului, unei remarcabile fecundităţi. Această bogăţie este cu atât mai frapantă cu cât ea se manifestă într- o perioadă a istoriei în care răsturnările de situaţie în domeniul politic, militar, economic şi social ar fi trebuit să perturbe grav avântul cultural al naţiei chineze. Nici războiul, nici, mai târziu, excesele cele mai tiranice ale unui stat totalitar, nu vor putea pune în discuţie complet progresele anterioare. Paralizând în acelaşi timp orice creaţie veritabilă şi cea mai mică reflecţie, zece ani de „ revoluţie culturală” nu au făcut decât să întârzie cu acest număr de ani un proces de modernizare peste care scriitorii contemporani nu pot trece.

Importanţa acestei „ literaturi noi” (xīnwénxué) a fost adesea neglijată de sinologia tradiţională, atât în China cât şi în străinătate. E drept că puternica influenţă occidentală ce a fost exersată asupra lumii literare chineze risca să o facă pe aceasta din urmă mai puţin demnă de interes, ca fiind mai puţin originală. O tendinţă fundamentală a studiilor chineze începând de la Confucius a fost aceea de a „ da mai mare greutate trecutului decât prezentului” (hòugǔbójīn) . Un alt motiv al al pierderii creditului de care a putut suferi literatura modernă (xiàndài) şi contemporană (dāngdài) ţine de relativa sărăcie, până într- o epocă recentă, a criticii literare în China. Zdrobită, începând din anii 30, sub greutatea interpretărilor marxiste, literatura a fost mult timp considerată o simplă „ reflectare” a societăţii. Drept urmare, a fost sumar divizată în „ perioade” corespunzătoare principalelor etape ale revoluţiei comuniste, în timp ce diversele metode de investigare, mai exact metode textuale, care erau utilizate în restul lumii, erau proscrise în China continentală, dacă nu şi în Taiwan.

Pentru cititorii occidentali, scriitorii chinezi de ieri, ca şi cei de azi, nu sunt altceva decât, cu toate caracteristicile proprii, cei mai buni reprezentanţi ai culturii şi ai istoriei lor.

Notă. – În afara unor excepţii uzuale ( Pekin, Nankin, Canton, Thienţin) , numele şi termenii chinezi sunt transcrise conform sistemului oficial pinyin. Ca regulă generală, atunci când scriitorii sunt desemnaţi prin pseudonimul sub care sunt cunoscuţi, numele adevărat figurează între paranteze.

 

 traducere din limba franceză : Maria Balasa

Serile cu flăcări puţine se întorc/ Învârteşte-mă şi uită măsurile/ Macii azi m-au chemat la ei , autor Suzana Deac

Serile cu flăcări puţine se întorc

Prefăcutele culori în serile fără etaje

leagă liftul mereu de loc

se depune rugina timpului

oră de oră

ceasul din turn bate tacticos

în ritmul părăsirii de sine

e secetă în straturi largi şi adânci

veşmintele culorilor nu se mai înalţă

e neagră grota istoriei

ne împotmolim

apoi îngheţăm în respiraţie

trenul personal

se sufocă câte un pic în fiecare zi

 

 

Învârteşte-mă şi uită măsurile

măsoară-mă în caruseluri

melci

şi cuvinte

învârteşte-mă

şi uită măsurile

 

 

Macii azi m-au chemat la ei
amintiri care zidesc turnuri
pânza realului se închide în casa melcului
cum se coace miezul de pâine
în secretul spicului de grâu
turnuri înalte zidesc amintiri

răpim sunete cu foamea din noi

se scaldă lumea în lumini de furtuni

margarete costumate

sticla nopţii încremeneşte pe sânii tăi cu pistil

în cartea noastră nu moare nimeni

 

autor Suzana Deac

La malul meu și al tău, autor Ligia Mihaela Ionescu

 La malul meu și al tău

(recitirea unor exerciții de recuperare)

 

Plânsul sugrumat în lacrimile fierbinți

ale altui univers de lumină

Tabloul pictat supraviețuitorilor vacuumurilor

Fila își alungă albul cu nostalgia culorilor sale străvechi

Văd lumea în care spaima cuprinde sufletele

până în vintrele cerurilor joase

Lecții luate școlii altui abis

Culturile de spaimă se întrepătrund cu arta țipătului

Clopot vecernic pavăză de suflet ales

Priviri izbăvite prin Soarele veșnic

Cândva s-a desprins vechiul Soare

dintr-un suflet de foc intr-un suflet de aer

Lumea unită în sângele alb o știe

***

 

Pe locul acesta trec horile

Sătenii dansează în tihna fiecărui anotimp

Gust lipsit de greutate

Chip de ploaie și zăpadă

cu sori printre nenumăratele gânduri ale Pământului

Mormintele cenușa aduc ceara fierbinte

în lumea ținerii minte a iubirii trecând

peste pajiștea războaielor din gânduri țintuite

Speranța vine chiar din acea lume în așteptarea liniștii

Nu știm cum a pătruns miracolul sufletul mai întâi

Mai apoi știm că dansează el unicul precum

clapele pianului atinge morții și viii

Vocile lor nu mai pot muri

Cristalele și-au născut veșnicia cândva

Timpul sublim în noi este de pază acum

***

Cuvintele mai pot desena jocul străvechi

din mereu repetatul dans de culori suflet al meu

după acea liniște trecătoare a pământului

pe care adesea am călcat cu talpa piciorului prunc…

***

Oceanele lumii sunt mări unite de glasuri

Noi și tăcerea aceea ne târâm îndreptând

ochiurile micilor râuri spre maluri

Cascadele munților ne umplu vidul morții cu apa

La maluri se poate găsi câte o urmă după înecul

salvat din cascade de gânduri rebele

La maluri mereu le putem asculta muzica

autor Ligia Mihaela Ionescu 

Mihail Sebastian- Jurnal 1935-1944 , autor Maria Sava

 

“E un vers de Dante Gabriel Rosetti, care rezumă toată viaţa mea:”Look in my face, my name is Might-have-been„.”(pg.371)

 

Înainte de-a  pătrunde în intimitatea scriitorului Mihail Sebastian, să facem o scurtă incursiune prin retorica diaristicii. Apariţia jurnalului intim s-a petrecut la bun început ca gen de sertar, pentru propriul uz, ca apoi, pe la mijlocul secolului al XIX-lea să înceapă să se dezvolte ca formă literară publică, minoră. Abia în secolul al XX-lea şi-a căpătat un statut literar de sine stătător. Potrivit opiniei exprimate de T. Vianu în eseul Din psihologia şi estetica literaturii subiective(1946), jurnalul intim european începe cu Meditaţiile lui Marc Aureliu.

În studiul său despre diaristică Ficţiunea jurnalului intim  Eugen Simion încearcă să schiţeze o poetică a jurnalului intim, oprindu-se asupra câtorva trăsături esenţiale.

Prima caracteristică a jurnalului ar fi aceea că jurnalul este un gen fără reguli are « oroare de literatură ». Scopul scrierii subiective este să convingă, nu să placă. Când începe să placă, jurnalul moare şi începe literatura. Stilul diaristic pune accentul pe spontaneitate, nu pe autenticitate.

Discursul diaristic, afirmă E. Simion, este un discurs fragmentar, intermitent ; practic este alcătuit din confesiuni fără legătură una cu cealaltă.

Una dintre condiţiile căreia i se supune discursul diaristic este cea calendarităţii, numită şi « legea lui Blanchot », conform căreia Maurice Blanchot susţine în „Le livre a venir „ , tocmai această condiţie esenţială : « să se respecte calendarul ». Clauza calendarităţii este completată de o altă regulă-cea a simultaneităţii, adică, « timpul trăirii » să fie sincronizat cu « timpul mărturisirii » Cine a citit jurnalul lui Adrian Marino îşi dă seama că suferă exact de acest păcat : a fost scris, rescris, adăugat, astfel încât lipseşte spontaneitatea scriiturii; jurnalul e, pur şi simplu, mort şi în locul lui citim un text memorialistic.

Pe lângă cele două elemente trebuie adăugat şi al treilea, la fel de important, artificiul sincerităţii, supranumit şi « legea lui Barthes ». Când e vorba de confesiune, sinceritatea diaristului este una dintre exigenţe. Legat de acest « artificiu », teoreticienii diarismului consideră că, în general, « sinceritatea nu prea apare în confesiuni », « cine se confesează, minte », întrucât confidenţa visează la glorie, la scandal, la propagandă. Jean Cocteau susţine că diariştii mint fără să vrea. Ţine de subiectivitatea individului, de imaginea pe care o are  asupra propriei persoane şi de dorinţa de-a apărea în acelaşi mod în ochii celorlalţi.

Un alt element ce ţine de retorica jurnalului se referă la relaţia narator-personaje. Cine vorbeşte în jurnalul intim ? Autorul ? Naratorul ? Un personaj ? După spusele teoreticienilor cei trei sunt una şi aceeaşi persoană.

Aşadar, genul diaristic este prin excelenţă un gen al sinelui, al eului profund. Diaristul nu face literatură, ci, pur şi simplu, se confesează.

Având ca punct de pornire aceste câteva elemente ce ţin de retorica diarismului să vedem în ce măsură lectorul poate să se suprapună destinatarului jurnalului intim pe care Mihail Sebastian la ţinut vreme de aproape 10 ani.

Apariţia Jurnalului 1935-1944 la Humanitas cu untext îngrijit de Gabriela Omăt, prefaţă şi note de Leon Volovici reprezintă un moment esenţial în diaristica românească. În anul 1995, Fundaţia Mihail Sebastian aducea Jurnalul  în ţară şi-l oferea spre publicare Editurii Humanitas. Într-o scrisoare a lui Benu Sebastian( fratele autorului), către Ioan Comşa, acesta semnala pierderea câtorva file de la începutul jurnalului „în timpul deturului necesar” în Israel. Scos din ţară pe filieră diplomatică-ca multe alte manuscrise-la venirea comuniştilor la putere, Jurnalul lui Mihail Sebastian a avut şansa de-a reveni şi a fi publicat. Remarcabil efortul membrilor Fundaţiei Mihail Sebastian în transcrierea şi decriptarea paginilor din cele nouă caiete.

Pe numele său adevărat, Iosef M. Hechter, Mihail Sebastian s-a născut pe 18 octombrie 1907 la Brăila şi a murit pe 29 mai 1945, fiind călcat de un camion sovietic în Bucureşti. Se poate spune că stilul diaristic e caracteristic întregii sale opere. În 1932 debutase cu un alt jurnal, Fragmente dintr-un carnet găsit, continuând în 1933curomanul Femei în care sunt unificate patru nuvele care au acelaşi personaj. Obsedat de problema evreiască publică în 1934 romanul scris la persoana întâi De două mii de ani, roman cu care va deschide în istoria literaturii române „cazul Mihail Sebastian”.Cum am devenit huligan. Texte, fapte, oameni, 1935 , este un dosar-anexă, o justificare a publicării romanului   De două mii de ani . Urmează în 1935 Oraşul cu salcâmi, roman foarte îndrăgit de adolescenţi, în 1939 Corespondenţa lui Marcel Proust, comedia Jocul de-a vacanţa şi cel mai bun roman al său- Accidentul, în 1940. Postum îi apar piesele de teatru Ultima oră şi Steaua fără nume care se joacă şi astăzi pe scenele româneşti.

Mihail Sebastian nu împlinise încă 28 de ani(1935, februarie) când a început să se confeseze jurnalului, aflându-se la „ceas greu”, în plină criză existenţială. Motivul?

În primăvara lui 1934, Sebastian terminase  „cartea evreiască”  De două mii de ani…începută încă din 1931 cerându-i lui Nae Ionescu să i-o prefaţeze. Numai că, în acel moment, Nae Ionescu era arestat şi anchetat, iar tânărul discipol, Sebastian, anunţase încă din 1933 că va publica „o carte furtunoasă şi iritantă” prefaţată de „cuvântul cald” al magistrului. După eliberare(15 martie 1934), Nae Ionescu îi scrie prefaţa şi romanul apare în iunie 1934. De două mii de ani abordează „problema evreiască” din perioadele antisemite 1923 şi 1933, iar prefaţa lui Nae Ionescu vine mai degrabă, să încite spiritele, decât să le calmeze. Scria Mihail Sebastian:

„Dacă Valahia înseamnă nu atât un despărţământ geografic cât unul psihologic şi dacă neam valah nu există, ci numai un climat valah, atunci da, eu sunt, în ordinea valorilor româneşti, un valah, un muntean…Aceasta însă fără a înceta desigur niciodată să fiu evreu. Asta nu e o funcţie din care să poţi demisiona. Eşti sau nu eşti. Nu e vorba nici de orgoliu, nici de jenă. (…) Mi se pare mai urgent şi mai eficace să realizez în viaţa mea individuală acordul valorilor iudaice şi al valorilor româneşti, din care această viaţă este făcută, decât să obţin sau să pierd nu ştiu ce drepturi civice. Aş vrea să cunosc bunăoară legiuirea antisemită care va putea anula în fiinţa mea faptul irevocabil de a mă fi născut la Dunăre şi de a iubi acest ţinut”.

 În prefaţă Nae Ionescu îi răspundea plin de cinism :

„Iuda suferă pentru că l-a născut pe Cristos, l-a văzut şi nu a crezut. Şi asta încă n-ar fi prea grav. Dar au crezut alţii, noi. Iuda suferă pentru că e Iuda”. „Iosef Hechter, tu eşti bolnav. Tu eşti substanţialmente bolnav, pentru că nu poţi decât să suferi; şi că suferinţa ta e înfundată…Eu însă nu pot face nimic pentru tine. Pentru că eu ştiu că Mesia acela nu va veni. Mesia a venit, Iosef Hechter – şi tu nu l-ai cunoscut. Atât ţi se cerea în schimbul tuturor bunătăţilor pe care Dumnezeu le-a avut pentru tine: să veghezi. Şi nu ai vegheat”.

 

Astfel, Mihail Sebastian s-a trezit, pur şi simplu, în vâltoarea unui scandal primind lovituri din toate direcţiile-atât de la intelectualitatea evreiască pentru acceptarea unei astfel de prefeţe, cât şi de la o majoritate atrasă în valul de antisemitism care începuse să ia amploare. În admiraţia sa faţă de profesor afirma:

„Este pînă azi singurul om căruia simt că e obligatoriu să mă supun, fără să am însă prin aceasta sentimentul unei abdicări, ci, dimpotrivă, al unei împliniri, al unei reintegrări„. Iar în Jurnal nota : „De două mii de ani a fost un act riscat de sinceritate. Pe urmele lui, rămâne o „casă pierdută”, un simbol căzut, o mare prietenie săgetată. Puţin scrum, atâta tot.”

„Casa pierdută”era ziarul „Cuvântul”condus de Nae Ionescu, apărut în 1928 şi suspendat în 1934, după asasinarea lui I.G.Duca.

(Citind opinii legate de acest moment m-am oprit puţin asupra justificărilor găsite de Marta Petreu în Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu- Mihail Sebastian, carte pe care autoarea a scris-o studiind presa vremii. Teza avansată de Marta Petreu susţine că figura  lui Sebastian a fost „mistificată”, curăţată de toate păcatele, făcând din el un personaj angelic. „Demistificarea” ei trece în acuze, Sebastian fiind ucenicul lui Nae Ionescu nu putea fi cu nimic mai bun, că alunecările lui sunt la fel de blamabile ca şi cele ale lui Eliade, Cioran…Ba, motivul pentru care nu i-ar fi respins prefaţa de la De două mii de ani se justifică printr-o legătură de natură erotică dintre cei doi.

Mă întreb de ce nu şi-a pus nimeni problema că nimic nu putea susţine mai bine antisemitismul  acelor vremuri, mai mult decât acel document scris de o personalitate marcantă, aşa cum era Nae Ionescu; că o carte despre antisemitism nu putea fi  mai bine justificată decât printr-o prefaţă antisemită. Rasat, stilat, cu o inteligenţă sclipitoare, evreul Mihail Sebastian venea dintr-un oraş cosmopolit, cum era Brăila şi pe el mediul ostil puternic antisemit bucureştean nu putea decât să-l uimească, să-l  surprindă şi să-l rănească profund.)

 

În decembrie 1934 le răspundea tuturor cu demnitate, printr-un eseu de excepţie-„Cum am devenit huligan”, din care cităm:

“Indignarea lor nu e indignare, adversitatea lor nu e adversitate, entuziasmul lor nu e entuziasm, nimicul lor nu e nimic. Dacă ciocnirea lor cu o carte sau cu un om ar fi o adevărată ciocnire – adică o luare de poziţie – dacă duşmănia lor ar porni de la conştiinţa unor valori adverse, dacă violenţa lor ar fi o reacţie de gîndire, totul ar fi salvat. Dar nimic nu e serios, nimic nu e grav, nimic nu e adevărat în această cultură de pamfletari zîmbitori. Mai ales nimic nu e incompatibil. Iată o noţiune care lipseşte total vieţii noastre publice, pe toate planurile ei: incompatibilul. În cultură, ca în parlament, oamenii se înjură la tribună şi se împacă la bufet. Avem de aceea o cultură de brutalităţi şi tranzacţii„.

„Cuvinte deşarte, fără obligaţii corespunzătoare, „stînga” şi „dreapta” românească adăpostesc cele mai variate compromisuri, cele mai fanteziste contradicţii. Lipsei lor de conţinut politic li se adaugă o gravă lipsă de sinceritate personală, care le goleşte de orice înţeles real. E o discrepanţă strigătoare între ce spun oamenii şi ce fac ei, un dezacord total între scrisul lor şi viaţa lor. Democraţi cu scandaloase averi, socialişti cu strălucitoare carieră mondenă, teologi cu chef şi temperament…”

 Personalitate marcantă în publicistica acelor ani, Mihail Sebastian începe să se simtă tot mai însingurat şi mai marginalizat, deşi continua să publice în Revista Fundaţiilor Regale unde a fost şi redactor între 1936-1940. Decizia de-a începe să se confeseze unui jurnal intim se înscrie şi în spiritul vremurilor- majoritatea scriitorilor din generaţia sa ţineau câte un jurnal intim.Aşa cum mărturiseşte, în acel moment citea chiar jurnalul lui Jules Renard:

 Joi, 16 aprilie 1936, Breaza, consemna:

„Pe măsură ce-l citesc, Jurnalul lui Renard îmi devine din ce în ce mai scump. Cât îl iubesc pe omul ăsta şi ce absurdă mi se pare moartea lui-deşi au trecut de atunci 24 de ani. Uite, singurul fel de eternitate care contează după 24 de ani, să fii mai viu, iar memoria ta să fie tot aşa ca o prezenţă fizică.

Citind azi nota de la 24 iulie 1903, mi-am spus că ar trebui să scriu o carte despre Jules Renard, în care să explic-prin el-amorul meu pentru Franţa. Radicalismul lui Renard are rădăcini ţărăneşti. Asta mă linişteşte asupra destinelor democraţiei franceze. Nu va pieri niciodată.”

 

Mihail Sebastian nu are o poetică explicită a jurnalului. Pur şi simplu, notează tot ceea ce i se întâmplă alcătuind un fel de depozit de informaţii. A fost continuu urmărit de „dilema” conţinută în  clauza lui Barthes : este jurnalul său literatură sau sunt simple notaţii? Iar dilema rămâne nerezolvată de vreme ce nu a revenit asupra notelor, nu le-a cizelat, nu le-a cosmetizat spre a le lăsa posterităţii. De altfel nici echipa de editori n-a intervenit prea mult în textul scris tocmai pentru a-i lăsa acea aură de autenticitate, de spontaneitate, de a-l trimite în lume viu, purtând cu forţă amprenta autorului.

Inteligent, rafinat, cultivat, Mihail Sebastian face parte din categoria diariştilor care reuşesc cu fineţe să surprindă atmosfera epocii în care trăiesc. Nu de puţine ori, dezamăgit de comportamentul confraţilor săi, cu ironie amară, surprinde esenţa unei lumi aflată în derivă.

Miercuri, 24 iunie 1936

„Scandaluri şi bătăi antisemite în tribunal( Şi cu două zile înainte îmi spuneam că ar trebui să abandonez scrisul şi să mă fac exclusiv avocat.) Mergem poate spre un progrom organizat .”

 

Jurnalul lui Mihail Sebastian conţine câteva niveluri distincte putând fi la rândul lui împărţit în câteva jurnale. La primul nivel  există un jurnal intim al stărilor interioare, al experienţelor, al trăirilor, al aventurilor galante, impresii de lectură şi multă, foarte multă muzică clasică ascultată. Tot la acest nivel poate fi ataşat jurnalul evreiesc mărturie a  tragicelor evenimente care au înnegrit cerul acelor ani. Apoi, distingem un jurnal de creaţie, veritabil laborator scriitoricesc în care prind contur piesele de teatru, romanul Acidentul sau eseul despre corespondenţa lui Proust. Iar al treilea este jurnalul intelectual şi politic, care de fapt, ocupă şi cel mai mult spaţiu şi în care notează evoluţia relaţiilor sale cu mediile literare intelectuale, cu prietenii. După invadarea Poloniei de către trupele germane şi sovietice şi după căderea Parisului, jurnalul politic va rămâne deasupra celorlalte.

 

Jurnalul intim

Muzică

Ascultă concerte de muzică simfonică la toate posturile de radio din Europa, face liste de titluri şi compozitori preferaţi, îşi deplînge autoironic proasta memorie muzicală, însă acceptă să fie cronicar muzical  la Independenţa „pentru bani şi cu mari garanţii de anonimat”, utilizînd un pseudonim pe care îl încredinţează numai Jurnalului. E un refugiu şi un fel de salvare a sufletului, o pasiune şi o obsesie, pînă cînd constată „Sînt obosit de atîta muzică. Dar e singurul lucru consolator din ultima vreme”. Iar cînd legile antonesciene interzic evreilor să deţină aparate de radio, merge la Lena Constante, la alţii, pentru că fără Bach, Brahms, Mozart, Cesar Frank, nu poate trăi. “Să-ţi spui ceva. Eu aveam un număr enorm de discuri. Nici eu nu prea aveam bani, dar puteam să le plătesc în rate. Şi-aşa că eu cumpăram mereu discuri. Şi la mine găsea muzică foarte, foarte bună. N-avea unde în altă parte să asculte muzică. Asta a fost prietenia mea cu el. Şi de aceea ţinea foarte mult la mine, pentru că îi dădeam posibilitatea un ceas, două, trei chiar să se liniştească, să se bucure. El ar fi putut merge la concertele simfonice, chiar ar fi găsit bani să-şi cumpere un bilet, dar i se părea că nu e demn din partea lui să dea bani unui şef de orchestră neamţ. Ne vedeam aproape în fiecare săptămână. El venea la mine. Aveam un aparat de radio extraordinar de bun, pe care l-am cumpărat şi l-am plătit în rate, iar în dormitor, care era un fel de salon pentru mine, instalam fotolii şi scaune. Musafirii veneau acolo şi ascultam. Nici nu-mi mai aduc aminte dacă serveam cu ceva. Poate cu bomboane. El fusese nevoit să predea aparatul la poliţie, deoarece fusese înregistrat că are.”(Gabriela Gârmacea -Interviu cu Lena Constante , revista Ateneu)

 

Duminică, 3 noiembrie 1935

« Kempff şi Filarmonica, dimineaţa la Ateneu-trei concerte pentru pian şi orchestră, în do minor(op. 37), sol major(op.58) şi mi bemol major(op.73)Beethoven . Câteva momente de emoţie copleşitoare, cum niciodată n-am avut în muzică. Şi nu ştiu cetensiune nervoasă, nu ştiu ce vibraţie continuă, care îmi străbate întreaga zi. »

 

Prieteni

 

Nae Ionescu

 

„Este pînă azi singurul om căruia simt că e obligatoriu să mă supun, fără să am însă prin aceasta sentimentul unei abdicări, ci, dimpotrivă, al unei împliniri, al unei reintegrări”,

 

„Am impresia uneori la cursul profesorului că suntem adunaţi într-un fel de mic cartier general ideologic al unui imens război mondial şi că aşteptăm din ceas în ceas telegramele catastrofelor, pe cenuşa cărora visăm un nou pămînt„.

 

Mircea Eliade

« El, Mircea Eliade, crede orbeşte ce scrie Universul. Informatorul lui este Stelian Popescu-şi crede orbeşte în el. Veştile cele mai absurde, cele mai trivial tendenţioase găsesc în el un ascultător credul. Şi are un fel naiv de a se exaspera , de a ridica vocea, pentru a lansa, fără un zâmbet măcar, chestiile abracadabrante pe care le află în oraş, în redacţia Vremei, în redacţia Cuvântului. »

 

Camil Petrescu

Vineri 11 septembrie 1942

« Îi povestesc lui Camil plecarea trenului cu deportaţi. O clipă mi se pare că se cutremură şi el. Dar nu…

-Nu e nimic, zice Camil. Mă gândesc că ruşii au făcut aceleaşi atrocităţi când au clădit canalul Volgăi-şi conştiinţa mea e împăcată. »

Dinu Noica

Sâmbătă 17 decembrie 1938

« Dinu Noica îi trimite , de la Paris, lui Comarnescu o scrisoare prin care îi anunţă că, în urma uciderii lui Codreanu, el s-a decis să devinălegionar şi că, în consecinţă, consideră reziliate toate contractele pe care le are cu Fundaţiile Regale, fiind gata să înapoiezeîn cel mai scurt timp sumele luate ca avans.

Îl recunosc foarte bine pe Dinu Noica. »

Iubire

Începe însemnările din 1936 notând suferinţa chinuitoare la care-l supunea frumoasa actriţă Leny Caler « Era un veşnic îndrăgostit amărât. A fost foarte îndrăgostit de Leny Caler. Ea era câteodată foarte drăguţă cu el, râdea, era amabilă; nu ştiu dacă s-a culcat cu ea. Asta nu mă priveşte. Pe urmă nu îl mai vedea nu ştiu cât timp. Iar el, ca s-o vadă, seara colinda toate barurile din Bucureşti, pentru că ştia că ei îi place foarte mult să mănânce la barurile astea. Şi el apărea numai s-o vadă. El era un îndrăgostit foarte nenorocit.”(Gabriela Gârmacea- Interviu cu Lena Constante, revista Ateneu)

În Jurnal Sebastian nota:

“Aveam aseară, plecând de la Leni, sentimental că , dacă m-aş sinucideîn chiar noaptea aceea, aş face-o împăcat, aproape cu voie bună…” Iar Camil Petrescu îl asemuia cu personajul său Ladima.

« Zi plină de întâmplări. Vizită la Leni. Ne iubim. Ne-am spus-o. E frumoasă. E tânără, are o simplicitate de vorbă admirabilă-şi mi se pare aşa de inexplicabil faptul că vine spre mine »

Vise 

 În Jurnalul său, Sebastian notează foarte multe vise cărora încearcă să le găsească semnificaţia.

Marţi 30 august 1938

« Îl visez mereu pe Nae Ionescu. astă-noapte , l-am văzut întors de la miercurea Ciucului. Părea că suntem amândoi în curtea liceului de la Brăila. Vorbeam aprins, el foarte violent, fiindcă eu denigram Garda de Fier… »

Miercuri 16 iulie 1941

« Vis complicat azi-noapte. Nu-mi aduc aminte decât un singur moment. Eram cu Nae Ionescu la Brăila. Mergeam amândoi spre un fel de şezătoare, unde el trebuia să ţină un fel de conferinţă, iar eu să vorbesc despre el. Cred că-mi cerea să fiu foarte elogios… »

Vineri , 25 iulie 1941

Am visat azi-noapte Concertul pentru vioară , violoncel şi orchestră de Brahms. Mi se întâmplă pentru prima oară acest lucru.

20 august 1939

M-am visat în război azi-noapte.

Despre sine

Sâmbătă 19 iulie 1941

Frază găsită într-o scrisoare a lui Lawrence. Îmi place s-o transcriu.

 « I feelImust leave this side, this phase of life, for ever. The living part is overwhelmed by the dead part, and there is no altering it. So that life which is still fertile must take its departure, like seeds from a dead plant. I want to transplant my life. I think there is hope of a future, in America. I want if possible to grow towards the future. There is no future here, only decomposition. »

 

Marţi 29 iulie 1941

« Sunt obosit, obosit, obosit. Şi jurnalul ăsta îl scriu , de la un timp, mecanic, fără chef. Şi mă tem să pierd gustul de aceti.

Dacă aş putea trăi câteva zile în pădure, la câmp, la o cabanăde munte aş respira , mi-aş reveni. »

« Nu voi izbuti niciodată să trec dincolo de o mizerie mai mult sau mai puţin suportabilă, nu voi face niciodată carieră, nu voi avea niciodată bani…Şi, sincer vorbind, foarte sincer, fără nici un motiv de amă păcăli pe mine însumi, cred că banii îmi sunt indiferenţi. Aş cere vieţii doar puţină linişte, o femeie, cărţi şi o casă curată. » 

 

« Am fost deci la Brăila. O Brăila cu toţi salcâmii înfloriţi, dar sfâşietor de tristăpărăginită, bătrână, obosită. Nici o clădire nouă(ba sa,  una oribilă în locul băii Diana) ; toate aşa cum le-am ştiut acum zece ani, acum douăzeci, dar mai vechi, mai uzate, mai intrate în mizerie. Până şi bulevardul Cuza mi s-a părut ruinat : păstram despre el o impresie de maiestate, pe care n-am regăsit-o. »

 

Jurnal de creaţie

 Aşa cum am spus, multe din însemnările sale se refereau la actul de creaţie cu împlinirile şi frustrările sale. Intenţiona chiar să facă un jurnal separat cu titlul Culise  :

Bucureşti, 11iunie 1936

« Mă gândesc la o carte pe care aş putea-o tipări peste un an-doi, care s-ar numi Culise şi în care aş strânge toate lucrurile mele scrise în legătură cu creaţia literară, cu tehnica de lucru, cu viaţa de scriitor, cu experienţele publicării unei cărţi etc.,etc.

Volumul ar putea să  cuprindă1) Jurnalul Oraşului cu salcâmi-aşa cum a fost tipărit pe vremuri…2)Jurnalul piesei de teatru ; 3)Seria de articole publicate în Rampa sub titlul Voluptatea de a fi scriitor…4)Diversele mele polemici cu Călinescu, Al O. Teodoreanu  Stancu, Pandrea …; Criticii mei ,comentaţi, confruntaţi…6) Diverse întâmplări şi anecdote literare, văzute sau trăite de mine… »

Jurnal evreiesc

Miercuri, 4 iunie 1936  apar primele semne ale vremurilor triste ce vor urma.

« Scandaluri şi bătăi antisemite în tribunal…Mergem poate spre un pogrom organizat. Alaltăseară, MarcelAbramovici(al Tantiei Rachel de la Braşov) a fost doborât pe stradă de vreo douăzeci de studenţi care, pe urmă, l-au târât leşinat în pivniţa căminului lor, de unde l-au eliberat peste vreo două ore, cu o rană profundă la cap, hainele rupte şi însângerate. »

Sâmbătă 28 iunie 1941

« Mă îngrijorează tensiunea antisemită care se întreţine şi se alimentează prin presă, radio, afişe..De ce ? de ce ? Ştiu foarte bine « de ce », dar nu mă pot dezobişnui de întrebarea asta stupidă »

Jurnal politic este predominant o dată cu invadarea Poloniei de către armata germană.

Marţi , 5 august, 1941

« …Madeleine Andronescu la telefon :

-Mi-e ruşine de tine, Mihai ; mi-e ruşine că tu suferi şi eu nu; mi-e ruşine că tu eşti umilit şi eu nu.

Ceva în genul ăsta îmi spunea Vişoianu(şi el nu e sentimental)mai alatăieri pe stradă, când ne ieşiseră în faţă şi trecuseră pe lângă noi un grup de evrei :

-De câte ori văd un evreu, sunt ispitit să mă apropiu de el, să-l salut şi să-i spun : « Domnule, vă rog să mă credeţi că eu nn-am nici un amestec »

Nenorocirea e că nimeni nu are amestec. Toată lumea dezaprobă, toată lumea e indignată-dar nu mai puţin fiecare e o rotiţă în această uzină antisemită care e statul român, cu birourile, autorităţile, presa, instituţiile, legile şi procedeele lui. Nu ştiu dacă nu trebuie să râd când Vivi sau Branişte mă asigură că generalul Mazarini sau generalul Nicolescu sunt « uimiţi » de ce se petrece şi revoltaţi. Dar dincolo de uimire sau revoltă, ei şi încă zece mii ca ei semnează ratifică, achiesează nu numai prin tăcere sau pasivitate, dar chiar prin participare directă. Cât despre mulţime, jubilează. Sângele evreiesc, batjocura evreiască au fost divertismente publice prin excelenţă. »

Miercuri 14 octombrie 1942

« Au fost eliberaţi aseară toţi cei care , în Sfîntu Ioan Nou, aşteptau deportarea. oameni întorşi de la moarte. Mi se spune că în momentul în care li s-a dat drumul au fost scene de delir. Urlete, leşinuri. S-a strigat Trăiască România Mare !, Trăiască Mareşalul !… »

Finalul Jurnalului este premonitoriu şi de o tristeţe sfâşietoare dezvăluind un personaj structural alienat, în pofida tutror încercărilor sale de a se integra în lumea intelectualilor vremii .

Duminică, 31 decembrie 1944 consemna :

« Ultima zi a anului. Mi-e ruşine să fiu trist. Este totuşi anul care ne-a redat libertatea. Peste toate amărăciunile, peste toate suferinţele, peste toate deziluziile rămâne totuşi acest singur fapt fundamental. »

Puţinele cuvinte şi citate nu pot reda grozăvia acelor ani cuprinsă în paginile Jurnalului. La final am tresărit : istoria se tot repetă şi malaxorul timpului nu l-a iertat nici pe Mihail Sebastian

Peste câteva luni(mai 1945)  sfârşea tragic, aşa cum îi fusese şi viaţa, sub roţile unui camion sovietic. Închei cu versurile unui alt mare tragic al literaturii române :

“– O, genii întristate care mor
În cerc barbar şi fără sentiment, –
Prin asta eşti celebră-n Orient,
O, ţară tristă, plină de humor…”(Cu voi,G. Bacovia)

 

 

autor  Maria Sava

Nopţile toamnei, autor Ana Hâncu

NOPŢILE TOAMNEI

1. Vin ploile
peste arşiţa durerilor din noi!
Gutuii îşi îndoaie coroanele de rod
peste obârşii deluroase,
fumul din hornuri s-a ivit,
lemnele-n sobe ard mocnit,
căldura prinde a-nvălui prin case.
Mă strigă din cerdac o amintire –
o durere vie – şi-l aud pe tata!
Mă roagă să îi duc găleata
plină de vise ne-mplinite,
s-o pună la dreapta Sfântului Ion
să-mi binecuvânteze dorinţa de-nălţare
din propria-mi cenuşă, către soare!
Un fulger scurt, chiar a tunat şi plouă!
Pământul îşi strigă în hohot, bucuria
căci setea îi săpase cascade seci în lut…
Vin ploile peste arşiţă, peste noi –
trupuri îngemănate, uzi şi goi –
arzând în muguri cu rădăcină seculară,
înmugurim speranţele a primăvară…
2. tunelul meu albastru
Lunatecă, imprevizibilă, mereu neliniştită
fiinţa îmi şopteşte să mă-nalţ spre tine,
ca spre tunelul meu albastru –
căuş de vise, medalie din stele,
noapte siderală
şi cuib de rândunele;
să mă transform în torţă,
ambroziei din bradul veşnic verde,
apoi în curcubeul vestind înseninarea
din liniştea speranţei, a tihnei
şi luminii nestinse de-nsesarea
ce-apune peste zi.
Licărul viu din mine nu se pierde
printre luceferi stinşi,
îngemănaţi în viul toamnei
înmănuşaţi cu-acelaşi dor
vom dăinui printre făclii,
ca doi luceferi vii!

12 – 10 – 2012

3. ochii tatei

Frunzele nucului din faţa casei,
încă verzi
îmi amintesc de ochii tatei…
chip luminat de bunătate, stând la umbră,
mama sorbindu-i galeş veselia glumei,
masa întinsă, mustul şi pastrama,
borcanul plin cu miere, miezul copt de nucă,
pâinea de casă cu gust inegalabil,
coaja rumenă cu aromă de vatră părintească,
zâmbetul cald al mamei,
tandreţea gesturilor ei,
pacea sufletului mângâiat
de copil alintat!
Frunzele nucului ruginind peste timp,
ochii amintirilor dureroase mustind
ne ţin treji, ne doinesc,
ne recheamă cu dor sub frunzele nucului
din curtea de ţară,
acolo, unde copilăria
va rămâne o veşnică,
inegalabilă primăvară!
4. Visul dimineţii

Nimic mai viu, mai colorat
ca visul, dimineaţa,
în care un fuior de curcubeu
îmi mângîie imaginaţia şi viaţa!
Alerg desculţă prin lucerna-nrourată,
pe cap am coroniţă de maci îmbujoraţi,
oglindă îmi sunt ochii mamei,
mereu inlăcrimaţi!
Iar frate-meu şi tata,
înmănuşând un leagăn de mătase,
mă poartă printre umbre:
bunici, părinţi, bărbaţi…
Nimic mai viu, mai relevant
şi asumat în conştient,
ca visul – emblemă de legendă,
nimburi sculptate
pe amforă, de timp înobilate –
apusele imagini, chipuri dragi!

27 – 10 – 2012

5. VAL…
din spumă de mare, sirenă
mă ridic spre înalt curcubeu,
cu aromă de cetină;
sufletul mi se îmbată
cu petala catifelată
din privirea ce mă ademeneşte,
precum zborul vulturului
căutându-şi zarea.
Eşti al meu!
încă îţi simt răsuflarea
din pecetea sărutului,
mângâierea petalelor crizantemei mov,
lăsată ofrandă îngemănării de dor,
îmi dăruieşte zborul
păsării PHEONIX!
încă mai ard pe rugul încins
de-nmănuşarea buzelor tale
cu gust de Val…de mare!

7 Noiembrie 2012

 

autor  Ana Hâncu

Despre limba chineză înainte de a începe s- o învăţăm, autor Maria Balasa

Despre limba chineză înainte de a începe s- o învăţăm

Predau limba chineză de mai bine de cincisprezece ani. Rândurile de mai jos constituie baza discuţiei pe care o am cu elevii mei în prima oră de curs şi sunt alcătuite în mare parte pe baza întrebărilor puse de elevi.

E ciudată limba chineză?

Orice vorbitor de limbă română, la primul său contact cu limba chineză îşi spune „ Ce limbă ciudată!” .

Să vedem de ce e „ ciudată” limba chineză. În primul rând ne spunem aşa în sinea noastră pentru că de regulă primul contact cu această limbă îl avem prin intermediul scrierii.

Despre scriere

Este o scriere „ desenată” ne spunem văzând de pildă banala inscripţie „ Fabricat în China” de pe orice produs.

Ce ar trebui să ştim aşadar despre scriere? În primul rând că această scriere pe care o percepem foarte diferită, aparţine într- adevăr unui sistem cu totul diferitdecât al limbii noastre: nu este o scriere alfabetică, ci ideografică.

Semnele pe care le vedem reprezintă cuvinte, respectiv silabe, întrucât limba chineză este o limbă silabică. Adică, o silabă în această limbă coincide cu un cuvânt, respectiv, totdeauna are un înţeles de sine stătător.

Povestea unui cuvânt

De exemplu, China ( denumirea prescurtată, deci nu cea oficială, care este Republica Populară Chineză) se spune în limba chineză: Zhōng guó 中国 ( citit: Djong guo). Cele două silabe, luate separat, înseamnă fiecare câte ceva: zhōng = centru, mijloc, iar guó = ţară, regat. Împreună, înseamnă aşadar China.

Denumirea ţării datează din antichitate ( sec. III î. C.) , din Epoca Statelor Combatante, epocă în care domnea dinastia Zhou ( Djou). Puterea centralizată a acestei dinastii a  slăbit, iar ţara s- a fărâmiţat practic în câteva state care au început să se lupte pentru supremaţie. Din această luptă a ieşit învingător statul Qin ( Cin), care era condus atunci de faimosul Qin Shi Huang Di ( Cin Şî Huang Ti) / Împăratul Qin Shi Huang sau Împăratul Galben.

Statul Qin era amplasat din punct de vedere geografic aproximativ în centrul spaţiului chinez. Aşa s- a ajuns la denumirea de Regatul de Mijloc. Tot de la numele acestei dinastii, Qin ( pronunţat  Cin), provine şi numele China din limba română şi din alte limbi. Se pare că în limba română acest cuvânt, ca şi multe alte toponime chineze, a ajuns prin intermediul limbii engleze. Sunt autori ce consideră că provenienţa ar fi din italiană.

Să revenim însă la scriere!

 

Despre scriere ideografică şi pictografică

Scrierea chineză este aşadar o scriere nealfabetică, o scriere ideografică. A evoluat de la scriere pictografică la semnele de astăzi. Scriere pictografică înseamnă că se desenează imaginea fizică a unui cuvânt. Cam asta făceau chinezii prin secolele 14- 17 î. C. în ceea ce priveşte scrierea. Unele dintre hieroglife, cele care notează cuvinte ce denumesc obiecte cu o existenţă materială, păstrează mult din caracterul pictografic iniţial al limbii.

Care este diferenţa faţă de română în afară de ceea ce ne apare clar la prima vedere?

Din punct de vedere grafic şi fonetic, orice scriere alfabetică ( inclusiv cea latină/ românească) notează sunete. În scrierea chineză se notează silabe/ cuvinte.

Din punct de vedere semantic, în română un total de sunete notate în scris prin litere, după ce a apărut scrierea, alcătuiesc un cuvânt. În chineză, o ideogramă/ hieroglifă notează un cuvânt, adică un grup de sunete (o silabă), care au un sens.

Din punct de vedere practic, faptul că limba chineză este o scriere ideografică înseamnă că în această limbă, fiecare silabă are propriul său semn.

Ni se pare, la prima vedere, ca utilizatori ai unei limbi cu scriere alfabetică, a fi un lucru dificil, dacă nu descurajant. Vom vedea că lucrurile nu stau chiar aşa.

Sunt multe semne în limba chineză?

Este lipsit de sens să stăm să numărăm câte semne/ ideograme/ hieroglife şi de fapt câte cuvinte există. Într- o viaţă de om, în nici o limbă, nici o persoană nu ajunge să cunoască toate cuvintele limbii materne. De ce? Extrem de simplu: pentru că nu are nevoie. În viaţa de toate zilele folosim un vocabular uimitor de redus: câteva sute de cuvinte. Dacă ne specializăm într- un domeniu, de asemenea nu avem nevoie de un număr enorm de cuvinte. De regulă o persoană se specializează în unul- două domenii, situaţie în care are nevoie de doar câteva mii de cuvinte.

Statistic vorbind, în China, la terminarea unei facultăţi, sunt stăpânite circa şapte mii de ideograme. Statistica se referă la  un nivel mediu de pregătire.

Cel mai bogat dicţionar chinez- chinez ( similar Dicţionarului explicativ al limbii române) are circa şaizeci de mii de ideograme. DEX- ul are de asemenea circa şaizeci de mii de cuvinte. Tot statistic vorbind, o pagină de text tradus din română în chineză ori din chineză în română are în medie aceeaşi întindere, deci tot o pagină.

Orice alte afirmaţii cunoaşteţi referitor la cele de mai sus, trebuie să le priviţi cu îngăduinţă: conţin adevăruri ( cunoştinţe de specialitate) parţiale, deci nu pot oglindi realitatea aşa cum este ea.

Cum citim această limbă?

Avem deci în limba chineză scriere ideografică. Noi având o scriere fonetică în care printr- o convenţie numită alfabet citim fiecare sunet aşa cum îl scriem se pune firesc întrebarea : cum citim această limbă?

Ideograma nu indică nimic referitor la pronunţie. Răspunsul este: învăţăm pronunţia fiecărei ideograme.

De fapt şi în limba maternă, atunci când învăţăm să vorbim, precum şi în orice limbă străină pe care o studiem, facem acest lucru: învăţăm fiecare cuvânt, pornind de la pronunţie.

Există, desigur şi câteva reguli pe care lingviştii le- au creat pe baza faptelor de limbă şi care ne ajută să intuim în unele cazuri pronunţia unei ideograme pe care nu o mai întâlnisem la un moment dat.

Avem aici, când învăţăm chineza, o învăţare specifică? Desigur, dar aşa se întâmplă la oricare dintre limbi.

Despre transcrierea fonetică latină

Pentru a facilita învăţarea scrierii, lingviştii chinezi au creat de- a lungul timpului câteva sisteme de notare fonetică a limbii chineze. În prezent, este în vigoare şi se foloseşte cu mare succes, începând din 1958, un sistem de notare fonetică a limbii bazat pe alfabetul latin. Există deci şi o transcriere fonetică a limbii chineze, aşa cum există transcriere fonetică şi pentru alte limbi, ca de pildă engleza, care nici ea în scriere nu are un sistem fonetic, ca limba română.

Trebuie să reţinem până aici: limba chineză are o scriere ideografică, aşadar nealfabetică spre deosebire de limba română, precum şi o transcriere fonetică (pinyin) bazată pe alfabetul latin.

Un lucru de asemenea specific limbii chineze: deşi în diverse părţi ale Chinei se vorbesc diverse dialecte, toţi chinezii se înţeleg în scris.

Puţină caligrafie

Cum era firesc, scrierea ideografică a generat o caligrafie specifică limbii chineze. În China, într- o măsură mult mai mare decât în alte părţi, caligrafia este o artă. Există câteva stiluri principale de caligrafiere a hieroglifelor, au existat stiluri caracteristice pentru diverse epoci istorice. Tradiţional, hieroglifele se scriu cu tuş ( negru sau roşu cel mai adesea, dar şi de alte culori), cu pensulă, pe hârtie absorbantă.

Despre pronunţie

Primul contact pe care îl are un vorbitor nativ de limbă română cu limba chineză vorbită, îi lasă impresia unei limbi „ ciudate”, dar care de regulă inspiră o anume simpatie, ori, depinde, ceva ce pare sacadat, deci mai puţin plăcut.

Din punct de vedere fonetic, limba chineză conţine aceleaşi sunete, aceleaşi vocale şi consoane, ca şi limba română. Unele sunete au în cadrul cuvintelor din cele două limbi o importanţă diferită. Notarea lor în scris ( în transcrierea fonetică) conţine unele deosebiri, fireşti, faţă de română.

De ce ne pare chineza o limbă „ simpatică” ? „ Simpatia” aceasta este creată în fonetică, din existenţa unui număr mare de vocale per cuvânt. Ce înseamnă acest lucru? În chineză nu există niciodată în cadrul silabei două consoane alăturate; orice silabă conţine neapărat vocale ( sunt şi cuvinte monovocalice: a, e, u, i, o), dar nu există practic cuvânt alcătuit doar dintr- o consoană. De asemenea, consoanele pot ocupa doar poziţia iniţială în cadrul silabei, cu o singură excepţie. În limba chineză există, în aceste condiţii, un număr limitat de silabe – câteva sute- din combinarea cărora se creează aşadar comunicarea.

Despre tonuri

Impresia de „ limbă melodioasă” mai poate proveni din faptul că în limba chineză, în pronunţie, în afară de intonaţie şi accentuare mai există ceva specific: tonul. Tonul pe care îl are fiecare cuvânt ( aşadar silabă) este o caracteristică fonetică a silabei, nu a frazei cum este de pildă intonaţia. În limba chineză există patru tonuri. Ce este până la urmă tonul în fonetică, în redarea sonoră a cuvântului? Este vorba de variaţia de înălţime a vocii în interiorul silabei. Există teoretic şi practic tonuri standard şi există şi o interacţiune naturală, firească între tonuri: în dinamica frazei, tonurile suferă unele modificări. Este, repet, un proces firesc, deci nimic complicat de învăţat.

Unii percep chineza ca o limbă sacadată. Este credem impresia celor care au primul contact cu această limbă ascultând poezie ori operă cântată, specific chinezească. Impresia aceasta nu are aşadar o prea mare legătură cu limba chineză care se vorbeşte zi de zi.

Punem punctul pe „ i”!

Cum stăm însă din punct de vedere gramatical? Gramatica limbii chineze pare la prima vedere pentru un vorbitor nativ de limbă română imposibil de simplă. Limba chineză face parte dintre limbile neflexionare: nu are declinare, nu are conjugare, prin urmare nu avem terminaţii, modificări ale formei cuvântului. Unele categorii gramaticale existente în română, în chineză nu sunt regăsite, de exemplu articolul. Rezonabil, vor spune cei care ştiu franceză şi câtă bătaie de cap îţi dă diferenţa de gen a substantivelor în română şi franceză şi deci în utilizarea corectă a articolului.

Chineza are însă privitor la gramatică şi lucruri, câteva, specifice. Cel mai clar este importanţa covârşitoare a topicii cuvintelor în frază: cuvintele au nişte structuri destul de fixe după care se înşiruie pentru a alcătui fraze. Modificarea ordinii cuvintelor în frază implică adesea o modificare de sens a frazei.

¯¯¯¯¯

Ni se pare necesar să adăugam aici că limba chineză despre care vorbim este limba chineză oficială în prezent în Republica Populară Chineză, o limbă naturală, limba care se predă în şcoli, limba folosită în documentele oficiale, ziare, publicaţii, denumită putonghua, adică limba ( supradialectală) comună, denumită foarte adesea, în ultimii ani, limba mandarină, înţeleasă de chinezii din întreaga lume.

Vom încheia cu o observaţie necesară: apreciem drept o falsă problemă ideea „ limba X este uşoară, iar limba Y (chineză) este grea”. Experienţa personală ne arată că oricine este interesat/ motivat să înveţe ceva învaţă, fie că e vorba de o limbă străină ori altceva. Pe de altă parte, a face comparaţii între limbi în acest mod este  total neavenit. Tot experienţa personală ne- a indicat în nenumărate rânduri că foarte adesea întâlnim în limbi diferite situaţii lingvistice pe care nu le putem compara.

Totodată, este foarte simplu de constatat că pentru un român a învăţa limba italiană ori spaniolă ori franceză nu este chiar un efort deosebit. „ Este uşoară!  ” se spune frecvent despre italiană şi nu putem nega că un român ajunge să susţină conversaţii cotidiane absolut necesare ( de tipul: Unde este strada X? Cât costă asta? Vreau să mănânc. Mi- e sete. ) infinit mai simplu decât atunci când învaţă engleza ori chineza. Din punct de vedere lingvistic este foarte firesc, pentru că româna şi italiana sunt înrudite, lucru ce înseamnă că au o parte din vocabular comun şi numeroase structuri gramaticale comune, iar scrierea este foarte clar că utlizează acelaşi alfabet. Statistic vorbind, un român care nu a studiat niciodată limba italiană înţelege circa 80% dintr- un enunţ. La fel se petrec lucrurile cu celelalte limbi din familia limbilor romanice din care face parte româna, dar cu procente diferite de înţelegere a unui enunţ, în funcţie de mai mulţi factori.

La învăţarea chinezei lucrurile stau complet diferit, fiindcă româna şi chineza sunt două limbi total diferite, fără un fond de cuvinte comun şi cu puţine structuri gramaticale comune, ca să nu mai vorbim de scriere. Credem însă că tocmai acest lucru, faptul că sunt atât de diferite cele două limbi, face învăţarea limbii chineze foarte interesantă.

Foarte interesant este şi că mulţi chinezi spun că limba lor este grea. Este pe de o parte opinia celor care din clasa întâi ştiu foarte bine ce înseamnă să înveţi scrierea chineză, dar şi exprimarea admiraţiei şi respectului faţă de limbă a celor care au ajuns să exceleze în studiul ei. Pentru că a stăpâni o limbă nu înseamnă, desigur, exclusiv posibilitatea de a sta de vorbă cu vecinul, ci mai ales comunicare în prezent: exprimare de gânduri, de sentimente, de descoperiri ştiinţifice etc. , dar şi comunicare între generaţii.

Este însă bine să lăsăm pe seama cercetătorilor asemenea probleme, iar dacă vrem să învăţăm limba chineză, să începem cu primul capitol.

 

¯¯¯¯¯

              Locul limbii chineze între limbile lumii

Raporturi genealogice ale limbii chineze cu alte limbi

Limbile înrudite ( care alcătuiesc o familie) au o limbă ca bază comună. Limba chineză face parte din familia limbilor sino- tibetane. Principalele limbi ale acestui mare grup de limbi sunt: chineza ( cu o scriere atestată de texte din sec. al XIII- lea î.Ch.) şi tibetana ( cu o scriere atestată din sec. IX î.Ch.). Din acest grup mai fac parte alte câteva zeci de limbi mai puţin cunoscute şi care sunt vorbite în sudul Chinei şi în peninsula Indochina. Astfel este grupul limbilor yi, limbi vorbite de circa 15 milioane de persoane. Majoritatea acestor limbi nu au scriere ori au scrieri de dată relativ recentă.

Raporturile tipologice ale limbii chineze cu alte limbi

Chineza are particularităţi care o deosebesc radical de tipul de limbi cunoscute în Europa. În lume există patru mari tipuri de limbi, clasificate în funcţie de modul în care se exprimă raporturile gramaticale între cuvinte:

1. Flexionare : în care raporturile gramaticale se exprimă prin modificarea formei cuvântului. Adică limbile care au declinare şi conjugare. Limbile indo- europene sunt în general limbi flexionare. Exemple: româna, franceza, engleza, rusa etc.

2. Aglutinante : limbi în care raporturile gramaticale se exprimă prin particule cu sens gramatical bine determinat, care se alipesc la rădăcina cuvântului. Astfel de limbi sunt limbile ugro- finice, japoneza, coreeana etc.

3. Izolante: în care raporturile gramaticale între cuvinte se exprimă nu prin modificarea formei cuvântului ci prin topică şi prin anumite auxiliare. Cuvintele nu se modifică niciodată. Limba chineză este o astfel de limbă. Alte exemple: toate limbile sino- tibetane, limbile thai, limbile africane, limbile bantu etc.

4. Incorporante: în aceste limbi, propoziţii întregi sunt exprimate printr- un „ cuvânt” . Exemple: limbile indienilor din America, limbile eschimose etc.

 

autor Maria Balasa

Se ascunde în trup de toamnă /Sub gând… fior ,autor Stănciulescu Florentina

Se ascunde în trup de toamnă

peste senin

îmi pierd altarul

în clipe îmbătate de virtuți mărunte

ce-mi taie înaltul

cu nedeslușiri de fântâni

și picioarele-mi izbesc

cu drumuri puține

în spatele ochilor

așteptarea se ascunde

în trup de toamnă otrăvită

cu toate neputințele

mă înscriu în resemnare

 

Sub gând… fior

în cartea vieții

orbul își cere împăcarea cu lumina

nebunul tresaltă

săgeată până la gând

înainte de naștere

o ultimă dorință

rază pe cărarea spre adâncuri

tăcerea îl tulbură cu flăcări

absența vânzătoarei de iluzii

îl stânjenește

cu degetele arse

despletește necuprinsul

în gemete de pupile

 

autor  Stănciulescu Florentina

pictura Constanta Abalasei- Donosa

când seara…, autor Maria Oprea

când seara…

 

când seara se-aprind felinare un trecător își ia rămas bun
de la ultimul zâmbet de copil

o carte, o pagină ninsă în gând

un semn că exiști aici acolo ieri sau azi
iar mâine mâine ca și azi un alt remember
un alt fulg ce va face loc printre pașii grei de vise
pe pământul negru-ntins pe fața albă a primului cuvânt

două steluțe aprinse
un surâs și cerurile se deschid în inima ta cu
primul gângurit auzit la pieptul mamei

suav colind alunecând
ușor în diminețile fără margini

când seara se-aprind felinare,
o carte, o pagină ninsă în gând
și un zâmbet de copil…

10.12.2012
autor  Maria Oprea

Să nu mă uiţi, autor Nicolae Cornescian

„În fiece noapte visez aceeaşi fiinţă. Străină. Un chip angelic. Ochii de nuanţa cerului de apus. O văd mereu. Aici. E în visul meu. Ştiu: dacă cineva îţi spune că te visează, dacă îţi repetă de câteva ori, înseamnă că se gândeşte la tine. Necontenit. Dar omul de care vorbesc mi-e întru totul necunoscut. Cum aş putea să mă gândesc la cineva pe care nu l-am văzut niciodată? E absurd. E imaginar. Doar atât şi nimic mai mult. Şi totuşi, simt că există. E aici. E pretutindeni. În fiece clipă. O imagine obsedantă. E ea. Dureros de prezentă. Singurătatea mea căpătând forme clare.

                Când ne simţim singuri, o lume întreagă ne pare străină.”

                Aşa începea mesajul tău, expediat pe Facebook. Aşa începea viaţa noastră comună. Din nimic. Dintr-un vis repetat, obsesiv.

 

 

De când te-ai ivit, chiar şi timpul s-a oprit…

Ştiam că vei sosi tocmai în acea seară. „Să nu fii atât de tulburată!”, îmi ziceam, privind cioburile clepsidrei sparte, atinse în treacăt, din neatenţie. Din pricina lanţului ruginit, pendula cu oglinzi din antreu încetase să-mi mai măsoare tăcerea de dinaintea revederii decisive. Dincolo de geam, ca într-un acvariu imens, chiar şi fluviul se contopea cu cerul. Era o masă vârtoasă, amintind un tablou ireal, izbăvit de orice mişcare, de orice licăr, de tresărirea umbrelor străine. Chiar şi pescăruşii păreau doar nişte pete lichide, din neatenţie împroşcate de penelul vreunui pictor nepriceput. Puteai oare tu, tocmai tu, să spulberi această împietrire? „Vei veni?”, mă întrebam, îndreptând secundarul ornicului din vestibul.

Nu-mi găseam locul. Ştiam că nu voi îndrăzni să te îmbrăţişez. Clipa în care vei sosi va fi asemenea adormirii. Mă voi întoarce în visul lipsit de beznă şi de timp. Ştiu că îmi vei săruta fruntea. Voi uita să-ţi mulţumesc. Şi atunci vei observa lacrimile din ochii mei şi-mi vei spune: „Sunt aici.” N-am să-ţi răspund, dar voi simţi ceva extrem de dureros. Ca şi când sufletul ar începe să se decojească, ceea ce e exagerat ori e poezie.

– Sunt aici.

 

Divagam. Imaginea ta învolbura fiece por al fiinţei mele. Creştea din interior, pregătindu-se să ţâşnească la suprafaţă, să inunde golul de aer din preajma mea. Tocmai la acea distanţă la care văzduhul eliminat de plămâni căpăta luciu. Forma un fel de membrană menită să despartă două umbre străine, trepidând la orice gând interzis.

O crustă firavă, de nisip şi cioburi, precum dantela mănuşilor rupte, îmi acoperea palmele. Adunam ce a mai rămas din clepsidrele sparte. Rezistam haosului în care aveam senzaţia că spaţiul se desprindea de timp. Era un amestec de lumini şi tăcere. Chiar şi glasul constant al fluviului, acea melodie ademenitoare, revărsându-se prin geamul întredeschis, pierdea orice putere. Respiram sacadat, într-o încăpere cu ceasuri oprite, din care s-au scurs ultimele clipe, sclipiri, amintiri. Respiram? Se putea respira într-o asemenea linişte mormântală? Ştiai că viaţa s-a oprit din momentul în care, în absenţa ta, am realizat că spaţiul existenţei mele se numea „genune”? Treptat, mi se părea că alunecam în afara oricărei înfăţişări a realităţii. Totul se amesteca într-o răvăşeală de păreri şi iluzii. Amăgindu-mă, căutam să dau sens zilelor tot mai pustii. Nu-mi aminteam clipa exactă a plecării tale. Nici nu ţi-ai luat rămas bun. Revenind la acea perioadă atât de incertă, retrăiam vânzoleala şi coşmarul de care nici nu ştiu dacă am izbutit să mă lepăd în totalitate. Închisă în camera ta, o încăpere fără geamuri, savuram fiece strop din mirosul îmbătător al trupului venerat. Ca pe o licoare magică, evaporându-se până la ultimul fascicul de adiere. Cu ochii închişi, întinsă pe patul în care ai dormit câteva nopţi, mă simţeam pătrunsă de o făptură ireală, aproape serafică. Era ceva sacru în acele minute. Chiar şi în visul ce a urmat. M-am trezit cu lacrimi în ochi. Simţindu-mă trădată, doream ca pereţii să cedeze, să se deschidă cerul, iar din pământ să rămână doar o urmă de pulbere. Nici nu ştii cât de mult îmi doream să te fi văzut încă o singură dată. Poate chiar pentru ultima oară. Ultima îmbrăţişare ori o simplă strângere de mână însemnau chiar atât de mult? „Rămâi cu bine!”. De ce nu-mi aminteam aceste vorbe? Ca să mă pot elibera de poveri, trebuia să mă împac cu mine însămi, să-mi spun: „Poate că aşa mi-a fost hărăzit.” Refuzam să intuiesc faptele viitoare. Dorinţele năşteau iluzii, însă realitatea se rezuma doar la un perimetru searbăd în care pălea chiar şi cea mai neglijabilă rază de speranţă. Trebuia să scap de fanteziile colorate din perioada copilăriei. În spaţiul meu, de undeva din neant, se infiltrau făpturi de beznă şi umbră. Doar tu ai fi putut să risipeşti această întunecime ce mă înlănţuia, mă sufoca. Cuvintele schimbate în reţelele de socializare nu aveau forţa slovei caligrafiate, vii. Semnul scris, lăsat de vârful sclipitor al peniţei, căpăta contururi disproporţionate. Trăda emoţia şi teama, dorinţa şi chinul, iubirea încifrată în torentul ideilor înălţătoare. Apariţia ta o asemuiam picăturii de cerneală, capabilă să coloreze apele plumburii dimprejur. Ce simţeam, nu se putea creiona în detaliu, cu precizia sculptorului eliberând piatra de excesul cutelor. Se putea compara, dar, în acest caz, pierdea din adevărata-i intensitate. Imaginam pescăruşii ce se izbeau de etravele iahturilor, spintecând pustietăţile nocturne. Ulterior, în mintea mea, din văzduhul fumuriu se decupau fascicule de lumină sângerie, amintind baiere de foc, ţesături de jarişte. Tocmai aşa începea surmenajul.

 

 

Te aşteptam. Trebuia să vii, pentru că râvnele mele treceau dincolo de limitele plăsmuirii, dincolo de suportabilitate. Se materializau. Am omis clipa în care uşa s-a deschis. De la fereastră, privirea mea surprindea doar valurile nisipului, unduind în puterea vântului de nuanţe sticloase. În dreapta, în apropierea estuarului, o luntre cenuşie închegase într-un con de luciu metalic. Malul era pustiu. Mă simţeam asfixiată de această linişte şi nemişcare. Erau secundele în care numai tu puteai să revii. De nicăieri. Din închipuiri ori din visul cu umbre naufragiate, păsări moarte şi vele de fum, de flăcări.

 

 

Erai aici. Chiar în faţa mea. Atât de neaşteptat, între noi doi acum rămânea doar un singur pas. Nu-mi dădeam crezare propriilor ochi. Sinceră să fiu, pe moment n-am înţeles gestul tău. Nu mi-am dat seama că intenţia ta era cât se putea de firească. Ai vrut să-mi săruţi obrazul. Am auzit uşa închizându-se. M-am întors instinctiv. Şi atunci buzele mele ţi-au atins buzele. Au întârziat mai mult decât se cuvenea. În gât resimţeam ceva ca un nod de sare şi sticlă sfărâmată. Ceva umed şi cleios îmi tăia respiraţia. Instinctiv, te-am apucat de umeri. Am închis ochii şi, cu întregul corp, m-am lipit de corpul tău. Purtam doar o rochie subţire, ce nici nu-mi ajungea până la nivelul genunchilor. Conştientă fiind de greşeala comisă, realizam că nici tu, nici măcar tu nu te puteai opune senzaţiilor de nestăvilit. Golul din adâncul fiinţei mele se umplea cu ceva ce-mi amintea un lichid cald şi întremător. O relaţie hrănită doar cu forţa imaginarului, în acele clipe irepetabile, îmi apărea precum explozia astrului singuratic, lăsând în urma sa constelaţii de praf lucitor. Mă simţeam eliberată de orice povară de prisos. Simţeam că plutesc.

– Când ne simţim singuri, o lume întreagă ne pare străină.

– Stai! ai şoptit, aducându-mă la realitate. Chiar nu înţelegi cine suntem noi doi? Aminteşte-ţi! Nu mai eşti doar un copil. Am venit pentru că ai rămas singură. Vom încerca să uităm urgia din ultimele zile. Dacă îmi vei da ascultare, te voi ajuta cât îmi va sta în putere. Dar te rog să te abţii de la asemenea gesturi abjecte.

– Nu! începeam să mă explic, s-a rupt un element hotărâtor în arborele genealogic al familiei noastre. Noi nu mai suntem cine am fost.

Însă bucuria de moment era doar un impuls datorat ivirii tale atât de neaşteptate. N-ai schiţat niciun răspuns clar. Şi, când mă gândesc, ne permiteam să ne descriem toate intimităţile, până la ultimul detaliu. Însă, în realitatea noastră, chiar şi simpla atingere ne inducea emoţii de nestăvilit. Tremuram în faţa ta, iar tu adoptai tocmai acea tactică ce îmi devenea tot mai cunoscută. Te abăteai de la subiect. Mă priveai cu duioşie şi îmi înţelegeai stânjeneala. M-am întors înspre geam, hotărâtă fiind să mă abandonez plânsului incontrolabil. Oare ce anume intenţionai să-mi sugerezi, accentuând cuvântul „copil”? Chiar ţi se părea că iubirea mea era doar o iluzie? Inconştienţa şi sporadicitatea m-au dat de gol. Trebuia să mă abţin, cu toate că, în cazul trăirilor asemănătoare, ştiam: cumpătarea era doar o prisosinţă. Suntem oameni şi suntem emotivi. Când iubim, ne apropiem de îngeri. Cedăm. Pur şi simplu, ceea ce mă lega de realitate pierdea din rezistenţă. Îmi venea să mă sprijin de pervaz, de peretele ce îţi proiecta umbra. Să-ţi recunosc adevărul usturător: „Femeile nu iubesc, dacă nu suferă şi nu realizează că tocmai în acele momente de graţie devin prizonierele tăcerii şi neputinţei.” Probabil că aş fi comis o altă greşeală. Preferam să tac.

– Iartă-mă! te-am auzit ca în vis. N-am vrut să te rănesc.

– Ţi-am amintit de… ?

– Recunosc că era altceva. Şi poate că nu locul, ci doar sufletul ce iluminează acest spaţiu m-a făcut să mă reîntorc.

– De un singur fapt putem fi destul de siguri: vom învinge totul.

– Prea bine ştii că ai nevoie de ajutorul meu.

– Ai venit doar pentru mine şi pentru asta ţin să-ţi mulţumesc. N-am mai suportat. Am izbucnit în lacrimi. Credeam că voi reuşi să-mi ascund tulburarea şi suferinţele. M-am trezit cu obrazul lipit de pieptul tău. Îmi muşcam buza inferioară, ferindu-mă să nu comit vreo altă greşeală.

– În această viaţă mi-ai mai rămas doar tu.

 

 

„Doar tu…” reverbera în mintea mea în timp ce începeam să-mi pierd luciditatea. Lipsită de orice gând de altă natură, te îmbrăţişam ca şi cum aş fi încercat să nu scap ultimul catarg, rămas din vasul naufragiat. Existau anumite lucruri în viaţa mea pe care nu îmi stătea în putere să le controlez. Vorbele tale aveau o forţă stranie. Existau clipe când, în cel mai simplu mod posibil, distrugeai totul. Dar existau şi acele zile în care te căutam doar să te ştiu alături. Nici privirile tale nu răneau atât de puternic precum vocea. Privirilor mă puteam opune, le puteam ignora. Însă glasul tău aveam senzaţia că ocupa tot aerul dimprejur. Pulsând, mă izbăvea de liniştea cu care mă obişnuisem. Începeam să iubesc aceste vibraţii unduioase. Mă obişnuiam cu ele precum cu propria respiraţie. Treceam de la stări febrile la fericirea dată chiar şi de un simplu cuvânt, rostit undeva în spatele meu. În locul din care izvora mirosul dulceag, amintind vegetaţii marine. Ştiindu-te atât de aproape, nu îndrăzneam să mă mişc din loc. Aş fi adumbrit văzduhul ce închega între noi. Mă abandonam unei amorţeli plăcute, progresând cu fiece pas ce-l făceai înspre mine. Te simţeam ca pe propria-mi umbră, fidelă până în clipa în care se va dilua, se va dispersa. Ştiam că îmi vei atinge umărul şi atunci mă voi întoarce atât de brusc, de nesăbuit. Din instinct. Nici nu ştiu de va exista chiar şi o pată de lumină între noi, între mâinile noastre, între aceste buze cu gust de lacrimi, de sare şi nisip.

Ştiai prea bine că aveam nevoie de tine. Nu îmi plăcea să mă ascund, să-mi tăinuiesc sentimentele, aidoma păsărilor zăvorâte în colivii ruginite, uitate prin ungherele înspăimântătoare. Iubirea mea necesita o libertate totală. Să te ştiu alături şi să nu fiu capabilă să-ţi mărturisesc durerile, era ca şi cum nici n-aş fi existat. Dacă tu nu ai fi recunoscut în mine ceea ce eram, probabil că timpul meu s-ar fi sfârşit în punctul din care începea uitarea. Deveneam martora propriilor incapacităţi.

Furată de gânduri, nici n-am observat când te-ai apropiat de playerul din living, un Sonos alb, aflat alături de cărţile tale. Pe acelaşi raft. Sunetele melodiei noastre, o compoziţie celebră, copiată de pe CD-ul cumpărat anul trecut în Rijeka[1], susurau precum aburul înmiresmat, învăluind pomii scuarului din radă. Acea muzică mă transpunea într-o altă lume, potolindu-mi febrilitatea. Mă temeam să mă apropii. Nu doream să dispersez lumina ce iradia din făptura ta, atât de ireală, graţioasă şi detaşată de restul lumii. În prezenţa ta chiar şi aceste sunete căpătau viaţă, se diluau, mă tulburau şi mă făceau să realizez cât de important deveneai pentru mine. Doar pentru mine.

 

 

Bizar era faptul că în acea zi bătrânul pescar n-a mai revenit în port. Seară de seară, acel om ciudat, respectând ritualul bine ştiut, aprindea trei lumânări cenuşii. Le înfigea în nisip, tocmai în locul ce anula orice umbră. Când înceta chiar şi ultima pâlpâire a luminii vii, începea să se-ntunece. Probabil că bezna izvora tocmai din fumul acelor lumânări. Probabil că, ocupându-mi realitatea, tu anulai chiar şi timpul legendelor.

Puteai să înţelegi tu oare ce se petrecea în mintea şi în sufletul meu? Mii de vorbe, schimbate prin toate mijloacele de comunicare, nu aveau acea putere distructivă pe care o avea tăcerea ta; aici, în casa şi în viaţa mea. Acum, când te-ai întors. Scriindu-ţi, îmi alegeam cuvintele ca pe nişte cioburi bine şlefuite, oglindindu-mi dorinţele şi suferinţa. Mă temeam să nu te rănesc. Vorbind, mă străduiam să-mi controlez respiraţia. Realizam că, tocmai în minutele acelui dialog, durerea trecutului se intensifica şi se aduna într-un fel de bulboană. Lipsea doar o zbatere eronată, o trepidaţie în plus ca acest torent de suferinţe năvalnice să erupă, să se elibereze. Iar undele electromagnetice ar fi amplificat totul. Ar fi denaturat haosul trăirilor mele, conferindu-i, probabil, un aspect ilariant. Observam că în timpul acestor convorbiri telefonice existau şi momentele tăcerii comune. Aveam impresia că liniştea noastră accentua distanţa dintre noi, o multiplica, aducând-o tot mai aproape de nemărginire. Străduindu-mă să-mi închipui, vocii tale nu-i puteam găsi nicio locaţie certă. Era aici. Înăuntru. În mine. Chiar şi tăcerea căpăta ecou în lipsa respiraţiilor tale. Chiar şi cerul părea transparent. Părea că şi sufletul tău se dizolvă la atingerea umbrei mele atât de albastre, atât de lichide. Acum totul era dat uitării. Erai aici. Lângă geamul ce îmi cunoştea fiece lacrimă. Priveai în zare. Înspre fluviul nostru. Înspre infinit. „Doar să exişti”, mă rugam. Să exişti chiar şi pentru mine. Doar pentru mine. Dar nu cedam. Erai prizonierul visului meu şi libertinul imaginarului nemărginit. Erai tot ce mi-a mai rămas din această viaţă.

 

 

Nici nu ştiam cât timp a trecut de când ai revenit aici. Te vedeam căutând ceasul de perete, întrebându-te, probabil, de ce în casa mea nu mai funcţiona niciun orologiu. Aveam impresia că vălul înserării nu se va mai lăsa niciodată peste acest ţinut. Tatonând locul, va refuza să ne scufunde în valurile întunericului întremător. Părea că şi fluviul îşi încetinea acea curgere zorită cu care mă obişnuisem în absenţa ta. Părea decupat de restul peisajului, indolent, vitros. Rece, dar prezent.

Te întrebai de timp, iar eu continuam să te îmbrăţişez. Cu mâinile-mi reci şi murdare, acoperite cu nisipul adunat din clepsidrele sparte. Închizând ochii, îndrăznisem să-ţi sărut umărul stâng. Probabil că n-ai înţeles gestul. Ştiai tu oare că există şi acele momente când, pur şi simplu, cedezi? Durerea erupe aidoma apei adunate în vreun vas tubular, amintind ventriculul pregătit să se spargă.

– Timpul real e măsurat doar de bătăile inimii noastre, ai justificat absenţa ceasurilor funcţionabile din casa mea. Şi atunci, tocmai în acea clipă fatidică, pierzându-mi cumpătul, te-am sărutat. Prelung. Apăsător. Adevărat. Ştii ce simţeam? Era ca şi cum aş fi sărutat doar o aripă de fluture, pe când cealaltă aripă se zbătea în flăcări. Praful ce-i permitea zborul, acea pulbere fină, îmi umplea toate viscerele. Tremuram. Mă zbăteam. Înţelegeam totul. Şi chiar dacă în sângele meu se dilua otrava păcatului, gustul mieros anula orice gând peren.

– Mă neliniştesc anumite vise, mi-ai spus într-un târziu, aducându-mă la realitate.

N-am înţeles sensul spuselor tale. Priveam prelung. Tocmai în direcţia în care priveai şi tu. Înspre apă. Mi se părea că în acel aer, estompat de umezeala ce emana din fluviu, razele privirii tale învăluiau chiar şi săgetările luminii sticloase, izvorând parcă dintr-o altă viaţă.

– Mă neliniştesc visele în care e o toamnă eternă. Din care pleci şi-mi laşi întunericul, iar în urma ta rămân doar potecile pierdute, tăinuite de frunze cu iz de realitate.

– Sunt doar nişte vise, te linişteam. Există un loc pe malul Dunării, încercam să schimb subiectul, un spaţiu acoperit cu pământ viu. Cu toţii ştim că bătrânul pescar umple clepsidrele sale tocmai cu nisipul adunat din această zonă.

– Vrei să spui că şi clepsidra spartă… ?

Dar nu te-am lăsat să-ţi continui gândul.

– Îmi pierdeam timpul în faţa monitorului, ca şi cum ar fi fost o fereastră magică prin care se vedea o lume întreagă. Mistificările dimensiunilor virtuale suprimau o mare parte din suferinţele induse de sentimentul singurătăţii. Convinsă că sunt reale, amăgindu-mă, savuram poveştile oamenilor străini ca şi cum aş fi încercat să împrumut din viaţa şi din timpul lor.

– Ştiai că fiece om se confruntă cu amărăciuni pe care nu le va expune niciodată? Singurătatea? E şi ea o formă de oblăduire. E rezultanta ce desemnează absenţa oricărui contact direct. Sunt spaţii, sunt case, încăperi din care lipsesc vorbele, gesturile, atingerile. Tocmai asemenea locuri acumulează ceea ce numeşti tu „singurătate”. În prizonieratul lor începi să-ţi pierzi cumpătul. Protestezi. În cel mai bun caz, găseşti ultima consolare: te refugiezi în lumile închipuite de minţile străine. Aproape că începi să te crezi stăpânul acestui univers ipotetic, în sensul că îl poţi accepta ori îl poţi refuza în orice moment.

Tăceam. Priveam petele de pe cămaşa ta, urme de nisip pe care le asociam cu nişte stigmate. Poate că erau însemnele necinstei. Poate că aveai dreptate. Şi dacă în noi doi curgea acelaşi sânge? Chiar şi gustul sărat mi-a indus ideea păcatului. Cum de-am îndrăznit să te sărut? Şi de ce nu te-ai opus? De ce?

– De ce? te-am întrebat. De ce te simţi atât de singur, ştiind că alături îţi e un suflet apropiat, singurul om de care ţi se leagă toate speranţele, crezul în ziua de mâine, frica de a nu pierde ceea în ce te recunoşti? În prezenţa străinilor nu percepi acest ataşament. Însă tu mă faci să cred că viitorul nostru depinde doar de forţa năzuinţelor noastre.

 

 

Ştiu cine eram. Nici nu trebuia să-mi aminteşti. Vorbesc la trecut, pentru că s-a rupt o verigă hotărâtoare în arborele genealogic al familiei noastre. Pur şi simplu, a dispărut. A trecut în lumea celor drepţi. Însă ideea, acest concept impus de societate şi respectat cu evlavie tocmai de tine, mă făceau să mă simt absentă, mult prea absentă în prezenţa ta. Era ca şi cum, „N-ai găsit omul potrivit”, mi-ar fi spus unicul om de care aveam nevoie.

Totuşi, în felul în care încercai să mă ignori, dar nu reuşeai, iar privirea ta întârzia mai mult decât ar trebui, ghiceam masca îndărătul căreia îţi ascundeai toate sentimentele. Nu voiam să te provoc. Ştiam că va sosi clipa când pasiunea va suprima orice încontrare. O săptămână? Două? Cât? Cât timp vei rezista? Ştiam. Chiar dacă te-ai fi opus văzduhului magnetizat, închegând între noi, ai fi simţit că în mine exista un loc gol, ce putea fi umplut doar cu umbra inimii tale; cu tine. Chiar şi-n ecoul respiraţiei tale părea că percepeam un freamăt prelung al tăcerii. Ştiam că în urma acestor încercări de a surprinde imposibilul voi visa scoici sfărâmate, pojghiţe de văzduh reavăn, purtate de vânturi violacee, straturi de fum vârtos, acoperind siluetele păsărilor rămase pe mal. Adormeam abia când respiraţia ta căpăta un ritm constant. Când, în acelaşi pat, apucându-te de mână, aşteptam să resimt umezeala caldă a palmelor noastre, abandonându-se spasmurilor incontrolabile. Degetele se încleştau. Dacă se atingeau, unghiile eliberau un scârţâit ca de sticlă. Visam cioburi albastre suind înspre inimă, deformându-i conturul, divizând-o, în timp ce lumina. Tremuram, pentru că urmau valurile întunericului prin care lisau urme de zboruri confuze, disecate în alte zboruri, în dâre şi-n praf plumburiu. Reveriile nu se supuneau logicii. Imaginile se succedau într-un mod abracadabrant. Nu pricepeam nimic. Absolut nimic. Te simţeam. Chiar şi-n vis te simţeam. Probabil că în acele nopţi, între corpurile noastre, creştea o singură umbră, mult mai pronunţată şi mult mai oarbă decât bezna însăşi. O pată prelungă, trepidând constant, unindu-ne sufletele, delimitându-le marginile aflate într-o continuă schimbare.

 

 

„Vei ceda?”, mă întrebam seară de seară. În vis, vei izbuti să te eliberezi de gândul ce ne interzicea să cunoaştem extazul? Că mă iubeai, nu trebuia să-mi spui. Iubirile ideale nu se cer mărturisite. Sunt iubiri interzise, ascunse, mascate de alte sentimente. Doar alături de tine iubirea era armonie. Era tot ce continuam din punctul în care te opreai. Tot ce ştiam că ai să spui, că vei răspunde expirând profund, în timp ce inspiram aerul ce ne unea. A iubi însemna a simţi concomitent aceeaşi plăcere; de pe maluri opuse, privind fluviul nostru, a vedea că el curge în acelaşi sens: dinspre orizont înspre nemărginire. A iubi era tot ce nu se putea înţelege, dar ce ne obliga să existăm. Părea că totul dura pentru totdeauna. Ne aparţinea în totalitate. Precumpănitor şi necesar, demarca spaţiul tăcerilor noastre, locul în care mă pierdeam de parcă m-aş fi înecat înăuntrul fiinţei tale. Aş fi vrut să mă eliberez de supoziţii lipsite de orice temei clar. Mă neliniştea gândul că în viaţa ta, undeva într-un cotlon tainic, în timpul tăcerilor apăsătoare germina imaginea altei persoane, o fiinţă străină de care nu ştiam absolut nimic. Totuşi, eram mult prea deşteaptă şi nu mă puteam lăsa pradă acestor amăgiri. Chiar şi în clipa în care ai fi încercat să pleci, să mă părăseşti, aş fi înţeles că te îndrepţi înspre ea, spre altcineva. După felul în care ai fi privit în urmă, după scuzele fără sens. După graba şi tăcerea insinuată în mintea mea, desprinsă parcă de aceste nopţi interzise. Chiar şi-n robia singurătăţii dureroase, abandonată pe malul retras în densitatea întunericului, aş fi simţit că râvneşti idei străine.

Din fericire, gândul tău oglindea realitatea în care existai. Erai aici. Cu mine. Cu vorbe şi prin fapte. În cuvintele pe care le aşterneam pe foile de un alb orbitor. Ne completam frazele ca şi cum am fi încercat să menţinem ritmul respiraţiei comune. Chiar crezi că nu ştiam? Faptul că niciodată nu te delogai de pe contul tău de Facebook, faptul că lăsai calculatorul pornit şi mă lăsai singură în biroul tău, toate astea îmi justificau cât se putea de clar confienţa de care dădeai dovadă. Totuşi, nu eram vreo persoană fluşturatică. Nu-ţi verificam mesajele în absenţa ta. Îţi respectam intimitatea. Şi poate că tocmai această încredere necondiţionată aducea fericirea necesară existenţei noastre comune. Iubirea ideală este iubirea marcată de ipostazele libertinajului total.

Nu ştiam ce îmi va aduce ziua de mâine. Nu aveam niciun reper clar. Nu urmăream niciun scop. Urmam tocmai acel imbold firesc, ce mă purta înspre marginea suportabilităţii. Nu voiam să-ţi impun absolut nimic din ceea ce ai fi făcut din obligaţie, din milă, pentru a-mi anihila durerea de care erai conştient. Şi totuşi, în acea noapte s-a produs imposibilul. Era pentru prima dată când cineva s-a hotărât să mă sărute. Fără să-i cer, să-l provoc. Şi acest suflet erai tocmai tu.

– Taci, mi-ai spus, obligându-mă să tac. Nu ştiai, dar lumea mă considera urâtă. Ce ai văzut tu, spune-mi, ce ai găsit la mine?

– Avem nevoie unul de celălalt doar atunci când ne recunoaştem în imaginea fiinţei de alături. Când, încercând să diminuăm din durerea ce ne induce compasiune, undeva, într-un cotlon tainic al inimii noastre resimţim fericirea. Şi poate că tocmai din acel loc izvorăsc toate lacrimile noastre. Poate că în acea clipă nu vom greşi, încumetându-ne să rostim o confiere pe cât de banală, pe atât de sinceră: „Te iubesc!”

 

 

Plângeam. Ştiam că exista şi un ecou al singurătăţii ce se numea „tăcere”, eterna tăcere din camera cu scoici, ungherul în care te retrăgeai în fiece noapte, izbăvindu-mă de posibilitatea de a-ţi percepe chiar şi freamătul respiraţiei. Nu ştiai, însă chiar şi-n acele clipe mă aflam alături. De cealaltă parte a zidului ce ne despărţea. Îmi făceam iluzii. Nu dormeam. Abia într-un târziu, înspre dimineaţă, îndrăzneam să mă apropii de patul tău şi să-ţi sărut fruntea. Şi tocmai atunci, în rarele clipe de fericire, în semiîntunericul dormitorului te vedeam zâmbind. O urmă de zâmbet, prelinsă de undeva de la marginea visului. Vibra totul în jur. Se dilua. Buzele mele îţi căutau buzele întredeschise. Şi atunci, dar şi acum. Acum, când te-ai decis să dormim în acelaşi pat, dacă vom respecta condiţia impusă: să ne permitem doar câteva atingeri. Banale. Ca între doi copii. Ştiai tu oare că „sufletul umed” nu era doar o licenţă poetică, aşa cum îmi spuneai, când lucram asupra anumitor pasaje? Ştiai că acest suflet îţi era alături şi se compunea tocmai din umbrele noastre, dizolvate una în cealaltă? Nu! Nu ştiai absolut nimic. Era prea târziu. Am ajuns mult prea departe. Extazul era iminent.

– Stai, mi-ai spus când am trecut şi de ultima stavilă. Înainte de a veni aici, în visele mele apărea o fiinţă total străină. Noapte de noapte vedeam acelaşi chip. Inadmisibil, îmi spuneam. Absurd. Abia acum înţeleg cât de mieros e gustul păcatului. Iar acel om eşti tu. Tu. Tu!

– Ai nisip în păr. Ai nisip pe braţe, pe piept, pe tot corpul, îţi spuneam privind clepsidrele sparte dimprejur.

De când te-ai ivit, chiar şi timpul s-a oprit…

 

 

 

„În fiece noapte visez aceeaşi fiinţă. Străină. Un chip angelic. Ochii de nuanţa cerului de apus. O văd mereu. Aici. E în visul meu. Ştiu: dacă cineva îţi spune că te visează, dacă îţi repetă de câteva ori, înseamnă că se gândeşte la tine. Necontenit. Dar omul de care vorbesc mi-e întru totul necunoscut. Cum aş putea să mă gândesc la cineva pe care nu l-am văzut niciodată? E absurd. E imaginar. Doar atât şi nimic mai mult. Şi totuşi, simt că există. E aici. E pretutindeni. În fiece clipă. O imagine obsedantă. E ea. Dureros de prezentă. Singurătatea mea căpătând forme clare.

                Când ne simţim singuri, o lume întreagă ne pare străină.”

 

---

[1] Rijeka – oraş din Croaţia. „Râu”, în traducere.

 

 

autor   Nicolae Cornescian

Poeme de Yigru Zeltil

exercițiu de plutire

dacă mă veți zări vreodată
printr-un club ori cafenea
să știți că sunt efemer

întotdeauna mă așez
lângă ieșire
și admir pereții
ca un tablou minimalist
până ce vine chelnerița
și pac! meniul
mă prefac interesat
limba mea plescăie fără mine

când ea se retrage
îmi scot aripile de la naftalină –
va începe o nouă vânătoare
după cai verzi calzi ca pâinea caldă

 

 

fântâna cu multe mirodenii

graba e o doamnă în papuci
dansând pe strada diamantului
unde curcubeul sforăie

îmi vinzi și mie un greier electric? stai liniștit.
am rezolvat problemele cu drepturile de reproducere.
mâncarea? stai liniștit. am găsit o fântână
unde curgea hârtia
cam piperată dar merge
ține la tăvăleală

 

 

armonie printre buruieni

mâna mea a crescut cât o fată de căpcăună.
soarele a făcut un zgomot puternic –
șșșșș e cineva?
am bătut în ușă
și mi-am lăsat papucii la intrare
ca niște animale de pluș în țara animalelor de pluș

cât de frumoasă e noaptea
când îți intră în sânge
și plutești tiptil prin Veneția

 

autor Yigru Zeltil

adresă, autor Popa Mihaela

adresă

 

 

când nu trăiesc pe de rost

Dumnezeu locuieşte

în Soare

şopteşte copilul care am fost

fiecare noapte cu artificii

întreabă

dacă lucrurile s-ar mişca şi eu nu

oare ce s-ar aşeza lângă mine

 

 

 

 

07.12.2012

autor Mihaela  Popa

 

Săniuţa, autor Aurelia Oancă

Săniuţa mea e mică,

Dar eu o iubesc.

Şi deloc nu-mi este frică,

Atunci când ea mă ridică,

Şi plutesc.

Săniuţa pe zăpadă,

Lunecă uşor.

În troian s-au strâns grămadă

Fulgi de nea ce-au prins să cadă

Dintr-un nor.

Când buluc au dat într-însul,

Sute de copii,

Ce ţipau şi râsul-plânsul,

I-apuca ieşind dintr-însul,

Mai zglobii.

Cu mânuţele-ngheţate,

Plâng cei mititei,

Căutând mănuşi, dar toate,

Erau ude şi-ngheţate.

Iarnă-i. Ce mai vrei?

Apoi bat la uşi de grabă,

Cerând ajutor.

Mamele n-au altă treabă,

Deschid uşi în mare grabă,

Vin de zor.

Când se află la căldură

Şi s-au dezgheţat,

Sunt eroi a căror gură,

O opreşti c-o prăjitură,

Bună de mâncat.

 

autor Aurelia Oancă

Am putea/ Candelă în cer/ E linişte-n cetate, autor Aura Istrate

Am putea

am putea pune împreună de-o rugă,
un genunchi tu, altul eu
verb implorând către-nalturi să curgă,
l-audă din cer Dumnezeu

am putea pune împreună de-o cruce
din trupuri zidite-ntr-un trup
cu mâinile noastre – întinsă răscruce
de păsări, de fluturi, de rug

am putea pune împreună de-o nuntă
cu miri, călăreţi pe un cal
pe ţărmuri pustii, neumblate şi încă
dorite de-o coamă de val

am putea pune împreună de-un foc
din vreascuri şi spuza din noi
ne ţină de cald, ne aducă noroc
doar unul să facă din doi

am putea pune împreună de-o casă
cu fruntea umbrită de-un nuc,
cu noi în pridvor, cu bucate pe masă
măruntă – cât cuibul de cuc

am putea pune împreună de-un veac
domolit, peste noi lunecând,
am putea lumânări să ne stingem, de drag,
eu de-al tău, tu de-al meu, într-un gând

 

 

Candelă în cer

Să ştii că am să vin acasă, mamă

Dar nu ştiu când anume – de mă-ntrebi.

Tu în fereastră leagă o năframă

Şi du-te liniştită după trebi

Te-ncrede-n prispa casei, că-ţi va spune,

De m-o vedea venind printre arini,

Că ochii ei, prin ramuri, văd anume

Ce tu nu vezi, măicuţă, când suspini

Iar dacă prin vecini vei fi plecată

Nu te-ngiji de mine, că nu plec,

Chiar dacă-n poartă-mi râde o lăcată

Ştiu unde-i cheia şi în curte trec

Şi-am să te-aştept pe scândura uscată,

Cea care scârţâia sub paşii mei

Pe când copil eram – c-am fost odată

Şi mă jucam sub florile de tei

Şi de te-ntrebi ce fac, de îmi e sete

Sau – de pe drum venită – de mi-e foame,

Stă apa din fântână să mă-mbete

Iar în copaci mai are toamna poame

Măicuţă, de-i târziu şi-i lună plină,

Nu te grăbi să vii, că nu mi-e frică,

M-o-mbrăţişa pridvorul cu o mână

Şi cu o aripă o rândunică

Şi-om depăna poveşti de noi ştiute,

Pân’ s-o ascunde luna după deal

Şi-atunci m-oi strecura în casă iute

Să mă-ncălzesc cuminte sub oghial

Nici dimineaţa nu mă dau învinsă
Şi nu mă înspăimânt că-s singurea,
Cât am o candelă în cer aprinsă
Eu singură nu sunt, măicuţa mea

 

 

E linişte-n cetate

de două nopţi e linişte-n cetate,

cu zidurile-n braţe dorm soldaţii

nici zvonuri de-adulare, nici ovaţii

nu trec de cheia-ntoarsă în lăcate

a decretat prea-naltul amnistie

şi din nesomn i-a liberat pe toţi

şi trădători şi laşi şi idioţi

să treacă-n somnul cât o veşnicie

de-atâta pace răsturnată- brazdă

n-ai loc să-ntorci privirea unui orb

şi nici văzduh de rătăcit vreun corb

să-şi ostoiască foamea în amiază

un glonţ preapacifist adoră fluturi

lâng-un soldat care visează flori

de treci prin visul lor te înfiori

cât de adâncă-i liniştea din ciuturi

 

autor Aura Istrate

Făptuitoare, minunatele roade ale nimicului, autor Mirea Viorel

FĂPTUITOARE, MINUNATELE ROADE ALE NIMICULUI

 

I-am zis sângelui care copilărise cu mine

ca butoiul cu vinul

trimite-mi trei vedre din sângele tău, slugere,

cum îşi trimite lebăda puful

neantului!

Şi s-o aduci aici, poruncitu-i-am,

unde cerul curge ca sihăstria

prin burlanele rugii amiezii.

 

Dar nu m-a primit, câmpiile lui nu erau coapte

şi lacurile i se urcau prin copaci

ca nibelungile pe oprelişti.

Bine, mi-am zis, şi-am privit cu tărie

dungile plânsului meu.

 

Trimite-mi măcar din sângele ei, înfăţişarea,

rândunicile palmelor sale, spusu-i-am lui,

dă-mi ceva de la ea ca s-o port

ca pe speranţă sărmanul!

 

Nu, mi-a răspuns, şi asta îmi grăbea îngrijorarea

cu 300 de kilometri pe oră.

 

Atunci am strigat-o ca pe limbă cuvintele,

mi-au amorţit venele

sărutându-i tendoanele unei păci

între mângâierile noastre

imaginare.

 

N-a fost să fie, a ţipat vulturul

cu beteşugul câştigătorului!

Lotca,

nu se da mai repede dusă

în aromele în care ne mai puteau iubi

subterfugiile înecului.

 

Şi iar ai venit tu, sânge, fumat la îndemâna ţigării,

păducel întinat de vrăbii restante sărutului,

ai venit ca o pegră pe supunerea-mi

nicovalelor mării!

 

Atunci,

securea n-a mai lovit lemn, chiar dacă el şi-o dorea,

păsări nu mai mâncau din teica pustiului,

ai venit ca nişte note răzleţe

pe portativul ochiului meu.

 

Şi-ai făcut surâsul înaintea omului,

fapta înaintea născutului

iar născutul îşi căuta îndelung faptele

să le-mplinească.

 

Rulmentul regăsirii noastre

cu ochi pătimaşi îl ungea

pavilimentul dragostei căprioarelor.

 

De multe ori m-ai născut, m-ai crescut, m-ai iubit

pentru că eram mai marele tău.

 

Şi te-aşteptam ca pe secetă ploaia,

dar nu cu mine te iubeai tu, lişiţă a unui cer dărâmat

de iubirile mele,

ci cu lunile anului,

cu de pe ceruri corăbii, cu nesupunerile

unui aluat în care n-am mai dospit!

 

Vedeam cărări la stânga, la dreapta,

prin aer prin mări şi prinfrunze.

Spre tine, pe care s-apuc, vultureaso?

 

Gât la cheremul jugului,

carne retrasă sub piele pe zeci de mii de tărâmuri

ale retinei pustiului,

vorbă sub cântec, zală fără surori, zuluf al măceşului,

toate eram.

 

Şi-am chemat cal, dar prin el hoinărea galoparea,

lebădă prin februariiele fără de sălcii.

 

Vă iubeam ca pe săgeţi căprioara, Atlantidă de zmeură,

puiul de enoriaş

şi falsul bătrân al pudorii.

 

Am desfăcut conserve în care chipul tău ambalat, sulfinato,

rămase fixat în ochiul peştelui viu şi al morţii,

ochiul, care mă avea în el pe mine, Dumnezeule, ochiul,

avea în braţe inima mea

prin hidrocentrala căreia

curgeai, tu, lighioană ce te-am iubit

ca pe carapace broasca ţestoasă şi melcul,

şi pe neînţeles veacul!

 

Salutare, tâlhari, salutare!

 

Da, am hoinărit, dar roţile bicicletelor noastre

erau luna şi soarele, vocalele şi consoane

cărau porumbi în pătulul

unde duminica ronţăia vremile în sandale de scârnă!

 

Am aşteptat precum sâmburul nucilor

să spargă cineva coaja –

dar nimeni nu mai venea!

Am tolerat, am dospit, am hulit, am sângerat

cu toate căile sângerăriilor mele,

dar nimeni nu mai venea!

 

Nu mai veneai tu, nu-ţi arătai

părul împletit cu suspin, vrăbiori şi dezastre

care erau luptele posadelor noastre

ce n-au avut loc

decât în noi înşine!

 

Atunci am prezis că s-a întâmplat,

că rugina se pune pe os şi pe fier,

am fluierat prin oasele mele ca prin peşteri, cântece am cântat,

te-am iubit pentru că mamele

se culcau de-a doua pe drum şi năşteau pe sensurile giratorii,

pe senusurile interzise, pa caldarâmurile

unor nepăsări circumspecte de glorii

ale vocalelor voastre de nesuferiţi.

Te-am iubit pentru că, veacule,

în tine aveai mamă!

Pentru că, tu, mamă,

aveai în tine tot veacul!

 

Când vei fi mamă, ziceam,

şi din mine curgeau pe ochi ceraceafurile pline cu feţi,

când vei fi mamă să-ţi amineşti că-ţi eram fiu

că eu şi mama ta te-am născut.

 

A venit pajiştea şi toţi o iubeam

ca albeaţa pe ochi.

I-am adus lipitori să-i tragă amintirile proaste,

i-am adus grâul să-l cultive în văile sexului,

tăişul fără cuţit i-am adus!

 

Dar ea n-a mai venit

ca pasărea din guşa suspinului!

 

Şi mamele continuau să nască pe căile ferate ale mândriei

unui surâs cotropitor de fierbinte.

 

Atunci am negociat cu praful

să nu mai ducem războiul cu oamenii.

Fiule,

zicea coiful,

praful a trădat totdeauna,

ţie îţi revine să porţi mai departe lupta cu el

şi cu tine însuţi!

 

Şi vântul avea o nobleţe

pentru care pălăriile erau revendicări

de calitatea temerii şi cernelii.

 

Noi, care mergeam pe giurgiuvelele cerului

cu multe zeci de mii de căpşuni pe oră

nici nu ne născuserăm

şi tot v-am iubit!

 

A fost anul hulubului când apele din fântâni

s-au urcat pe ceruri, scârbite de atâta pământ.

 

Da, am ponegrit şi-am spurcat!

Da am iubit femei cu fântânile astea în braţe, cu biserici pe umăr

şi cu livezi proaspete pe coapsele înhămate la stele.

 

Da, am iubit împleticirea femeii de a se face

că nu ne iubeşte,

a zis praful

în războiul cu omul!

Da, căci sunt praful!

 

Şi au mers vrăbiile pe părul ei, şi noi  pe dromichitele pământului său

şi luna ne-a spus că ea

suntem noi,

şi-am slăvit!

 

Atunci am făcut un pârleaz

ca mâinile mele să nu se cunoască

una pe alta

chiar pe vecia trecută.

 

Când toţi am votat să-i declarăm război pelinului

tu erai la coafor, i-am zis lunii;

întunericul dumica din pânza pe tot cerul croită,

vântul cânta din susai să ne-învie, şi tu lipseai, suiş fără de coborâre,

măi lună,

i-am zis la obraz soarelui!

 

Să nu credeţi că nu am vrut ca să scap,

mi-am vândut venele mâinilor, planetele pe care se holbează ochii,

erai laptele, eram pruncul

coaptei lucerne.

 

Mă uitam să te văd, raniţă de război, în flori de cireşi cârdăşită cu viermele,

în carele trase de vrăbiile purtate pe braţe de cântecul lor,

în împinse suspinele nelogodiţilor fluturi,

dar nu aflam unde eşti, nici eu,

nici preietena mea, soţia dovleacului,

 

Lenea era în al patrulea an al domniei

sclav şi iubitul ei, eram eu! Sclav şi iubit!

Da, am slăvit!

Ca sâmburul coaja de nucă.

Da, am slăvit! Şi-am iubit-o pre ea

ca şi gheaţa pe apa

la nouăzeci şi ceva de grade.

Da, eu sunt praful.

Şi-anchis.

 

 

autor  Mirea Viorel

RAPORT III, autor Anda Bejan

              „Da’ ruumâânuu’ nu mai știiiieeee președinteee ciiin’ să-i fiiieee, fiuuuu fiiuuuu…„. M-am trezit și pentru un moment nu mai știam unde mă aflu și nici cât e ceasu’. Apoi, mdah, mi-am amintit, eram tot aici. Îmi mutasem de curând patul lângă fereastră. Mă luaseră la bașcă niște amici pe tema asta, că feng shui-ul nu admite patul poziționat lângă fereastră. Cică se învârtejește energia p-acolo și te tulbură. Le-am spus că sunt ei tulburați la creieri. Pentru mine, acasă este orice loc în care mă simt acasă. Îmi aranjez o cameră așa cum îmi place, nu cum spun tratatele de feng shui sau mai știu eu ce.

 Dar amicii mei se lăsau prea mult influențați de generalități și de superstiții. Îmi era greu să înțeleg cum nu-și dau seama că totul a fost creat personalizat. De ce nu reușește același tratament la toți? De ce nu prind cheag în viața ta experiențele altora? Ultimul cuvânt ajunge să îl aibă intuiția ta. Sigur, alege cu inima, dar ia-ți și creierul cu tine. La fel cu dietele, cu alimentele cancerigene, cu alimentele modificate genetic… Doar o manie cu altă pălărie. Uitau că omul sfințește locul. Uitau că peste tot se spune că omul e cununa creației. Deci tu ca om, ai posibilitatea de a dirija tot în funcție de tine. Atunci, de ce să te mai temi de toate nebuniile astea? Nimic nu îți face rău dacă nu permiți asta. Fuck, se pare că iar m-am sculat cu fața la cearșaf.

                Bag ochiu’ pe geam, Adrian, băiatul de curte al gazdelor cânta de mama focului. Cre’că iar a venit ușor matrafoxat și acum trage din greu să-i iasă aburii alcoolului.  Era băiat de comitet. Bine, dar și eu sunt băiat de comitet și azi cred că le scriu. Mai bine mă retrag acum cât n-am făcut pocinogu’. 

 

S-a ridicat din pat vioi, s-a mai întins o dată, și-a tras blugii pe el, a luat vechea tablă cu creta pe care le ținea sub lacăt în cutia de valori și a început să scrie. Sigur, un muritor de rând nu ar fi putut vedea scrisul. Sub aparența unei tăblițe cu cretă se ascundea un dispozitiv de comunicare cu o altă lume. Nici eu ca povestitor nu știu să vă lămuresc, doar că fiind mai aproape de personagiu am putut auzi ceva mormăieli, pentru că uneori rostea fraza înainte să o scrie. Părea că încropește ceva argumente pentru un soi de demisie. Iată câteva fragmente. Vedem noi cum le-om pune cap la cap în sinea noastră.

„E o nebunie în sectorul de care sunt responsabil. Bâtrâna nu știu dacă va reuși să își vândă casa. Prețul este prea mare pe praful asta. Ar trebui să aducă un evaluator. Stă într-o casă deosebită, dar nu se știe dacă este patrimoniu sau nu. Fundațiile sunt populate de oameni pe interes, deci nu cred să se sacrifice careva. Oricum, în general vorbind, nu știu de ce se mai chinuie unii să recompună o istorie și niște lucruri care erau sortite pieirii. Sunt prea multe sforțări și nici un rezultat de a mai păstra ceva despre trecutul acestei țări. De ce mai încearcă? Se întâmplă ca în acel an în care au încercat să salveze Biblioteca din Alexandria, urmările le cunoașteți. Destinul era să o luăm de la capăt, dar astea sunt detalii. Uneori mi se pare că în această țara unde patrimoniul de orice fel a fost distrus sistematic, unde încercările de a salva una alta ici colo sunt aproape suflare de vânt este ca în chestiile acelea ezoterice unde se spune că nu e în regulă să faci bine cu tot inadinsul oricui (aici e vorba aia românească în legătură cu facerea de bine); dacă faci bine cuiva care are de învățat o lecție prin rău, atunci îi preiei povara și e de belea pentru tine… Nu știu de ce îmi vine în minte această comparație fără nici o perspectivă. Îmi este greu să găsesc în mediul de aici o soluție pentru aceste lucruri, și de aceea aș dori să mă retrag. De la distanță aș vedea lucrurile mai limpede. Poate îmi găsiți un înlocuitor aici. „

*

„Descoperirile se bat cap în cap, rețele medicale se împung, dintr-un loc afli că e bine x, din altul că x e de rău. Pe scurt, totul se rezumă la : încurcă-i drace.  Unii au făcut meserie dintr-o metodă de jecmănire: îi spun talk-show televizat, îi spun emisiune sau ziar de scandal. Alții au făcut ca meseria să decadă într-o jecmănire: îi spun preoție, medicină, farmacie, arte divinatorii. Pe de altă parte, lucrurile sunt ca bumerangul: dacă refuzi să fii clientul uneia din aceste meserii, e posibil să ți se întoarcă. Toți vor să vândă orice. Totul este o combinație imensă, sfori trase, îmbârligături. Activitățile care ar trebui să fie altruiste devin meserii de lux. Ele se cheamă arte.”

*

„Unii visează la teleportare. Au senzația că pici într-un loc precum grasul cu fotoliul din videoclipul lui Michael. Și de acolo privești pasiv ca la Antipa. O teleportare schimbă tot. O teleportare te oxidează. Nu ai cum să rămâi neatins. Ți se schimbă percepția curgerii timpului, resimți altfel atmosfera din jur. E posibil să ai anumite simțuri mai dezvoltate, e posibil să ai o predispoziție către anumite afecțiuni, e posibil să gândești mai lent sau mai iute. Unele spații te golesc de tine, îți absorb suflul și puterea, altele îți dau aripi. Oamenii nu fac față la întâlnirile cu ceilalți oameni și au nebunia să creadă că vor face față teleportării. Uneori intri în casa cuiva și simți că nu poți face față atmosferei de acolo, că e o presiune și o încărcare ce te dizolvă, uneori simți că nu faci față timpului în care te aflii și totuși vrei să te teleportezi. Uneori întâlnești un imbecil care te epuizează până te simți la fel ca el. Alteori ești alături de cineva sclipitor care te ridică. Ar trebui monitorizat un pic acest sector și blocate unele cercetări în domeniu.”

                                                                                               *

A pus tăblița pe pat, s-a ridicat și a plecat în curte. A salutat gazdele, s-a întreținut cu ele la masă, dar se vedea că este preocupat de ceva. Nu-i plăceau complezentele, putea recunoaște oricând pe cineva care dorea doar să fie amabil și atât, dar erau momente în care trebuia să o facă. Complezentele te camuflează bine credea el. De fapt obișnuia să glumească zicând că „te cam umfleaza„, pentru că te ascunzi într-o bășică de aer care dă senzația de plinătate. Apoi a ieșit în curte. Abur de toamnă, umezeală, ici colo câte o frunză galbenă-galbenă părea că pulsează. Parcă n-ar fi voit să plece, dar se simțea depășit de o situație pe care nu are cum să o îmbunătățească. Avea prea puțin din rasa umană în el, nu avea puterea să schimbe lucrurile în profunzime. Era doar un observator. Aici trebuia trimis cineva care putea să îi facă pe oameni să fie conștienți de puterea pe care o au. El era prea cârcotaș și simțea că nu poate revela oamenilor forța lăuntrică de care dispun.

-Nu e nimeni ca rumââânuuu, fură toți cum zice unuuu! Ce faci șăfule, mai poți?

-Mă Adriene, nu mă fă, că-ți zic vreo două! Ia zi, cum merge cu puieții ăia?

-Tre’ să se prinză! Avea bunică-mea o vorbă: acolo unde pui tu mâna, Adriene, să puie Dumnezeu mila.

-Faină vorba.

-Un bidon de cinci kile am ras asară în cinstea ei.

-Iar ai băut tot ce-ai câștigat zilele astea, ai?

-Au venit și câțiva băieți, am dat pulpe la grătar, un vin, ne-am simțit bine.

-Când are omu bani are și prieteni.

-Asta e. Eh, îs băieți valabili, îs de anturaj, bagabonți. Numa’ că n-au mână de dat, șăfule, asta e.

Adrian râdea și săpa gropile pentru puieți. Venea un miros dulceag de lemn de brad băgat la sobă. Începură și clopotele să bată in depărtare.

-Cine a murit, de „bate clopotele”, mă Adriene?

-Unu’ care s-a grăbit să nu-l prinză apocalipsa.

-Și zi așa, a murit de tot, ha?

-Nu… Mai avea o leacă!

-Ești zbanghiu mă! Tu te-nțelegi bine cu toți, a?

-Da, șăfule, îs băiat bun.

-Daaa, tu ești băiat bun; e Dumnezeu băiat rău că te ține.

Adrian iar le hăhăi și mai săpă o groapă.

-Bre, nu te superi că fac glume cu matale, da’ e câte unu’ de tre’ să-i explici gluma, că n-are „dualcor” să mă-nțăleagă.

-Ești nebun?! Tu iar n-ai mâncat bine-acasă de scoți termeni d-ăștia cu dual core și d-astea?

-Păi n-am mâncat șăfule că țiu o cură de slăbire cu pește. Știi cum e aia?

-Nțu!

– Dimineață crap de foame, la prânz știucă n-am, seara somn de voie.

-Ăsta-i bună să-o zici la blonde c-o să încerce s-o țină. Mă, Adriene, hai că eu mă tirez în casă că am niște treabă. Ia de aici un ban că ești simpatic. Da’ să te și tunzi și poate-ți desblănești și obrazu’ mai des.

-Mulțam, șăfule, da acu’ nu mai dau cota de lână că vine frigu’.  Dacă mai ai ceva de treabă cu mine la șantier îmi dai o sârmă. Adică suni.

-Hai pa!

 

Când intră în casă își aminti o goangă mai veche de-a lui Adrian: „Vorba aia, de intrat intri pe unde vrei, de ieșit ieși pe unde poți„. Nebunu’ ăsta îi mai descrețise fruntea. Acum, parcă ar mai fi rămas pe aici… De-acum fie ce-o fi, asta ținea numai de hotărârea Superiorului.

 

Pot să vă spun înainte de a ajunge el în cameră ce i s-a răspuns. Asta pentru că sunt entitatea povestitorului și dacă mă ‘nervez aflu ce vrea mușchiu’ meu despre personaje. După ce a ajuns raportul la Superior, acesta a notat în stânga sus cu roșu: „Rog răspuns conform legilor în vigoare„. Raportul, venind tocmai din partea diviziei speciale, a ajuns tocmai la Marele Șef, adică fix la Dumnezeu. Dumnezeu vădit presat de niște decizii de colosală importanță a ridicat singurul telefon roșu din încăperea vast mobilată a norului în care se afla biroul său, l-a sunat pe superiorul observatorului- acest descumpănit agent trimis în România-, l-a beștelit un pic pentru faptul că trimite agenți mai mult sensibili dar mai puțin antrenați acolo, și i-a spus că îi va da un răspuns valabil abia luni, după alegeri.

 

autor  Anda Bejan

Rondelul altor sărbători, autor Ionel Mony Constantin

 

Mi-aduc aminte ţâncul ce eram

Pe când nămeţii îmi păreau cât casa

Atunci pe Moş Gerilă-l aşteptam

Sub bradu-mpodobit cu toată clasa

 

Lui Stalin imn de slavă-i înălţam

Şi Uniunii veşnic glorioasa

Mi-aduc aminte ţâncul ce eram

Pe când nămeţii îmi păreau cât casa

 

Iar seara când la mama mă-ntorceam

Şi Buna tocmai sta să pună masa

Tot lângă brad colindele cântam

Cu Iisus şi cu maica sa duioasa

Mi-aduc aminte ţâncul ce eram

 

La mulţi ani Cititor de Proză, la mulţi ani cetăţeni ai virtualei noastre Cetăţi literare.

Creaţii cât mai multe şi mai valoroase!

 

autor  Ionel Mony Constantin

Caragiale între ambiguitate şi fantastic, autor Carmen Duvalma

 

           Caragiale între ambiguitate şi fantastic

 

Fantasticul nu a însemnat pentru Caragiale un gen nou de proză, abordat în ultimii ani ai vieţii petrecuţi la Berlin, timp în care a scris prozele ce au alcătuit volumul Schiţe nouă, apărut în 1910, cuprinzând nuvelele Kir Ianulea şi Calul Dracului, deoarece volumul Momente cuprindea, în 1901, La Hanul lui Mânjoală (1898) şi La Conac (1900).

Elementele fantastice au existat frecvent în proza lui Caragiale, de la ambiguitatea din Căldură mare (1901), Inspecţiune, Două loturi (1898/1899), Cănuţă, om sucit (1897/1898), la intruziunea visului în realitate din nuvelele psihologice O făclie de Paşte (1889) şi În vreme de război (1898/1899), temă fantastică ce face parte din clasificarea tematică propusă de Roger Caillois în  In inima fantasticului¹, şi până la realizarea unei atmosfere fantastice în La Hanul lui Mânjoală sau în Calul Dracului; aceste ultime proze, alături de La Conac,  reuşind să ilustreze fantasticul modern analizat de Tzvetan Todorov în Introducere în literatura fantastică².

         Încă din perioada începuturilor sale literare, Caragiale a abordat genul fantastic, publicând texte de tip science fiction în Ghimpele, gen denumit de Florin Manolescu „fantasticul paradoxal”³. Această categorie este reprezentată de textele fanteziste publicate în anul 1874, pline de umor prin limbaj şi prin stil, precum textul intitulat Cronică fantastică, publicat în Ghimpele din 9 iunie 1874. Textul are două variante de început, dintre care unul sub forma unui dialog cu cititorul; „acţiunea” se petrece în anul 3874, denumirea locului fiind foarte sugestivă – „Tâmpitopolea” –, iar subiectul este simplu: chinezii au cucerit lumea şi „domnesc asupra continentului vechi pe care l-au chinizat”; finalul textului reprezintă o aducere la realitate a cititorilor, cărora li se adresează din nou pentru a-i lumina:

„ – Iubiţi lectori, nu sunteţi de loc rătăciţi. N-aveţi nevoie de conducerea mea. Luaţi bine seama, a fost numai o glumă fantastică: sunteţi acasă, la dv., între ai dv.… în Bucureşti, în Ţara Românească. Priviţi în jurul dv.; îmi pare că cetiţi «Ghimpele»”⁴.

A doua categorie de fantastic, după clasificarea lui Florin Manolescu, este fantasticul propriu-zis, existent în prozele din volumul Schiţe nouă (1910), dar şi în prozele din anii precedenţi, în La Hanul lui Mânjoală şi La Conac, publicate în 1901, în Momente.

Fantasticul lui Caragiale este alcătuit mai mult din elemente fantastice, singurele proze în care autorul a realizat atmosfera fantastică fiind La Hanul lui Mânjoală şi Calul Dracului; doar aceste proze pot fi încadrate în fantasticul modern.

Paul Zarifopol a remarcat specificul fantasticului în prozele lui Caragiale, analizându-l în „Introducere” la Opere (1931):

         „Fantasticul, chiar acolo unde e introdus direct, în „La Hanul lui Mânjoală”, în „Kir Ianulea”, în „Calul Dracului”, funcţionează numai ca element de motivare; nu e exploatat ca viziune, ci apare ca ciudăţenie uşoară – şi explicabilă raţional! – cum e cotoiul şi căpriţa Mânjoalei, sau e un fel de joc de cuvinte echivoc, cum e coada lui Prichindel în „Calul Dracului”. Caragiale transpune,  cât  poate, fantasticul în „normalitate umană”⁵.

Spre deosebire de prozele scrise înainte de 1909, prozele ce aparţin volumului Schiţe nouă sunt influenţate de folclorul balcanic, prin existenţa motivelor folclorice precum  motivul transformării, motivul averilor pierdute peste noapte, motivul femeii care l-a păcălit pe dracul, motivul dracului însurat, motivul femeii mai rele ca dracul, motivul ochiului/deochiului, motivul focului, motivul vrăjitoarei.        

        Singurele proze caragialiene cu adevărat fantastice sunt doar La Hanul lui Mânjoală şi La Conac, deoarece Calul Dracului şi Kir Ianulea fac parte din domeniul învecinat al fantasticului miraculos. În afară de acestea, există proze în care apar elemente fantastice, ambiguitatea sau visul fiind prezente mai mult sau mai puţin în Căldură mare, Inspecţiune, Două loturi, Cănuţă, om sucit, O făclie de Paşte, În vreme de război.

În Inspecţiune, proză înrudită prin tema obsesiei cu nuvelele O făclie de Paşte şi In vreme de război, obsesia duce la sinuciderea inexplicabilă a funcţionarului Anghelache. Ambiguitatea creşte pe parcursul naraţiunii, colegii mai tineri neînţelegând comportarea bizară a lui Anghelache, care devine anxios în momentul în care află despre fuga din ţară a unui coleg, „vechi impiegat, reputat până mai zilele trecute ca un funcţionar model, ca un om de o probitate mai presus decât orice bănuială”⁶, din cauza lipsei din casă a unei sume mari de bani. Anghelache îl apără pe acel coleg, spunând, spre uimirea celorlalţi prieteni, că acesta „nu e decât o victimă a neglijenţei altora!”; limbajul şi gesturile lui cresc gradat exprimându-i teama şi agitaţia la gândul că oricui i s-ar putea întâmpla acelaşi lucru, deci şi lui: „strigă foarte tare…, bătând cu pumnul în masă”, le adresează colegilor mai tineri insulte precum „prost”, „neghiob”, „măgari”, iar pentru inspectori rezervă invective ca „mişei” şi „canalii”, ca în final să ajungă „în culmea furiei”, spărgând paharul şi ieşind „turbat pe uşă”.

Motivul sinuciderii personajului poate fi pus pe seama scindării personalităţii acestuia, care în realitate nu este ceea ce pare, deoarece pare un om raţional, dar raţionalitatea lui este contrazisă de iraţionalitatea actului de sinucidere. Că acest lucru este posibil, o dovedeşte violenţa gesturilor şi a limbajului acestui personaj bizar, cu care colegii săi nu sunt obişnuiţi, deoarece întotdeauna Anghelache le păruse a fi de un calm desăvârşit. Finalul schiţei rămâne în ambiguitatea exprimată prin întrebarea celui mai tânăr dintre colegii lui Anghelache, „De ce?…de ce, nene Anghelache?”, după care urmează replica ironică a naratorului: ,,Dar, nenea Anghelache cuminte, n-a vrut să răspunză”⁷.

In nuvela Două loturi, ambiguitatea se referă la confuzia dintre numerele câştigătoare, astfel încât personajul obţine invers numerele câştigătoare de la fiecare dintre loterii. Autorul realizează finalul nuvelei prin aceeaşi tehnică a ambiguităţii, propunând două finaluri condiţionate de tipul autorului; astfel, făcând aluzie la autorii romantici – „Dacă aş fi unul dintre acei autori cari se respectă şi sunt foarte respectaţi, aş încheia povestirea astfel…”⁸ – descriind un posibil destin al celor două personaje: doamna Lefter devine „maica Elefteria”, care avea obiceiul de a culege cioburi de străchini”, pe care le aduna în chilia ei ca pe o comoară, iar domnul Lefter devine „un moşneag micuţ, intrat la apă şi scofâlcit”, care avea obiceiul de a se plimba mereu prin faţa Universităţii, spunând acelaşi cuvânt, „Viceversa!…”, ca o obsesie faţă de viaţa lui irosită din pricina fatalităţii.

Finalul nuvelei rămâne în ambiguitate, deoarece Caragiale propune şi cealaltă variantă de final, în care recunoaşte că nu ştie ce s-a mai întâmplat cu personajele sale: „Dar … fiindcă nu sunt dintre acei autori, prefer să vă spun drept:  după scandalul de la bancher, nu ştiu ce s-a mai întâmplat cu eroul meu şi cu madam Popescu”⁹.

Dimensiunea onirică reprezintă o etapă nouă şi originală în trecerea la fantastic a prozelor lui Caragiale; includerea visului în realitate poate fi observată în nuvelele psihologice O făclie de Paşte, publicată în Convorbiri literare (1 august 1889) şi în În vreme de război, publicată în Gazeta săteanului (1898/1899).

În nuvela În vreme de război, ambiguitatea este realizată prin pătrunderea viselor lui Stavrache în realitate, ceea ce duce la demenţa personajului care face confuzie între vise şi realitate, ca până la momentul deznodământului tragic să ajungă să se înstrăineze total de realitate. Prima dată, Stavrache visează că fratele său, popa Iancu, s-a întors acasă, fiind un ocnaş muribund; în al doilea vis, fratele său era căpitan. Hangiul era obsedat de venirea fratelui cu scopul de a-şi lua în posesie averea de drept; după fiecare vis, el avea impresia că fiecare „vizită” a fratelui său s-a întâmplat în realitate, astfel încât a treia oară, când fratele lui se întoarce într-adevăr acasă, cerându-i să-l ajute cu bani, având datorii, reacţia lui este stranie; el confundă realitatea cu visul, influenţat fiind de visele pe care le-a avut mai demult. Trezit de atingerea fratelui său, Stavrache devine violent până când cei doi prieteni îl imobilizează; deşi imobilizat, evoluţia psihică a personajului către demenţă rupe orice punte de comunicare între cei doi fraţi.

Există o ambiguitate a gândurilor şi a reacţiilor protagonistului din nuvela O făclie de Paşte; acesta oscilează între dorinţa de a rămâne nemişcat şi dorinţa de a scăpa cu viaţă, de fapt, între teamă şi instinctul de supravieţuire care îi învinge în final teama.

La fel ca în nuvela In vreme de război, personajul îşi trăieşte puternic visul, pentru el visul este inclus în realitate, existând aceeaşi confuzie între realitate şi visul lui Leiba Zibal, hangiul bolnav de friguri, care, în timp ce-şi aştepta clienţii, era obsedat de ameninţarea lui Gheorghe, un fost slujbaş răzbunător, că îl va ucide; în nebunia sa, hangiul confundă realitatea cu obsesiile, ajungând până la asocierea ingenioasă care-i salvează viaţa, dintre „ţintuirea” inimii lui pe care ar fi pregătit-o criminalul şi „ţintuirea” mâinii acestuia chiar în momentul în care se pregătea să deschidă uşa prin ferestruica lucrată de hoţi. Frica personajului este descrisă gradat, teama şi obsesiile lui ducând ireversibil către nebunie, lucru frecvent în proza lui Caragiale.

Aceeaşi confuzie între vis şi realitate caracterizează şi nuvela Abu-Hasan, însă diferit de O făclie de Paşte şi În vreme de război, această confuzie existând doar în mintea protagonistului, deoarece confundă realitatea cu visul, pe care crede că-l datorează unui „duh rău” care l-a posedat deoarece musafirul a uitat uşa de la drum deschisă la plecare; în final, Abu-Hasan află că totul a fost o glumă pusă la cale de califul Harun-Al-Raşid deghizat într-un negustor din Musul. Nuvela este scrisă după o temă orientală cu final fericit, în care personajul îşi lămureşte confuzia, iar viaţa lui revine la normal, visul său transformându-se în realitate.

In La Conac, ambiguitatea stă în ciudăţenia apariţiei omului „roşcodan”, tânărul neputând să-şi explice faptul că nu l-a văzut în spatele său, întrebarea sa rămânând fără răspuns: „De unde a răsărit omul acesta? Fiindcă tot drumul, tânărul, măcar că şi-a întors privirile de multe ori pe calea umblată, nu a luat seama să mai vină cineva după el; chiar a gândit: câtă singurătate de dimineaţă pe un drum aşa de căutat întotdeauna!”¹⁰.

Dispariţia misterioasă a tovarăşului său de drum tocmai în momentul în care au trecut pe lângă biserică, după ce tânărul îşi face cruce, rămâne neexplicată, iar el nu insistă să afle mai mult şi nici nu-şi face probleme, încercând să-şi explice faptul în mod raţional, prin posibilitatea ca negustorul să fi trecut înainte, deoarece „în pământ n-ar putea intra un călăreţ cu cal cu tot…” ¹¹. Specific acestei povestiri este jocul de priviri care durează pe tot parcursul naraţiunii; mai întâi privirea tânărului, apoi privirea saşie a negustorului, „un roşcodan grăsuliu, cu faţa vioaie; cârn şi pistrui; dar om plăcut la înfăţişare şi tovaroş glumeţ; numai atâta că e saşiu, şi când se uită drept în ochii tânărului, îi face aşa, ca o ameţeală, cu un fel de durere la apropietura sprâncenelor”¹². Există o legătură între privirile omului „roşcodan” şi toate faptele tânărului, care „urmează calea ce i-o arată ochiul tovaroşului” şi joacă toţi banii pe care i-a dat tatăl său pentru a plăti boierului arenda moşiei. Tânărul pare a fi magnetizat de „ochiul tovaroşului, care-i dă o povaţă mai tare decât cea mai tare poruncă… Pune mâna-n sân şi scoate legătura…Inainte …”, pierzând toţi banii, în ciuda sfaturilor unchiului său care l-a îndemnat să plece la timp, înainte de a începe să piardă la joc.

Punctul culminant al povestirii este reprezentat de momentul în care, la vremea când toţi jucătorii dorm, tânărul „vede în întunerecul nopţii strălucind ochiul ciudat care l-a stăpânit toată ziua”, auzind îndemnul diabolic al negustorului care încearcă să-l convingă să fure banii celorlalţi. Credinţa tânărului, care şi-a făcut cruce, pare că l-a scăpat din posesia stranie în care s-a aflat până în acel moment; atunci „ochiul luminos” a dispărut, iar dimineaţă unchiul său a rezolvat problema, dându-i toţi banii pierduţi, împreună cu două palme, făcându-l să-i promită că-l va asculta. Povestirea se încheie cu acelaşi joc al privirilor dintre tânăr şi fata de la han pe care o vede pe drumul de întoarcere; tânărul merge iute, fiindu-i teamă să se mai oprească din drum; deşi doreşte să se uite înapoi, el ezită de teamă să nu se întoarcă ceea ce s-a întâmplat, gândindu-se că răul ar putea reveni oricând.

Din punct de vedere structural, La Conac seamănă cu La Hanul lui Mânjoală, având tema comună a drumului făcut de un tânăr; amândoi au făcut popas la un han, unde au fost vrăjiţi ori deocheaţi; în final au fost salvaţi de un personaj pozitiv – socrul sau unchiul – , dar nu înainte de a-şi fi făcut semnul crucii.

Atmosfera realistă de la începutul nuvelei La Hanul lui Mânjoală dă impresia de verosimil, constituind o strategie de realizare a fantasticului prin descrierea în detaliu a atmosferei de la han, unde „chirigiii se-ncălzesc pe lângă focuri”, iar în cârciumă „doi ţigani somnoroşi, unul cu lăuta şi altul cu cobza; ţârlâie într-un colţ olteneşte”¹³; în bucătărie „abur de pâne caldă”, hangiţa „frumoasă, voinică şi ochioasă” priveghează cuptorul, iar odaia ei albă şi curată contrastează cu mirosurile aspre de la han, şi îl atrage pe tânăr prin aroma „de mere şi de gutui”, în care se simte protejat, în odaie fiind „cald ca subt o aripă de cloşcă…”¹⁴.

Se remarcă spaţiul ales ca loc de desfăşurare a acţiunii, în ambele nuvele fiind hanul, un loc al răspântiilor, în care se întâlnesc forţele binelui şi ale răului, unde sunt prezente energiile malefice. In odaia hangiţei există detalii care produc ezitarea personajului dar, după motivaţia ei –„d-abia prăsesc cari şi păduchi de lemn”–, totuşi, el îi acceptă explicaţia; după ce-şi face cruce, aude un „ răcnet” pe care caută să şi-l explice prin posibilitatea de a fi călcat pe cotoiul aflat sub masă. După ce Fănică află despre schimbarea vremii, observă că hangiţa a privit „adânc în fundul căciulii”, iar ochii ei „sticleau grozav de ciudat”; după ce şi-a făcut cruce pornind la drum, a auzit „uşa bufnind şi un vaiet de cotoi”, pe care din nou şi-l explică în mod raţional: „Gazda mea ştia că nu o mai văz, intrase degrab în căldură şi apucase pe cotoi cu uşa, desigur”¹⁵.

Magia este o modalitate de intrare în fantastic, la fel ca în La Conac, în ambele cazuri există privirea magică a personajului negativ – hangiţa sau negustorul –, prin care acesta reuşeşte să-şi atragă victima, tânărul ce rămâne să poposească la han.

Spre deosebire de La Conac, în La Hanul lui Mânjoală, vremea reprezintă un efect al magiei cu funcţia de întregire a atmosferei fantastice; vremea se schimbă gradat, existând o legătură între senzaţiile personajului şi schimbările vremii: „Viforul creştea scuturându-mă de pe şea…[…]. Frigul ud mă pătrundea; simţeam că-mi îngheaţă pulpele şi braţele. Mergând cu capul plecat ca să nu mă-nece vântul, începui să simţ durere la cerbice, la frunte şi la tâmple fierbinţeală şi bubuituri la urechi…[…]. Căciula parcă mă strângea de cap ca o menghinea; am scos-o şi am pus-o pe oblânc…Mi-era rău…¹⁶.

O nouă schimbare a vremii are loc, fiind în legătură cu apariţia stranie a unei „mogândeţe”; se observă că această apariţie, deşi stranie, nu produce teamă protagonistului, care încearcă să-şi explice raţional existenţa ei: „Mă uit…In adevăr, la câţiva paşi înaintea calului zăresc o mogândeaţă mică sărind şi ţopăind…Un dobitoc!…Ce să fie?…Fiară?…E prea mică…Pun mâna pe revolver; atunci auz tare un glas de căpriţă…^”.

Deşi tânărului nu-i este teamă de ciudata apariţie, prin contrast, calul său reacţionează violent, parcă răspunzând la reacţiile nesăbuite ale călăreţului: „Mă dau jos de pe cal, care nu mai vrea să meargă în ruptului capului, şi-l apuc scurt de căpăstru; mă aplec pe vine-n jos: „Ţa-ţa!” şi chem căpriţa cu mâna parcă aş vrea să-i dau tărâţe. Căpriţa se apropie zburdând mereu. Calul sforăie nebun, dă să se smucească; mă pune în genunchi, dar îl ţin bine. Căpriţa s-a apropiat de mâna mea: e un ied negru foarte drăguţ, care se lasă blând să-l ridic de jos. L-am pus în desaga din dreapta peste nişte haine. În vremea asta, calul se cutremură şi dârdâie din toate încheieturile ca de frigurile morţii”¹⁷.

Ca efect al infiltrării fantasmei, care apare gradat, Caragiale introduce tema goanei; se poate remarca, în această proză, o goană asemănătoare cu cea din Calul Dracului, de la finalul călătoriei fabuloase a cuplului vrăjitoare-demon: „De mult acum, mergea ca praştia sărind peste gropi, peste moşoroaie, peste buşteni, fără să-l mai pot opri, fără să cunosc locurile şi fără să ştiu unde mă ducea”¹⁸.

La o oprire a calului, protagonistul scapă din captivitatea malefică, după ce-şi face cruce; în acel moment, aude un ţipăt, iar calul se trezeşte, trântindu-l şi luând-o la goană; Fănică găseşte din nou o explicaţie pentru acel ţipăt, în ideea că ar fi strivit iedul, explicaţia lui contrastând cu vorbele unui om din apropiere, care sugerează mai degrabă ceva necurat: „Ucigă-te toaca, duce-te-ai pe pustii!”¹⁹. Momentul „trezirii” protagonistului este reprezentat de trecerea bruscă de la planul ireal la planul real, prin scena realistă a întâlnirii cu Gheorghe Nătruţ, paznicul, care îl lămureşte că s-a întors chiar în acelaşi loc din care a plecat, arătându-i grajdul de la hanul lui Mânjoală, deşi umblase timp de patru ore.

Discursul narativ la persoana întâi accentuează verosimilitatea povestirii, acest procedeu  fiind o strategie de realizare a fantasticului. Acelaşi rol îl are şi dialogul dintre Fănică şi Gheorghe Nătruţ, de generare a autenticităţii în crearea atmosferei realiste.

Finalul nuvelei este ambiguu, deoarece când Fănică îi relatează socrului său întâmplarea, el ezită în faţa supranaturalului în care crede polcovnicul Iordache, insistând că hangiţa i-ar fi pus farmece în căciulă şi că „iedul şi cotoiul erau totuna…”.

De asemenea, planul temporal din final contribuie la realizarea ambiguităţii, deoarece naratorul iese din timpul povestirii, care reprezintă, de fapt, întâmplarea pe care-l punea socrul său s-o repovestească de câte ori se aşezau „după obiceiul de la ţară, dinaintea unui borcan de vin”; ambiguitatea este descoperită în faptul că protagonistul relatează despre cum îi povestea socrului, care nu mai trăia în momentul relatării: „Aş fi stat mult la hanul Mânjoloaii, dacă nu venea socru-meu, pocovnicu Iordache, Dumnezeu să-l ierte, să mă scoată cu tărăboi de acolo”²⁰. Această ambiguitate sugerează că, întâmplarea pe care obişnuia să i-o povestească socrului, acum o povesteşte unor ascultători sau chiar cititorilor.

Tot de verosimilitatea povestirii ţine alegerea unui loc obişnuit şi foarte frecventat ca spaţiu al acţiunii, precum hanul, în La Hanul lui Mânjoală şi în La Conac, sau drumul, în Calul Dracului; prin acest lucru se obţine contrastul în realizarea atmosferei fantastice sau a fabulosului.

Deşi Calul Dracului începe cu o formulă tipică basmului – „Era odată, la marginea unui drum umblat, o fântână, şi lângă fântână şedea jos o babă”²¹ – aceasta este singurul indiciu pentru fabulos, deoarece autorul realizează încă de la început o atmosferă realistă, plasând acţiunea într-un cadru obişnuit, pe un „drum umblat”, descriind cu detalii minuţioase cum baba, stând „ghemuită pe nişte zdrenţe de cergă”, avea un adevărat ritual – tragic şi comic în acelaşi timp – de a mânca: „morfolea-n gingii un crâmpei de covrig muiat într-o năstrapă cu apă rece”; acest ritual seamănă cu ritualul sau „canonul” cerşitului: „Faceţi-vă milă şi pomană, măiculiţă, de o biată păcătoasă fără putere!”sau „Bogdaproste, măiculiţă! Dumnezeu drăguţul să primească! de unde dai să sporească şi să izvorească!”²²; se poate remarca un fel de ironie amestecată cu comic în limbajul babei, presărat cu rime, care poate fi interpretat şi ca o inteligenţă nativă a omului simplu.

Plecarea drumeţilor, înserarea şi venirea lui Prichindel nu îndepărtează naraţiunea de planul real. Dialogul dintre babă şi Prichindel, prin autenticitatea lui, conturează perfect atmosfera realistă din prima parte a nuvelei, mai ales prin comicul lui, provenind din curiozitatea babei care creşte odată cu răspunsurile pline de ambiguitate ale partenerului de dialog:

„ – Da de unde vii dumneata, măiculiţă, de-ai întârziat aşa pe drum?

         – Hei! de unde vin eu… vin de departe…

         – De departe, ai?… Şi… un’te duci?

         – Hei! unde mă duc eu… mă duc departe…”.

Spre finalul dialogului creşte umorul replicilor dintre cei doi:

     „ – Cum să nu-mi pese, mă? întreabă baba cu mirare…Ştii că-mi placi! Cum, adicătele! Nu trebuie să ştiu eu ce pramatie de călător primesc noaptea-n gazdă?”²³.

Singurul element neobişnuit este reprezentat de răsăritul lunii, imaginea lunii este urmărită gradat: „s-a arătat şi luna la răsărit”; „Se urcase luna cam de două suliţi”; „luna sus de trei suliţi şi mai bine”; aceasta constituie momentul revelaţiei, când baba descoperă că Prichindel nu este om, având coadă şi coarne. Scena descoperirii adevăratei lui identităţi şi a trezirii lui violente reprezintă tranziţia spre fabulos. Planul fabulos propriu-zis începe când „luna sclipea dasupra de tot”, odată cu metamorfoza babei în zână sau fată de împărat; transformarea ei nu mai şochează, ţinând până la asfinţitul lunii, când magia călătoriei lor fabuloase se termină brusc, odată cu reversibilitatea metamorfozei babei.

Atmosfera realistă este simetrică prin repetarea scenei de la început, cu trecerea drumeţilor, când baba le cere de pomană; se remarcă repetarea celor trei ritualuri: „canonul” babei, dialogul dintre babă şi drumeţi, care este mereu acelaşi, la fel ca felul ei de a mânca.

Nuvela Calul Dracului depăşeşte limitele fantasticului, după clasificarea lui Todorov²⁴ putând fi plasată în fantasticul miraculos, adică în „categoria povestirilor care se înfăţişează ca fantastice şi care se termină printr-o acceptare a supranaturalului”, având în vedere că ambele personaje sunt supranaturale.

Kir Ianulea se deosebeşte de celelalte proze fantastice, putând fi plasată tot în aceeaşi categorie a fantasticului-miraculos, prin tema metamorfozelor, ilustrată prin metamorfoza dracului în om, temă preferată de Caragiale şi în  La Conac sau în  La Hanul lui Mânjoală, în care dracul este metamorfozat în negustorul cu barbă roşie ori în cotoi sau în iedul care-şi îndeplineşte misiunea de a-l readuce pe tânăr în camera hangiţei. In Kir Ianulea, tema metamorfozelor este ilustrată prin metamorfoza dracului, Aghiuţă, în negustorul Kir Ianulea.

Spre deosebire de celelalte proze fantastice caragialiene, Kir Ianulea începe cu planul ireal, reprezentat de lumea dracilor, care devine normalitate. Planul real este ilustrat prin viaţa lui Aghiuţă, preschimbat în Kir Ianulea şi trimis în lumea reală pentru a afla adevărul despre relaţiile dintre femei şi bărbaţi.

Având particularităţile unui apolog feeric, povestirea are timpul nedeterminat – „o sută şi nu ştiu câţi ani” – şi acţiunea  plasată în Bucureşti, la Hanul lui Manuc, mahalaua Negustorilor, Cuţitul de Argint, fiind evocate evenimentele unei epoci de la începutul secolului al XIX-lea, sugerată şi onomastic prin numele unor personaje: Kir Ianulea, Acriviţa, Hagi Cănuţă.

Comicul descrierii personajelor supranaturale – Dardarot, Aghiuţă – este împins până la un grotesc care le apropie de normalitatea vieţii cotidiene. Aceeaşi reducere a fantasticului la grotesc caracterizează şi personajele lui Anatole France din Revolta îngerilor, roman apărut la doi ani după moartea lui Caragiale.

Astfel, scena din iad pare verosimilă, iar amplificarea acestui moment prin comicul atitudinii personajelor le transformă în personaje groteşti: Dardarot „s-a tras de ţăcălie scrâşnind straşnic, a tuşit de i-a pârâit jeţul, a holbat ochii la ei şi le-a zbierat…” iar Aghiuţă – „mititelul” – „sta pitit tocma pântre diavolii mărunţei de la urmă, şi, pe când cuvânta Dardarot, el, trăgând cu urechea, îşi cântărea coada-n mâni”.

Planul real este reprezentat de aventurile lui Aghiuţă devenit Kir Ianulea în Bucureştiul veacului al XVIII-lea, a cărui atmosferă balcanică a redat-o nu numai prin nume şi prin descrierea Bucureştiului cu împrejurimile sale, dar şi prin viaţa personajelor şi prin comportamentul lor balcanic – existând scena în care Acriviţa îşi bârfeşte prietena în faţa musafirilor – prin evocarea curţii greceşti, toate scenele concretizând o epocă istorică, adăugând culoare şi verosimilitate atmosferei de epocă descrise.

Una dintre scenele reuşite ale naraţiunii este cea în care Kir Ianulea îşi povesteşte trecutul inventat jupânesei bătrâne – Kera Marghioala – „o cotoroanţă zugrăvită şi smălţuită”, relatându-i despre moartea părinţilor săi, greci ortodocşi, bolnavi de „hurduharismòs”, boală inventată, descrisă în mod comic, ca urmare a faptului că ar fi mâncat fasole după ridichi, fiind explicată astfel: „ridichea îşi repede tăria-n sus, iar fasolea îşi năvăleşte puterea spre partea dimpotrivă; una-mpinge, alta nu se lasă; se-ncinge luptă cu iuţeală mare în măruntaie, cârcei peste cârcei, până se face încurcătură-n maţe, de se sparge praporul – şi se prăpădeşte omul de «hurduharismòs»”²⁵.

Altă scenă plină de veridicitate şi pitoresc din cadrul planului real al naraţiunii este scena fugii lui Kir Ianulea din calea creditorilor, când este salvat de Negoiţă, a cărui intrare în scenă este descrisă foarte sugestiv, fiind momentul în care Kir Ianulea, „rupt de osteneală, ajungând pe culme, s-a oprit în faţa viişoarei unui mărginaş bondoc şi-ndesat, care tocmai se spăla pe ochi de dimineaţă la soare în prispa cramei”²⁶.

Scena în care victimele „posedate”, în nebunia lor povesteau fără discernământ celor din jur, despre tainele din viaţa lor, este plină de detalii ce o fac verosimilă, deoarece fata lui Zamfirache Ulierul din Colentina „vorbeşte în toate limbile fără să le fi-nvăţat şi sporoveşte şi-i turuie mereu gura şi spune fel de fel de taine şi pâre – de unde le-o mai fi ştiind? – încât o lume, care aleargă s-o asculte, stă şi se cruceşte” iar fata lui Vodă stă „greceşte pe un covor jos, clătinând mereu din cap ca o păpuşă cu gâtul pe sârmă; întruna se chinuia aşa de cinci zile cu dinţii-ncleştaţi şi fără să-nchidă ochii o clipă”²⁷ şi ţipă „apucată de toate năbădăile”, dând în vileag în „vorbele ei nebuneşti” secretul naşterii sale, deoarece nu era fata lui Vodă, ci a căpitanului grec Manoli.

Finalul nuvelei este reprezentat de întoarcerea în planul ireal al adunării dracilor din iad, pentru a asculta povestea lui Aghiuţă, întors cu „coada-ntre picioare”şi „rupt de oboseală”, păcălit de Acriviţa şi de Negoiţă, îşi cere răsplata de la Dardarot, cele „două hatâruri” fiind trimiterea paradoxală a Acriviţei şi a lui Negoiţă în rai pentru a nu-i mai vedea niciodată şi dreptul la un somn de trei sute de ani.

Tot un apolog feeric este şi Abu-Hasan, proză adaptată după modelul celor „O mie şi una de nopţi”, acţiunea petrecându-se în Bagdad, timpul fiind nedeterminat – „odată” – însă comportamentul şi limbajul lui Abu-Hasan sunt specifice româneşti.

După clasificarea tematică a lui Roger Caillois, nuvela are tema fantastică a întrepătrunderii visului cu realitatea, ilustrată prin confuzia personajului, dar există şi credinţa în duhuri rele, deoarece Abu-Hasan credea că, dacă musafirul nu închide uşa de la drum când pleacă, va intra „duhul necurat”, umplându-i „capul cu vise” bizare; la fel, mama sa credea că este posedat de un „duh rău” când nu a mai recunoscut-o. Abu-Hasan este un personaj exotic, locuind în Bagdad, nuvela plasându-se în orientalism după spaţiu şi după obiceiurile locuitorilor iar protagonistul pare a fi un ideal pentru Caragiale care „avea sociabilitatea excesivă a meridionalului” şi după cum spunea Zarifopol că l-a auzit exprimându-şi dorinţa de a avea un ritual asemănător orientalilor, care se poate recunoaşte în comportamentul lui Abu-Hasan: „Să stau în cămaşă, cu picioarele goale, tolănit într-un port din miazăzi, şi să ţin trecătorii de vorbă cu poveşti”²⁸.

 

                Note:

1. 1.      Roger Caillois, „In inima fantasticului”, Editura Meridiane, 1971.
2. 2.      Tzvetan Todorov, „Introducere în literatura fantastică”, Editura Univers, 1973.
3. 3.      Florin Manolescu, „Caragiale şi Caragiale”, Editura Humanitas, 2002, Cap. 10, „Povestirile «Fantasticului»”, p. 158.
4. 4.      I.L.Caragiale, „Opere”, vol. II, Editura pentru Literatură, 1962; p.294.
5. 5.      Paul Zarifopol, „Pentru arta literară”, vol.I, Editura Minerva, 1971; „Introducere” la ediţia critică I.L.Caragiale din 1931, p. 325.
6. 6.      I.L.Caragiale, „Momente. Schiţe”, Editura Albatros, 1976; pp. 94-97.
7. 7.      Ibid., p. 106.
8. 8.      I.L.Caragiale, „O făclie de Paşte”, Editura Minerva, 1971; p. 129.
9. 9.      Ibid., p.130.

10., 11., 12., 13., 14. Ibid., pp. 132-133.

13, 14. Ibid., pp.96-98.

15, 16. Ibid., pp. 101-102.

17.,18., 19. Ibid., pp.103-104.

20. Ibid., p.106.

21., 22. Ibid., p.205.

23. Ibid., pp.207-208.

24. Tzvetan Todorov, op. cit., p. 62.

25. I.L.Caragiale, „O făclie de Paşte”, Editura Minerva, 1971; p. 170.

26. Ibid., p. 187.

27. Ibid., pp.189-190.

28. Paul Zarifopol, op.cit., p. 180.

 

autor  Carmen DUVALMA

 

 

În acorduri de pian , autor Fărcaș Narcisa

 

 ÎN ACORDURI DE PIAN

 

 

Ies din încăpere cu pleoapele bine strânse,să nu las lacrimile să îmi inunde ochii și totuși sunt foarte atentă pe unde calc. Trec în holul întunecat. Nu este un hol lung: scurt, cu zugrăveala veche, face legătura între drama din interiorul casei și zilele de primăvară din afară.

Am știut că trebuie să merg și să îngrijesc  la domiciliu o persoană cu maladia Alzheimer, așa că m-am dus pregatită cu toate cele necesare. Ce n-am știut a fost că Aurelia Cristescu era în faza terminală a bolii și m-a șocat înfățișarea ei total desprinsă de realitate, fără putința de a  mai comunica în niciun fel; privirea îi era pierdută într-o nișă a prezentului care pentru ea se îngusta de la o zi la alta.

În următoarele săptămâni am avut posibilitatea să cunosc mai bine povestea Aureliei și a soțului ei-Victor Cristescu.  Mi-a spus-o cu tristețe, puțin câte puțin cel care a avut curajul să lupte cu o boală necruțătoare până la capăt. Ar fi putut după ce a aflat diagnosticul să își interneze soția în vreun spital de boli cronice, sau să plătească pe cineva care să stea tot timpul cu Aurelia și să își vadă liniștit de viața lui mai departe. Dar nu a făcut-o.

Toate economiile lor le-au cheltuit pe tot felul de tratamente în speranța că va încetini evoluția bolii și când Victor Cristescu s-a convins că nu se mai poate face nimic s-au retras din București-unde își trăiseră tinerețile-în Ardeal, acolo unde Aurelia își petrecuse copilăria și unde lucrase o vreme ca profesoară de geografie. În toamna lui 1991 cumpăraseră căsuța aceasta și veniseră cu lucrurile care le-au mai rămas să își trăiască bătrânețile și să înfrunte boala.

Cu mândrie Victor Cristescu mi-a arătat pianul la care cânta de multe ori,  în orele când nu se ocupa de pregătirea hranei sau de spălatul rufelor. Deși nu au  avut copii Aurelia îl ajutase să își crească cei trei fii plecați mai apoi unul în Canada, alți doi în Australia. În amintirea iubirii și a tinereții lor Victor Cristescu își îngrijea soția cu un devotament cum nu mai văzusem până atunci: deși era în stadiul în care era,  vorbea cu ea foarte frumos, îi spunea tot timpul „fata mea”, nu o  brusca, nu ridica tonul la ea. Nu vedeam din comportamentul său că ar fi o povară pentru el în niciun moment. A luat asupra lui toată povara îngrijirii unui bolnav de Alzheimer, singur fără nici un ajutor și foarte puțini au acest curaj. Am intuit atunci iubirea care existase între acești doi oameni și, cu toate că perfuziile ce le primea Aurelia în faza în care era nu făceau altceva decât să îi lungească suferința, acceptam să merg încă la ea. Nu puteam refuza rugămințile soțului ei care dorea să o mai vadă lângă el.

Au trecut lunile de iarnă, a venit primăvara și într-o zi din martie s-a întâmplat ceea ce era de așteptat și pentru mine si pentru Victor Cristescu. Când am ajuns la ei mi-a spus că e gata, s-a dus, nu voi mai putea să o ajut cu nimic.

După ce mi-a spus că Aurelia lui ” s-a dus” a făcut un gest care m-a uimit mai mult decât toată povestea vieții lor: s-a așezat încet pe scăunelul de la pian și cu o tristețe imensă a inceput să cânte Moonlight sonata. Mai mult de zece minute nu am rezistat acestui tablou,  acestei plângeri a sufletului în fața plecării iubirii în altă dimensiune.

Mi-am luat rămas-bun și am plecat,   l-am lăsat pe Victor Cristescu să își verse durerea din suflet pe clapele pianului. Chiar dacă era vechi, și dezacordat, era pianul lui.

 

 

autor Fărcaș Narcisa

Şi restul e tăcere / Rondelul unui Heidelberg de altădată / Mereu prezentul Nenea Iancu, autor Gheorghe Suchoverschi

ŞI RESTUL E TĂCERE

– rondel –

Cât costă metrul cub de tăcere ?

E-n hohot plânsul drumului durut !

Dau ceasul meu de mângâiere,

Pe clipa botezată-n absolut !

Sunt ochii treji în cuibul lor de lut

Şi-n cupa plină cu durere,

E-n hohot plânsul drumului durut …

Cât costă metrul cub de tăcere ?

Râd şoapte peste ninsori de sfere,

Dup-o noapte sumbră ce-a trecut

Cu un scâncet vesel şi scăzut,

Al luminii ce-a surpat frontiere …

Cât costă metrul cub de tăcere !!!

 

 

RONDELUL UNUI HEIDELBERG

DE ALTĂDATĂ

Motto : “Vivat Academia !

Vivant Profesores!”

În Heidelberg coboară seara

Când vin să cânte visătorii

Cu inima din piept, ghitara …

În jur se strâng auditorii .

Discipolii şi-aprind ţigara ,

Făcând-o “poştă” cu actorii,

Când vin să cânte visătorii :

“În Heidelberg coboară seara !”.

Pustie-acum de vise, gara …

S-au dus în moarte profesorii !

Şi azi mai retrăiesc povara …

Când amintiri aprind fiorii,

În Heidelberg coboară seara !

 

MEREU PREZENTUL NENEA IANCU

Ca-n vremea lui Caragiale .

Ce corupte „soţietăţi” !!!

Moftangii şi mangafale …

Năravuri noi, vechi vanităţi .

Momeli de-o zi, „bărbi” şi mustăţi ,

Curat-murdar electorale ,

Ca-n vremea lui Caragiale,

Sunt corupte „soţietăţi” .

Lefegii fără parale …

Ipohondrii, mondenităţi ,

Scrisori cu trivialităţi ,

Şperţuri, să scapi de dandanale …

(Ceac-pac să-ţi meargă dumitale !)

Ca-n vremea lui Caragiale .

 

 

autor  Gheorghe Suchoverschi

Despre clovni și morminte / Natură moartă și joie de vivre, autor Anca Vieru

Despre clovni și morminte

 

Ultima dată când l-am văzut

purta un coif de hârtie

scris cu poezii

 

mi-a spus – simetria

și simplitatea vor salva lumea –

apoi a aprins bricheta

și-a scos coiful

și i-a dat foc

 

nu era perfect simetric

păcat

scrisesem niște poezii atât de simple…

 

a luat apoi ultima foaie

și a început s-o plieze

 

nu,

doar vi se pare că-mi tremură mâinile

poezia asta e cea mai simplă

cea mai simplă

cea mai

 

…

 

toate astea se întâmplau chiar înainte

de marele incendiu

 

 

 

Natură moartă și joie de vivre

 

Trageți perdeaua

aici

fiecare geam e sufocare lentă

împinsă în tăceri de împrumut

 

lăsați lucrurile inutile

la locul lor

un calendar

un ceas

– timpul măsurat e timp pierdut –

cutia goală de pe noptieră

aerul din jurul paharului

pastilele

și joie de vivre

 

dați somnul mai încet

butonul cât un ac e undeva

aici

cum, nu-l găsiți?

 

v-am spus

tăcerile ne fac vederea slabă

 

 

autor Anca Vieru

din volumul Tangerine Tangoo, autor, Camelia Radu

Remediu 2012Din pământuri
au scos un fulg roşu de soare uitat,
buza unui vas de lut şi venin scorojit

din vârful unei săgeţi.
Din grădinile cu mandarini au cules rostogolirea
apoi
au mers mai departe prin pădurea de voci, atenţi
la zvonurile războinicilor africani,
au adunat ramuri uscate, trosnete arămii,
mirosul vântului învechit.
Au ţesut mătase, o formă de gând şi un ceas
din aerul deşertului.
Au căutat India printre gesturi şi au desprins
unul din visele zeiţei Laksmi.
Peste toate, au presărat pigment de oxid de fier
– amprentă de pe Brooklyn’s Gate
şi puţin din sangele meu.Praf de pe talpa unui pantof roşu,
găsit pe o stradă, într-un oraş sud-american,
vibraţia unui clopot de lemn, din Tibet,
mărgele de coral, o stea de mare,
o râmă,urme de milenii rătăcite prin zăpada Groenlandei.

Au mestecat de la dreapta la stânga,
în sensul de mişcare al constelaţiilor,
alegând un dragon de apă să verse scuipat
de pe lumea cealalată.

Au pus la soare noaptea
şi au visat…

Înainte de plecare mi-au spus: ia şi bea,
pentru haute couture trebuie să fii otrăvită
până în adâncul lumii.

Aproape oranj

Nu ai înţeles, sub streaşina mandarinei
ţurţurii se topesc încet,
picură pe obrazul asfaltului stropi
dintr-un vis portocaliu, alunecat mai departe
prin crăpăturile lumii.
Ieri,
mi-ai spus că în zăpezile din Bucegi
au răsărit brânduşe cu fruntea fierbinte,
străinul important din viaţa ta le-a adus în oraş,
ispitind cerul cu o culoare nouă.
Azi eşti aici, la uşa mea, cu ele în braţe.Porţi pe tine un convoi de atingeri necunoscute
stau ca polenul prinse de gânduri,
plecând şi venind la fiecare pas
– în fiecare zi îmi aduci câte una.
Călătorim împreună, unii în gândurile altora
pe aceeaşi autostradă.
Când valul dragonului a săgetat inima Japoniei,
când soarele roşu s-a frânt pe flamura albă,
te-a lovit şi pe tine, zdrobind un simbol.
Pune mărţişorul în piept, să îţi aducă aminte
de partea cui eşti.
Vei auzi clopotele Tibetului şi te va atinge
mireasma Indiei,
vei dansa tango pe bordura clipei
cu vecinul de bloc sau poate
îţi vei aduce aminte că poeziile sunt cutii de carton
în care se ascund toate sîngerările lumii.Aşa că vezi,
culoarea anului este o vindecare subită
pentru o iarnă comună,
din care fiecare a sorbit pe cât a iubit.

autor  Camelia Radu

Dor de verde stins / Clementes angeli , autor Luminita Cristina Petcu

Dor de verde stins

Uneori coborîm drumul spre noi înşine,
în lumea dinaintea pierderii,
ca şi cum ai jupui crusta de pe o rană
cît mai demn
căci nici un sceptic adevărat nu spune nu vreau să cred,
ci nu pot să cred
şi doar această tărie de-a socoti iubirea-mi
un lucru firesc e tot ce se opune absenţelor tale
acolo unde însăşi zăpada n-a căzut niciodată.

 

Şi cînd mi-e dor număr degetele pînă la ultimul plic
strecurat printre frunze ca un semn de întrebare,
aparent fără nici o explicaţie
mereu să priveşti, mereu să atingi irezistibilul, vîntul şi dulceaţa lucrurilor
în orele în care marea repetă fără greşeală
clarul de lună
iar noaptea-ţi ajunge la ureche cîntecul unui cuc
ascuns undeva departe,
slab de tot şi bolnav de iubire.

 

Clementes angeli

„Pietrele supravieţuiesc singure”

Ar trebui să fiu împăcată cu asta. Şi cu balsaminele otrăvitoare
de la etajul întîi al nopţilor. Dar eu nu sînt nici cu mine.
Nici cu arcurile de triumf ale lui Marte şi Minervei
pentru simplul motiv ca destinul a poruncit osînda beznei
şi-a luminii acolo unde odinioară păşteau amoniţii.
Din întîmplare, în logica morenei, avalanşei şi apei.

Poate că n-am înţeles totul, îmi lipseşte un spaţiu
un interval sub cupolele de aur ale acestei lumi
înşelătoare. Înţelepciunea de-a şti că ai aflat prea tîrziu
un moment, care e şi ultimul.

După el Alţii o iau de la capăt tot căutînd abisuri
de-a lungul coastelor lui Bricco.
Nu prin iluminare, ci faute de mieux.

Certitudinea că nu mai este nimic de lămurit
asta ar trebui să fie pacea şi triumful meu.

 

 

autor  Luminita Cristina Petcu

La împinge tava, autor Dan Băltăreţu

 

– Bună ziua! Mă adresez eu politicos, la care mi se răspunde formal (pe un ton uşor plictisit, ca de funcţionar public – deranjat de la cafea) cu un salut întocmai.
– Ţineţi morţi doamnă?! Întreb direct, fără ocolişuri.
– Să tot mai fie câţiva (privind sub tejghea) – îmi replică în timp ce izgonea cu palma dreaptă muştele ce îi zbârnâiau prin păr.
– Proaspeţi, cucoană, de ieri de azi sau refrigeraţi?! Mă înfoiez ca un cocoş prin gulerul, ridicat, de la palton – şi ca să fie treaba-treabă îmi dau şi în petec în opinii personale cu iz de monolog: „să îmi fie cu iertare, dar nu mai pot, mi-ajunge cu decedaţii sosiţi de pe alte ţărmuri (înecaţi la mal) congelaţi, recuperaţi de vapoare şi puşi la rece, claie peste grămadă, în locuri septice – trataţi cu mai ştiu eu ce chimicale să nu se altereze!”
– Ai noştrii au stofă, toţi se poartă la costum, dacă pot spune așa! Domnule drag…până şi sloganul nostru, scornit chiar de mine (o banală recepţioneră, se gândea ea probabil) – pentru care bine-nţeles am primit şi o primă (o spunea într-un amor personal ce refula unsuros pe tejghea) este „Viu Mort”…autentic, tre’ să recunoaşteţi şi când mă gândesc că a fost spontan.
– Bine, bine (îi întrerup eu nostalgia) dar cum fiecare ţăran îşi laudă răsadurile şi nu există negustor cinstit, urmează să mă conving personal dacă au vreun cusur produsele cu pricina! Vă rog să îmi spuneţi dacă sunt evisceraţi sau încă mai au măruntaie?!
– Depinde…de exemplu (pentru a vă face o idee) cei care aveau, să zicem, puţin cancer au fost curăţaţi de organul molipsit, restul trupului fiind intact!
– Cum adică „puţin”, nu pricep, aveţi cumva vreo metoda complicată prin care determinaţi gradul de pagubă prin rândul cadavrelor?! (întreb mirat dar totodată uşor persiflat).
– Nicidecum; este un soi de expresie însuşită într-un limbaj de „specialitate” prin rândul angajaţilor, mot a mot ar înseamna că specimenul avea sau nu metastaze! (surprinzător, mi se vorbea pe un ton degajat, sictirul iniţial fiind înlocuit de orice lipsă de procedură).
– Pot spune că înţeleg…dar, fiţi amabilă, celor cu „mult” cancer ce tratament le aplicaţi?! (continui să pun întrebări)
– Prin politica firmei suntem tranşanţi; acestora li se înlătură vişcerele, rămânând o simplă carcasă (cum îi spunem noi) dar să ştiţi că unii clienţi preferă şi astfel de produse – se păstrează mai bine, mai ales dacă sunt lungite la afumat! De exemplu, cei în fază terminală…”oase grele” cum i’am denumit, sunt buni pentru ciorba de os sau piftie; o delicatesă (spunea parcă şi văzând-o lingându-şi degetele) dar cuvintele aparţin, desigur, clienţilor…da, da…nicidecum nu sunt ale mele!
– Înţeleg, înţeleg (afirm descurajat de logoreea bipedei grăitoare) dar caut, să zicem aşa, ceva mai aparte!
– Fireşte, păreţi…mă scuzaţi, chiar sunteţi genul de persoană aleasă, capricioasă în sensul bun al cuvântului (mă peria linguşitor, aşteptând probabil vreo atenţie). Pot spune că da, mulţumim şi acest gen de pofte! Vă recomand o gestantă, preparată desigur la cuptor…asezonată cu mult vin roşu, să o-nfrăgezească – dar ce vă tot vorbesc eu de gastronomie, vedeţi „surpriza” este găzduită de felul principal, căci ce şade în pântec este neprevăzut: poate fi o fată, un băiat sau gemeni…tripleţi mai rar s-au sesizat! Dacă vă gândiţi la un fetus (prematur) cu un măr în gură – la proţap, ca după reţetă – este ceva mai greu de procurat, că tutule de mame îi vor pe majoritatea îngropaţi creştineşte dar mai sunt (desigur) şi excepţii, doar că tre’ să vă „scărpinaţi” mai adânc în portmoneu!
– Stimată doamnă, să îmi fie cu iertare obrăznicia (afirm eu, consultând interesat, doar de aparenţă, meniul) cunosc prea bine problema delicată a canibalilor în societatea modernă; sincer să fiu, chiar am momente când mă simt atât de dispreţuit încât aş pica în cealaltă extremă devenind brusc vegetarian, dând buzna în raionul cu legume sau preparate din soia! Din fericire îmi stâpânesc aceasta „poftă” teatrală şi d-asta v-aş ruga cu o salată de „crudităţi” servită aici (bălmăjeam cu gura plină de cucoana guralivă)!

 

autor  Dan Băltăreţu

LAUDATIO. Trei ani de la apariţie , autor Valentina Becart

 

   Timpul are un “mers” al lui – în care unele lucruri se întâmplă şi altele nu.

În cadrul proiectului „Cititor de proză”, avândul ca şi fondator pe distinsul Emanuel Pope,

inventiv creator de proiecte culturale,  contaminat de “urcuşuri”, de căutări și descoperiri….

a apărut revista online “Faleze de piatră”. ( decembrie 2009). Timpul s-a rostogolit în alibii mai mult sau mai puţin tumultoase şi revista a ajuns  să “împlinească” trei anişori. E mult sau puţin… nu am  tocmai la îndemână un răspuns. Important este faptul, că acest proiect a prins viaţă şi a “săpat” în stânca durabilităţii. Nimic nu se înfăptuieşte fără trudă, de multe ori, dezamăgire… dar s-au găsit Oameni  care au îndrăgit nespus cuvântul scris, şi nu s-au dat în lături când “furtunile” pândeau punctul vulnerabil.

Într-o perioadă destul de zbuciumată ( la nivel social), o mână de redactori au reuşit să păstreze “vie” flacăra speranţei în reuşită. Cu grijă şi devotament pentru cultivarea şi promovarea noilor talente, a scrierilor de calitate, au stat de “veghe” pentru a păstra şi a da valoare revistei.

Amintesc  câţiva dintre redactorii care au pus o “cărămidă” la acest edificiu de cultură:

Alina Dora Toma – redactor, corector; Ion Mânzatu– redactor; Lucian Gruia – redactor, critic;

Maria Sava – redactor, corrector; Nick Sava – redactor; Stănică Budeanu – redactor, corector, administrator soft; Virginia Paraschiv – redactor, critic; Dobrica Mariana – redactor, corrector.

Unii redactori (în afara celor amintiţi) s-au retras din motive personale, alţii au fost înlocuiţi. După o “luptă” începi să faci un bilanţ. Felicitări celor care cu mult efort, dar şi cu dragoste au “păstorit” această revistă timp de 3 ani.

Un merit deosebit îl au şi colaboratorii din ţară dar şi din diaspora. Fără scrierile lor, variate, stilizate,  revista nu ar fi prezentat  un interes atât de mare. Revista şi-a impus o anumită “ţinută” şi anumite reguli care au fost şi sunt binevenite pentru buna desfăşurare a publicaţiilor. Avem de-a face cu o  revistă serioasă, în paginile căreia se găsesc  nume sonore sau tineri debutanţi. Ea oferă un spaţiu de afirmare tuturor celor ce dau valoare scrisului, esteticului şi culturii în general. Pot spune că toate aceste publicaţii conferă longevitate şi  continuitate culturală şi spirituală, adunând în jurul ei scriitori talentaţi care duc mai departe””bătălia” cu timpul , cu “monstrul” ce aşteaptă să-şi arate faţa neiertătoare  la marginea “orei goale”…

Revista este o publicatie care asigură o legătură între  redactori şi colaboratorii săi. Între aceştia apare un “liant sufletesc”, o stare de spirit deosebită, entuziastă ( de cele mai multe ori).

Desigur, în aceşti trei ani au fost şi perioade de neînţelegeri,  perioade de frământări…

Revista are un număr de redactori şi colaboratori fideli pe care se sprijină. De remarcat este diversitatea rubricilor, articolelor, a temelor abordate.

Redactorii şi colaboratorii acţionează ca o echipă. Fără efortul  fiecăruia în parte, privind calitatea, profesionalismul, şi nu în ultimul rând, talentul, – nu s-ar fi ajuns la o reuşită în ce priveşte valoarea revistei.

O mănă de iubitori ai cuvântului  rafinat, bine şlefuit , se străduiesc să ducă mai departe destinul şi valoarea literaturii române. Consider această revistă şi nu numai… un simbol al “rezistenţei” în faţa “ţsunamiului” care vrea să şteargă urmele marilor creatori de frumos.

 

Atractiva, interesantă şi  plină de substanţă, cultivă deopotrivă, tradiţionalismul, modernismul, neomodernismul şi este deschisă noilor curente bazate pe valoare.

 

Felicit, în mod special, pe cel care a avut iniţiativa şi a păstorit această revistă, domnul Emanuel Pope.

Viaţă lungă, prosperă şi cât mai multe apariţii ce vor promova binele , frumosul, aducând o anumită stare de normalitate în aria spiritualităţii.

De asemenea, toată admiraţia pentru echipa de entuziaşti, cutezători a căror putere creatoare şi dăruire

nu pot stârni decât respectul şi sentimental prieteniei recunoscătoare.

                                  La mulţi ani şi cât mai multe numere ale revistei “Faleze de piatră”, la fel de interesante şi incitante.

Felicitări!

Cu preţuire, Valentina Becart

 

 

 

 

Felicitari primite din partea autorilor si cititorilor:

http://www.flipsnack.com/my-flipping-books/details?flip=fztn23f9

 

Ghinduţa şi Remus, autor Adina Lozinschi

                                                             „Chiar dacă ura nu dispare,

indiferenţa să devină dragoste”

 

Cei care ajung în stare gravă la terapie intensivă şi, printr-o minune sunt salvaţi, îşi dau seama că viaţa lor este pe mâinile unor oameni minunaţi. Ce frumos, ce nobil, ce înălţător este să salvezi vieţi! Da, viaţa este doar un firişor de aţă care se poate rupe uşor. Acolo sus, însă, Dumnezeu ne veghează. Nu numai într-un salon de spital se pot salva vieţi, ci…oriunde, numai să fie, cum se spune, omul potrivit, la locul şi în momentul potrivit.

Şi dacă viaţa înseamnă lumină, încredere, bunătate, dăruire, speranţă, la polul opus, în întuneric şi răceală, în ură şi disperare, în egoism şi răutate se află cea mai ingrată meserie din lume, aceea de HINGHER. Pentru nişte bani murdari, aceşti aşa-zişi „oameni”, nişte amărâţi, nişte fiinţe lipsite de suflet sunt gata să treacă la atac. Vin, pe la ore prea matinale, ca să nu fie văzuţi, vin hoţeşte, pe la spate şi chinuiesc biete animale nevinovate. Le ademenesc cu niscaiva hrană, apoi le capturează, şi cum la noi nu există adăposturi pentru animale, decât în promisiunile electorale demagogice, soarta le este decisă în mod cât se poate de tragic.

Flămânde şi însetate, bătute şi alungate, căţele de tot felul aduc pe lume pui. Atâta timp cât sunt micuţi şi încă mai sug la piept, căţeluşii au o viaţă fericită. Toată lumea îi iubeşte. Numai că sunt ai nimănui. Unele căţele sunt mai prietenoase şi acceptă apropierea oamenilor. Există însă şi altele, care îşi apără  puii exagerat şi atacă persoane străine. Aşa înţeleg animalele să îşi protejeze bondoceii lor. În fond câţi oameni nu dau cu pietre în animale, sau nu găsesc alte modalităţi de a le chinui! Şi câţi nu fac rău acestor fiinţe? De unde să ştie căţeaua-mamă cine îi vrea binele şi cine nu?

Sfârşitul lunii noiembrie, cu nopţi friguroase şi vânt usturător o găseşte pe căţeaua roşcată în prag de a aduce pe lume puii. După îndelungi căutări, găseşte o scobitură în zid, pe lângă un hotel părăsit în această perioadă a anului, în Saturn. Sapă cu grijă, ca să îşi asigure un adăpost cât mai ferit. Foamea este o stare permanentă. Şi totuşi…numai la mâncare nu se gândeşte. Mai degrabă s-ar bucura de nişte apă. Ascunsă acolo şi neştiută de nimeni, căţeaua roşcată într-o noapte aduce pe lume zece puişori. Zece sufleţele. Doamne, ce minune! Trei sunt negri, doi negru cu alb, trei sunt crem şi încă doi în culori amestecate.

Nişte zidari de la un hotel discută despre acest eveniment şi unul dintre ei spune cu ciudă:

-A naibii căţea! Acasă am o scroafă care a făcut un singur purcel şi acela rahitic, vai steaua lui! iar asta…torpila asta, că se repede ca o torpilă, a făcut zece!!!

Au urmat multe zile şi nopţi de iarnă, oricât de blândă, tot iarnă este, când căţeaua a stat cu puii pe lângă ea, lingându-i cu tandreţe, adulmecându-i. Numai piele şi os ajunsese Torpila. De-abia se mai ţinea pe picioare. Cu urechile mereu ciulite, cu botul ascuţit ridicat, vigilentă la orice mişcare, ca nu cumva să fie ceva care să facă rău puilor. O dată la câteva zile în sfârşit mai venea câte cineva să aducă ceva de mâncare şi apă. Noaptea, când toţi cei zece căţeluşi dormeau înghesuiţi unul în altul, ea pleca să caute câte ceva de mâncare, dar nu se îndepărta. Trecea strada  cu atenţie şi se ferea de alţi câini. Cu gâtul alungit şi botul în vânt, cu ţâţele umflate şi înroşite, bălăngănindu-se la fiecare pas, căţeaua supravieţuieşte. Încet-încet îşi învaţă puii să o asculte, să i se supună, să se descurce câte puţin şi singuri. Iarna aspră, cu geruri şi zăpadă, nopţile lungi cu  frig şi umezeală ce greu sunt de suportat! Căţeluşii scâncesc şi fiecare se înghesuie să apuce din izvorul de lapte, minunea vieţii şi să se adăpostească la căldura corpului mamei. Treptat devin mai măricei. Doi dintre ei, mai slăbuţi şi bolnavi mor îngheţaţi, unul dimineaţa şi celălalt seara, în aceeaşi zi. Cu botul său cald, având o cicatrice cine ştie de unde, căţeaua îi împinge uşor, sperând că se vor trezi. Dar este inutil. Cineva îi ia pe cei care nu mai mişcă şi îi aruncă într-un canal ca să nu se îmbolnăvească şi ceilalţi, iar căţeaua să uite şi să aibă grijă de aceştia, pentru că au nevoie încă mult timp de mamă. Opt pui rămaşi în viaţă cresc şi se dezvoltă. Curând încep să alerge. Dolofani şi atât de frumoşi, încep să cucerească noi teritorii. Căţeaua se mută mai spre copaci şi găseşte o pajişte mai la adăpost. Cea mai mare bucurie a mea este să îi strig şi să îi văd venind în goană spre mine, care mai de care mai frumos. Sunt atât de fericită, încât nu îmi pot stăpâni lacrimile, care îmi fug pe obraji ca nişte şoricei. Încerc să îi număr, de ficare dată, ca un joc copilăresc, dar este foarte greu, pentru că nu stau locului şi se mişcă, aşa cum se spune, exact ca argintul viu. Doream să ştiu mai multe despre aceşti căţeluşi, ghemotoace însufleţite, pline de încântare pentru una ca mine, să aflu care dintre ei este „băieţel” şi care „fetiţă”. Căţeaua se repezea la persoane străine şi lătra cu furie, dar eu nu am văzut să muşte pe cineva. Cu toate acestea se pare că a făcut-o, chiar de mai multe ori. O fi fost rea cu toată lumea, însă la mine venea şi îmi lingea mâna. Ea mânca rareori şi doar puţin. Devenise din nou suplă şi foarte agilă. Mereu îi lăsa pe căţei să se bucure de ospăţ. Într-o zi a mai dispărut un căţeluş negru, nu se ştie ce o fi păţit, poate s-a îndepărtat de frăţiorii lui, nu a mai ştiut să vină…poate a căzut într-un canal, căci în Saturn sunt mai multe canale descoperite, care pun în pericol nu numai viaţa câinilor, ci şi a oamenilor. Poate o fi luat cineva căţeluşul. Era cel mai frumos, cu blana cea mai lucioasă, neagră-neagră şi lăbuţele la vârfuri albe. parcă avea ciorăpei albi şi avea un pic de alb şi la gât, ca o crăvăţică. Mă rog în gând să îl fi luat un iubitor de animale  şi să îl crească în condiţii cât mai bune. Resping cu îndârjire idea că ar fi murit şi mă amăgesc singură cu gândul că se află undeva în siguranţă.

Şapte căţeluşi nostimi, cu burticile lor bombate se jucau în fiecare zi cu Pongo şi Dona, cei doi câini mari ai mei. Se rostogoleau ca nişte mingiuţe şi se ridicau viteji. Se călcau în picioare pentru un blid de mâncare caldă. În fiecare seară mi se strângea inima când vedeam că rămân în frig şi în mugetul mării, să doarmă sub cerul liber, în bătaia vântului. Îmi imaginam cum le îngheaţă spatele sau lăbuţele, cum nu se pot încălzi decât pe o porţiune foarte mică, unul lipt de altul şi cu toţii cât mai aproape de căţeaua-mamă. Uneori ploua ore în şir şi ei stăteau aşa uzi. Căţeaua îi lingea şi încerca să îi încălzească. Şi-a mutat culcuşul de câteva ori. Găsise un loc foarte bun în pământ într-o groapă plină cu frunze. Acolo se aşeza ca o cloşcă, îşi chema puii şi îi învăţa limbajul câinilor, ce înseamnă duşmănia, sau prietenia, putereaq, sau slăbiciunea, când trebuie să cedeze şi când nu trebuie să se lase. Îi învăţa să latre, le arăta teritoriul şi ei om urmau peste tot.

Trece şi luna ianuarie. Încă un căţel tărcat în mai multe culori dispare, apoi după câteva zile încă unul. Acum sunt cinci. Căţeaua este mulţumită chiar şi aşa…încă are pui în grijă. În februarie vremea se încălzeşte nefiresc şi zilele, săptămânile trec. Într-o zi căţeaua îl pune la punct cu asprime pe unul dintre pui. Nu îl muşcă tare, însă chelălăitul lui îi sperie pe ceilalţi. Căţeaua ştie să îi atenţioneze şi să îi înveţe cât mai multe despre viaţa de câine, să le traseze limitele dintre bine şi rău. Tare frumuşei sunt cei cinci căţeluşi: trei „fetiţe” şi doi „băieţei”. Betty, o căţeluşă mai urâţică, neagră, cu nişte sprâncene gris, cu o blană zbârlită, Ghinduţa – o căţeluşă bej, frumoasă foc, cu boticul negru, cea mai plângăreaţă şi fricoasă, timidă. A treia căţeluşă – Rita – neagră, foarte îndrăzneaţă şi prima la mâncare. Iar masculii, cel mai mare, pe nume Remus, cu nişte urechi ciudate, ridicate, însă având  vârfurile lăsate în faţă şi Pufi – cel mai flocos, maro. Parcă nici nu ar fi frate cu ceilalţi, deoarece nu seamănă absolut deloc. Este mult mai mare, o fi fost primul născut, este ca măgarul între oi. Are o blană pufoasă, dar când îmi treceam degetele prin ea îi simţeam coastele subţirele. Nu era aşa grăsuţ cum părea.

La început de martie, când iarna nu mai are putere, când primăvara bate la uşă, într-o zi, căţeaua roşcată, faimoasa Torpila a dispărut şi odată cu ea trei dintre căţei: Pufi, Betty şi Rita. S-a aflat că hingherii au trecut prin aceste locuri…Câtă cruzime să înhaţe fiinţe nevinovate şi să le ia şi să le ducă la pierzanie! Ce viaţă scurtă şi ce destin nemilos! Cu ce au greşit cei trei căţeluşi să li se curme brutal existenţa la numai patru luni de viaţă? Îi strig, îi caut şi tot sper că vor apărea, dar nu se întâmplă aşa ceva. Într-u târziu, speriaţi apar doar doi, ultimii doi din zece: Ghinduţa cea plângăcioasă şi fricoasă are o rană la picior şi una la gât. Sângerează. O chem ca să îi dau mâncare şi nu vine. Se uită de departe la mine cu teamă. Plâng. Acum plâng de supărare şi revoltă. Nu mai am lacrimi de fericire aşa cum se întâmpla când îi vedeam pe toţi cei zece căţeluşi alergând spre mine…Mai curajos este Remus. Negru ca pana corbului, cu urechile lui caraghioase, vine la picioarele mele şi se aşează cu burta în sus ca şi cum ar spune: „mă predau, sunt al tău, poţi să îmi faci ce vrei”! Eroii care au reuşit să scape de hingheri sunt Remus şi Ghinduţa.

În ziua următoare când îi chem, vine numai Ghinduţa. O săgeată de gheaţă mă duce cu gândul la hingher, poate că s-a întors. După îndelungi căutări descopăr că Remus este sechestrat într-o curte cu o poartă metalică, în spatele unui restaurant din Saturn. În martie este pustiu şi nu trece mai nimeni prin zonă. Remus, cunoscându-mi vocea, scânceşte din ce în ce mai tare. Îmi strecor mâna pe sub poartă. Are lăbuţele şi botul pline de păcură sau motorină, ceva unsuros de la şina pe care culisează poarta aceea metalică. Un lacăt mare atârnă sfidător, agăţat de un lanţ.

-Înseamnă că e bine! încerc să mă autoîncurajez. Îmi închipui că există cineva care l-a luat pe Remus ca să îl crească. Dar sunt uimită şi nu pot să înţeleg cum ar fi posibil ca acel om pe care îl cunoşteam din vedere să se schimbat într-atât…îmi aduc aminte foarte bine că omul acesta NU SUPORTĂ CÂINII. Cu un an înainte, vara, de mai multe ori, văzându-mă cu doi câini se răstea la mine:

-Pe aici ţi-ai găsit, doamnă, să treci cu potăile? fac mizerie, avem turişti!

-Mai mare mizerie fac turiştii, decât câinii mei, i-am aruncat eu exasperată, peste umăr. Da, da, era chiar în curtea aceea. Era acelaşi bărbat cu ura împotriva câinilor. Cu toate acestea mă gândeam că acolo este altcineva, care are nevoie de un câine de pază. Ar trebui să mă bucur, dar nu mă simt în stare! Şi dacă îl ţine acolo nemâncat pe bietul Remus şi uită de el? Vine o dată la câteva zile…sper să nu fie aşa! În acest timp Ghinduţa, cu blăniţa ei de culoare crem şi botişorul negru, cea mai frumoasă şi cea mai plângăcioasă dintre toţi stă acum lipită de poarta metalică. Vrea să intre acolo la frăţiorul ei. Numai pe el îl are. De-abia şi-a pierdut mama şl frăţiorii toţi. Acum…nici pe Remus să nu-l mai aibă? În spatele porţii Remus scoate nişte chelălăieli jalnice. Nu a mai fost închis până acum. Înainte alerga şi se juca pe unde vroia, iar acum este nevoit să stea într-o curte cu ciment pe jos, fără nici un fir de iarbă. Se pare, sau  cel puţin aşa îmi imaginez, că stăpânul a vrut neapărat un mascul. Pe Ghinduţa a lăsat-o  să plece unde vrea ea. Nu are nevoie de femelă care să-i facă o droaie de căţei…Numai că Ghinduţa, mititica, a fost crescută chiar acolo. La numai un metru distanţă de poarta metalică se află groapa cu frunze, culcuşul matern, leagănul ei unde nu demult dormeau toţi cei cinci căţeluşi împreună cu mama lor. Acum, dintr-odată Ghinduţa s-a trezit că a rămas singurică. Memoria animalelor este situată pe alt plan decât memoria noastră. Va uita curând că a avut frăţiori, va uita că a avut o mamă. Rămân instinctele.

Şi totuşi există minuni!După câteva zile, Remus care mai mult ca sigur fusese închis din greşeală în curtea aceea, probabil era întuneric, iar el fiind  atât de negru nu a fost văzut şi nimerise  fără să vrea acolo, acum a scăpat. Mare bucurie mare pentru cei doi căţeluşi Ghinduţa şi Remus! Chiar în momentul când nu ar mai fi crezut nimeni, s-au regăsit. Ce zbenguială, ce tăvăleală! Ce viraje!!! Ghinduţa în timp ce alerga era gata să intre cu botul într-un copac. Acum se au unul pe celălalt…Vor supravieţui câtva timp împreună într-o lume ostilă.

Hingherii ar trebui puşi la zid. Ar trebui omorâţi cu pietre. Şi vânătorii care  nu fac altceva decât să omoare din plăcere animale, la fel. Ar trebui să dispară de pe acest pământ. Cum să omori animale? De ce? Ce rău au făcut aceste fiinţe?

O pasăre, în zborul ei spre azur simte gheara morţii în glonţul, în alicele care o ating. Se poate ca puişorii ei să o aştepte undeva, într-un cuib, dar ea îngheaţă încet şi sigur în cleştele morţii.

„Să nu ucizi!” Este una dintre cele zece porunci din Biblie. Şi totuşi pe lume există, încă mai există, din nefericire, hingheri. Aceştia însă nu vin, decât dacă sunt chemaţi de cineva. Discutând cu diverse persoane, printre care se afla chiar o femeie care asistase  la scena apocaliptică  a capturării acestor câini, mi-am dat seama că omul care chemase hingherii nu era altul decât cel care se răţoise la mine deranjat de prezenţa câinilor  pe lângă poarta metalică pe şină. De bună seamă că pentru serviciile hingherilor acest individ a şi plătit. Căţeaua roşcată numită Torpila era foarte versată şi nu putea fi prinsă decât cu viclenie. Ademenită de acel adevărat Iuda, cu mâncare, căţeaua şi puii au fost cu toţii împuşcaţi cu tranchilizante. Cu săgeţile în spate, sau în picior, pe unde a fost nimerit fiecare dintre ei, căţeluşii au căzut repede la pământ, dar căţeaua s-a zbătut mult şi a reuşit să intre printr-o spărtură într-o magazie părăsită. de acolo au scos-o înţepând-o cu nişte beţe metalice. Scâncind şi zvârcolindu-se la picioarele călăului său, în sfârşit nu mai mişcă. Ce fel de om poate fi acest şef de restaurant şi cât de profundă îi poate fi ura împotriva câinilor, din moment ce a stat ca o stană de piatră şi a asistat cu satisfacţie la scena aceasta terifiantă desprinsă dintr-un amarnic coşmar? Ce fel de creatură josnică şi lipsită de suflet este în stare să provoace o asemenea scenă incredibilă şi să savureze cu indiferenţă, poate chiar cu bucurie ceea ce se petrecea sub ochii săi nemiloşi? Din cinci căţei, numai trei au fost prinşi, după cum am aflat ulterior, pentru simplul fapt că Ghinduţa  şi Remus nu erau de faţă. Ei nu au ştiut ce s-a întâmplat şi nu au înţeles ce pericol reprezintă omul de la poarta metalică, marele şef de restaurant. Ştiu doar că la începutul lunii martie s-au trezit deodată fără mama şi fără frăţiorii lor. Este posibil ca atunci când Remus a fost închis în curtea aceea, să fi fost dat la rândul său pe mâna hingherului. Ce pradă uşoară! Iar Ghinduţa, care stătea numai pe lângă poarta aceea, se oferea pe tavă, fără să ştie ce ar fi urmat.

În fiecare dimineaţă şi seară, când îi strig pe Ghinduţa şi Remus, dacă nu apar imediat, un fior rece îmi coboară de la inimă în stomac, urmând ca apoi să mă mir şi să mă bucur în egală măsură când îi văd. Remus este un căţelandru de toată frumuseţea, iar Ghinduţa a crescut şi blana pe spate şi la ceafă este maro. Culoare i s-a mai închis, iar botul negru caută mângâiere. Zile în şir îl întâmpinau pe  călăul familiei lor fără să ştie cât rău le-a făcut, sau le-ar putea face, îl întâmpinau cu prietenie şi devotament, lătrau la persoane străine, apărându-l pe cel care le-a ucis mama şi fraţii. iar el…nemernicul…de nenumărate ori lua câte un băţ sau o piatră şi îi lovea.  de aceea Ghinduţa sângera atunci… fusese bătută probabil de ciudă că scăpase de laţul hingherului. Prima grijă a omului care chemase hingherii era să facă ăn fiecare zi  un ocol al restaurantului şi să verifice totul. Ghinduţa şi Remus încercau să îl însoţească, dar el nu ştia cumsă se debaraseze mai repede de ei. După mai mult de o lună, câinii şi-au dat seama în sfârşit că nu au cu cine să se înţeleagă şi s-au mutat în preajma altor oameni care îi iubesc ţi îi îngrijesc.

Nemernicul…nemernic rămâne. Îl văd deseori. Avea pe vremea aceea o maşină dacia veche, cu un număr de înmatriculare într-o combinaţie de trei litere „JME”, ceea ce mi-a declanşat rapid expresia:”JALNIC MAI EŞTI!”. În maşină avea o icoană şi alte semne care arătau că ar fi un om cu frica lui Dumnezeu, un om credincios, însă nimic nu este adevărat, după cât rău a făcut. Acesta nu este  om, ci este o creatură josnică, are creierul amputat şi este incapabil de a conştientiza ce înseamnă dragostea sau bunătatea.

Şi dacă ura împotriva animalelor nicicum nu se poate schimba, nu-mi rămâne decât să cred şi să sper din adâncul inimii că dragostea faţă de tot ce este viu pe acest pământ, este cu mult mai puternică  şi vă mărturisesc că dorinţa mea cea mai mare este ca indiferenţa unora să se transforme în dragoste şi să nu mai existe poveşti triste despre vietăţile din preajma noastră.

 

 

autor Adina Lozinschi

Anotimp sufletesc / Trăiesc în privirea ta / Oftat închis în auz, autor Renata Verejanu

 

în memoria mamei Ana

 

 

Așa senină ploaie am văzut o singură dată:

Ascunsă de copii, plângea în sine mama…

Și zarea înalt aprinsă de-atunci e înlăcrimată,

Și plânge uneori fără să-și deie seama:

Ce anotimp domnește în vorba omenească,

Și cum se simte spicul în ochi-aprinși rodit?

Nereținându-și jalea,

fulgerul trimis e să lovească

Cerul sufletesc de nori răutăcioși acoperit.

Așa senină ploaie… dar uite că nu trece,

Ci în dureri adânci pâraiele-și revarsă,

Și îmi rănește graiul dansul ei cel rece –

Și eu, copil naiv, o tot adun în plasă,

Așa cum ochii mamei îi tot adun în mine

Cu tot ce au văzut în viața lor frumoasă, –

Dar ochii părintești, în loc să mă aline,

Mă izgonesc în ploi, să fiu mai sănătoasă.

 

Trăiesc în privirea ta

Eu trăiesc în fereastra închisă de obloane

Să nu vadă cerul că-s eu către drum.

Timpul mă împinge, flămând de coroane

Crescute pe dinlăuntru a tot ce îţi spun.

Inima zilei deschide a sa carte

La pagina scrisă de acum un an,

Si crede că-s mănunchi de glume curate

Neimportante pentru vre-un plan.

Ci eu trăiesc în fereastra ta, vis devreme,

Soarele întinde umbra-mi pe pereţi.

Nenumărate patimi cearcă să te cheme –

Să nu fugi de-acasă, cer de dimineţi.

Eu trăiesc în fereastra ta, şi când e noapte,

Şi-n corp îmi dă năvală gândul tău, senin:

Nu lăsa privirea să-mi ducă anii departe

Că-n geamul tău deschis pot să nu revin.

Oftat închis în auz

Mi-am turnat vorbele în palme, poftiţi:

Voi, patru anotimpuri flămânde de mine,

Serviţi.

Istovită de anii mei, nu încap în nici o oglindă

A celor patru zări; ca focul în lemne

Surâd blândă.

Oftatul, din suflet eliberat, s-a închis în auz,

Nu-l goneşte nici o rugăciune, nici o sudalmă –

Preludiu confuz.

M-am răspândit ca un zbor neterminat

Din casă în casă, din palmă în palmă –

M-am înălţat

În numele de Mamă.

 

 

autor  Renata Verejanu

pictura Constanta Abalasei-Donosa

Cartea, autor Militaru Corina

 

Cartea

            Draperiile de culoarea untului, mătăsoase, mai mereu trase, împietreau sufrageria Monicăi  într-o înserare continuă. Nici lumină, nici întuneric. Nici viaţă, nici moarte. Mobilierul simplu, dar ales cu gust, abia se distingea. O canapea din piele maro ciocolată, două fotolii la fel, o măsuţă din sticlă cu obişnuita cană de ceai pe ea, şi multe poliţe ce se împleteau în zigzaguri pe peretele din faţa canapelei, pline de cărţi. Lângă fereastră o mică seră, cum îi plăcea Monicăi să numească locul unde aşezase câteva plante ornamentale, plante ce parcă se obişnuiseră să se hrănească din semiîntuneric ca şi stăpâna lor.

–        Moo! Unde eşti? Uff, iar ai tras draperiile!

Monica tresări şi se ridică din fotoliul unde cu ochii închişi îşi lăsase mintea să alunece în trecut, aşa cum obişnuia să facă, mai ales în ultimul timp.

–        Ce faci? o întrebă privind-o cu reproş, Anca, fata vecinei.

O cunoştea pe această tânără de când se născuse, acum douăzeci de ani. O văzuse crescând, o ajutase de multe ori cu temele în şcoala primară, apoi îi fusese profesoară de limba română în liceu. Pentru Anca ea era Mo, după cum îi stâlcise numele când începuse să vorbească. Nu trecea zi fără s-o viziteze măcar o dată. Monica o învăţase să iubească cărţile, arta, îi dădea sfaturi, iar Anca îi dăruia câte o gură de aer proaspăt. Trecea ca o pală de vânt spulberând semiîntunericul blazat în care trăia ea.

–        De ce faci asta, Mo? întrebă Anca în timp ce strânse draperiile, lăsând loc luminii să inunde camera.

–        Ce fac?

–        De ce te îngropi în fotoliul ăla? Eşti încă tânără!

–        A, da! De când voi ăştia mici consideraţi un om la cincizeci de ani tânăr? Îî? întrebă Monica înviorată de prospeţimea fetei.

–        Eu nu gândesc aşa!

–        Bine, bine! Hai să mănânci ceva!

–        Nuu! Am mâncat acasă! Am venit să-ţi povestesc. Azi am cunoscut un băiat…

Anca povestea însufleţită iar Monica privea chipul ei luminos, ochii aprinşi de nerăbdarea de a simţi dragostea adevărată. Există pentru fiecare un moment magic. Ea trecuse pe lângă el, incapabilă să-l prindă. Cunoscuse acea dragoste, dar nu avusese curajul s-o trăiască până la capăt. Fugise şi de atunci viaţa ei cursese în zadar purtând în ea un gol imposibil de acoperit. Îşi amintea cum îl întâlnise pe Lucian. Îl ştia de mult timp. Mergea foarte des, pe vremea aceea, la teatru. Îi admira talentul şi nu numai. Încă tânăr, era un bărbat înalt, bine clădit şi foarte frumos. Avea carismă. Nu scăpa nicio piesă în care juca el. Acum se mai strecura câteodată în sala teatrului, doar ca să-l mai vadă puţin. Mereu cu grija să nu fie observată.

Îşi amintea că, voia să invite la cercul de literatură din liceu câteva personalităţi artistice printre care şi un actor de la Teatrul de Stat. Astfel, după un spectacol, căutându-l pe directorul teatrului pentru a-i cere ajutorul, se văzu deodată faţă în faţă cu Lucian. Acesta îmbrăcat încă în costumul de pe scenă se grăbea către cabine şi văzând-o dezorientată îi spusese uşor teatral, crezând că vrea un autograf,

–        Cu toată dragostea, frumoasă domnişoară! Dacă-mi daţi un pix şi…

–        Pentru? întrebase Monica încruntându-se uşor.

–        Autogr… nu asta voiaţi?

–        Şi cine sunteţi dumneavoastră, mai exact? întrebase Mioara şi văzându-l undeva la câţiva paşi pe domnul director, un actor mai în vârstă, se dusese spre el zâmbitoare.

După acea primă întâlnire, din întâmplare sau nu, Lucian fusese actorul ce se alăturase proiectului ei. A doua întâlnire îi dezvăluise un om manierat, fin, cu un simţ al umorului foarte dezvoltat, liber şi extraordinar de inventiv. Au urmat alte, şi alte, întâlniri. Privind în urmă Monica a realizat că se îndrăgostise de la prima atingere a privirilor lor. Era totul perfect, atât de perfect încât teama de a nu pierde acea magie, a făcut-o să refuze căsătoria cu el. Atât de frică i-a fost de momentul în care el, înconjurat de atâtea admiratoare, ar fi uitat-o, încât a preferat să rupă ea visul gândind că se protejează de o suferinţă viitoare. Apoi îşi dorise să se întoarcă, să-i spună că a greşit, dar orgoliul n-o lăsase. Timpul se scursese  refuzând să aştearnă balsamul uitării peste inima ei. El se căsătorise după doi ani şi divorţase după alţi trei.

Anca plecase de mult. Nu apucase să-şi termine povestea despre băiatul întâlnit pentru că o chemase mama ei, dar promisese că revine mai pe seară. Monica se întorsese la fotoliul ei şi la semiîntunericul în care se simţea bine. Se resemnase de mult. I se părea prea târziu pentru orice. Acum. Dar ce-ar fi fost dacă… Se ridică şi alese dintre cărţi una aproape ascunsă vederii. De format mai mic decât cel obişnuit, legată îngrijit, cu coperţi din piele fină verde închis şi cu marginile paginilor aurii. Era cadou de la Lucian, făcută la comandă special pentru ea, cuprinzând toate poeziile dragi ei. Un dar cum numai el putea face. O mângâie uşor cu palmele, se întoarse în fotoliu, aprinse veioza ca o floarea soarelui cu petalele aplecate şi începu să răsfoiască. Se opri asupra unui poem. Citi, reciti de câteva ori, apoi îndoi colţul paginii, încălcând fără să-şi dea seama codul ei de reguli cu privire la cărţi, o închise şi se adânci în gânduri. Ultimele versuri pluteau în mintea ei „Dar dacă nu rişti nimic, Nu faci nimic, Nu ai nimic, Nu eşti nimic…”(*) O ardeau. „Of, de-aş putea s-o iau de la început!…” îşi spuse simţind cum regretul îi muşcă sufletul.

 

***

            Monica intră în casă, îşi aruncă geanta pe canapeaua din sufragerie şi se scufundă în fotoliul ei preferat. Nu ştia ce este cu ea. Ar fi vrut să creadă că lucrurile sunt limpezi aşa cum spunea Maria, prietena ei, dar le simţea complicate. Se prefăcuse că-i este rău când Lucian o ceruse în căsătorie. De fapt chiar îi era, făcuse un atac de panică. El o înţelesese, amânase discuţia pentru a doua zi, o adusese până în faţa blocului, ea insistase s-o lase acolo, pentru ca apoi să fugă la Maria. După două ore de discuţii, singura concluzie la care prietena ei ajunsese era că ea, Monica, are nevoie de un doctor.

–        Dacă ţi-e frică de suferinţă, de ce ai mai început relaţia? Ce se întâmplă dacă te căsătoreşti? Necăsătorită nu poţi să-l pierzi? Nu te înţeleg! fusese ultima replică a Mariei.

Nu ştiuse ce să răspundă. Apoi se revoltase pe prietena ei. Ce era aşa de greu de înţeles? Fusese lângă ea când de la perfecţiune ajunsese la dezastru, când din nori ajunsese direct în noroi. Ştia cât de greu îşi revenise după ce-l găsise pe fostul ei soţ în pat cu… nici nu mai conta cu cine! Nu, nu mai voia să treacă prin aşa ceva.

Auzi o bătaie în uşă, apoi aproape se rostogoli în casă, Anca, fetiţa vecinei, foarte dragă Monicăi. Aceasta veni în viteză, se aruncă în braţele Monicăi, îşi puse mânuţele pe obrajii ei şi frecându-i uşor a alintare o rugă,

–        Mo, vleau o poveste! Îmi spui? Te loog!

–        Da, puiule! răspunse Monica şi în timp ce-i povestea copilei despre lumi miraculoase îşi recăpătă calmul.

După ce Anca plecă, gândurile începură iar să roiască în capul ei. Se uită în jur căutând un punct de sprijin. Privirea i se opri pe cartea primită în dar de la Lucian. Mereu la îndemână, pe măsuţa dintre fotolii, conţinea poezii dragi ei, balsam pentru suflet. O luă gândind că îi face bine să citească din ea. Cartea se deschise la o pagină cu colţul îndoit. „ Off, Ancuţă, Ancuţă!” îşi spuse Monica convinsă că fetiţa umblase neatent cu cartea ei. Gândul că trebuia s-o înveţe pe Anca să păstreze cărţile, rămase atârnat undeva în aer, atenţia ei fiind concentrată pe câteva versuri.„Dar dacă nu rişti nimic, Nu faci nimic, Nu ai nimic, Nu eşti nimic…”

*  Riscul de Rudyard Kipling

 

Decembrie 2012

autor  Militaru Corina

 

 

Poeme de Angela Nache Mamier

mă trezeşte mulţimea

în frâul lacrimilor abia timide oprelişti
sunt femeie am îndatoriri
viaţa frământată nu-mi aduce nimic
nici ploaia îndărătnică
nici aşezarea montană
mi-e frig şi mă frâng fără stăpânire de sine
să cred în ceva în versuri în oameni
în gesturile automate
în aşteptare
suflet rupt
mă trezeşte mulţimea
rinoceraşii
supraomeneşte încerc să le semăn
să funcţionez
cum să uit tristeţea vălul singurătăţii
crâncena zbatere între viaţă şi moarte
chipul şters al iubirii blânda icoană
purtată de sângele amintirilor blând
acoperind în răstimpuri
coşul pieptului tânăr rănit
nu poate fi viaţă nefericirea
nici acesta oarecarele meu sfârşit

mi-aş dori un sânge rebel

mi-aş dori un sânge rebel
peste universul întins necitit
mi-aş dori tâmple fără grele amintiri
vă mai spun ieşiţi din impas nu ca mine
daţi cu picioarele-n
piatra grosolană a singurătăţii
fericirea este de esenţă divină
câţiva zei nu-i aşa ostenesc pentru asta
vezi aceste vitralii
din aerul alipit luminii din catedrale
ar putea cuprinde câteva
din poveştile noastre
cândva binefăcător de naiv colorate

 

elastice faceri în trunchi
sufletul sprjinit elastice faceri în trunchi
ritmice taine din care n-au cum rămâne şi resturi
totul se-mparte egal braţe fluturii pielii
însufleţitul cântar
în care cad ca trăsnite de bine
seminţe ademenite de lume
las pământului oricum ceva
cum strigam aş fi dat înapoi
să m’acopăr un timp
să amân iminentul impact
preţul celui mai palpabil destin
sigur nu mai sunt aceeaşi fiinţă
astăzi vă cred mai puţin
fapta şi clipa te-ncearcă şi schimbă
nimeni nu ştie cum recunosc şi cum simt
izul amăgitor dar sublim
urmele fragede
nu mai sunt ale tale
ele pot fi ale altei femei
ale altui bărbat
lutul dragostei lor
modelându-le pruncul ca trup

 

 

autor   Angela Nache Mamier 

Pe pămînt străin, autor Costi Arcu

 

              N-am reușit la automat și am fost nevoit să merg la biglietteria. Uno biglietto spre Arezzo, cer. Nu știu cum se spune în italiană vă rog, dar să nu uit măcar de grazie. Un domn în vîrstă, cu pleoapele inflamate de conjunctivită, mă servește. Grazie. Omul încuviințează zîmbind. N-am înțeles ce a spus, însă pare amabil. Numai să nu uit de compostare, m-a atenționat și doamna Gina să am grijă. În Italia, înainte de a urca în tren, ești obligat să compostezi biletul pe peron. N-am reușit să pricep care este sancțiunea dacă te găsește cu biletul nevizat. Observ că trenul meu va pleca de la binario șapte. E în regulă. Am de așteptat mai bine de o oră și casc gura învîrtindu-mă prin gara uriașă. Îmi cumpăr de la un chioșc un sandvici sau panino de patru euro și aștept partenza. Încerc s-o dau pe italiana. Mă emancipez zi de zi.

Cînd se apropie ora plecării, merg pe peron. Trenul se află la linia șapte și identific ușor vagonul cinci. De pe culoar, reușesc să descopăr compartimentul în care am loc. E vraiște. Observ că sînt vreo trei copii și cîțiva adulți. Se vede că vin de mai departe, nu au urcat în Roma. Sînt instalați comod, somnoroși. Probabil voi rămîne pe hol să admir peisajul, nu are rost să-i deranjez. Numai că se circulă mult pe culoar și vreau să scap de rucsac. La urma urmei am un loc plătit, n-am să stau cu bagajul în spate.

Intru în compartiment și spun frumos buongiorno, încercînd să găsesc pe sus un loc unde să-mi așez bagajul. Nimic. E o harababură de nedescris, numai bagaje desfăcute și împrăștiate. Cer din priviri ajutor, însă nimeni nu se sinchisește. Un individ cu privirea fixă pălăvrăgește ceva către doamnă grăsuță de lîngă fereastră. În fața ei se află o pereche ceva mai tînără, care participă la discuție cu destulă reținere. Tocmai vorbărețul nervos se află pe locul meu, dar face abstracție totală de mine. E prins în discuție și tot arată ceva spre copii, trecîndu-și mîna prin părul vîlvoi. Probabil îi face reproșuri soției sale, nu-mi dau seama. Sau se referă la mine, nu exclud. Orice ar fi, nu mi se pare corect să stau cu rucsacul în spate vreo două ore sau cît o mai fi durînd călătoria. Întind biletul și-i fac semn că îmi ocupă locul. Dintr-o dată am pus paie pe foc. Macaronarul își scoate biletul, îl agită prin aer și pornește să turuie pe alt ton. Oach! se strîmbă apăsat, stranieri sporchi…, nu înțeleg din tirada lui decît această sintagmă. Îmi dau seama că nu-mi înalță cuvinte de laudă, solo stranieri, sporchi etc.! Mama mă-ti de măgar, îi șuier printre dinți, te bag în mă-ta etc. etc.! Tot cuvinte unul și unul extrase dintr-un vocabular select. Constat cu uimire că am început să devin grosolan. În nici o împrejurare eu nu înjuram și nu foloseam cuvinte murdare. Nici nu gîndeam în argoul ăsta jegos. Acum însă descoperisem o adevărata voluptate să-i șuier macaronarului insulte și mizerii. Acela continua să melițe despre stranieri care îi provocau lui atîta disconfort, degeaba încerca doamna să-l tempereze. Mi-ar fi plăcut să-i dau un pumn în gură numai să-l fac să tacă. Mă călca pe nervi cînd pronunța cu dispreț (și ură, mi se părea) cuvîntul stranieri. Era un porc de cîine.

Din fericire, n-am apucat să-i dau cîteva între ochi, așa cum mă îndemnau instincte atavice. Atunci a fost cînd a intrat controlorul și, cum obișnuiește tagma asta pretutindeni în lume, ne-a cerut să-i prezentăm biglietti. În fața autorității, apriga dorință de a-i rupe broscarului fălcile s-a stins în bună măsură. Mi-am dat seama că aș fi intrat în mare belea dacă ajungeam în fața carabinierilor însoțit de un italian de-al lor cu maxilarele fracturate. Numai să fi dat peste vreun fascist din ăsta și printre carabinieri, că nu mai scăpam din beciurile poliției cîte zile aș fi avut. I-am întins controlorului biletul și i-am spus răspicat pe românește că jegul acela refuză să elibereze locul. Nu vă spun cît de repede a înțeles piticania situația dezagreabilă în care se găsea un oaspete de vază al Italiei. Tipul era un brunet cu mustața cănită și buze subțiri, un cocoșel italic, dacă pot spune astfel. Impresionat de modul tranșant în care promovam limba maternă, a examinat rapid cele două bilete și fața tuciurie i s-a luminat pe loc. Mi-a restituit biletul făcîndu-mi semn că locul îmi aparține și s-a dat la tipul agresiv. Tonul acestuia se mai înmuiase, însă își continuă tirada presărată cu invective, stranieri sporchi etc. Doamna încerca să-l calmeze, dar parcă punea gaz pe foc. Era probabil învățat să procedeze așa în locuința lor și uitase să-și lepede proastele obiceiuri la plecare. Mi s-a părut că situația va rămîne la fel de nelămurită și măgarul ăla va continua să mă înjure pînă la destinație. Numai că mititelul reprezenta autoritatea și ținea să o arate față de doamne. S-a întors din ușă și i-a spus recalcitrantului cîteva cuvinte cu voce scăzută, din care n-am înțeles o boabă. Dar formula mi s-a părul magică pentru că fiara s-a înmuiat dintr-o dată și s-a cărăbănit ostentativ pe culoar.

M-am așezat cu destulă reținere, gîndindu-mă că micii broscari mă vor urî pe veci pentru că le-am dezonorat capul și mîndria familiei lor. Că în manualele de istorie se va consemna victoria prin șiretlicuri și trădare repurtată de un străin nemernic asupra unui reprezentant ilustru al națiunii italiene etc. Bine măcar că n-am dat de înțeles că sînt român, din cîte am băgat seama nu avem o faimă strălucită pe acolo. Dar nu s-a întîmplat nimic rău. Dimpotrivă, copiii se zgîiau la mine cu interes. Le apăream probabil ca un șarpe cu ochelari băgat într-un recipient din sticlă. În partea opusă, lîngă maică-sa, se afla o fetiță blondă, cu ochi verzui-albaștri, de vreo nouă, zece ani. A schițat un zîmbet în direcția mea, reprimat rapid ca pe un gest de gravă erezie. I-am răspuns la fel de imperceptibil. Aveam un complice în tabăra adversă. Peste cîțiva ani această copilă se va desface înflorind într-un trup de irezistibilă feminitate, gen Claudia Cardinale, însă părea improbabil să am atunci acces la nurii ei. Acum eram zeu, mai departe nu puteam fi sigur de nimic. Înfruntarea din care ieșisem victorios mă făcea să simt că trăiesc. Eram un mascul învingător. Viața e o luptă continuă, mi-am șoptit cu satisfacție în barbă, iar nu lîncezeala în care m-am scăldat pînă acum. Presimțeam frenezia care m-ar fi încercat vărsînd sînge de macaronar.

Numai Flu-Flu părea posomorît. Își pîlpîia luminițele prin fața ochilor mei, încercînd să-mi abată gîndul de la confruntări sîngeroase. Și, la drept vorbind, pe vremea aceea nu aveam pic de experiență în băutul sîngelui de italian. Îmi plăcea vinul lor, dar nu și sîngele. Nu venisem aici pentru a declara război Italiei ori să mă iau la trîntă cu Berlusconi magnificul. De ce nu mă comport civilizat? îmi striga trăgîndu-mă de mînecă universitarul care căuta să-și facă loc tot mai în față. Își revenise din moartea clinică în care a zăcut cîțiva ani și dădea din coate încercînd să treacă de celelalte personaje îngropate în mine. M-am calmat de îndată, nu-mi venea la socoteală să fiu văzut de vechile mele cunoștințe în starea aceea de surescitare.

Și nici nu era cazul să forțez lucrurile. Făcusem dovada că știu să-mi apar drepturile, nu eram un simplu peregrin pe care îl poți muta de ici, colo, cum ai chef. Rămăsesem cu rucsacul în brațe, renunțînd să mai scot laptopul. Tipul de lîngă fereastră, un ins slab și chel, îmbrăcat la costum maro și cămașă bleu descheiată la guler, a schimbat cîteva cuvinte cu doamna din față. Priveau îngrijorați bagajele împrăștiate în compartimentele de sus, parcă ar fi fost drobul de sare. Mi-am dat seama că oamenii sînt în căutarea unei soluții inginerești. Chelul s-a săltat de pe locul său și a înghesuit bagajele desfăcute, făcîndu-mi semn că pot să-mi așez rucsacul. OK, grazie. Molto grazie, îi spun. Prego, spuse acela. Nu pricepeam bine ce vrea să însemne prego, deși mai auzisem cuvîntul. Probabil corespunde expresiei „cu plăcere” din limba română, am presupus. Am săltat rucsacul pe suportul de deasupra și mi-am înfipt privirile în fereastră cu gîndul de-a admira peisajul. Nu știam cît mai durează drumul pînă la destinație. Am ridicat din umeri, ce importanță avea? Îmi puteam permite o clipă de relaxare. Habar n-aveam cine mă așteapta și dacă mai exista o destinație pentru mine. La ce să mă grăbesc? Mergeam pe mîna destinului.

Un timp prin fața ochilor mi s-au derulat imaginile ruginii ale toamnei, peste care din cînd în cînd se suprapuneau pete de un verde întunecat, cladiri, întreprinderi, din nou pășuni dezgolite, oi și capre, cîteva vaci în stînga unui șir de chiparoși, toate într-o învălmășeală tot mai grăbită. Simt că mi se închid ochii și pe retină îmi apare macaronarul acela sărit de pe fix, care își tot trece mîna prin părul rar, în dezordine și imediat și-o aduce în față privind-o cu stupefacție, de parcă ar fi făcut nu știu ce descoperire. În paralel, se simte o tensiune enervantă, pînă cînd intră un controlor cu mustață uriașă, îl înșfacă de guler fără o vorbă și-l aruncă pe fereastră din goana trenului. Nu știu ce rol joc eu în toată povestea, însă mă simt bîntuit de vrednicie de parcă aș fi înfrînt o întreagă armată ostilă. Mă simt personaj pozitiv, un erou. Și sînt încredințat că bătrîna Katy ar fi mîndră să afle că îmi arăt mușchii prin străinătate. Am totuși certitudinea măgulitoare că i se vor transmite ziarele occidentale ce relatează în amănunt isprăvile mele. Și că toate astea vor fi cuprinse mai tîrziu într-o nouă odisee.

Ca și cum m-aș rostogoli dintr-o altă lume, revin în prezentul lipsit de strălucire. Îmi dau seama că surîd, iar micii broscari (mormolocii, îmi spun, și abia mă abțin să nu izbucnesc în rîs) mă urmăresc din priviri. Probabil se minunează că un șarpe cu ochelari poate zîmbi. După ce le-am izgonit din compartiment tatăl sau, mă rog, tutorele ori însoțitorul, acum mă distrez. Lîngă fata cu potențial distructiv printre bărbați stă un țînc de vreo trei ani, mucos și cu fața rotundă ca o minge de fotbal de pe San Siro. E blond, puțin transpirat și cu părul vîlvoi, copie minusculă a fascistului de pe culoar. Pare totuși teafăr la cap, măcar nu-i ies ochii din cap înjurînd străinii. Pilotează un avion purtîndu-l în viteză spre fața soră-si și înapoi, țipînd bucuros u-uuuu-u-uh! volare, u-uuu-uh! Agitat și fericit pentru că toți ochii sînt îndreptați spre el. Presimt că se va produce pozna și va sparge buza copilei. Intuind pericolul, doamna intervine interpunîndu-și mîna. Surprins de alianța brusc încheiată, scandalagiul încearcă să-și ia elan mai larg și scapă din mînă avionul care aterizează izbindu-se în piciorul meu drept. Fața mi s-a schimonosit de durere, mi-am prins fluierul piciorului cu mîinile și am început să urlu de durere. M-am silit să nu scot totuși nici un sunet, însă micul macaronar n-a sesizat manevra și a continuat să se holbeze la membrul schilodit. Părea o grea pagubă colaterală care nu putuse fi luată în calcul nicidecum. Contorsionat de durere, am ridicat avionul agresiv și i l-am întins zîmbind pe neașteptate. Nici nu bănuise, era ziua surprizelor pentru el. Dar a priceput imediat că a fost tras pe sfoară, am citit asta în ochii lui, ca dovadă că mormolocii sînt foc de inteligenți. Cu ușoară reținere, și-a luat arma și a izbucnit într-un rîs năvalnic, înviorîndu-i și pe ceilalți. Mi-am dat seama că devenisem dintr-o dată simpatic. Se observa în privirile lor că nu mai eram șarpele cu ochelari.

Mi-am scos biletul și am verificat ora de sosire în Arezzo. Arrivo, învățasem cuvîntul pentru sosire la Termini. Potrivit orei afișate pe telefonul celular, făceam mai puțin de un sfert de oră pînă la destinație. Era momentul să-mi pregătesc retragerea. Privesc pe fereastră și văd cîteva clădiri răzlețe cu aspectul unor făbricuțe sau ateliere, semn că mă apropii. Îmi iau rucsacul și cînd deschid ușa mă întorc strigîndu-le ciao, ragazzi, addio, bambini! Omul meu se află la fereastra de alături și întoarce capul suprins din cale afară cînd își aude progeniturile urîndu-mi cele bune. Eu continui să pun gaz pe foc și le fac semne din mînă, adio, mici broscari, cred că ați pus-o cu fascistul ăsta. Figura sa uluită mi se pare chiar simpatică. L-am lucrat la marea artă, un șiretlic demn de o vulpe ca Decebal, mă asigur. Nu-i puțin lucru să faci pact cu aliații dușmanului și să-l lași în pielea goală. Manevra asta ar trebui să fie preluată în toate manualele de strategie militară. Și pentru a isprăvi treaba, îmi fac rapid un plan de bătaie, calculînd că aș putea, în trecere, să-i ard una la gleznă pentru a mă revanșa față de întreaga lor familie. Desigur, operațiunea trebuie însoțită de un pardon cu sonor puternic. Prin înghesuiala asta nu ai cum evita unele mici și scuzabile incidente. Renunț la gîndul agresiunii în ultima clipă. Dă-l în mă-sa. Am destule pe cap, numai o încurcătură îmi lipsește acum.

Și drept dovadă a pașnicelor precepte după care mă călăuzesc, am coborît prin partea opusă a vagonului, evitînd practic un conflict de proporții. Măcar și pentru atît, și domnii de la Stockholm ar trebui să califice gestul meu drept simbol al bunelor intenții, considerîndu-l o serioasă opțiune în acordarea Permiului Nobel pentru Pace. Pe peron e aproape pustiu și bate un vînt rece. Au mai coborît vreo șase persoane ce dispar pe niște scări. E un pasaj subteran prin care se ajunge în sala de așteptare a gării. Mă mai învîrt puțin dezorientat și o pornesc pe aceeași rută. Nu mă așteptam totuși să fiu întîmpinat cu flori pe peron. Traversez un tunel dezgolit, urc niște scări și intru în gară, stazione pre limba lor. E o încăpere modestă. Dacă n-ar exista automatele pentru bilete, ai putea crede că ești în stazione din Dorohoi sau Tecuci. Se află mai mulți oameni aici, unii cumpără bilete, alții stau în așteptare lîngă bagaje, însă nici unul nu pare interesat de ilustra mea persoană oricît mă agit încolo și încoace. Nu mi-i nici foame și nici frig, nu sînt grozav de obosit, mă apasă numai o senzație dezagreabilă. Pare aiurea să aștept nu știu cît pe nu știu cine în gara asta amărîtă. Dacă îl aruncam din tren pe nemernicul ăla, acum eram bine mersi la poliție și probabil mă alegeam cu un scaun și un ceai cald. Și, în mod sigur, cu un acoperiș deasupra capului pentru noapte.

N-a fost încotro, m-am văzut nevoit să recurg la soluția extremă. N-aș fi vrut să-l sun eu pe acel misterios Luigi (părea să fie numele conspirativ), sperasem că mă va aștepta la gară. Așa am dedus din ultimele mesaje electronice primite de la Anca. Și atunci mi s-a dezvăluit dintr-o dată realitatea nudă. Nu mai eram nici universitar și nici ziarist, ci un terchea-berchea urmărit de oameni răi, capabili de orice. Exilul însemna protecție numai dacă te dădeai cu totul la fund și nu scoteai sub nici o formă capul de la cutie. În rest, te aflai într-un pericol perpetuu. Ei țineau morțiș să controleze și aici oamenii pentru că voturile ăstora contau mult. Nu mai departe, la ultimele alegeri au înclinat decisiv balanța în favoarea președintelui în funcție.

Scot mobilul și caut numărul lui signor Luigi. Eu jucam rolul lui Cezar prin părțile astea. Cezar Mihali din Beiuș. Deși în viața mea n-am trecut prin Beiuș. Mă rog, astea sînt neajunsuri pe care ești nevoit să ți le asumi cînd te afli sub acoperire. Simt o ușoară reținere, însă am fost asigurat că Luigi vorbește româna. După cîteva apeluri, aud în telefon – Pronto, buon giorno! Mă zăpăcesc pentru moment. Dincolo e o cucoană, iar eu urma să iau legătura cu acel Luigi. Pronto, con chi parlo, scusi? Pronto, pronto, îl caut pe don Luigi, madam, spun descurajat. Don Luigi! Aaa, Luigi? se interesă doamna. Cine îl caută ? Constat bucuros că a dat-o pe românește. Cezar din Beiuș, cum cine? Înțeleg că sînt aproape de țintă. Cucoana se interesează unde mă aflu. Mă asigură că în jumătate de oră un Opel gri închis va parca în fața gării. Am senzația că sînt Agentul 007.

***

(Fragment din romanul Legiunea română, în lucru)

 

autor  Costi Arcu

cercuri pe ape (jam session), autori Mioara Băluță și Liviu Ion Dragoș

cercuri pe ape

(jam session)

 

 

 

autori Mioara Băluță și Liviu Ion Dragoș

 

 

 

 

 

aerul acesta nu este decât

o poveste spusă timpului

oare va ști cineva să inventeze

ceea ce vom deveni

poate cel ce ar stropi cu vin un pumn de tărână

împărțind orezul și grâul în clipe

prinse în palma unui copil

să rămânem aici

să respirăm

câte cuvinte atâția pești sclipind

 

poate aceasta e viața pe care o recunosc

săgeată printre rânduri

imperfect în chipul tău căutându-se

fierbinte invizibil învață-mă tu

cum să fac un pod peste noi ape…

 

 

*

se aruncă lumânări de fier

săgeți în noapte

geniali sunt ochelarii care măresc

realitatea cuvintelor tu crezi

că ar putea fi pâinea de care te sprijini

ca o bucată de cer și capul

ca un mâner de șarpe acum

 

stau într-o cafenea și aștept lumea

să se ridice ca aburul gratiilor

rotunde numai dincolo de fereastră sunt

lanțuri uriașe care tac ori cântă

ca și cum două zile ar fi o lună

de la început și până la sfârșit o poezie…

 

 

 

 

*

 

mă sperie putrezirea lemnului

și umărul pământului atins cu fruntea

nu mai sunt sigură dacă

iarba are sâmburi sau semințe emotive

păreri despre moarte

vreau să-mi spună și mie cineva hai vino cu mine

să

împărțim lumina în cercuri și

cercul în rune

frica mea are flori în brațe

se trezește înaintea mea

și se lasă ca o piatră

peste lucruri …

 

 

*

 

astăzi s-a acordat în sfârșit

premiul nobel pentru cei ce au

descoperit frica

 

”frica mea are flori în brațe

și se trezește înaintea mea ”

 

și eu aș vrea să-i fiu atunci

pământ de flori sub ape

și peste ziduri străzi

iubind să-i fiu o altă lume

pe unde bate vântul cel mai tare

și totuși înaintea lui s-ajung la ea

să-i spun că străzile au sensul unic

pentru oameni și o statuie pentru

cei dispuși să se întâlnească acolo

unde chiar și statuile au nevoie de flori

de frică și dreptate Doamne cât…

 

*

 

ninge iar

de parcă tinerețea mea și-a început

de o sută de ani numărătoarea inversă

știe că singurătatea e o artă

pe care nu o mai putem învia

noi suntem deja depărtarea

ne ține trupurile flămânde

aristocratic sentiment cum ar fi să te afli

fără cuțit în fața pâinii

ca o ironie a sorții

în singurătate nimeni nu e părăsit

arta e să te lepezi de toate

și să intri în tine cu cineva atât de liniștit

cum intri într-un schit când vrei

să-i vorbesti lui Dumnezeu într-o

limbă pe care nimeni nu o înțelege…

 

 

 

 

 

*

 

singurătate înseamnă să dormi singur

singurătate înseamnă să nu dormi

să iubești cum nu iubește nimeni

să vrei și să nu poți în fine

singurătatea e importantă

 

sarutul să nu fie de sticlă

 

singurătatea nu dăruiește flori

așteaptă numai pământ și ploaie

poeme de citit hârtiei trăind

cu cerul înțelegi ce înseamnă

să rămâi neclintit

împăcat și fără regrete

 

atunci am râs când mi-am tăiat din ani

și vene…

 

 

*

 

 

puterea mea e ca un fir de ață învelit

în pâine și ceară de care

trag cu furie cei care vor să-l aprindă

altcineva îmi umple cu lumină încăperea

derutată mă agit ca un peștisor portocaliu

într-un pahar cu apă cred

că orice pisică înseamnă sfarșitul celor

o mie și una de nopți și doar două cuvinte

pe un ochi de hârtie

înghițindu-ne strigătul

și nu sunt de bronz nici de aur nici

lumina sau umbra unei medalii

 

puterea lumii noastre e aerul

care privește lumii celeilalte cerul…

 

 

*

 

 

în spatele ei aerul meu

e o piramidă întoarsă cuvânt

din carnea mea

cea mai puțină carne de pe pământ

 

îți spun ce e un pește și liniștea

care ne înghite ne separă aripile de vânt

la capătul piramidei aerul se folosește

de plamânii ei și mai puțin de puncte cardinale

 

orice mănăstire știe când iubești orice

religie știe cum se dezbracă și îmbracă cerul

cu păcate și clepsidre goale

 

 

 

 

 

 

*

 

în lumea noastră statică

părem mai grăbiți ca niciodată

și doar am renunțat pe rând 

la fumat 

apoi la euri

 

acum stăm fiecare în spitalul lui

privind ca niște bolnavi descumpăniți

un medic bolnav 

 

în centrul orașului se-aprind lumini

 

trupul mi se înconvoaie

se face arc în spatele faptelor 

transparente umbre lipsite de zid 

se apropie rostind încet

tot mai încet

numele pe care inima îl tipăƒ

 

nimeni nu aude nu răspunde nimeni

lumea e un spital în care

fiecare își bea liniștit ceaiul amar

cu lămâie  …

 

*

 

și brusc mi s-a făcut un dor cumplit

de-o noapte albă tu

la un zmeu copilul meu știe

stinge lumina și privește pe geam

când afară ninge

când afară e afară cu tine tu

peste orice urmă

de îndoială cu corpul tău electric

acoperit de-o pânză albă poți

să renunți la tot

să nu spui nimănui că nu era zăpadă

era doar o noapte banală

peste o sticlă spartă

nu mă-ntreba de ce …

 

 

autori   Mioara Băluță și Liviu Ion Dragoș

pictura Constanta Abalasei-Donosa

Mingea , autor Florin Dan Prodan

Mingea

 

Şi mingea se rostogoleşte se rostogoleşte

Roată de locomotivă pierzîndu-se în ceaţă

Spre gările haosului adunînd călătorii

Desenaţi pe pietre, cu nume dintr-o semn

Şi pălării din macii unui singur mormînt

 

Şi mingea se rostogoleşte se rostogoleşte

Versurile ei aruncate-s afară demult

Scuipate-s iar pe pămîntul tăcut

Linii de oţel din minele întîmplării

 

Şi mingea se goleşte se goleşte

Peste dealuri, suflete şi leduri

Dealuri întregi de ecrane muşcînd

Din noapte ca nişte ciclopi beţi

 

autor Florin Dan Prodan

 

 

Jazz / Schit de antracit , autor Valentin-Claudiu DOBRE

JAZZ

Am dedus că înecase
luna,
vinovata,
fântâna;
praf de argint se face rouă.
Aplecându-mă să cert,
apele ei se tulburară,
oglindind mânia zilei:
nevinovată rază fugară.
Căci gemetele adâncurilor
impurifică cristalul păcii
aşternut ca raţiune
letargică pe luciul apei.

 

SCHIT DE ANTRACIT
Aripile libelulei prinse de antracit
zbat să iasă în zbor ateu,
fărâmiţându-se de grabă.
Diamantine, pietroase şi
strânse buze plate o reţin.
Doamne,
n-are să scape singură.
Fii !! (nd) atât de bună,
roagă-te de-o lină
adiere.

 

autor Valentin-Claudiu Dobre

Miţa, autor Ion Toma Ionescu

Miţa

          (Fragment)

 

Ion Toma IONESCU

 

 

 

Să încep cu fetiţa vioaie, codiţe împletite, fundiţă roşie, mâinile zburătăcite deasupra capului şi privirea încrezătoare, străfulgerând cu o ideie mai repede decât ceilalţi ceaţa vreunei întrebări dificile ce cobora peste lume de la catedră? Sau s-o privesc direct pe scenă, o Cătălină firavă ce-şi flutura cu simţiri, peste capetele părinţilor, la serbarea de sfârşit de an, mărturisirea iubirii de Eminescu, ţinând la piept coroniţa pe care o dobândise şi, n-avea dreptul să i-o ia nimeni

– Numai inimă-n ea, nodul ăsta de fată a lui Mitică! Măcar la serbare, satul strâns ciopor în curtea largă a şcolii era dispus să-i uite porecla lui tatamare Tobârlan şi, acesta, în respectul general îşi lipea palmele mari, apăsat, într-un pocnet greoi, doar al lui, separat de restul aplauzelor, mustrându-se în sinea sa că o mai înjurase câteodată, când se grăbea seara pe după deal şi Miţa încă nu terminase de muls toate vacile.

– Lasă că-i prinde bine şi înjurătura că i se urcă la cap!

A uitat repede Miţa, clipele ei de glorie. I s-au luat şi vacile trecând în sarcina celei mai mici dintre surori, Veronica(Pe Miţa, a mică o striga ţăţica şi aşa i-a rămas numele sau ţaţa când s-au mai pus anii). Tat’su Tobârlan, o trezea din pat din viul nopţii, îi turna să se spele afară dintr-o oală de pământ, aplecată peste parmalâcul sălii cu mânecile cămăşii suflecate. Apa se stropşea peste braţele ei ce păreau subţiri, dar de fapt erau învârtoşate de muncă.

– Dă cu apă multă, nu-i purta de grijă că e destulă-n fântână! N-o strecura, ţine-o- n pumni şi spală jegul de pe faţă că azi vin boierii de la Bucureşti. Măcar curată să fii şi, grijă cum vorbeşti, doar când eşti întrebată şi să nu te-ntinzi cum ţi-e obiceiul că mă faci de râs. O lua cu el la vilă în fiecare zi. Nu pe firul Văii Pribii, că era de ocol. Traversau drumul un pic în stânga din faţa porţii, dădeau capacul sub nuc, tăiat în gard, la o parte, intrau peste un pârleaz în grădina Lucichi şi puneau capacul la loc. Lucica era a mică, un pic mai mare decât mine, nu se născuse în vremea aia de care povestesc. Maică-sa, o ştiam bolnavă, imobilizată la pat, n-o văzusem la chip niciodată în copilăria mea, iar taică-su, croitor, mojmondea toată ziua la Singerul lui. Îmi scapă acu numele lor de-aia am pomenit-o pe Lucica, chit că îi apucasem trăind şi, nu am nici pe cineva lângă mine dintre ăi bătrâni să-i întreb că s-au dus cu toţii. Ştiu însă bine şi eu drumul acela.

Poteca urma latura stângă a gardului care nu se închidea înspre pădure. Săream gârla Pribi, apa era mare doar când ploua şi strângea toate şuvoaiele de se umfla cât un râu, dar atunci trebuia s-o luăm de ocol. Poteca, după ce urcai, ţinea dreaptă deasupra gârlei, o porţiune printre copaci, până ieşea într-o margine. Numai ce părăseam concertul matinal oferit gratis de prim solişti orchestrei pădurii şi ieşind de sub bolta de stejari şi fagi se ivea soarele. În stânga, o livadă cu meri şi pruni întra până în potecă. In dreapta un aluniş tânăr îşi făcuse loc intrând şi el la rândul lui în pădure. Ne umpleam buzunarele cu alune aplecând crengile, direct din potecă.

– Hai Miţo că mai avem de treabă până vin boierii!

Tobârlan era un fel de administrator la vilă. Era chiar administratorul, doar că nu dormea acolo. De dormit dormea Policrad. acesta însă lăsase frâiele gospodăriei toate în mâinile lul tatamare, el îmbrăcând oarecum îndeletniciri boiereşti. Boier nu zic bine, e prea mult. Mai degrabă paznic şi casier, păstrând pentru sine să facă plăţile. Adus din oraş, om de încredere, Policrad nu se pricepea într-ale pământului, nu se băga nici la tocmeli, îi convenea ce-i zicea tatamare. Îi cerea din când în când socotelile, cu care se urca pe tren şi le ducea la Bucureşti. Când veneau boierii la vilă, preţ de câteva zile la odihnă cu musafirii, aceştia îi chemau să pună ţara la cale, pe amândoi.

După ce a venit democraţia şi s-a restricţionat vila, lui Policrad i-au lăsat comuniştii două camere într-o clădire anexă, rămânându-i în continuare meseria de paznic. Vila era prea mare şi departe de sat, nu se hotărâseră pe moment la ce s-o întrebuinţeze.          Nemaifiind boieri, ăştia de la noi citiseră timpul probabil, erau previziunile sumbre în ţară dar au reuşit să plece la timp. A plecat şi tatamare să-şi facă alt rost. A cumpărat în luncă ceva pământuri, s-a judecat cu ferma şi cât a trăi le-a stăpânit transformându-le în grădină de zarzavat. E mult de povestit, o vom face trag nădejde dacă va fi timp.

De la Vilă, aşezată într-un luminiş înconjurat de trei părţi de pădure, un drum îngrijit dădea în şoseaua principală ce unea Piteştiul de Curtea de Argeş. Când eram copil doar o porţiune de câteva sute de metri era asfaltată în Merişani, de la gară până la parc unde stătea Lupeasca cu casele. Lipăiam alergând cu picioarele goale pe şosea când duceam vitele la păscut în luncă.

Am înţeles de la ţaţa, mătuşa mea Miţa, despre care vreau să povestesc, că acea porţiune se asfaltase din porunca regelui. Nu sunt sigur dacă nu cumva fabulez, dar mi-a rămas în minte, din auzite. Când se oprea trenul în gară, se aşternea un covor de la scara vagonului pentru ca încălţările elegante ale lui Carol să nu se umple de praf. Viguri întregi dintr-un covor roşu, dacă o fi fost cu adevărat, se derulau până-n spatele gării la şosea. Acolo alaiul urca în şarete duse de cai al căror galop pe asfalt ţintuia aerul încărcat de mirosul de mere ce venea din livadă până la parc. Ţin minte vag, că pe Valea Boierească într-o curte, sub o polată, am prins chiar o caleaşcă frumos încrustată cu canapelele din piele, dar murise vizitiul si nimeni n-a mai ieşit cu ea pe uliţele satului. După un timp s-a topit şi acea imagine.

Şarete erau mai multe, până a venit colectivul şi a luat toţi caii. Nu vreau să deviez de la subiect dar ar trebui să mă ocup şi de parc, să-l descriu cumva, să-l repun în drepturi sau să-l imaginez, căci eu l-am văzut când el se stricase deja, lăsat în paragină de comunişti. Am s-o fac cu siguranţă mai târziu. Copacii aliniaţi perfect, mai puteau desena în vegetaţia luxuriantă întinsă anarhic din gardul viu sălbăticit, vechea dispunere a aleilor. Se păstrase doar aleia principală, până la scările monumentale ce urcau pe platoul curţii largi, pietruite, întinsă între casele cu etaj, ascunse privirii de copaci şi de gardul zidit din cărămizi, înalt de trei metrii cu o lăţime de cel puţin o jumătate de metru, care înconjura  pe câţiva kilometrii întregul parc.                    .

În dimineaţa asta Miţa mai avea de şters în interiorul vilei oglinzile şi praful de pe mobilele din lemn masiv, pe care de altfel ieri le mai ştersese o dată, dar trebuia ca totul să strălucească. Stăpânii aduceau cu ei musafiri de vază, un general care lucra în minister, cu soţia şi pe sora acesteia. Abia de terminase treaba şi se privea mulţumită în apele limpezi ale oglinzii veneţiene uriaşe ce domina salonul de la etaj. O fetişcană înbujorată la faţă a cărei înălţime era ascunsă de supleţea mijlocului încins cu betele, peste fota brodată cu arnici şi ia înflorată, o privea de pe malul celălalt. Îi şedea bine Miţei în costumul de duminică. Fată de popi din Curtea de Argeş, mama Lina păstra tradiţia şi-şi trimitea copii la horă duminica în costumul tradiţional. În cinstea musafirilor a trebuit să se îmbrace deosebit şi se pare că nu greşise, îi şedea bine ţărăncuţă.

Un claxon s-a auzit pe drumul spre vilă intrând din şosea şi agitaţia a sporit toată suflarea s-a adunat în câteva zeci de secunde, aliniindu-se în faţa scărilor printre rondurile cu flori. Din cele două maşini au coborât cinci persoane adulte doi domni, trei doamne şi trei copii. Miţa s-a înclinat în faţa boierilor şi toată numai zâmbet a luat copii de mână cerând îngăduinţa să-i plimbe şi să culeagă cu ei alune, taman ce ruginiseră de câteva zile şi aveau sâmburele copt.

– Ai grijă că sunt năzdrăvani, să nu-şi dea peste degete cu piatra când spargeţi alunele şi când intraţi în casă să se spele pe mâini la cişmea.

Ziua aceea se pare că a schimbat viaţa Miţei. Generalul a plăcut-o şi i-a propus lui Mitică să i-o dea la Bucureşti, fată în casă, de ajutor generălesei la călcat cămăşile, să ducă şi să aducă copii de la şcoală şi, vor avea grijă să-i fie bine când s-o alege la casa ei. S-a gândit Tobârlan, nu-i de colea să ai o odraslă în Bucureşti şi pe loc şi-a dat încuvinţarea de părinte.

Nu a fost grea viaţa în capitală. Cea mai importantă răspunderea o avea când lustruia cizmele generalului. Tare mulţumit era dimineaţa acesta când îşi căuta în bombeuri mustaţa. Pleca liniştit la minister, era la locul ei mustaţa şi nici nu albise, asta datorită Miţei.

Copii au crescut repede, mergeau singuri la şcoală. Miţa făcea cumpărături pentru casă în cartier(Ferentari parcă). Cumpăra mai mult de la „Prăvălia lui Nae”. Găsea acolo de toate. Vindea un flăcău chipeş, înalt, de două ori cât „dânsa”. Ulterior a aflat că era de fapt proprietarul prăvăliei. Nu i-a displăcut nici „dânsului” fata care-şi făcea drum la prăvălie pentru orice fleac, aproape în fiecare zi. Nu i-am auzit niciodată în copilăria mea şi mai târziu tutuindu-se. Dânsul, dânsa, dumnealui, dumneaei aşa îşi vorbeau unul despre celălalt

– Ia spune Miţo nu ţi-ar place să vinzi în prăvălie? I-ar fi plăcut, nimic de zis, dar era prea mică de înălţime şi abia de s-ar fi zărit de după tejghea.

– Ia să vedem! Olteanul vânjos a luat-o în braţe şi a trecut-o dincolo. Cam avea dreptate „dânsa”, a trebuit să recunoască. În ziua următoare când a trimis-o generăleasa să cumpere două kile de crap proaspăt adus de la Brăila, a încercat din nou. Toată noaptea olteanul meşterise un grătar de lemn în jurul tejghelei. A ridicat-o în braţe peste tejghea şi a trecut-o cu grjă dincolo. N-o mai privea de sus. Se înălţase, cu grătarul era deja la nivelul lui. A profitat nu mai era nimeni în prăvălie şi a sărutat-o.

În sâmbăta din săptămâna următoare Nae a mers la general să o ceară de soţie. Generalul l-a măsurat, ca înălţime ar fi corespuns. Nu l-a întrebat decât unde a făcut armata. Olteanul i-a răspun scurt

– La cavalerie să trăiţi domnule general!

Se pare că răspunsul a fost bun şi l-a chemat la Bucureşti pe Mitică, era de grabă începea războiul.

– Dom’ Mitică dânsul şi dânsa s-au căsătorit.

 

autor   Ion Toma Ionescu 

din volumul Poeme în zodia balanţei ( video inclus ) , autor Petruţa Şerban

FĂRĂ TITLU

 

îmi spun unii

că ar fi bine

să rîd mai mult

că uite ce minunat sunet

scoate bucuria mea

cum penetrează ea anotimpuri

şi oase

şi iubiri

îmi spun unii

că ar trebui să mă las

de potrivit cuvinte

că asta nu e meserie

,,bucură-te dragă dacă reuşeşti

să faci din firul ăsta de iarbă

o capodoperă fără titlu

dar mai bine

caută-ţi un rai stabil

ia trei haine cu tine

vreo două mirări

şi taci că se aude toamna

peste tot”

nu pot să-i ascult

 

 

PASTILA DE SUFLET

 

bărbatul de la masa

de alături

îşi înghite sufletul

cu un pahar de vin

bărbatul de la masa mea

luminează trist

prin fumul de ţigară

mă strînge tare

sub piele

ştie că împărţim

aceaşi grupă de sînge

şi-acelaşi destin

,,ia iubito un paracetamol

şi menta asta din pahar

rămîi vie

întoarce brazde în mine

şi stropeşte-mă

cu apele tale

pînă la primăvară

atunci îţi voi răsări”

 

 

 

IT’S A DEAL

 

ziua asta

cu toate ale noastre

pe care le avem

ţi-o vînd ţie

la preţul pe care

l-am stabilit atunci

it’s a deal

şi e-n original

o zi

în copertă de plastic

e a ta acum

n-o să uiţi

cum ţi-am deschis

toate ascunzişurile

doar cu un singur

cutremurat de puls

 

autor  Petruţa Şerban

 

…astăzi blidarul /…astăzi masa /…astăzi nimic , autor C.Macovei

La o frumoasa aniversare se vine cu daruri scumpe de litere alese dar traista mea nu e pe masura bucuriei acestei sarbatori.  Am atasat doua documente din care am sa va rog sa culegeti doar ceea ce credeti ca poate ajuta si nu strica aceasta sarbatoare.

In speranta ca pot ajuta macar cu o caramida la aceasta frumoasa zidire va urez mult succes pe mai departe.

La buna auzire si „Sarbatori fericite!”.

Cu stima al dumneavoastra,

C.Macovei

 

…astăzi blidarul

la loc de cinste pe peretele de lumină, străjuia blidarul

carne din carnea pădurii, mustind a tăcută tămâie şi-a verde,

cotropit de visare şi crăpături.

pe masa de ospeţie străjuiau cinci farfurii albe ca uitarea

menite a-ndestula zilele

iar cănile ciobite se-ascundeau, sabine nerăpite

din tăcerea lor umedă.

el, blidarul viselor şi spaimelor mele

ascundea taina lutului

smălţuit şi-mpestriţat ca însăşi viaţa

încondeiată în lutul amăgirilor noastre.

…astăzi masa

mi s-au îndestulat foile şi minţile de preaplinul vorbelor

şi bucuria m-a făcut să mă-npărtăşesc alături de alţii

aşa că am făcut strigare mare şi m-am aşezat la masă

adunând la ospăţ toate rimele şi toate cuvintele,

toate uitatele şi neînceputele

şi fiecare îşi găsea locul după rang şi străluminare

împrejur.

şi ne bucuram benchetuind.

numai că în graba mea

am uitat să invit şi tăcerea,

da, tăcerea sfioasă, cu ochii în pământ

îmbujorată şi stingheră totodată.

şi cheful era în toi:

vorbele se-nşirau sprinţare

rimele se alegeau şi se-mperecheau în văzul tuturor

iar punctele ostenite rămăseseră în suspensie

nimeni şi nimic nu părea că vrea a stăvăli veselia generală

pentru că dintre noi lipsea tocmai ea,

şăgalnica şi neasemuita tăcere

mirungerea ostenelilor

şi stavila potopirilor

 

…astăzi nimic

“nu este nimic acoperit, care nu va fi descoperit,

nimic tăinuit, care nu va fi cunoscut şi nu va veni la lumină”

ce-i Bună, ce s-a-ntâmplat?

nimic, ce să fie.

s-a cutremurat temelia timpului

şi m-au năvălit amăgirile trecutului…

aşa era ea, pentru orice nimic avea câte un răspuns pus deoparte

şi totodată, multe taine le-mbrăca cu haine de nimic

ea m-a-nvăţat cum să-mi zidesc lacrimile ca să nu dea nimic pe-afară

să las mici nimicuri să se-avânte pe aripi de lumină

şiu să-mi învălui bucuria cu aburii nimicului.

cât ăi să fi nimic din ce te-nconjură nu trebuie să te smintească

şi să te tulbure

pentru că noi toţi vom fi alături, ziduri şi zidire

aplecându-ţi talerul înfaţa Lui

şi izgonind toate grijile

toate nimicurile ce-ţi încălzesc sufletul

să le ascunzi în tainiţe

adânc în străfundul fiinţei căci numai ele

la vreme de iarnă te-or mai încălzi

ele, toate nimicurile, se strâng într-unul

te ia în braţe şi te leagănă ogoindu-te

ţine-te departe de rele

şi nu te-ncrede prea mult în lume

că-i ca pasărea de curte, scurmă-n suflet

şi ciugule tot ce mişcă şi străluce

şi nu se vor lăsa până nu vor tăbărî asupra-ţi

luându-ţi tot, lăsându-te-ntr-o mare de nimic

abia atunci baielele sufletului se vor desface

şi toate nimicurile adunate

se vor revărsa

coperind pământul.

 

 

 

autor C.Macovei

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Ravaş de peste Prut , autor Traian Vasilcău

În miresme îngropat

În zori o să ne-atace trandafirul,

Treziţi copiii, spuneţi-le clar

Că a sosit minutul milenar

Să vă spălaţi pe suflete cu har

Şi să înapoiaţi, golit, potirul

Ce duce-n Dumnezeu la ora şapte.

Veniţi şi încărcaţi-vă-n priviri

Parfumuri dense amintind psaltiri

Scrise de fluturii ninşi pe cetate

La ora inefabilei jertfiri.

În zori o să ne-atace trandafirul,

Deja ţinteşte sufletu-mi stingher,

În focul lui m-arunc cu patrafirul

Cusut din fir de stea şi plătesc birul

De-a fi-n miresme îngropat ca-n Cer

Psalmul zilei a șaptea

Am totul cît Te am pe Tine, Doamne,

Şi n-am nimic dacă Te părăsesc.

Cîmpii de lumînări nesecerate

În ochi-mi duc şi tot Te preaslăvesc.

Nevrednic sînt de Tine însuţi, Doamne,

Tăcerea mi-i mormînt, pe care-l cresc,

Netrebnicul de mine-s o tînjire

La porţi de iad şi tot Te preaslăvesc.

Călugăr fără schit, n-am vreo chilie

În inima-mi pentru vreun cînt ceresc.

În leagăn dau mereu tristeţea lunii,

Şi-am înfiat-o şi Te preaslăvesc.

În orice zi mă nasc şi mor întruna

Şi iar mă nasc să mor şi să-mplinesc

Condiţia neantului continuu

Pe care-l birui şi Te preaslăvesc!

Inscripție pe catedrala de aur a limbii române

Nu se putea să nu provenim dintr-un neam infinit, izvodit din lacrima strămoșilor daco-romani și ctitorit în imensa Columnă a lui Traian.

Toate drumurile duc la Roma și pornesc de acolo, ” noi de la Rîm ne tragem” și voim spovada unei zodii să ne spună spre care din tării ne vrem tărîm.

Aici ajunși, vom scrie că limba noastră e doina ce doinește în izvor și-această glăsuire este limba unui popor ce-a izvodit din dor.

Sîntem și scriem: limba română și ne închipuim deodată că ea ar face parte din poporul român.

Dacii unei patrii, care nu era decît Dacia lor liberă, porneau la luptă cu năvălitorii, purtînd pe buze, ca niște boabe miraculoase, cuvintele sacre ale limbii materne.

Noi vom fi rămas de-a pururi să fim în limba română ca-ntr-o “acasă” a noastră, unde oricine își poate avea chilia sa de duh.

Iubiți-vă copiii în limba română, dați-le în dar cuvintele limbii strămoșilor voștri și nu socotiți fără vreo trebuință acest unic , de fapt, adevăr.

Sărutați-vă în limba română, să puteți auzi în danțul sărutului vostru neprihănit clinchetul dulce și fără sfîrșit al cuvintelor limbii române.

Eu te sărut în limba română, tu mă săruți în limba română și mînă-n mînă, unul lîngă altul, nedespărțiți în veci, sîntem veghetorii fideli la dulcele fagur de privighetoare al limbii române.

 

autor Traian Vasilcău

libertatea e ca şarpele divin, autor Monica Mureşan

                       

libertatea e ca şarpele divin

(aproape basm)

 

să tot fi fost pe când începutul nu avea sfârşit/nimic nu începea nimic nu înceta

în acel Tot veşnic. dintr-o mare confuzie începutul şi sfârşitul se amestecaseră oprindu-se pe loc. /totul pare că a început în acel nimic monoton şi tocmai de asta ne-a şi făcut El să fim încântaţi: fiinţe vocalice ne-am trezit la viaţă ademeniţi de vocea Lui caldă învăţându-ne să cântăm aaa de la Adam şi eee de la Eva. /

cum şi-a terminat El cântecul, în sfârşit a început şi începutul. /e sigur că atunci

s-a trezit şi şarpele că-i mare meloman dar te pui cu omul când îl are cu el pe Dumnezeu?! /mai greu este de gestionat libertatea – a sâsâit şarpele exersând o suită de variaţiuni pe o singură consoană – e mult mai pasivă libertatea /o putem vissssaa şi prin vissss intrăm în circuitul divin.

 

aaaa, a exclamat ascendent şi-ncrezător Adam dar Eva–l întrerupse cu un eeee! descendent. ceva ne face să bănuim că tot atunci s-a concentrat într-un punct o lumină puţin cam nerăbdătoare poate şi pentru că punctul neavând diviziuni

era o capcană pentru lumină şi din el nu se putea ieşi – când de fapt punctul e

ca o capcană pentru lumină tocmai pentru ca ea să nu poată ieşi păstrându-se pură… şi atunci a făcut El să apară imposibilul: atât şi atâta / a rostit deşi era cam îndoit şi pus pe gânduri de această auto-limitare ce a dat drept la un singur

început şi un singur sfârşit.

ce e atâtul? a–ntrebat Adam, încântat fără să ştie de ce. / dar atâtele? s-a înfoiat Eva. /asta ca să nu fie mai prejos. / ah, ce bună întrebare ridicată la fileu! a sâsâit

îmbietor cu gura plină de un venin suculent şarpele, lăssssaţi-mă ssssssă vă sspun:

sssub rezerva interpretărilor ulterioare atât şi atâta sunt nişte metafore ale punctului şi deşi există /încă nu au fost descoperite deoarece punctul nu le dă spaţiu de emisie /le ţine numai pentru sine sssssingur!

 

prin incantaţii sâsâite sămânţa consoanei s-a împletit cu acele vocale /a încolţit

şi în curând a crescut în pomul vieţii /astfel s-a exteriorizat spaţiul ce la început

nu ştia nimic şi scotea nişte mârâituri mrrr mmârrrr. Adamul A şi Eva E îl imitau

şi s-au înţeles să-i spună mâr apoi mur şi-n cele din urmă mur-mur iar şarpele

nu a avut nimic împotrivă fiind prea ocupat să se gudure pe lângă noul cuvânt

mâr-mur-mărul în schimb era nemulţumit că nu se poate mişca – de aceea

îi făcuse El rădăcini /să n-o ia la fugă teleleu spre cer /cum se mai întâmplase

când nu era atent.

o vreme s-a mulţumit cu târcoalele şarpelui ale cărui atingeri îl gâdilau ce-i drept dar apoi se puse pe plâns /şi A şi E l-au imitat repetând mur? măr! şi aşa a rămas de-atunci să i se spună măr./şarpele încercase şi el să plângă dar oricât de mult ar fi vrut să vorbească /nu putea decât să sâsâie – cu toţii se întrebau de ce există numai un copac şi nu şi o copacă, un şarpe şi nu şi o şarpă. /cam tot atunci /se zice/a făcut El o păsăre ca să zboare şi pentru copac / în locul lui/ dar să nu poată trăi fără el. /şarpelui nu i-a făcut pereche zicându-i că nu e cazul şi aşa un şarpe este deja prea mult şi oricum nu are ce să-i facă dintr-o singură consoană…

cine l-a pus să sâsâie dintr-un S care nici nu cântă nici nu plânge… în fond şi-a făcut-o singur.

lăsat de capul lui, spaţiul a–nceput să se întindă cu ochii aţintiţi la acel punct

neştiind că şi punctul îl privea din depărtare. /şi acum ei se admiră la fel deşi spaţiul tot mai suferă pentru tristeţea unei margini pe când punctul nu e trist deloc odată ce în jurul său există mereu un spaţiu de umplut.

în viitor poetul se va îmbolnăvi de tristeţea spaţiului pentru margini şi de această boală a nemărginirii îi vor suferi şi cuvintele şi sufletul – dar poetul nu se mulţumeşte niciodată că sufletul este nemuritor / el va dori ca şi cuvintele sale să devină nemuritoare, suferind pentru ele chiar fără a şti că dacă alege cuvinte greşite acestea îi mutilează lumea iar dacă plantează sămânţă de vorbă bună

aceasta va ajuta la prefacerea lumii.

 

am uitat să spun că între timp copacul şi pasărea făcuseră împreună un pom în care şarpele şi-a luat libertatea de a se încolăci mâhnit. /la facerea lumii poetul nu pare a fi fost creat ci exista numai în Cel Veşnic dacă nu cumva s-a ivit într-unul din cei doi pomi al vieţii şi cel al cunoştinţei binelui şi răului la care de-acum şarpele putea gândi în tihna vecilor.

şi-a zis El atunci în sinea Sa:  se trezeşte un punct ce se visează spaţiu?! gata ajunge! iar Sinea L-a imitat ceea ce tare că I-a plăcut /de atunci Şi-a luat obiceiul de a folosi pluralul divin dar după această dată nu a mai fost imitat şi nimeni /nici măcar Sinea /nu şi-a luat această libertate socotind că libertatea supremă este

să fii unic aşadar şi singur.

sigur că da /libertatea este ca şarpele care a fost lăsat să se descurce singur. /

totuşi, drept consolare i s-a făcut o legendă.

 

autor Monica Mureşan 

Câinele Ulgann, autor C.P.Popescu

CÂINELE ULGANN

 

Îl găsisem în dimineața rece în fața măcelăriei, așteptând atent. Tremura de frig din toate încheieturile și privea cu nădejde spre ușa închisă care îi împiedica posibila hrană. Cuiva i s-a făcut probabil milă de el, pentru că ușa măcelăriei se deschise și o mână de bărbat îi aruncă o bucată roșie de carne, dar în aceeași clipă bucata e înhățată de un dulău mai mare și mai iute ca el. Cu coada între picioare, se dă într-o parte, deznădăjduit și tremurând nu numai de frig ci și de frică. Trecătorii trec, temători că ar putea fi mușcați pentru cine știe ce tainice vinovății. Se feresc, e viscol, le e frig și sunt foarte, foarte grăbiți. Celălalt mârâie gros, cu bucata de carne în colți și o zbughește după primul colț.

Are poate puii flămânzi, se gândi, credincios și câinește iertător.

…

L-am luat acasă în ziua aceea și s-a obișnuit iute cu hrana pentru pisici pe care încă o mai păstram după fuga ei neașteptată. Îi era bine la căldură, ochii lui mă priveau ca și cum mi-ar fi mulțumit. Știam, simțeam că așa este, dar nu putea vorbi în cuvinte omenești. Nu încă, pentru că peste câteva săptămâni, într-o seară tristă de Crăciun singur, doar cu el, cel fără nume, stăteam cu pipa aprinsă lângă bradul meu sărac împodobit, dar plin de scânteieri de dincolo de lume. Numai muzica discurilor se auzea, îmi plăcea cu deosebire Bach în momentele acelea din trecuta mea viață. Stătea pe labele dinapoi și privirile ochilor lui aveau ceva hipnotic, fără să-mi dau seama dacă erau urmarea acordurilor suave de orgă, sau se însumau în mine cu alte stări adormitoare. Era cald, era bine, era pace.

Am ațipit, cu ochii în ochii lui, strălucind în luminițele Crăciunului.

…

      Ca și ție, și mie mi-au fost așezați ochii în față, pentru a merge numai înainte. Ca și ție, mi-a pus îngerul vieții în trup o mare de cuvinte, încă de pe vremea când eram copil. Le amestecase foarte bine, ca să nu-mi fie ușor a-l descoperi pe cel doar al meu. Pe atunci, copil fiind încă, aceste vorbe se rosteau fără nicio legătură între ele, așa că părinții mei au socotit că nu sunt o făptură în toate mințile. S-au împăcat cu realitatea asta, deși eu cunoșteam înțelesul cuvintelor mele. Ei însă nu le puteau alătura unele altora după cifrul cunoscut doar de mine de la înger. Îmi era tare milă de ei, iar îngerul mă îndemna să-i fac și pe ei să fie iar copii, dar nu reușeam asta niciodată. Ba chiar de câte ori încercam primeam câte o nuielușă pe spinare, așa că am învățat cu timpul să tac.

      Nu m-au dus la școală, deși eu descoperisem de multă vreme o carte mare cu copertă groasă în care îngerul îmi șoptise că scrie așa: La început a fost Cuvântul. Și Cuvântul era Dumnezeu. Mai mult nu mi-a descifrat el din cifrul acelei cărți, știa poate că cifrul minții mele nu se potrivea mai departe cu acela al cărții groase, dar eu m-am bucurat să aflu că mai sunt și altele.  

      Când m-am făcut mare, am început deodată să vorbesc cu șir, cu înțeles, așa cum nimeni nu s-ar fi așteptat. Tocmai de aceea erau cum nu se poate mai atenți, urmărindu-mi ideile (ale mele oare, ale îngerului care poate îmi schimbase cifrul copilăriei și mă făcuse om mare?) până la capăt și plecând apoi gânditori. Călăuzit de înger, am tot vorbit, bucuros să mă simt ascultat, dar, după o vreme, când se răspândise vestea despre mine, cei care doreau mai mult ca orice altceva pe lume să păstreze tainele cărții aceleia doar pentru ei mi-au întins o capcană și m-au prins. Trebuia pesemne să tac, așa cum făceam când eram mic. Dar ei nu mi-au dat cu nuiaua pe spinare ca părinții mei. Nu, ei m-au dus în cercul lor închis, întunecat și rece și m-au preschimbat în câine, ca să nu mai pot vorbi niciodată. Sărmanii, ei nu știau că am un înger! Iar îngerul, văzându-i și lăsându-i să mă pedepsească, îmi dărui puterea de a rosti cu ochii singura propoziție pe care o înțelesesem în alt cifru din cartea aceea. Și toți oamenii o înțeleg și o ascultă, numai dulăii răi provizoriu nu. Ei își duc poate alte pedepse, nu ca mine. Nu te mira că îți spun toate astea: tu ești cel care m-a judecat atunci. Ai uitat, asta s-a petrecut tare demult, poate de asta nu-ți mai amintești și acum te-ai ascuns într-o viață cumsecade și singuratică. Îngerul mi-a spus că ai trăit destul povara ta neștiută și m-a trimis pe mine să-i țin locul pentru tine. Acum ți-am spus tot ce știu, cifrul meu și al îngerului. Te iertăm și vom avea grijă de tine mereu, așa să știi.

…

Muzica s-a oprit demult. Bach tace, e liniște. Crăciunul a venit, iar câinele meu, cel căruia nu m-am învrednicit nici măcar să-i alcătuiesc un nume, spunându-i de obicei cățelul meu, scâncește încet:

– Ulgann, Ulgann, Ulgann…

Este, pentru mine, încifrarea unor silabe rostite gutural de un câine și atât. L-am repetat, îngânându-l cu gura închisă. Am simțit vibrații ascunse pe care le recunoșteam cu emoția unei temeri noi: era numele meu vechi, atât cât putea fi el rostit de un câine de pripas, înfrigurat, flămând și slab, luat de pe o stradă pe care trecătorii totdeauna se grăbeau. Eram doar fruntea pe care o încruntaseră gânduri mult îndepărtate. Mă găsiseră acum, ascuns bine în propria mea memorie, așa cum bolnavii își caută cu sete vindecarea și uneori nu știu că le este alături, la îndemână oricând. Dar câinele acesta îmi aducea darul unei iertări în seara de Crăciun! Era cel pe care un înger îl alesese să învețe, pe când era un copil nătâng, primele cuvinte pe care mâini altfel binecuvântate o scriseseră în Biblie. Doar atât, nimic mai mult, ca și cum tot conținutul cărții ar fi urmat să fie înțeles în cel puțin câteva mii de ani, de multe milioane de ființe, care nu erau nici pe departe copii neajutorați. Treaba asta cred că mai continuă încă și azi.

Acesta i-a rămas numele. De atunci au trecut trei ani. Îmi e credincios pe cât sunt și eu credincios în Cuvânt. El e cel ce iartă și cu siguranță că după îndelungi cercetări voi izbuti să deslușesc cifrul numelui său, asta dacă va rămâne lângă mine, împreună cu îngerul din el, în Cetatea unde locuim.

 

autor C.P.Popescu

Ma voi ruga (cantec folk), autor Liviu Baitel

Ma voi ruga (cantec folk)

Dorm visele-n sertare neştiute
Şi adevãrul nu-şi mai aflã rost
De dincolo de literele mute
Se-aprind ecouri care n-au mai fost

O cernere totalã pare clipa
Desprinsã din a timpului rãbdare
Şi nu mai ştiu de nu-i cumva risipa
Parfumul zilei fãrã de culoare

Cerşind luminii ceasul de-ndurare
M-alãtur umbrei tale pe nisip
Sperând cã printre valuri cãlãtoare
Gãsi-voi semn la fel cu al tãu chip

Icoanelor ce nu-şi mai aflã somnul
Prin reci unghere-n taina dimineţii
Mã voi ruga precum mã rog la Domnul
Sã mi te-aducã iar luminã vieţii

 

autor Liviu Baitel

Poeme de Adriana Weimer

 

 

Mereu înspre voi

Port povara stelei în noapte:

şi-n întuneric,

lumina-mi

se revarsă-n priviri

mereu înspre voi.

Lumină de toamnă

Să pleci împăcat,

în lumină de toamnă,

în căldură de rod,

regăsit în nuanţe,

nepierdut în Cuvânt.

Să pleci împăcat spre Acasă,

în lumină de suflet,

în căldură de gând.

 

Lumina-n vitralii

Se va întoarce drumul la mine

precum pământul în brazda de toamnă

– bumerang înspre suflet –.

Voi apune-n lumină,

în lumină voi trece,

cum lumina-n vitralii

îndumnezeită-n altare.

 

Cu ochi de senin

Târzie toamnă-i dincolo de gânduri…

cât timp eşti aici, nu-mi pasă de amurg.

Mă doare căderea ce urcă în arbori…

priveşte câtă risipă de viaţă,

de suflet,

îţi cad la picioare.

Târzie toamnă-i dincolo de vorbe…

în priviri plămădesc puterea de-a răzbi

şi-n galbena frunză rescriu primăvara

ce din nou, pentru noi,

va veni.

 

Mirabil Cuvânt

Cât pot cuprinde-n priviri

– o mare de grâu încolţit

în soare tomnatic.

Cât pot cuprinde în gând

– aur de grâu pârguit în soarele verii.

Sămânţă prinsă în sfânt pământ,

ca-n pilda vie a semănătorului

– rod adunat în lumină

spre mirabil Cuvânt.

 

Steaua Polară

Eşti Steaua mea Polară,

ţi-am spus într-un vis;

după tine îmi rotesc

şi viaţa,

şi iubirea,

şi norocul.

Departe de mine

Departe de mine e umbra sfârşitului

când tu eşti în mine

ca pofta de viaţă în lumină de zori.

Paşii mă poartă pe drumuri de soare

şi cald mi-e sufletul în lumină de gând.

Pe aleile toamnei

falnicii brazi mă privesc în adâncuri

cu ochi de senin,

de înalt.

Lumină de suflet

Coboară toamna soare în frunze;

în noi, toamnele-şi numără anii…

Îmi potrivesc mersul

– nu şi sufletul –

cu ziua, cu lumina tot mai puţină.

Paşii vor ghici drumul

de frunze cu soare şi sânge

călcate-n picioare.

Numai lumina de suflet

– la fel de mare şi caldă –

rămâne.

În lumină

Am ales cu sufletul

o stea care-mi seamănă;

pe drum de stele

paşii au redevenit zbor;

am ales cu inima

cerul la care să urc în lumină.

Rămâi

N-aş vrea să schimb nimic din ce-i acum;

muguri de linişte se deschid înspre noi;

pot să privesc viaţa în ochi

şi seninul din privirea ta.

Rămâi aici, să poţi gusta şi tu

din calda lumină a toamnei.

Dor de Acasă

Au obosit şi drumurile de paşii mei

rătăciţi prea în noapte,

prea grăbiţi…

Mi-e dor de Acasă,

de ochii dragi,

de gândurile line.

La infinit

Împărţită în patru,

inima stelei

– şi a mea –

se divide la infinit lumină.

Echinox

În echilibru cu Universul

sufletul meu intră în echinox

ca-ntr-o mănăstire

– cu smerenie –.

 

Drum

De câte drumuri are nevoie un drum

spre a-şi găsi sensul?

Drum la drumul mare mă simt…

Sensul e unic, e singur?…

Timp al clipei

Vine un timp al clipei din urmă

când ochii nu vor mai vedea

şi buzele nu vor mai spune

– clipa tăcerii –.

Semn de viaţă şi iubire

e lacrima ce-acum curge,

cuvintele ce-acum se rostesc

şi seninul privirii spre voi;

primiţi-le,

ca şi când ar fi

revărsarea clipei mele finale

spre-apoi.

O vreme

A fost o vreme

când ţi-ai deschis timpul înspre mine

şi i-ai dat vieţii ce era al vieţii.

A venit o vreme

când ai deschis spre mine cerul dragostei

şi i-ai dat iubirii ce era al iubirii.

Va veni o vreme

când vei deschide cerul spre mine

şi voi da pământului ce e al pământului

şi sufletul meu ţie, Doamne.

Dăruim

Rând pe rând,

fiecare pas făcut împreună

e drumul nostru;

rând pe rând,

fiecare clipă petrecută împreună

sunt amintirile noastre;

rând pe rând,

fiecare drum

şi amintire împreună

este viaţa noastră;

rând pe rând,

vieţile noastre împreună

ni le dăruim unul altuia,

pas cu pas,

amintire cu amintire.

Lugoj – 2012

autor  Adriana Weimer

Se anunţã cod galben / Urmele paşilor / Cuvintele mele, autor Lucica Dragoş

Se anunţã cod galben

 

Dintr-o datã

toamna asta

cu şoldurile late

m-a înşfãcat de umãr

am simţit-o

ca o muşcãturã

pânã la os

acum vânturã în stânga

şi în dreapta

tot felul de poveşti

scrise pe frunzele prinse de brumã

şi pe sclipirile argintate

ale crizantemelor

cum cã ea

şi-ar fi cam terminat treaba

şi are de gând

sã ne sufle în creştet

ploi multe

şi reci.

 

 

Urmele paşilor

 

În despletiri

de anotimpuri copacii

s-au despuiat

de haina ruginie

purtându-şi semeţi goliciunea

cu sãrutul soarelui

lipit pe buze

vântul

îşi face de cap

risipind

pe fruntea plinã de sudoare

a pãmântului

mormanul defrunze

care înghite urmele

paşilor.

 

 

Cuvintele mele

 

Îmi fug gândurile

aşa cum se duc copiii la joacã

în inimã

am partea mea cea mai bunã

aidoma unui izvor

cu apa limpede

din al cãrui suspin

îmi adun mereu sufletul risipit

Desfrunzesc copacii

a toamnã

şi lacrimile ploii curg

printre cuvintele mele

care vin şerpeşte

târându-se

prin iarba azurie a sufletului

mã adulmecã

îmi sar de gât

îmi ling rãnile şi mã înfãşoarã

în cârpe albe de mãtase.

Sub o palã de vânt

cuvintele mele

în cãmeşe de tort

înmuguresc pe buze

şi infloresc

în zbor spre cerul

inimii tale.

 

autor  Lucica Dragoş

 

Vocea, autor Stănescu Aurel Avram

 

‘’Economistă mică, grasă şi urâtă’’ aşa începea anunţul care îl interesa. Imediat începuse să-i fluture ideile şi dispoziţia i se schimbă..

Se trezise dimineaţă indispus. Ajunsese într-un punct mort, aparent fără ieşire cu societatea comercială Imprimeus pe care tocmai o constituise şi nu ştia ce să mai facă. Până atunci treaba îi mersese destul de bine ţinând cont de condiţii, fără nici un ajutor din partea nimănui, fără nici un sprijin, fără un mijloc de transport în această lume pentru care profitul, interesul, cererea şi oferta sunt primordiale.

Cum a format societatea nici acum nu-i vine să creadă! A bătut la maşina de scris statutul şi contractul de societate şi-a început alergarea! Trebuia să înscrie societatea în tot felul de birouri, camere de comerţ, direcţii, foruri tutelare… şi ministeriale să intre în legalitate. Peste tot i se percepeau taxe şi impozite legiferate de nişte organisme ce nu-şi aveau rostul şi nu erau de loc mici. Incredibil dar a reuşit! Îşi angajase câţiva oameni, îşi cumpărase câteva scule şi materialele de care avea nevoie şi se puse pe treabă! Numai un singur lucru îi lipsea… compartimentul financiar contabil iar anunţul i se potrivea ca o mănuşă! Chiar condiţiile îi păreau acceptabile dacă anunţul nu ascundea o capcană. Pentru el contabilitatea se rezuma la hârţoage, facturi, chitanţe şi vehiculat banii.

Să fie edificat începu la telefon o discuţie ce s-a dovedit interesantă. După ce explică sincer cine este, ce vrea şi motivul îngrijorării sale din partea cealaltă îi răspunse o voce caldă, impresionant de plăcută însă fermă care-l asigură de la început că toate problemele lui vor fi rezolvate. În timp ce urmărea surprins acele inflexiuni răscolitoare, realiză că incertitudinile contabile prin care trecuse vor fi depăşite uşor. Se ghicea glasul unei adevărate profesioniste şi care continuă:

– Domnul meu, am dat un anunţ agresiv. Bineînţeles contează modul cum este abordată problema! Suntem persoane realiste şi mai ales inteligente! Şi eu ca femeie am nehotărârile… îndoielile mele aşa că nu mi-o luaţi în nume de rău. Chestiunea contabilă a unei societăţi nu este atât de simplă cum crede toată lumea! Fiind vorba de un volum de acte impresionant e necesar să ţinem legătura permanent şi să ne sfătuim adesea. Vor fi necesare discuţii suplimentare, deseori îndelungate trebuind să aducem clarificări importante dar să nu uit… vă cer multă seriozitate în predarea actelor la termen. Acesta va fi o condiţie ,,sine qua non,, a colaborării noastre.

Şi parcă pe măsură ce se derula discuţia, vocea caldă căpătase un timbru chiar senzual! În creier i se prelinse îndepărtat, datorită acelor zile încărcate cu supoziţii nesigure un presentiment forfecat de realitate Folosind tot felul de termeni contabili glasul plana asupra lui înţelegător, cu subînţelesuri candide, invitaţii ascunse şi provocatoare însă concret, ceea ce-l mai interesa în mod stringent adică plata… vocea nu suflă nici un cuvânt.

Uşurat ieşi afară din birou şi strigă hotărât un muncitor, urmărind planul iniţial:

– Sorine, vino până la mine urgent! Când muncitorul intră Bossul îl pofti să ia loc.

– Îţi fac o propunere care-ţi va schimba soarta. Fiecare om dacă este inteligent cât de cât îşi cunoaşte propriile posibilităţi sau mai bine zis limite. Ştiu situaţia ta! Nu eşti însurat, n-ai unde sta şi de aceea am acceptat să dormi pe aici. Şcoală n-ai prea făcut, meserie n-ai învăţat, de aceea te-am angajat necalificat deşi mie îmi place de tine. Eşti săritor, faci treabă cu simţ de răspundere însă nu-mi convine să-mi vină cu reclamaţii la porţile societăţii tot felul de matracuci, mai ales că de-acum ai o vârstă şi a sosit timpul să-ţi faci rostul tău. Am găsit în dimineaţa asta o soluţie bună pentru tine şi implicit societăţii Imprimeus. Citeşte atent te rog anunţul subliniat şi judecă rapid înainte să spui ceva!

Şi îi întinse ziarul gândindu-se la situaţia dată . Sorin era un bruneţel drăguţ, scund de statură, solid construit, curat, cu trăsături fine, fâşneţ care pricepea repede ce i se cerea şi îşi achita conştiincios sarcinile de serviciu. E drept adesea trebuia să-l corijeze, nu avea acea dexteritate înnăscută ori alteori căpătată a mecanicului.

Sorin a fost încântat de ce i-a spus şeful. I se citea pe chip bucuria de a-i fi de folos mai ales că avea încredere în el. Îl adunase vorba aia ‘’de pe drumuri’’.

Ca tot omul neobişnuit cu cititul buchisea rar, cu voce tare iar şeful îl urmărea binevoitor,

– Economistă mică, grasă şi urâtă asigur servicii complete de contabilitate autorizate contra sex. Telefon 23032.

Anunţul era clar. Se cunoştea de departe disperarea femeii în anumite privinţe sau… necesităţi. Vrei un serviciu important pentru tine? Atunci oferă alt serviciu important pentru mine! Cam asta era ideea însă l-a impresionat sinceritatea dezarmantă a femeii.

Sigur că propunerea nu-i va fi respinsă Bossul aştepta încrezător acceptul muncitorului. După câteva clipe de gândire Sorin îi răspunse ofuscat,

– Şeful… nu pot face aşa ceva! Bossul enervat îl expedie la locul de muncă neuitând să adauge,

– Eşti un fraier! Nu pricep şi pace motivul refuzului … toţi de-aici suntem însuraţi sau încurcaţi! Te căpătuiai şi tu!

Pe la prânz află de la un mecanic de încredere… se combinase cu o piţipoancă şi se distra în fiecare seară la restaurantul din apropiere cu boschetarii obişnuiţi ai cartierului. Abia îşi luase chenzina dar pentru cât timp îi va ajunge?

Nu mai interveni altă dată, trebuia să închidă luna urgent şi altă cale nu se întrezărea. Îl presau termenele fixe! Contabilitatea îl pândea lunar ca o termită dar acum, viitorul societăţii Imprimeus era asigurat! Negocierile îl hotărâseră de mult.

Spre seară, obosit, îşi desprinse maşina din şuvoiul nesfârşit până îl înghiţi întunericul. Îl întimpină un bloculeţ cochet, a cărui intrare era luminată discret de două reflectoare ascunse în verdeaţă.

Sună la interfon şi auzi vocea! Răsuflă uşurat.

 

autor  Stănescu Aurel Avram

Poeme de Gabi Schuster

O rochie pink

 

Vii în faţă îţi arăţi dinţii

şi eu trebuie să te iubesc

pentru că aşa se cade

dacă sunt viu,

 

ai părul lung

o rochie pink

prin care şoldurile

mă privesc insistent

sala de bal viermuieşte

dar tu vii mereu în faţă

până te văd numai pe tine

rochiile celorlalte învolbură aerul

şi părul tău se întinde pe jos

să calc pe el să te doară

 

vii în faţă

eu te iubesc

şi mor.

 

 

Oamenii ciori

 

Iată ce fac oamenii aceştia

trăiesc din gunoi –

ciorile cu capete de om

patul şi-l îngustează pe asfalt

să nu îi calce

orbii care se duc grăbiţi acasă orbi

 

în nopţile cu vânt zdrenţele sunt prinse în cuie

bătute în carnea puţină

până la os

 

foamea stă de pază – e cel mai sentimental însoţitor

banii nu se coboară atât de jos,

dacă plouă

roata dinţată din pântec nu curge la canal

cu frunzele şi ambalajele goale

 

carnavalul a luat sfârşit

ne luăm indiferenţi pielea de fiecare zi

şi trecem la nepăsarea de fiecare zi,

laboratoarele iubirii schimbă ADN-ul

cu o spirală de monede ;

până la lăcomia fără margini

se strecoară prin sânge

intră în labirinturi lasă urme

 

plouă

foamea nu se spală

nu şiroieşte la canal

oamenii să rămână între oameni

cum merită

 

pământul este al nimănui

rătăceşte de multă vreme sub soare

cu gropile de gunoaie pe burtă

ciorile cu gheare de om

se ceartă cu ciorile cu cap de ciori

croncăne,  croncăne pe pradă.

 

 

Oceanica

 

se odihneau cuviincioase pălăriile, poeziile

rămăsesem în bătaia lunii,

amândoi ne argintam cu nuferi şi delfini

 

la prova prietenii stârpeau timpul

cu râsete mioape

 

carmennnnnnnnnnnn….

cânta voios un Sprinten,

se legăna năvalnic în parâmă

adulmeca cuvinte, lipea un colţ stelei polare

şi împăcat cu gloria sa îşi lua zborul în larg,

se răsucea cu lumea-în cap

de-i ţiuiau urechile a slavă

şi părul a vâlvoi, dar

prietenii de club aplaudau…

cu toate că soprana, tomnatică şi ea,

îşi înghiţise limba la fortissimo

 

albatrosul domestic,

singurul depistat,

îl îndruma către EST

lăsându-i la-îndemână

temutul Windcanal

dezlănţuit în aerodynamica sorţii

acolo se cântau mise funebre

înmormântau comunişti, capitalişti

speranţe de bine

 

ah… sus într-un cui se legăna parâma

îndepărtate stelele mureau

chiar şi luceafărul înţepenit violent

în fereastra adolescentei de seară

dulci-aromate

 

carmennnnnnnnnnnnn…

gemea cuvios trogloditul în lipsa vocalelor

şi se lăsa plutit de albatrosul domestic

mult mai departe decât departele…

NESCIT VOX MISSA REVERTI

– voi vă veţi descurca fără mine

– absolut

 

 

Origine vegetală

 

sufletul

mi s-a născut întîi

pe gura unor trandafiri

 

din culoare

am căpătat ochi,

mîini, trup

ca să plîngă

 

cu noaptea mă adun

în aer de tei

mi-e moarte

pe toate străzile

pe toate casele

pe toate lumile.

 

 

Paloşul a ruginit…

 

Spânzurători i s-au ridicat din gură

cuvintele bune se usucă

în vârtejul minciunii şi făloşeniei

 

la propria mea-înfierare

stă firea amuţită,

sub spânzurători

sudoarea nervilor se cianozează şi dispare

cu pojghiţa de linişte în timp ce

noaptea se subţiază la orizont cât văd cu ochii.

 

ce să fi făcut ?

Heile Welt

încăpăţânatele buchete de păpădii

luau formă obstinat numai în lumea

din care am scos

urâtul şi meschinăria.

 

ghionoaia îl uitase de mult pe zmeu

paloşului ruginit

îi căzuseră dinţii

 

eu sunt mai singură ca niciodată.

 

 

Pe partea cealaltă

 

Ochii mijiţi la iubire

se închid cu zgomot

printre degetele flămânde

inocenţa cu obrazul pe pământ

râde în alcătuirea clipei

sfredeleşte un loc în inimă

unde ne vom întoarce

să bănuim adâncimea trecutului

 

cu capul în jos vom ieşi din valuri

pe partea cealaltă.

 

 

Plopul

 

Trăgându-şi rădăcinile

dintr-un pământ

plopul se sprijinea

cu foşnetul slab

de păsări obosite

pe cer

mi-atârnam ochii

de crengi

şi treceam printr-o spaimă

aproape de moarte

 

ferecat într-un cântec

la popas

mi-l aşez deasupra capului

 

îmi odihnesc visele.

 

autor Gabi Schuster

Ilustraţii MONTSERAT GUDIOL

http://www.cizgidiyari.com/forum/sanatsal-tablolar/23857-montserrat-gudiol-corominas.html

Confesiune, autor George Pena

Confesiune

Ne regăsim egali în orele albastre,

gata pentru zboruri, gata pentru schimb;

dispersia luminii deasupra lumii noastre

perpetuează al vieţii minunat nimb.

Mai aproape ziuă, tot mai aproape clipă,

ne purtăm candoarea în fiinţări senine;

oropsiţi ai sorţii prin culori risipă

dăm trăirii noastre, faptele-suspine.

O vreme înnoitoare cu iz european

ne bucură şi urcă în mândria noastră;

şi-n frământarea vieţii ce-şi va afla liman

ne regăsim în tril de pasăre măiastră.

 

autor  George Pena

Versetele apocalipsei , autor Bianca Dan

Versetele apocalipsei

 

nu sunt o persoană atipică și uneori mă port ca și cum aș fi pământeană făcută din lemn și asezonată cu frunze iar inima o păstrez în cutia cu viermi de mătase

sunt atâtea lucruri pe care mi le spun și efectul invers apare atunci când nimeni nu se așteaptă în acest univers am o mie de clone

îmi pui sângele în miscare ca un efect al gramofonului toamna târziu când oamenii se iubesc prin ploaie dezbrăcându-se de piele pe linia asfaltului

în octombrie toți suntem mai singuri pământul se rotește invers vine ziua morților ocrul e culoarea predominantă ca un feeling încețoșat deschis tuturor posibilităților

păstrez verdele în frigider chiar dacă mai târziu se va clătina soarele și mingea de fotbal a copiilor va rămâne suspendată la etajul trei

de aici  nu mai e mult până vor deschide ospiciile și nebunii se vor plimba  pe autostradă, fără pelerina de ploaie

față în față cu încălzirea globală, cu fumigenele și noua ordine mondială, vor recita versetele apocalipsei cântarea cântărilor și toate care nu s-au spus

ne vom încalzi la brichetă și mâinile noastre vor iubi cămașa de forță pereții albi rujul strident al asistentelor umbrele ce se preling pe cearșafuri

vor scrie un tratat de lobotomie și ne vor păstra creierul în borcane cu cele două ventricule pentru o mai bună sincronizare alături de fetuși contaminați de prima gură de aer

mamele noastre vor plânge apoi vor deschide umbrela vor ateriza ozn-uri în grădinile de pe acoperiș și ne vor strânge obiectele sacre

apoi toate cuptoarele cu microunde vor exploda, se vor scufunda submarinele

aerul va fi mai dens și își vor aminti de acea vara intrată-n fibrilație, de groparul care-și sufleca mânecile

o atmosferă de început de lume când toți îndrăgostiții mănâncă mere coapte.

 

autor  Bianca Dan

Sus şi jos, autor Mirella Tonenchi

Sus şi jos

 

Doi pescăruşi albaştri îşi începură dansul după amiezii asupra lacului separat de mare prin faleze de piatră dispuse într-un unghi de o sutăşaptezeci de grade cu vîrful spre larg şi ornate cu statui din marmură şi amfore ceramice, iar graţia zborului lor se reflecta perfect în unduirile somnoroase ale apei, aşa încît de cineva privea în lac putea să jure că păsările dansau cînd cu norii, cînd între ele, într-atît de fidelă era oglinda de jos.

– Degeaba ne imitaţi, niciodată nu veţi putea dansa ca noi, strigau pescăruşii plini de orgoliu, iar norii le ţineau isonul, Niciodată.. niciodată…

– Ba uite că da! Reflexia din lac dădea de ficecare dată răspuns, nu se lăsa cu nici un chip mai prejos, Voi nu vedeţi că voi ne imitaţi pe noi? Pe noi, da! norii din lac la rîndul lor, Pe noi…  Uite cum ne mişcăm noi, la fel şi voi, exact, aidoma, fără greşeală, eu fac la stînga, el face tot aşa, acesta face o rotaţie, acela la fel! La fel… la fel… se umflau norii.

– Şi ce vă zburliţi aşa? Noi n-am făcut asta, vedeţi că nu sîntem la fel? Pfffff!!! Ha ha!

– Ba aţi făcu exact! Pfffff!!!!

De fiecare dată era aşa, ceea ce se întîmpla deasupra lacului se răsfrîngea dedesubt iar ei se ciondăneau într-una, cei de sus susţinînd că sînt copiaţi de cei din lac, iar aceştia replicînd că cei de pe cer îi imitau pe ei, gîlceava fiind pornită cînd de unii cînd alţii, după nici o regulă ori logică posibil a fi explicată.

Uneori, atunci cînd se întîmpla să plouă, suprafaţa lacului se arăta ca o pînză tremurîndă şi mici rotocoale concentrice apăreau şi dispăreau cu repeziciune doar ca să apară în alt loc, necontenit, pînă ce ploaia se oprea, doar norii, tunînd şi fulgerînd mai erau prezenţi la confruntare, o întrecere, Noi am fulgerat primii, Ba noi, şi se porneau a-şi arunca fulgerele unii-n alţii de întreg cerul şi suprafaţa lacului era luminată ca-ntr-o sărbătoare, artificii, pînă ce, doborîţi de oboseală şi lipsiţi de orice fărîmă de energie, începură căsca, a se întinde şi a se risipi.

Multă vreme continuară jocul acela vesel şi în acelaşi timp nebunatic, nimeni nu mai ştiu pînă cînd, şi norii şi pescăruşii şi străveziile libelule, iată cocorii ori raţele sălbatice, toate ploile şi fiece zburătoare ce se afla la un moment dat deasupra lacului, toţi fără excepţie, chiar şi cîte o pălărie purtată de vînt, un balon ori cupola unei Umbrele roşii zburată din neatenţie. Timpul trecea… Care timp nu ştim pentru că încă nu sîntem siguri de aceasta, Se spune că timpul trece peste noi, de ce nu spunem că trecem noi peste el? Că îl păşim mereu, cu tălpile bătătorite de distanţe, cu palmele arse de dorinţe. Timpul curge. Dar cine a văzut că e fluid? Zboară, dar are oare aripi mai mari ca orice pescăruş albastru? Ei spun că trece, însă pe unde o fi cutreierînd

de nimeni nu l-a întîlnit? Stă poate doar pe loc şi ne urmăreşte pe fiecare cum trecem vii şi nepăsători, stă nemişcat, măsurat de doar vieţile noastre. Se spune că timpul fuge, sau… Poate că doar nu există timp, ce simplu aşa, iar jocul durează la infinit.

O schimbare totuşi s-a petrecut, a fost o nedumerire generală pentru scurtă vreme, e drept, s-a făcut că totul s-a întors pe dos într-o clipită şi lacul a ajuns sus iar cerul jos în locul lacului, desigur că şi pămîntul, falezele, statuile, amforele din ceramică, tot, absolut tot era sus iar în locul lor erau norii, zburătoarele şi ploaia care cădea tot aşa dar invers, pescăruşii şi cei ce puteau zbura o făceau cumva caraghios, cu spatele către lac pînă s-au dumirit că cerul lor era jos de acum şi atunci s-au întors, pălăria o întoarse firesc vîntul, doar baloanele zburau tot aşa, ce era sus era şi jos ori invers.

– Hei!! Imitaţi, imitaţi, niciodată nu veţi putea dansa ca noi!

– Niciodată, niciodată…

Doar Umbrela roşie se roteşte cum o taie capul, într-un nebunatic dans în toate direcţiile.

 

autor  text, fotografie si desen Mirella Tonenchi

 

DE ZIUA TA, FALEZE, autor Mariana Vârtosu

 

DE ZIUA TA, FALEZE

 Va fi, probabil, cel mai sărac dar pe care-l vei primi, dragă revistă, acesta de la mine alcătuit din cuvinte simple, dar spuse din inimă.  Nu-ţi voi dedica nicio proză, nici un poem, nici un eseu, doar cuvinte. Ţie şi redacţiei, ţie şi iniţiatorului.  Doar, eşti o publicaţie puternică, de stâncă, nu?… şi, vei primi ,,darul meu de suflet,, aşa cum se cuvine. Dă-mi voie să-l felicit pe iniţiatorul acestui proiect, Emanuel Pope, promotor cultural, căruia-i mulţumesc pentru idee şi pentru faptul că m-a acceptat cu texte între paginile tale, nu-i aşa? Să-i mulţumesc d-lui Emanuel Pope pentru minunatele poeme publicate pe pagina sa; pentru posibilitatea cunoaşterii atâtor nume,  pentru oportunitatea îmbogăţirii spirituale prin punerea la dispoziţia noastră, a cititorilor site-ului a atâtor texte, poeme,  eseuri,  imagini ale artiştilor plastici….Să mulţumesc admistratorului(sau admistratorilor?) acestui site, în mod special scriitorului Stănică Budeanu, un admirabil prieten şi îndrumător (între noi fie vorba, sânt varză la capitolul tehnică, iar lui îi datorez multe dintre postări!).   Să mulţumesc celor ce au postat creaţiile lor minunate(nu tuturor) şi, nici nu voi da nume, voi mulţumi pentru minunatele clipe de bucurie oferite prin lectura textelor.   Să mulţumesc acelora care au avut răbdare şi mi-au citit postările, celor care nu au vibrat la cuvintele din textele mele. Mulţumesc, dragă redacţie  că existaţi, că aveţi această revistă FALEZE DE PIATRĂ, revistă minunată căreia îi doresc viaţă lungă şi prosperă: LA MULŢI ANI!

 

autor Mariana Vârtosu

 

Felicitari primite din partea autorilor si cititorilor:

http://www.flipsnack.com/my-flipping-books/details?flip=fztn23f9

O picătură de viaţă , autor Ciprian Alexandrescu

O poveste bazată pe fapte reale…

 

            Vineri noaptea, în mod„normal”, nu mai ajungeam pe acasă, mă întâlneam cu prietenii, ne mai lipeam de câte un chef și acolo rămâneam. De data asta m-am trezit dator că trebuie să mă întâlnesc cu o fătucă pe care pusesem ochii ceva mai devreme în acea seară. Ne-am tot întâlnit privirile de câteva ori  și la un moment dat i-am spus „Ce zici, ne vedem și noi mai târziu?” „Ne vedem, dacă ne mai întâlnim până plec acasă. Dacă nu, asta e, ne găsim noi într-o altă zi a vieții noastre” mi-a zis, ea, pe un ton rece și fără să lase loc de speranță. Mi-am zis că n-am nici o șansă să am vreodată o întâlnire cu ea, e foarte respingătoare, vorbele și mimica feței sunt ca un zid, pe care nu poți nici măcar să te cațeri și să-l sari în cele din urmă. Zic, las-o moartă că nu-i de mine, mie îmi plac mai sociabile, mai de viață. Doar n-o să stăm și-o să ne privim unu‘ pe celălalt până o să adormim? Am renunțat la gând și mi-am continuat seara liniștit alături de tovarășii mei.

             Am plecat spre locuința unui prieten unde vroiam să chefuim în acea noapte. Pe drum ne-am oprit la un magazin și am cumpărat alcool și țigări. Avea să fie o noapte dată dracu‘, gândeam noi. Cum ne-am văzut ajunși în apartamentul tovarășului nostru am jurat că nu mai plecăm până n-o facem lată. N-avea să ne scoată nimeni de acolo, nici măcar poliția. N-a fost chiar așa. Tovarășul nostru trebuia să fie singur acasă în acea noapte, taică-su era la țară iar maică-sa era schimbul trei, însă un telefon ne-a dat planurile peste cap. Ta-su vine acasă. Am zis că dacă vine poliția nu plecăm dar dacă vine ta-su, e nasol! Adică e nasol pentru Andrei, că pentru noi, era doar o petrecere ratată. De-abia trecuse o jumătate de oră și eram nevoiți să plecăm. Andrei era deja amețit și-njura într-una „‘tu-ți morții mă-tii, de bețiv, cum îmi strici tu petrecerea, băga-mi-aș … în tine!„. Zic „Las‘ mă că mergem în altă parte, vedem noi, nu-i așa mare nenorocirea”. Era întradevăr bețiv, dar parcă nu se cuvenea s-o spună el, în gura mare, de față cu atâta lume. Furios și puțin luat de cap, luă un cuțit de bucătărie și urlă„De aici nu pleacă nimeni, că dracu‘ vă ia!” În același timp înfipse și cuțitul în scaun. Eram îngroziți, tocmai îi alunecase mâna de pe mâner, pe lama cuțitului. Când a ridicat mâna, a izbucnit și sângele de-un roșu închis și de-o abundență de ți se încrețea pielea până pe călcâie, ca după o baie fierbinte. Eu unul, mai aveam încă puțin și leșinam. I-am luat mâna și i-am legat-o cu un prosop de bucătărie, mai sus pe braț, ca să-i oprim sângerarea. I se vedeau prin tăietură, în palmă, tendoanele care îl ajutau să-și folosească degetele. Am sunat repede la salvare. În zece minute a venit. În tot acest timp, Andrei a lălăit și-a râs de parcă îl zgândărea cineva în talpă. Ba, ne mai și întorcea stomacurile pe dos, arătându-ne tendonul, trăgând de el. Am coborât. Tocmai urma să se încheie întâia zi de februarie, zăpada mai devreme imaculată, era acum dâră de sânge, în lumina lunii îți dădea senzația strașnică că acolo s-a petrecut vreo crimă. Când a ajuns salvarea, a ajuns și ta-su. Dădea zăpăcit din cap și ne privea neputând să spună nimic. Mi-am dat seama după față că așteaptă un răspuns și i l-am dat „Nu e nimic grav, un mic accident, vroia să taie ceva și…” , apoi i s-au descleștat și lui fălcile „Păi bine, bine, nu e nimic grav, dar dacă nu e, ce caută salvarea aici?”. Andrei hăhăind îi spuse „Hai, bre că n-am nimic!”. S-au urcat amândoi în salvare și vira la urgență. Am rămas puțin muți și stând pe loc. La un moment dat am făcut un pas, mai mult împingând piciorul pe gheață ca un copil plictisit și zic „Na, mă, că pân‘ la urmă tot ne-a scos cineva din casă, nu ne-a scos poliția, dar ne-a scos ta-su, Andrei și salvarea. Hai acasă, ce dracu‘ mai stăm aici de proști!”

           Și-am plecat spre casă, așa, fiecare cu gândul lui. Apetitul nostru pentru petrecere fusese extirpat în totalitate, poate singurul care încă mai avea chef o fi fost chiar Andrei, care-o ardea cu glume, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, asta doar așa ca să nu leșine, sau să nu plângă. Bine, poate doar cu ta-su, în salvare, o fi plâns. Mai doare și prostia câteodată, degeaba spune lumea… Dar mergând așa și tot apropiindu-mă de casă, mă părăsise gândul roșu, plin de sânge cu tendoane încâlcite și ca prin alt vis, care-l întretaie pe cel vechi într-un mod brutal, îmi apăru în fața ochilor, chipul fetei căreia-i propusesem să ne vedem ceva mai târziu. Ajung în dreptul primei alei care duce spre casă și le zic celorlalți doi, cu care mai rămăsesem între timp „Hai, că eu mă duc spre casă. Ne vedem mâine, da, băieți? Hai, baftă, aveți grijă de voi!” și dau s-o iau pe alee. Acum da, nu mai era „normal” căci urma să mă duc acasă. Ce seară! Mă opresc. Îmi zic în gând că mai merg cincizeci de metri până la următoarea alee care duce către blocul meu, după care, dacă nu o văd, plec acasă. Am mers până în capul aleii celeilalte iar când am ajuns, în susul străzii, cam la trei sute de metri, se zăreau trei siluete feminine. M-am oprit. „Ea e!” mi-am zis, trezindu-mă deodată bucuros, parcă prea bucuros la vederea acestei puștoaice. „Îi recunosc mersul!”, unicat până atunci dar și până acum. Am întâmpinat-o cu un zâmbet ștrengăresc, așa, de golan. La vederea mea, ochii săi căprui creșteau parcă înspăimântați și parcă aveam o dată cu ea senzația pe care o ai atunci când intri într-o apă rece și ți se urcă stomacu-n gât, plămânii îți plesnesc, iar mușchii de la picioare sunt încarcerați, de rămâi pironit ca un olog ce-așteaptă să fie ajutat să se urnească. Ne-am salutat, iar celelalte două ne-au părăsit din mers, pesemne erau vorbite de dinainte, nu știu, nu mi-a zis niciodată asta, dar așa părea. I-am oferit brațul meu drept toartă și am luat-o din loc. Am mers vreo sută de metri fără să schimbăm vreo vorbă. La un moment dat am spus eu „Și?” habar n-aveam ce dracu s-o întreb. Nu mi-a zis nimic timp de un minut, după care mi-a-ntors-o tot cu o întrebare „Și ce?” „Păi ce să fie, zic eu mai sfios, zi și tu cum te numești, că ne știm doar din vedere, nu și după nume, eu sunt Marian, Marian Andronescu, tu?” „Eu sunt Paula, Paula și atât, restul nu contează atât de mult”. Am mai mers cam o sută de metri, înapoi, în direcția din care am venit, dar pe partea cealaltă a străzii. Zăpada sticloasă ne scârțâia sub tălpi. Era frig. Aveam nasurile roșii de parcă ne podidea sângele. M-am oprit și i-am zis apoi, cu un tupeu fantastic, recunosc acum, „Ei bine, Paula Și Atât, ce-ai zice dacă am merge la tine?”. Ea a zâmbit scurt și a zis că „Da, de ce nu?”. Poftim, mi-am zis în gând, ce dracu mă, am luat-o razna, nu pot să cred ce-mi face asta!? Eu credeam că-mi va zice vreo două, că-s nesimțit și mă bag cu forța în sufletul omului, să plec de unde am venit și de-astea. M-am conformat dacă tot m-a mâncat în cur… 

*

            Când am ajuns în dreptul ușii, îmi făceam deja griji, cu cine o fi acasă, ce o să spună ta-su, ce o să spună mă-sa… îmi trecea prin cap să caut vreo scuză, ca să nu mai intru. Prea târziu. A deschis ușa larg și mi-a făcut semn să poftesc în casă. Am intrat. Holul era mic, înghesuit, avea o ușă cum vezi la țară, ușă prin geamul căreia se vedea camera de zi, iar mai în capăt dormitorul. În dormitor am zărit pe perete, ceva ce nu mai văzusem până acum la mine acasă, o carpetă. Era, evident, scena răpirii din serai. Aproape m-a bușit râsu‘, dar m-am abținut, era prea riscant și chiar nu vroiam să jignesc pe nimeni. M-am descălțat, mi-am dezbrăcat geaca, între timp am simțit cum mi se udă șosetele  de la apa scursă de pe ghete, și am intrat în camera de zi. Acum chiar am zâmbit, la vederea unor mileuri din macrame cu bibelouri pe ele, dar imediat în stânga am zărit o femeie, brunetă, care stătea pe fotoliu, cu piciorele trase sub fund. Am zâmbit mai larg, așa încât să mi se vadă puțin dinții. „Sărut mâna!”, zic, „Bună seara!” îmi răspunde femeia, dar în același timp o căuta pe Paula cu privirea, încercând să întrebe cine sunt și ce caut acolo la acea oră. Era totuși o oră cam târzie, era trecut de unsprezece noaptea. Mă prezint, întind mâna, femeia întinde și ea mâna. În următoarele secunde am rămas șocat, femeia era mama Paulei. Nici cea mai mică asemănare, Paula avea tenul atât de alb, iar mama sa era atât de tuciurie! Cred că seamănă cu ta-su, îmi zic eu, cine știe. Dar ta-su nicăieri, m-am gândit că o fi plecat pe undeva.

          M-am așezat pe un fotoliu. Pe o măsuță erau două pachete de țigări și o scrumieră. Mi-am scos țigările și le-am pus cu bricheta deasupra, pe măsuță, lângă celelalte. Spre uimirea mea, unul dintre pachete era al Paulei. Și-a aprins prima o țigară și a tras din ea cu poftă, deloc elegant. Eu, bărbat, dar nu puteam să fumez în fața mamei mele!

*

            Așa am cunoscut-o pe Simina. Da, Simina e Paula, de fapt Paula nici nu există, Paula era doar un nume inventat. Am aflat asta când m-am dus a doua zi la Andrei, la spital, să văd ce-i face mâna. I-am zis că m-am întâlnit cu Paula, că am fost la ea, că am cunoscut-o și pe maică-sa… Andrei m-a oprit „Înseamnă că te-ai întâlnit cu altcineva, fata pe care o știu eu, se numește Simina”. „Nu se poate, sau da, poate o cheamă Paula Simina și nu mi-a precizat asta, n-am avut timp să ne cunoaștem așa bine”, i-am zis eu cu o oarecare siguranță în vorbe.„Nu e nici o Paula Simina, se numește Simina Roman. Am fost în aceeași clasă în generală”,„Păi, de ce m-ar minți, nu văd nimic în neregulă cu numele ei?” „Asta o să afli tu, eu de unde să știu?”

             Am plecat cam nedumerit de la Andrei – era bine, fusese cusut și era bandajat – mă tot întrebam, de ce nu mi-o fi spus numele real? Ce oare ascunde  fata asta? N-ascundea nimic, a început să râdă când am întrebat-o și mi-a zis că se gândea că i s-ar potrivi numele acela, dar dacă nu îmi place, revine la numele său real. M-a pufnit râsu‘, mi-am zis că nu-i așa grav, are încă mintea unui copil.

            Era sâmbătă, pe la zece și jumătate când m-am dus la Simina. Maică-sa era tot pe fotoliu – cu piciorele trase sub fund – fuma o țigară și își bea cafeaua. M-au primit zâmbitoare. Între timp au schimbat canalul TV, de pe un post de muzică pe un altul, apariția mea le-a făcut să creadă că nu agreeam genul lor muzical – așa și era – apoi m-au servit cu o cafea. Am fumat vreo trei țigări și am vorbit tot felul de banalități ca să umplem timpul. La un moment dat, îmi spune Simina zâmbind „Îți mai amintești că anul trecut m-ai cerut de soție?” Am rămas mut. Zic „Glumești, nu?” „Nu glumesc, chiar așa ai făcut. Ieșeai dintr-un restaurant, din Palace, și m-ai întrebat dacă vreau să fiu soția ta.” Eram mut de-a binelea, încercam să-mi amintesc episodul. „Nu ți-am răspuns, am plecat acasă și i-am zis mamei «Ia uite, mamă, ce-am pățit, m-a cerut un prost, pe care nici nu-l cunosc, de nevastă!» și mama zice «Și nu i-ai zis, mamă, vreo două, toți proștii cred că dau eu, fată așa frumoasă, cu una, cu două!?» „Mi-am amintit, da, așa e. Ieșeam într-o seară de la Palace, eram amețit, când a apărut o domnișoară în calea mea, deci tu erai?” „Da, eu.”

             Nu m-am supărat că mă făcuseră la vremea aceea prost, eu eram bucuros de fapt, de o așa întâmplare ciudată, întâmplare ce-mi sugera că nu poate fi doar o simplă coincidență și că trebuie să aibă o semnificație aparte. Poate o fi destinul, destin în care nu crezusem până atunci. Parcă mai tare mi s-a pus pata. Nu mai puteam rezista cinci minute fără să o văd, parcă îmi furase mințile, nu mai eram eu, cel pe care-l știam și-l știau și o grămadă de prieteni, cel care nu iubea pe nimeni, care nu punea suflet în nici o relație, cel care nu dădea voie nici unei femei să pătrundă mai mult decât era cazul, în sufletul lui. Eram schimbat în totalitate, aveam o licărire de fericire în ochi, pe care o observase și mama. „Da‘ ce fericit ești azi, mamă!” îmi zise ea în timp ce bătea de zor cinci albușuri de ou din care vroia să facă o prăjitură. „Da, mamă, sunt. Am cunoscut o fată. O cheamă Simina, locuiește peste drum, cred că o ști pe mama ei” „Poate, mamă, e mic orașu‘, dacă o văd sigur o știu.” „Îmi place chiar mult, mamă.” „Păi, vezi, termină cu examenele, că apoi ai timp” „Termin, stai liniștită. Hai că ies, mă duc la Simina” „Bine, mamă, să fii băiat cuminte!”

             Era tot sâmbătă, eram pentru a doua oară la ea. Când am intrat m-a izbit un miros puternic de sarmale – maică-sii îi plac mult sarmalele – încă erau pe foc. Simina m-a servit cu prăjituri. A zis să am grijă că de-abia le-au luat din cuptor și încă n-au apucat să se răcească. Am luat una, era rece și tare, dar nu am băgat deloc de seamă. A început să râdă ducându-și capul pe spate „Tu, chiar ai crezut!? Noi nici nu facem prăjituri vreodată. Le-am cumpărat de la magazin. Dacă tot sunt, de ce să ne chinuim să facem?” „Jur că nu mi-am dat seama, dacă nu îmi ziceai trăiam cu impresia că sunt făcute de tine” Erau bune al naibii acum! Înainte nici nu prea mâncam așa ceva pentru că mie îmi făcea mama acasă proaspete. Ce naivi și creduli sunt îndrăgostiții! Tot ce zboară se mănâncă, asta până se trezesc, iar când se trezesc, dragostea trece prin stomac.

             A fost prima oară când mi-au plăcut prăjiturile de magazin, cum a fost și prima oară când i-am spus unei femei că o iubesc. Acest cuvânt cred că are și ceva diavolesc în substanță. Dacă îl spui într-un moment în care trăiești cu adevărat acea senzație de atracție, te va lega veșnic și chiar dacă nu vei mai fi cu acea persoană, de fiecare dată când îți vei aminti de ea, vei ști că ai făcut greșeala vieții că te-ai încurcat cu altcineva. Am mai auzit la unii spunând că dacă erau deștepți și nu se încăpățânau erau și acum cu nu știu care și că ce fericiți ar mai fi fost… Eu deocamdată mă încăpățânam să fiu cu ea, cu Simina, să o iubesc și să o visez cu ochii deschiși dacă nu era lângă mine.

             Duminică am plecat la facultate. Mi-am luat la revedere aproape cu ochii în lacrimi. Urma să revin weekend-ul viitor, dar mi se părea o veșnicie, un chin pe care până atunci nu îl mai trăisem decât de dorul părinților mei și ăla totuși era altceva.

*

             Legătura noastră devenea tot mai strânsă, petreceam mai mult timp împreună, învățam și lucram pentru licență la ea acasă. Ai mei mă vedeau din ce, în ce, mai rar. Plecam dimineața, mă întorceam pe la prânz, plecam din nou și mă mai întorceam dimineața pe la patru. Legătura cu prietenii era din ce în ce mai slabă. Ne-am mai întâlnit de vreo câteva ori cu ei, iar Simina dădea uneori de înțeles, alteori îmi spunea în față, că nu-i agreează și că atunci când sunt în preajma lor nu mai sunt același om, că nu-i mai dau atenție. Odată mi-a zis „Dacă nu-ți convine, du-te cu prietenii tăi și lasă-mă pe mine!” Era un semn clar, e o femeie posesivă, iar eu spre rușinea mea i-am respectat regulile fără să negociez. Nu mi-am mai lăsat nici o portiță deschisă, dar sunt sincer și spun că nici nu mi-am dorit. M-am complăcut în această postură de băiat cuminte, exagerat de cuminte. Nu aveam clipe în care să fim separați, decât atunci când eram la mine acasă și totuși avea curajul să-mi spună că bagă mâna-n foc că o înșel. „Rămâi la noi” mi-a spus într-o zi Mariana – maică-sa, am uitat să specific numele, Mariana Gavrilă, era divorțată, de asta și absența soțului din peisaj. Am înțeles că o luase razna și era internat – „Rămâi la noi, că ș-așa pleci dimineața la cinci de aici.” M-am gândit imediat, că sigur, sugestia maică-sii are legătură cu gelozia excesivă a Simonei. Că s-ar fi gândit maică-sa, să facă acest pas pentru siguranța fetei, că eu nu o înșel,  poate și pentru siguranța ei. Atât mi-a trebuit. M-am dus la ai mei și le-am spus că vreau să mă mut la Simina. N-au fost împotrivă, între timp le cunoscuseră și li se confirmase că mă țin de carte și că învăț pentru examene. I-am întrebat ce părere au despre Simina și mi-au spus că lor le place, oricum, lor le place tot ce-mi place și mie, contează doar ce mă face pe mine fericit.

              Acum însă, îmi dau seama că existau mai multe motive pentru luarea deciziei de a mă muta la ele. Unul dintre motive era acesta, pentru siguranța fetei că nu o înșel, al doilea era ca să nu vorbească vecinii despre plecările mele la patru dimineața – de parcă stătea cineva să mă păzească – al treilea motiv, legarea definitivă a destinelor noastre – era tot legat de vecini, ca nu cumva să râdă cineva de ea și fata ei, în caz că ne vom despărți. Era foarte curioasă dacă am trecut la nivelul următor al relației noastre „Băi, voi sigur ați făcut ceva că prea vă înghesuiți unu-n altu” , iar când i-am confirmat, i-am citit neliniștea pe chip. Dacă, acum, după ce i-am folosit fata, o părăsesc? – iar al patrulea motiv e chiar caraghios. Era foarte încântată, ca o bunicuță cu mentalitate veche, că sunt la facultate și că ce ginere deștept are ea. Facultatea pentru mine a fost o alegere firească, am considerat că acesta e următorul pas pe care trebuie să-l fac în viață însă nu l-am făcut constructiv – a fost doar o altă etapă și nu un scop – l-am făcut, alegând să urmez ceva din plăcere. Știam că după finalizare îmi va fi foarte greu să-mi găsesc de lucru în domeniu, poate chiar imposibil. Și pe deasupra nici măcar nu intrasem cu o medie mare, intrasem aproape la limită. După ce am trecut și prin astea, acum știu că studiile superioare nu mai sunt ce-au fost, cărturarii nu mai sunt cărturari devotați. Acum totul este doar un business, iar absolvenții – într-o majoritate îngrijorătoare – niște parveniți, care după terminarea studiilor au atitudine de oameni importanți, cu pretenții, că ce au mai învățat ei și ce deștepți mai sunt. Sunt sătul de astfel de persoane, le recunosc după câteva vorbe.   

             Își făceau probleme în zadar. Dragostea mea pentru fata ei era tot mai puternică cu fiecare scenă de gelozie pe care o făcea. Mă ațâța să fiu al ei și doar al ei, mă amăgea și mă făcea să mă simt vinovat de lucruri pentru care nu ar fi trebuit vreodată să mă scuz.

             Am și dovada iubirii mele necondiționate pentru această fată, ce nu poate fi combătută de nici un specialist în dragoste. Eram cu tovarășii mei – asta se întâmpla undeva după o săptămână după ce ne cunoscusem – băteam strada n-aveam nici un plan pregătit, nu știam ce va urma să facem în următoarele ore, decât eu, aveam să mă întâlnesc cu Simina ceva mai târziu. Lângă clădirea liceului zăresc doi băiețași, la vreo douăzeci și cinci de ani fiecare. Unul dintre ei vorbea la telefon, iar celălalt, un tip cu gâtul lung și cu urechile clăpăuge, în care avea îndesați vreo zece perechi de cercei de argint, se certa cu o domnișoară. Le-am zis băieților să stea pe loc. L-am luat doar pe unul cu mine, așa era corect, ei doi, noi, doi. La un moment dat, clăpăugul, o bruscă pe domnișoară, apoi ridică mâna să o pocnească. Fiind foarte aproape de el, am avut timp să-i parez lovitura, l-am prins de ambele mâini și l-am lipit de zid. O talpă i-am pus-o pe bocanc. Era imobilizat clăpăugul. „Ce faci, Cerceluș? Bați femei? De unde ești?” Păi să vezi… că n-am vrut, că aia, că cealaltă, că nu-s din oraș, câr, mâr. „Auzi, băi, Cerceluș? Mă auzi ce spun? Tu nici măcar nu ești din oraș și totuși ai tupeul jegos, să bați o domnișoară în plină stradă? Prietene, tu, conștientizezi în ce te-ai băgat?” Clăpăugul amuțise. „Uite cum facem, ca să fie treaba bună pentru toată lumea” Clăpăugul se mai luminase, simțea că e loc de negociere. „Noi nu putem lăsa să se întâmple astfel de lucruri la noi în oraș, altfel ne-am complace așa și mâine, poimâine,o să ne trezim că o să ne bateți femeile. Nu suntem cârpe de șters pe jos! Ști câte lucruri am putea să vă facem Cerceluș și ție și prietenului tău?” Prietenul său care până atunci nu paruse neliniștit, acum simțea că are și el un rol în scena asta. Se observa cum îi tremură bărbia, nu de furie cât de frică, iar o palmă i se zbătea pe pulpa piciorului. Ciudate apucături pot avea unii oameni în astfel de situații!„Bănuiesc că-ți închipui, dar te rog alegele pe cele mai groaznice! Auzi, Cerceluș, sau cum te-o fi chemând, oricum nu mă interesează, nu vreau să legăm prietenii, câți bănișori aveți disponibili pentru noi?” „Păi, ă… ă… avem ceva, da, avem nu-i problemă, vi-i dăm dacă asta vreți de la noi, nu-i problem” „Problemă sau problem?” „Problemă” „Aha. Am crezut că ști și altă limbă. Da, măi, Cerceluș, e bine, e bine dacă ai. Vezi tu, noi suntem de fapt vreo zece inși și nu ne-ar fi greu să vă tâlhărim, dar noi nu facem asta. Noi, ne gândeam că o să mergem undeva și o să suportăm să ne faceți cinste. Ce zici, Cer-ce-luș?” „Păi ce să zic, e bine, facem cinste” „Cere-ți scuze de la domnișoară. Spune-i că e frumoasă și că tu nu meriți să cunoști o așa fată.” Făcu întocmai, ba chiar a avut o atitudine de copil, ceea ce mă făcu pentru moment să-mi pară rău, dar mi-am amintit imediat cum a bruscat-o și ce urma să se întâmple. „Bun, băieți, să mergem!” i-am chemat făcându-le și semn cu mâna. „Apropo, Cerceluș, băieții mei consumă câte două beri, de fiecare, așa trebuie să faci comanda, de fiecare dată dublu, e simplu, e ca și cum ai fi beat și în loc de unu vezi doi.”

              Ne-am dus și am făcut întocmai cum am stabilit cu Cerceluș. La un moment dat mi-am dat seama, în beția mea, că trebuie să ajung la Simina. Mi-am zis că și dacă-mi spune Dumnezeu să nu mă duc, mă voi duce. Era foarte important pentru mine să ajung la ea acasă. Mi-am lăsat tovarășii în compania celor doi.  Am ajuns cu greu la Simina, deși nu locuia foarte departe de locul de unde plecasem, oricum nu-mi mai aduc aminte exact totul, doar atât, că așa au cunoscut-o pe mama, care a fost nevoită să mă ia acasă și să-și ceară mii de scuze față de Mariana și Simina – asta cu luatul acasă de către mama, a fost tot o idee cretină de-a Marianei, că vezi Doamne, n-aș fi putut ajunge singur, sau cine știe ce-aș mai fi făcut – și că atunci i-am spus prima oară Siminei „Te iubesc!” Asta e dovada iubirii mele, ce nu poate fi combătută de către nimeni, asta fost întâia mea declarație de dragoste, pe care am făcut-o cuiva vreodată. Ceea ce spune un om beat – cu toate că un om beat nu mai e la fel de priceput la vorbe în acel moment, dar nu un bețivan, nu, nu un bețivan, căci un bețivan are mintea ferfeniță, un bețivan ajunge să se îndoiască de însăși existența sa, nu, ci un om care se îmbată ocazional, care nu face din asta o obișnuință – nu poate fi decât cel mai pur adevăr rostit de către cineva vreodată. Acela a fost momentul în care cuvântul te iubesc a căpătat sens și valoare, a fost acel moment în care sentimentul de iubire a trăit șocul de a fi receptat de către conștiința mea. Însă-și divinitatea ar fi putut în acel moment să semneze un act, care să certifice sentimentul meu pur de iubire.

            Mă întrebasem până atunci de ce nu a fost valabil și pentru mine „prima dragoste nu se uită niciodată”, însă, eu, înțelesesem greșit cuvântul dragoste. Îl folosisem ca sinonim pentru sex. După ipoteza mea greșită, eu acum ar fi trebuit să fiu cu o târfă, că prima a fost clar din curiozitate și-a trebuit să știe măcar ea ce are de făcut. Și plus că prima trebuia să-și asume că a făcut-o, că doar eu, cum aș fi dovedit că am intrat în rând cu ceilalți. Copilării… Cert e că doar prima a fost publică, orice mucios face asta, iar celelalte au fost doar simple aventuri, patimi, pe care le-am păstrat doar pentru mine. Oricum senzația ce-am avut-o când am dezvăluit-o pe prima, m-ar fi împiedicat să o fac și cu celelalte. Am avut senzația că mă aflu în fundu’ gol în fața tuturor, iar lucrul acesta nu mă caracterizează. Sunt, de fel, un pudic, care n-ar face striptease chiar și pe bani, cu toate că n-aș avea vreun handicap de ascuns.

*

              Trecuse un an de zile de când renunțasem la anturaj, în favoarea iubirii. Simina a dovedit, într-adevăr, că-i o femeie posesivă, egoistă, ce-i drept încă necoaptă. Într-un an, deja avusesem nenumărate scandaluri, dar al naibii, parcă ne legau tot mai mult, făceau ca relația să fie tot mai puternică! Eram cu adevărat de nerecunoscut. Eu, băiatul rău, care nu dădea doi bani pe sentimente, care nu putea să spună nici unei ființe „te iubesc!”, eram prins în mrejele  Afroditei, care parcă îmi ținea creștetul între picioarele ei și mă amețea cu parfumul ce izvora de acolo. Îmi doream să stau de vorbă cu mine și să-mi pun în ordine gândurile. Doar o parte din mine dorea asta, o parte, îmi cerea mereu amânarea.

            Tovarășii mei și-au văzut de chefuri, de golănii, nu se terminase lumea odată cu plecarea mea. M-au tatonat vreo trei luni, dar când și-au dat seama că nu există nici un leac pentru boala de care sufeream, au renunțat. Andrei Ghinea, între timp, și-a luat permisul de conducere. Zi de zi rula, cu o Dacie obosită, 1310, pe puținul asfalt al micuțului nostru oraș. Mă gândesc și acum, cum naiba i-o fi dat ăstuia permisul? Un tip care să sufere de teribilism mai mult decât Andrei, încă nu am cunoscut. Își umplea mașina la refuz, fete, băieți, călare, îngrămădiți, se crucea lumea când îi vedea.

Într-o zi a venit mama, plânsă toată. Zic „Ce s-a întâmplat, mamă, ești bine?” „Cică a făcut accident Ghinea. Nu știu prea multe, cică nu era singur în mașină. Sunt și morți, dar nu știu cine.” M-am prăbușit în hol și-am început să plâng ca un copil. Simina plângea cu mine. Le vedeam în fața ochilor, cadavrele tovarășilor mei, sfârtecate de fiarele contorsionate ale mașinii. Mi s-a întors stomacul pe dos, îmi venea să vărs. Simțeam, parcă, în nări mirosul sângelui ce se scursese pe banchetele mașinii. Mi-a luat ceva timp până am fost în stare să mă ridic, să-mi șterg lacrimile și să mă duc să mă interesez de starea lor.

              Am aflat că au fost doar trei inși în mașină: Andrei, care conducea, un băiețaș nou, care tocmai își făcuse intrarea în gașcă și Năros – așa îi spuneam noi, se înțelege de ce – restul rămăseseră în club și îi așteptau să vină cu vreo două pițipoance. Înainte să plece după pițipoance, Andrei le-a zis băieților „Cine vrea să moară, să vină cu mine!” Care era ocupat cu vreo pipiță, sau cu vreo sticlă de ceva, i-a zis că-l așteaptă să se-ntoarcă, însă, Năros și tipul cel nou se plictiseau pe un colț de canapea,  nu prea aveau chef de nimic, așa că au ales să meargă cu el. Nici n-au luat în seamă vorbele lui Andrei. Andrei a călcat pedala până la podea. Într-o curbă, a pierdut controlul mașinii și-au nimerit direct într-un stâlp. Andrei a rămas încarcerat de la brâu în jos, dar era întreg – puțin  mai lipsise să-l dea pe din două – tipul cel nou, stătea pe locul mortului, dar ca printr-o minune, a scăpat cu viață. Nu-și pusese centura, iar impactul l-a catapultat prin parbriz, peste gardul unei întreprinderi. S-a ridicat în picioare, s-a scuturat, și-a mai sărit și gardul să vadă ce se întâmplase cu ceilalți doi. Năros, cică, stătea întins pe trotuar și scotea un horcăit din plămâni. El stătuse pe bancheta din spate, dar în urma impactului, mașina s-a răsucit și s-a oprit violent cu roata dreaptă-spate, în bordură, iar portiera s-a deschis. Năros a fost proiectat direct în stâlpul gardului. Lovitura violentă pe care a suferit-o la cap, i-a fost fatală. Și-a dat sufletul acolo, în stradă. Dar și mai sfâșietor a fost momentul în care a apărut bunicul lui Năros în stradă, să vadă ce s-a întâmplat – bunicul lui chiar acolo locuiește, peste drum de trotuarul unde Năros și-a dat sufletul – iar când a văzut despre cine era vorba s-a luat cu mâinile de cap și și-a blestemat zilele și pe Dumnezeu.

               După două zile m-am hotărât să-l sun pe Andrei, cu toate că o parte din mine n-ar fi vrut. L-am întrebat dacă e bine, mi-a răspuns că da, doar că e în ghips mai tot. Părea vesel, iar asta m-a revoltat, îmi venea să intru prin telefon și să-l strâng de gât. Năros era la morg, iar lu Ghinea îi ardea să fie vesel. M-am abținut cu greu să nu-i zic vreo două. La un moment dat a-nceput să plângă și să-mi zică de Năros „L-am omorât pe Năros, bă, frate! L-am omorât! Ce mă fac eu, frate, ce mă fac?”, atunci mi s-a strâns inima-n piept și n-am mai putut să-i zic nimic. M-am gândit că poate i-aș face rău, o fi având gânduri sinucigașe. L-am îmbărbătat, i-am zis să stea liniștit că o să se însănătoșească cât ai zice pește. Vorbeam gâtuit, chinuit, parcă obligat de cineva, așa că la un moment dat am închis, am închis telefonul de tot, lăsând să se creadă că mi s-a descărcat bateria, sau că n-am semnal.

             În memoria lui Popa Mihai (Năros)

*

            Au trecut cinci ani de atunci și încă mă gândesc la acel accident. Pe moment nu mi-a trecut prin cap, dar mai apoi am realizat că dacă nu era fătuca asta, Simina, actuala mea soție, eu aș fi putut fi în acea mașină. Eram împreună cu Andrei și când trebuia să urinăm, de aceea cred că ar fi fost imposibil ca eu să fi lipsit în acea seară nenorocită. Probabil că întâlnirea cu ea mi-a salvat viața. Zic probabil pentru că nu știu sigur, ceea ce știu cu siguranță este că viața mea, clar, s-a schimbat. 

           Golănașul din mine s-a îmblânzit, m-am transformat într-un familist convins. Certurile dintre mine și Simina au continuat și vor continua, a rămas la fel de posesivă și egoistă, nu are leac. Leac nu am nici eu. O iubesc la fel, se pare că nu o să mă vindec niciodată.

          Asta-i doar o picătură din viața mea, într-o zi voi povesti ce s-a mai întâmplat între mine și Simina, soacră-mea – la care nu mai locuim –  poate voi povesti câte ceva și  legat de copilăria mea, o copilărie fericită, ce-i drept.

          Eu, Marian Andronescu, vă doresc să iubiți! Iubirea lasă urme adânci și amintiri… amintiri amare, amintiri dulci…  

Fine

autor  Ciprian Alexandrescu

Povestea Urâtei, autor Nick Sava

Povestea Urâtei

– S-a întâmplat de mult, de mult de tot, pe când saxii începuseră să atace spre apus. Un mare rege s-a ridicat atunci împotriva acestor păgâni – căci ei nu se închinau atunci Marelui Zeu! – şi i-a oprit, apoi i-a întors înapoi de au ajuns tocmai până în Albia unde au cerut sălaş, trăind şi acum prin unele oraşe, mai ales pe sub munte.

Şi acel rege vestit, Arostus pe numele lui, se înconjurase de războinici voinici, ca în basme. Toţi îi erau credincioşi şi îşi dovedeau vitejia călătorind prin ţinuturile lor îndreptând nedreptăţile, luptându-se cu tâlharii şi vrăjitorii cei răi, şi mai ales adunându-se sub flamura lui Arostus să stea în faţa năvălitorilor, căci nu numai saxii au vrut să cotropească pământurile lor bogate… Se zice că aşa de frumos era în acel ţinut, Loriant, că şi zânele trăiau acolo printre oameni!

Avea regele obiceiul ca la toate marile sărbători lăsate de către Marele Zeu şi Sfântul Prunc să fie spre bucuria oamenilor, să poruncească vitejilor să se adune în jurul unei mese rotunde, la care toţi stăteau egali. Şi fiecare îşi povestea aventurile prin care trecuse între cele două sărbători. Dar cea mai mare sărbătoare era ziua Naşterii Pruncului.

Se întâmplă ca într-un an de Ziua Naşterii Pruncului, oastea lui Arostus tocmai învinsese cu totul pe saxi şi vitejii se bucurau împreună de pacea pe care o aduseseră în ţinut, că iată cum intră în sala uriaşă o domniţă frumoasă ca un vis. Îmbrăcată cu totul în roşu, cu părul galben lung până la mijloc, cu bijuterii mândre pe ea, părea o regină – părea chiar mai frumoasă decât regina Junera, soţia lui Arostus, neam din neamul zânelor!

Se apropie domniţa cea frumoasă de masă şi se închină regelui, spunându-i:

– Îţi aduc închinăciune, rege Arostus, şi te felicit pentru măreaţa ta victorie. Ştiu că eşti viteaz şi puternic, că nimeni nu-ţi poate sta în faţă. De aceea vin în faţa ta să mă plâng de nedreptatea pe care mi-a făcut-o un ticălos de cavaler care nu vrea să-ţi recunoască puterea şi stăpânirea.

– Spune, cinstită domniţă, i-a răspuns cuviincios Arostus, care găsea vorbe bune şi pentru nobili, şi pentru cei umili.

– Este acest cavaler numit Rasan Basan, în Castelul Malpery. Şi de acolo, de câte ori vede trecând cineva, iese cu putere şi-l calcă, îl ucide ori îl ia prins şi-l duce în fortăreaţa castelului său. Iar noi, eu şi cu iubitul meu soţ, ne-am întors dintr-o călătorie trecând în neştiinţa noastră prin apropierea Castelului Malpery. Soţul meu a fost şi el în oastea ta, rege Arostus, luptând împotriva saxilor, iar de la bătălie s-a întors rănit. De aceea, când a ieşit Rasan Basan împotriva noastră, el nu s-a putut împotrivi. Iar ticălosul de cavaler l-a legat, aşa rănit cum era, pe cal, şi l-a luat cu el. Iar cum eu încercam să mă împotrivesc şi îi căzusem la picioare, rugându-l să ne păsuiască, mi-a dat o palmă, crăpându-mi buza!

Auzind de această fărădelege, toţi vitejii de la masa regelui săriră în picioare, bătând cu săbiile în masă şi jurând că nu vor găsi linişte până nu vor pedepsi un ticălos care se dă drept cavaler, dar încalcă poruncile cavaleriei, lovind o doamnă frumoasă şi fără apărare. Dar regele Arostus se ridică şi el în picioare şi zise:

– Precinstita domniţă a venit drept la mine, cunoscând în mine un apărător al celor năpăstuiţi şi un răzbunător a celor umiliţi. Aşadar, mie mi se cuvine să iau armura şi armele şi să pornesc spre Castelul Malpery, să înfrunt acel ticălos Rasan Basan. Să mergem, domniţă!

Şi chiar în acel ceas, îndemânatecii scutieri ai regelui îl îmbrăcară în armura lui din oţel strălucitor, îl încinseră cu vestita lui sabie Xaliba, şi îi dădură în mână un scut ţeapăn şi o lance lungă şi puternică. Pe calul său fără seamăn, Velandir, porni regele cu domniţa în spatele şeii lui, căutând să ajungă cât mai grabnic la castel. Şi ajunseră după câteva zile, după ce trecură printr-o pădure vrăjită, o mlaştină fără capăt şi un lanţ de munţi cu vârfurile ascuţite ca un fierăstrău.

Acolo, pe o insulă în mijlocul unui lac, se înălţa un castel construit din blocuri de piatră neagră, cu donjonul din piatră albăstruie, lucitoare. Duse Arostus la buze cornul său de vânătoare şi lansă chemarea lui de înfruntare. De trei ori sună în corn. Cu un zornăit de lanţuri, poarta grea de lemn se lăsă ca un podeţ peste canalul ce despărţea insula de mal, şi pe acest podeţ păşi un cavaler îmbrăcat complet în negru, înalt cât un uriaş din vechime. Iar calul lui, tot atât de negru, părea chiar mai uriaş, aşa încât cei doi păreau mari cât o casă de om gospodar. Faţa cavalerului nu se vedea, fiind acoperită de vizieră. Din dosul vizierei se auzi strigătul înăbuşit al cavalerului:

– Rege Arostus, te dovedeşti viteaz şi cavaler, dar fără pic de minte! Nu e dat regilor să-şi lase ţara de izbelişte doar pentru a participa la aventuri cavalereşti. Ceea ce ţi se va întâmpla îţi va folosi spre învăţare de minte!

Regele Arostus era viteaz şi puternic, nu o dată făcuse dovada acestor calităţi. Deci, el nu se sperie, ci îşi lăsă viziera şi dădu pinteni calului – după ce lăsase domniţa jos de pe cal. Nu observase surâsul ei maliţios…

Şi, în timp ce Velandir se apropia ca o săgeată de podeţul pe care Rasan Basan aştepta liniştit, regele lăsă lancea în jos, gata să ia cavalerul în ea. Numai că, deodată, calul se opri ca împiedicat într-o mlaştină. Iar braţele viteazului căzură fără vlagă, scăpând scutul şi lancea. Se simţea Arostus fără putere, nici un cuvânt nu era în stare să spună.

– Haha, râse aspru cavalerul cel negru. Ai văzut, Arostus, cum ţi-ai pus ţara în cumpănă? Dreptate avea sora ta şi stăpâna mea, zâna Moriana, să spună că nu meriţi tronul.

Văzu atunci Arostus domniţa venind veselă spre podeţ. Vraja se îndepărtase şi în locul feţei frumoase şi dulci regele văzu chipul propriei lui surori, frumos dar plin de răutate.

– Hei, frate! Ţi-am zis eu că mintea îţi stă în lance. Ar trebui să poruncesc să ţi se taie capul! Dar pentru că ţara Loriant este şi ţara mea, te las să pleci pentru a-ţi pregăti urmaşul. Iar într-un an să fii înapoi, aşa cum o să-mi juri că o vei face. Altfel, ceasul ţi-a venit chiar acum!

Jură Arostus, neavând încotro. Înainte să plece, strigă zâna Moriana în urma lui:

– Pieirea o să-ţi vină de la o femeie, frate! Ţi-am zis întotdeauna să le cunoşti bine – sunt jumătate din populaţia stăpânirii tale. Dacă într-un an şi o zi de azi te întorci şi-mi spui care este lucrul pe care şi-l doreşte o femeie mai mult şi mai mult pe lumea asta, o să te iert.

Se întoarse Arostus trist la cetatea lui Galinore, unde îl aştepta toată curtea. Şi acolo le povesti întâmplarea prin care trecuse, fără să ascundă nimic. Aşa că toţi se întrebară care o fi lucru preţuit mai mult şi mai mult de femei. Întrebară mai întâi pe doamne şi domniţe: soţiile, mamele, fiicele, surorirle mândrilor cavaleri. Fiecare răspunse ba că una, ba că alta: care că cel mai de preţ lucru este frumuseţea, sau arta, sau averea, aurul, bijuteriile, hainele scumpe, prietenia, dragostea, curtenia, vorba frumoasă, şi tot aşa… Dar aşa de multe răspunsuri primi bietul rege, încât nu se putu hotărî care ar fi răspunsul aşteptat de Moriana. Porniră atunci cavalerii prin împărăţie şi întrebară toate femeile, şi nobile, şi soţii de negustori, de meşteri, la urmă slujnice şi ţărănci… Răspunsurile acum erau şi mai diferite. Uneia îi plăcea o mâncare deosebită, alteia o rochie, unei a treia un cal frumos… Ba o cerşetoare zise că o bucată de pâine e lucrul care ar mulţumi-o cel mai mult!

Trecuse aproape anul, iar regele îşi luă rămas bun de la toţi şi porni din nou spre castelul din mijlocul lacului, Malpery. De data asta porni alături de rege iubitul lui nepot, viteazul Guvin. Pe când treceau prin mlaştină, iată că se întâlnesc cu o femeie. Îmbrăcată toată în verde, de un verde ca mătasea broaştei, părea că se ridicase chiar atunci din mâl. Şi faţa îi era ca de broască. Cu botul mare şi dinţi galbeni şi lungi, cu bube urâte pe faţă şi ochi sticloşi, vineţii, cu o dungă ca la şerpi… Pe spate avea o cocoaşă, tot o cocoaşă avea între sânii mari şi căzuţi, iar fundul îl avea mare ca o iapă. Părul rar şi unsuros îi cădea zburlit şi liber până pe umerii largi şi căzuţi. Mâinile scurte şi puternice se sprijineau pe un toiag, încercând să o ţină dreaptă. Pielea mâinilor părea pătată, iar gheare lungi şi încovoiate terminau degetele noduroase.

– Hihi, hâsâi ea, răguşit. Duceam cap la tăiam, nu ştiam răspuns.

– Ba îl ştiu, zise regele. Am întrebat toate femeile.

– Femei spuneam ce el credeam. Moriana ştiam altcum…

– Şi tu ştii ce răspuns aşteaptă soră-mea? o întrebă Arostus, plin de o nouă speranţă.

– Ştiam! Da’ nu spuneam geaba, vream răsplat.

– Îţi jur că îţi voi da ce-mi vei cere, promise Arostus.

– Majestate, se împotrivi tânărul Guvin, nu promite fără să ştii pe ce. Poate te va înşela.

– Hihi, nobil cavaler nu credeam. Spuneam tain, răsplat ceream când veneam înapoi. Nu adevărat, nu veneam, hihi….

– Dacă ne întâlnim din nou, o să-ţi dau ce-mi ceri – dacă este lucru de virtute.

– Virtute eram, zise femeia, apropiindu-şi buzele groase de urechea regelui să-i spună taina. Nu uitam, promis eram, mai spuse ea la despărţire.

Porniră cei doi mai departe. Iată că ajung în faţa lacului şi podeţul se coboară, legând insula de mal. Apare cavalerul cel negru, Rasan Basan, călare, iar în urma lui păşeşte sprintenă zâna cea rea, Moriana.

– Ei, frate, zise ea, văd că te-ai întors cu credinţă. Ştiu că nu-ţi lipseşte aceasta. Ai adus răspunsul?

– Am adus mai multe răspunsuri, recunoscu Arostus. Şi începu să i le spună pe rând, aşa cum le ştia. Dar farmazoanca dădea numai din cap, refuzându-le, iar calul cel negru scurma cu copita nerabdător în lemnul podeţului. La urmă, zise zâna:

– Măi frate, de ţi-ar fi fost credincioase femeile de la curte, ţi-ar fi spus. Ţi-ar fi spus iubita ta soţie… Aşa, cavalerul meu îţi va lua capul.

– Ia-l pe-al meu, zise atunci viteazul şi credinciosul Guvin, păşind în faţă. Lasă-l pe rege să plece. Dacă ai trebuinţă de un cap, îl ai pe-al meu.

– Aha, nepoate, îi eşti credincios unchiului tău… Nu, nu-mi trebuie capul tău. Mai bine mergi tu şi ia în stăpânire ţara, cu încuviinţarea regelui.

Dar Arostus îşi amintise de cele câteva cuvinte spuse de femeia cea urâtă şi întrebă:

– Nu cumva ceea ce preţuieşte mai mult şi mai mult o femeie este să aibă putere asupra bărbatului ei?

Zâna Moriana se înnegri la faţă de supărare, căci acesta era răspunsul aşteptat de ea.

– Numai ticăloasa de Randal a putut să-ţi dezvăluie taina! Bine, de data asta ai scăpat de mine. Să văd cum o să scapi de soartă.

Furioasă, se întoarse pe călcâie şi dispăru sub bolta porţii, urmată de Rasan Basan. Cu un zornăit de lanţuri, podeţul se ridică şi cei doi se treziră singuri pe malul lacului cu ape întunecate. Bucuroşi, cavalerii porniră spre casă.

Dar în mijlocul mlaştinii îi aştepta Randal.

– Hihi, scăpam! Dam răsplat?

– Aşa cum ţi-am promis, zise bunul rege Arostus. Cere-mi.

– Vream soţ, hihi. Tu eram însurat. Peţeam alt mire – nobil eram ca tine! Nu vream, luam cap la rege.

Se întristă regele. Cine ar accepta o soţie ca Randal? Dar credinciosul Guvin spuse:

– Rege, nu trebuie să cauţi mai departe. Eu îţi sunt nepot, eu însumi fiu de rege. Am sânge tot atât de nobil ca şi tine – femeia asta nu poate găsi un altul mai nobil ca mine în tot ţinutul Loriant. Accept bucuros să o iau de soţie, dacă ea mă doreşte de soţ.!

– Hihi, se înveseli urâta. Vream soţ tinar şi frumos! Vream nunt, bucuram tot curte!

Nu avură încotro, nu se putură împotrivi. Guvin dădu mâna femeii şi o ajută să urce pe cal în faţa lui, cuprinzându-i trupul hâd în braţe.

Când intrară în cetatea Galinore, unde toată curtea aştepta cu nerăbdare întoarcerea regelui, toţi izbucniră în râs când văzură femeia cea urâtă săltând ca un sac plin cu paie în faţa frumosului cavaler. Când aflară însă că aceasta era mireasa lui Guvin, se îngroziră.

Regele pregăti o nuntă frumoasă şi bogată, aşa cum se potrivea propriului său nepot. Toţi veniră şi aduseră daruri de nuntă, dar când să felicite mirii, nimeni nu putu spune nici o vorbă, ci lacrimi de milă le picau din ochi.

Când nunta se sfârşi, Guvin se retrase în iatac cu mireasa sa. Încerca să nu-şi arate scârba şi tristeţea, ci îi spunea glume şi vorbe drăgălaşe. Femeia îi spuse:

– Lăsam la vorbă – nu eram ceas de vorbeam. Pupam la mireas, eram timp de iubeam!

Nu avu încotro Guvin. Închise ochii şi îi luă capul urât între palme şi o sărută pe buzele groase şi verzi, de broască. Ar fi vrut să-i dea dumul, dar braţele ei scurte şi musculoase îl cuprinseră pe după grumaz. Şi se miră de fragezimea buzelor… Se desprinse mireasa de gâtul lui şi îi spuse cu glas mângâietor:

– Iubitul meu soţ, priveşte-ţi mireasa!

Uimit, Guvin deschise ochii şi văzu în faţa lui o fecioară frumoasă, mai frumoasă decât cea mai frumoasă domniţă visată vreodată de el. Ochii ei mari şi frumoşi îl priveau cu dragoste.

– Nu te mira, iubitul meu soţ. Eu sunt Randal, zâna Pădurii de Smarald. Au început fiinţele magice să spună că sunt mai frumoasă decât însăşi Moriana! – şi asta ea nu a putut ierta. A pus o vrajă pe mine, dându-mi înfăţişarea asta, şi mi-a zis: „Numai când un om, un nobil cavaler, te va lua de soţie şi te va săruta de bunăvoie, o să se rupă vraja.”

Se bucură Guvin şi îşi luă mireasa în braţe, fericit.

– Să mergem, să mergem! strigă el. Să vadă toţi mireasa pe care şi-a luat-o Guvin!

Dar Randal dădu trist din cap.

– Nu se poate, iubite, pentru că blestemul e ridicat numai în parte. A ştiut Moriana ce face… Eu sunt zeiţă, tu om. Nu putem trăi împreună – decât sub un alt blestem. Aşa că nu pot fi cu tine în această formă decât jumătate de timp! Tu trebuie să hotărăşti care jumătate. Vrei să fiu aşa ziua, când curtenii mă pot vedea şi îţi vor aduce cinstire – în schimb, noaptea, când vom fi împreună, să nu te poţi apropia de mine decât cu scârbă? Sau vrei să mă ai frumoasă noaptea, doar pentru tine – iar ziua să stau ascunsă de ruşinea curţii? Hotărăşte tu cum vrei să fie.

– Ba nu, iubita mea soţie, zise Guvin atunci. Hotărăşte tu cum vrei să fie. Eu voi fi mulţumit oricum. Dar gândeşte-te că de multe ori ziua voi fi plecat la turniruri, bătălii, aventuri, iar tu vei sta singură şi ascunsă, de vei fi hotărît să fii frumoasă noaptea. Hotărăşte să fie bine pentru tine, căci mie îmi va fi bine oricum.

Se bucură Randal şi hotărî să fie frumoasă în timpul zilei. Mult s-au bucurat curtenii văzând dimineaţa mireasa, şi mai mult s-a bucurat regele Arostus, care îşi iubea nespus nepotul. Se zice că Randal era cea mai frumoasă domniţă de la curtea din Galinore! În schimb, când se lăsa seara şi curtenii continuau să petreacă, ea se grăbea spre apartamentul ocupat de ea şi Guvin în Castel. Tare se mirau curtenii de ce frumoasa Randal nu dorea să stea cu ei la petreceri. Dar toate rugăminţile lor au fost refuzate, chiar şi cele venind dinspre Arostus şi Junera.

Numai Guvin nu insista ca soţia lui să rămână. El era cel mai fericit cavaler cât era ziua de lungă. Ieşea mult mai rar în aventuri şi călătorii lungi, prefera să stea pe lângă castel. La turnire ieşea cu Randal şi se arăta să fie cel mai puternic şi priceput cavaler, câştigând cele mai multe întreceri. Împărţea această cinste cu ceilalţi doi mari cavaleri ai timpului, Trisam şi Luncelo. Şi nu o dată se întâmpla să-şi petreacă întreaga zi în iatacul soţiei…

Dar seara, când Randal se retrăgea în iatacul ei, el rămânea trist, singur. Rar se întâmpla să îşi facă drum spre cămările lui, ci mai adesea se plimba singur prin parc, sau încăleca pe cal şi pleca prin păduri, întorcându-se numai în zori… Randal nu zicea nimic, nu îl chema să vină să o vadă.

Într-o seară Guvin, în loc să coboare în grădină, porni şovăitor spre iatacul lui Randal. Aceasta trăia singură, refuzase să aibă slujnice în preajma ei pe timpul nopţii. Când intră Guvin la ea, o găsi stând tristă, cu lacrimi curgându-i pe obrajii verzi, puhavi. Randal ridică privirea spre el şi Guvin se simţi foarte vinovat. Se aşeză alături de ea şi începu să vorbească, povestind din întâmplările prin care trecuse, despre planuri şi vise… Cu graiul ei pocit, începu şi Randal să-i vorbească, fericită. Şi începând din acea seară, Guvin începu să-şi viziteze tot mai des soţia în timpul nopţii.

Cu timpul, descoperi că vorbirea lui Randal începuse să se schimbe. Nu mai era aşa de pocită – iar glasul semăna tot mai mult cu glasul ei drăgăstos şi mângâietor din timpul zilei. Ochii se schimbară şi ei, nu mai erau vineţii cu iris ca de şopârlă, ci deveniseră negri şi adânci, plini de emoţii. Începuse să găsească plăcere în aceste ceasuri petrecute împreună, prindea tot mai mult drag de ea.

Trecură aşa an după an. Acum, când se lăsa seara, Guvin se ridica şi oferea braţul frumoasei lui Randal, îşi lua rămas bun de ceilalţi curteni şi pornea cu soţia spre apartamentul lor. Geaba îi invitau acum ceilalţi cavaleri să mai rămână, geaba îl invitau pe Guvin la petreceri între bărbaţi – Guvin refuza simplu, dar hotărât. Toată curtea se întreba: „Ce-o fi cu ei? Care o fi taina lui Randal?”. Şi într-o noapte Randal i-a zis soţului cu tristeţe:

– Guvin, sunt şapte ani de când suntem împreună. Au fost cei mai frumoşi ani ai vieţii mele. Dar tu eşti uman, iar eu sunt zână. Blestemul este încă peste noi. Acum trebuie să alegi ce va fi mai departe. Pot fi frumoasă tot timpul, zi şi noapte, pentru alţi şapte ani – dar apoi voi muri. Sau putem trăi împreună toată viaţa noastră – dar eu va trebui să păstrez chipul hâd tot timpul. Numai tu poţi face această alegere! Gândeşte-te bine.

Guvin răspunse însă fără şovăire:

– Iubita mea Randal, tu eşti frumuseţea mea mereu, zi şi noapte. Ochii minţii te văd tot timpul frumoasă, tot atât de frumoasă ziua precum noaptea, şi tot atât de frumoasă noaptea precum ziua. Cum să aduc eu pieire asupra ta numai pentru a mă bucura de frumuseţea aparentă? Vom trăi cât vom trăi – dar împreună!

S-a bucurat Randal şi l-a luat în braţe cu dragoste, iar Guvin i-a răspuns cu aceeaşi iubire, deşi ea avea înfăţişarea de broască, fiind noapte. Şi i-a mai zis:

– Guvin, eu viaţa mi-o trag din puterea Pădurii de Smarald, de unde am ieşit de atâta vreme. Viaţa nu-mi va fi lungă dacă nu mă întorc acolo.

– Te voi urma! zise Guvin. Şi plecară în aceeaşi noapte.

Mare fu mirarea cavalerilor şi a regelui văzând dimineaţa că cei doi dispăruseră. Regele a trimis cavalerii în aventură să-i caute şi să-i aducă înapoi la Castelul Galore.

Au trecut anii. Regele Arostus s-a trecut, cum s-au trecut şi cavalerii lui şi minunatul ţinut al Loriantului. Au venit alte naţii, s-au format alte ţări. Baladele vorbeau despre faptele acestor viteji din trecut şi amintea şi de Guvin, cel mai viteaz, mai priceput, mai credincios cavaler de la curtea regelui Arostus, unchiul său, şi despre frumuseţea fără seamăn a soţiei lui, domniţa Randal. Şi despre marea lor dragoste şi dispariţia lor fără urmă într-o noapte…

Iar un strămoş de-al meu, ajuns trubadur pe acele meleaguri, a avut el însuşi o aventură. Într-o zi l-a prins o furtună şi s-a refugiat într-o pădure. Acolo s-a rătăcit şi, încercând să găsească o cărare, care să-l scoată afară, s-a înfundat tot mai adânc în codru, până a ajuns într-o poiană cu un izvor într-o margine. Alături de izvor era o mică peşteră, iar întreaga poiană era acoperită cu felurite flori mirositoare şi frumoase la privit.

Lângă izvor, în flori, stătea un bărbat cu părul albit şi o domniţă frumoasă cu părul de aur şi ochii mari, negri şi adânci, cu pielea feţei plină de riduri fine – singurele care îi trădau vârsta înaintată. L-au invitat pe acel strămoş al meu să poposească alături de ei şi să împartă cu ei hrana simplă pe care o aveau. Drept mulţumire, el a început să le cânte despre regele Arostus şi vitejii lui cavaleri. L-au ascultat cu bucurie, dar şi cu tristeţe, iar când au ascultat balada despre Guvin şi Randal, au plâns.

Atunci i-au spus cine erau: cei doi din balada cântată. Şi i-au spus toată povestea aşa cum fusese ea în realitate, căci nimeni nu ştiuse că noaptea frumoasa Randal devenea o altă fiinţă. Precum şi motivul pentru care părăsiseră pentru totdeauna curtea şi lumea oamenilor.

– Dar, s-a mirat strămoşul meu, cum de aţi trăit atât de mult?

– Puterea acestei păduri vrăjite ne ţine în viaţă, a zis Randal. Nu suntem nemuritori, căci eu îmi împart nemurirea cu Guvin. Îmbătrânim şi noi, vom muri cândva. Dar vom muri împreună, aşa cum am trăit.

– Şi nu aţi dorit niciodată să ieşiţi din nou printre oameni?

– De ce să fi ieşit? s-a mirat Guvin. Avem aici tot ce ne trebuie ca să fim fericiţi. Ce îmi poate oferi viaţa altceva, în altă parte? Trăiesc alături de iubita mea în linişte, pace şi dragoste. În peşteră avem un mic altar al Marelui Zeu şi a Pruncului Sfânt, la care ne închinăm. Moartea nu ne mai sperie, iar lumea cu deşertăciunile ei nu ne atrage.

– Dar cum s-a întâmplat că doamna Randal este frumosă, şi nu hâda de care aţi vorbit? S-a rupt acel blestem?

– Într-un fel, da, a râs Randal. Trăind atât de mult timp împreună, vraja pădurii a venit peste mine. Tu mă vezi aşa cum mă vede Guvin pe mine. Eu sunt în realitate cu înfăţişare de troglodit, dar el mă vede mereu cu înfăţişarea mea umană. De fapt, ceea ce vezi tu este imaginea sufletului meu!

– Nu-i aşa că-i frumoasă? a întrebat fericit Guvin, şi acel străbun a trebuit să mărturisească: niciodată nu întâlnise o doamnă mai frumoasă şi mai mândră decât Randal.

Dimineaţa i-au arătat drumul spre ieşirea din pădure. Oricât a încercat, niciodată nu a mai reuşit să intre în pădurea cea vrăjită, să-i întâlnească pe cei doi. Ar fi vrut să se întâlnească cu ei, să le cânte balada pe care o compusese el – aşa cum v-am spus-o eu. Şi cu aceasta am încheiat balada mea despre Viteazul Guvin şi Preafrumoasa Randal.

 

*

*    *

 

Se lăsase tăcerea. Mult timp au stat cei şapte aşa, gânditori. Despre ce gândeau Prinţul şi Netoata lui era greu de spus, dar într-un târziu Elina şopti:

– Ce frumos a fost! Niciodată nu am citit o carte aşa de frumoasă. Nici nu mai trebuie să-mi cânţi vreodată, tu-mi vei rămâne mereu în amintiri cu această baladă.

Boian se înroşi de plăcere, dar Elinei îi spuse:

– Cu ajutorul Marelui Zeu, îmi voi găsi Vocea şi Cântecul. Voi face o baladă despre domnia ta, o baladă cum nu a mai fost cântată vreodată pe acest pământ!

– Randal troglodit eram, zise Yulgur. Cunoşteam poveste la el, tot troglodit ştiam. Batjocorit eram, duşman la Duşman eram. Cunoşteam la Prunc, ajutam la el – carte sfânt nu povesteam. Mama la Prunc rugam la Mare Zeu răsplat dădeam la Randal. Zin la pădure făceam, chip om dădeam. Diavol, troglodit rideam, credeam Randal rău sfârşeam. Yulgur fericit eram, aflam Randal fericit eram cu om!

Leproasa se ridică deodată furioasă în picioare.

– Ha! Nu ştiu cum era acea Randal când era hâdă. Dar credeţi că pe mine m-ar fi sărutat Guvin? Dar ce vorbesc eu, m-ar fi sărutat vreun om, oricare om?! Uitaţi-vă la mine! Hai, uitaţi-vă! strigă smulgându-şi masca de pe faţă.

Toţi o priviră  cu un amestec de groază şi milă. Cine ştie din ce motiv, Netoata izbucni în plâns, dar Hitaiori o luă în braţe şi începu să o legene ca pe un copil, liniştind-o. Nimeni nu îndrăzni să-i spună leproasei nici un cuvânt, dar Yulgur se ridică greoi şi se apropie de ea.

– Vream vedeam biet troglodit? Vroim ştiam cum Randal eram? Priveam! îşi dădu gluga peste cap, arătându-şi chipul. Cei care îl văzuseră nu spuseră nimic, dar leproasa se trase înfricoşată câţiva paşi înapoi, murmurând:

– Oh, Mare Zeu!

Yulgur dădu trist din cap, vrând să-şi tragă gluga înapoi pe chip. Înainte să o facă, Elina se ridică şi se apropie de el, punându-i braţele frumoase în jurul gâtului şi lipindu-şi obrazul de pieptul lui vânjos, umflat de cocoaşă.

– Tu eşti frumos şi bun, sfântul meu prieten. Dea Marele Zeu să-ţi iasă în cale o preafrumoasă troglodiţă, să găseşti fericire şi pe acest pământ, nu numai în ceruri.

– Fericit eram, zise Yulgur emoţionat. Aveam frate bun la voi, prieten. Nu doream alt fericire. Mare Zeu bun la Yulgur eram!

 

Nick Sava,  Un joc- În căutarea lui Harap-Alb, Editura Atheneum, Vancouver,2007

 

Mama, autor Teodora Noje

Mama

Mâinile-i sunt fermecate,

Căci nimeni ca ea nu poate ,

Cu mângâieri să-ți aline

Temeri, griji, doruri, suspine.

Prin a ei blândă povață,

Lucruri bune te învață;

De rele te ocrotește,

Când greșești te dojenește.

Plângi mereu cu ochii ei

Și îți poartă pașii grei;

Ea ți-e înger păzitor,

Tu, lumina ochilor

Și din fașă la mormânt,

Tot copil, miracol sfânt.

Mâinile-i sunt fermecate,

Căci nimeni ca ea nu poate,

Într-o inimă s-adune,

Toată dragostea din lume.

 

 

autor  Teodora Noje

Marginalii la ” Zbor în bătaia săgeţii ” de H.-R. Patapievici, autor Ana-Maria Botnaru

 

 

          MARGINALII LA ZBOR ÎN BĂTAIA SĂGEŢII DE H.-R. PATAPIEVICI

 

          A iubi

 

„Când mă va chema la El în clipa Judecăţii şi mă va întreba « cine eşti? », îi voi spune: « lasă-mă să Îţi spun mai întâi pe cine am iubit; apoi Îţi voi mărturisi de oamenii care m-au iubit ei, şi în cele din urmă ai să cunoşti cine am fost ».“ (Zbor în bătaia săgeţii, fragm.150, pag. 179).

 

După ce în cercul meu de prieteni Zbor în bătaia săgeţii s-a citit cu nesaţ şi cu disperare, am propus cu imprudenţă un joc, şi anume ca fiecare dintre noi să-şi aleagă un singur fragment preferat încercând să justifice (pentru sine şi pentru ceilalţi) alegerea făcută. Am spus „cu imprudenţă“ pentru că jocul, devenit serios şi care avea să se repete şi cu alte cărţi, mi-a dat de gândit. Departe de a revela o presupusă coeziune a grupului, bazată pe o „constantă de sensibilitate“, el m-a ajutat să înţeleg lucrurile într-o lumină mai profundă, clarificând două aspecte: (i) Eram împreună nu pentru că aveam gusturi comune sau măcar convergente, ci pentru că puteam răspunde afirmativ la întrebarea Vezi acelaşi adevăr? şi (ii) O carte este cu adevărat mare atunci când oameni foarte diferiţi se regăsesc deopotrivă în ea şi, mai mult încă, atunci când lecturile succesive sunt resimţite ca o necesitate, căci înţelesul său profund nu este de tip ghiulea, ci se luminează treptat, iar din această aventură, uneori fără ca tu să ştii, ieşi de fiecare dată îmbogăţit.

Inutil de precizat că fragmentul meu în jocul de care pomeneam este cel citat la început. Am să încerc acum să reiau pe scurt explicaţia care a însoţit alegerea mea. M-a frapat de la prima lectură simplitatea austeră a acestui dialog imaginar, care se încheagă din întâlnirea a două verbe esenţiale: a fi şi a iubi.

Întrebarea « Cine eşti? » poate genera perplexităţi. Cum? Oare Dumnezeu nu ne cunoaşte? Şi nu ne va recunoaşte pe fiecare atunci când vom sta înaintea Lui în ziua de pe urmă? Punând această întrebare, Dumnezeu nu caută să obţină o informaţie. Dacă ar fi fost aşa, răspunsul primit trebuia să fie un nume. Or, el aduce mai degrabă cu o ghicitoare: « lasă-mă să Îţi spun mai întâi pe cine am iubit; apoi Îţi voi mărturisi de oamenii care m-au iubit ei, şi în cele din urmă ai să cunoşti cine am fost ». Justificarea unei existenţe exclusiv prin iubire e un gând foarte tare, deloc „liric“, ci mai degrabă înfricoşător prin suprimarea alternativei: nici succesul, nici puterea, nici bogăţia, nici suferinţa, nici măcar înţelepciunea nu dau seamă de ceea ce suntem. La Judecată vom fi întrebaţi despre iubire… Atât.

Simplitatea evanghelică a răspunsului dezvăluie o enigmatică dar precisă ierarhie: întâi – « pe cine am iubit », abia apoi « oamenii care m-au iubit ei ». De ce? Fiindcă iubirea dăruită depinde numai de noi, pe când aceea primită depinde întotdeauna şi de celălalt / ceilalţi. Apoi: a iubi este mai vast decât a fi iubit. Îl iubeşti pe Dumnezeu, iubeşti făpturile sale, îţi iubeşti părinţii, familia, prietenii, iubeşti măreţia naturii, înţelepciunea cărţilor, splendoarea muzicii, adevărul rugăciunii… Dar, în afară de Dumnezeu, nu poţi fi iubit decât de oameni.

«… şi în cele din urmă ai să cunoşti cine am fost ». Nu există om pentru care ecuaţia   a   i u b i   –   a   f i   i u b i t   să nu aibă o soluţie. Toţi iubim şi suntem iubiţi, însă combinaţia celor două date esenţiale este unică pentru fiecare dintre noi: a   i u b i   +   a   f i   i u b i t   =   a   fi.

 

http://www.scribd.com/doc/7574788/Horia-Roman-Patapievici-Zbor-in-Bataia-Sagetii

 

 

autor Ana-Maria Botnaru

 

 

 

Interviu cu Alexandru Buican de Miroslav Uram

S-A ÎNCERCAT SĂ SE ESCAMOTEZE CRUZIMEA PERSONAJULUI REAL, DECI S-A FALSIFICAT ŞI ISTORIA ŞI ADEVĂRUL PSIHOLOGIC…

 

Interviu cu Alexandru Buican  de Miroslav Uram

 

 

 

 

 

Miroslav Uram: Aţi tipărit recent, la Editura Livingstone, „Ţepeş. O biografie a lui Vlad III Dracula“. Care au fost dificultăţile adunării documentelor referitoare la acest „om de geniu […], om al soluţiilor geometrice?” Cum aţi verificat autenticitatea surselor de informaţie istorică pentru biografia aceasta?

 

Alexandru Buican: „Adunarea” documentelor nu a fost dificilă. Există culegeri de documente din arhivele turceşti, italiene şi mai ales ungureşti. Ceea ce am făcut eu nou, este folosirea lor în spiritul de care au fost animate atunci când au fost redactate. Nu am încercat să le interpretez apriori ca să-mi substanţiez o idee făcută deja despre Vlad III. Şi apoi le-am citat. O prejudecată a istoriografiei româneşti este aceea a lipsei documentelor. Documentele există, sunt revelatoare, ele trebuie doar citite corect. Şi apoi, chiar şi aceste documente nu sunt reproduse mai niciodată de istoricul român care vrea să fie crezut pe cuvânt. Oricâtă autoritate (sau talent!?) ar avea autorul, simpla comentare a faptelor nu convinge. După un timp naraţiunea ia calea poveştilor şi trezeşte neîncrederea. Istoria nu convinge prin cu afirmaţii, ci prin probe. Numai documentul în sine, care poartă energia unor voinţe omeneşti de la 1400, zguduie sufletul. Integrarea lor în naraţiune, este esenţială în elucidarea „misterului psihologic Vlad III Dracula.” Nereaducerea în „actualitate”, în lumea culturii vii, a documentelor este responsabilă în mare măsură pentru neîncrederea aproape bolnăvicioase (dar şi justificată) a românilor în propria lor istorie.

 

Miroslav Uram: Care personalitate din istoria României credeţi că a făcut cel mai mult pentru români?

 

A. B.: Credinţa mea este că personalităţile nu sunt chemate „să facă ceva pentru români”, românii, ca popor, fac ei înşişi ceva pentru ei ca români. În această ordine de idei, ei trebuie să dea şansa oamenilor de vocaţie să-şi împlinească vocaţia, adică să nu-i obstrucţioneze. Din păcate, un mare număr de lideri politici şi militari au sfârşit executaţi în urma trădării şi un mare număr de poeţi au sfârşit la ospiciu… e o problemă naţională.

 

Miroslav Uram: În carte apare cetatea Bratislava: „În februarie, în anul următor, 1453, Vlad III ia parte, de asemenea, alături de Ioan de Hunedoara, la ceremonia încoronării minorului de treisprezece ani, Ladislaus V Postumul, ca rege al Ungariei. Cu această ocazie, la Bratislava, unde are loc ceremonia, el este prezentat ca pretendent la tronul Ţării Româneşti şi face, desigur, angajamente tânărului rege.“ Ştiu că aţi vizitat acest oraş. Puteţi să ne relataţi o experienţă de aici, să ni-l descrieţi?

 

A. B.: Bratislava mi se pare un oraş liniştit, civilizat cu oameni cumpătaţi, care trăiesc într-un bun raport cu situaţia lor economică şi financiară. Un oraş unde nu întâlneşti stridenţe caracteristice „orientului”. Un oraş din Europa Centrală care – deşi „central” – pare a aparţine mai mult Europei de Vest.

 

Miroslav Uram: Ce v-a inspirat/motivat pe dumneavoastră să scrieţi o carte despre Vlad III. Dracula?

 

A. B.: Precaritatea lucrărilor anterioare. Vlad III a devenit în Occident şi în America un fel de apendice al unui personaj fictiv creat de un scriitor irlandez mai degrabă minor. Un geniu al Renaşterii nu poate fi o consecinţă a unei cărţi dubioase. Din păcate, în România, unde românii nu văd în lideri decât nişte Tătici, care trebuie „să le dea”, s-a încercat să se escamoteze cruzimea personajului real, deci s-a falsificat şi istoria şi adevărul psihologic… din susceptibilităţi naţionale. Totodată, epopeea domnitorului, ajuns, în vremea sa, o celebritate — bizară pentru unii — pe continent, este şi una de semnificaţie europeană, cele două perspective condiţionându-se reciproc, în condiţiile geopolitice de atunci.

 

Miroslav Uram: L-aţi considera pe Vlad un personaj istoric negativ?

 

A. B.: Eu m-am limitat la a prezenta faptele. Din ele, dacă acestea nu sunt falsificate şi dacă sunt într-un număr covârşitor, se desprinde – fără ajutorul meu! – până la urmă un portret interior. Am încercat totodată să prezint alături de datele „eroice” ale personajului istoric şi pe cele de stare civilă, ba chiar şi pe cele intime, pentru ca în încheiere să dăm celebrului şi înspăimântătorului om portret interior menţionat.

 

Miroslav Uram: De unde credeţi că au început zvonurile fanteziste despre Dracula? (Să fie Bram Stoker singurul vinovat?) Sunteţi de părere că biografia va fi citită şi de fanii literaturii fantastice? (Mai exact, a literaturii despre vampiri?) Vor fi dezamăgiţi?

 

A. B.: Cruzimea lui şi modul absolut în care el o aplica i-a uimit pe contemporani. În ceea ce priveşte zvonurile fantezise, ele s-au coagulat prin ceţurile Irlandei. Ultimul lucru care mă preocupă este părerea „fanilor literaturii fantastice”.

 

Miroslav Uram: Cui aţi recomanda această carte?

 

A. B.: N-o recomand nimănui, dar sper ca ea să fie de folos celor interesaţi de adevărul istoric şi psihologic în legătură cu acest personaj istoric: Vlad III Dracula.

 

Miroslav Uram: Care a fost cel mai mare opozant a lui Vlad III. Dracula (în caz că a existat un astfel de om)?

 

A. B.: Din faptul că Vlad III a făcut repetate raiduri în Transilvania, unde a produs mari pagube materiale şi unde a ucis mulţi germani şi unguri, opoziţia care i s-a făcut a venit de la Buda. Apoi, în ultimul an al domniei, după schimbarea orientării politice, Mehmed II i-a devenit duşman şi l-a şi înlăturat de la domnie.

 

Miroslav Uram: Este, sau va fi în viitor tradusă cartea dumneavoastră într-o limbă străină? (Dacă răspunsul este afirmativ, care ar fi prima?)

 

A. B.: Da, cartea este tradusă şi sper să fie publicată în America.

 

Miroslav Uram: Aţi redactat şi o biografie artistică „Brăncuşi“. Ce alte proiecte de acest tip mai aveţi?

 

A. B.: Da, am scris o biografie „ştiinţifică” Brâncuşi. Preocuparea mea de acum este reconstituirea vieţii unui mare poet român (care a „vizitat” şi el în repetate rânduri ospiciul) – Bacovia – , cel mai influent în lirica românească de azi.

 

Interviu cu Alexandru Buican de Gelu Ionescu

„ÎN ULTIMUL TIMP AM OBSERVAT CĂ M-AM ÎNTORS LA PASIUNILE DE ÎNCEPUT: BRÂNCUŞI, CAMIL PETRESCU, BACOVIA”

 

Interviu cu Alexandru Buican  de  Gelu Ionescu

 

 

 

 

Gelu Nicolae Ionescu: Stimate Domnule Alexandru Buican, vă propun ca în primele rânduri ale acestui interviu să vă prezentaţi cititorilor revistei ploieştene ATITUDINI, să le spuneţi despre activitatea Domniei-Voastre.

 

Alexandru Buican: Dragă Domnule Gelu Nicolae Ionescu, eu am mai spus şi în alte locuri că am părăsit România la vârsta de 26 de ani, cu un „paşaport pentru persoane fără cetăţenie”. Studiile mi le întrerupsesem, deci nu e nimic interesant de spus despre un tânăr de 26 de ani. La 26 de ani, cred eu acum, nu ştii nici măcar cum te cheamă, ca să mă folosesc de o expresie vulgară, dar potrivită. O idee mult mai fertilă aş vrea să formulez. După plecarea din mediul românesc nu am putut duce decât o viaţă „dublă”. Să fiu mai lămurit. Acum vorbim despre Brâncuşi, despre Vlad III, despre Bacovia, Caragiale şi Eminescu. Facem aici, la Ploieşti, chiar şi o lansare de carte. Şi mă simt foarte implicat în aceste discuţii şi activităţi. Dar, imediat ce avionul aterizează pe aeroportul J. F. Kennedy din New York, toate aceste lucruri, ce par atât de importante aici, devin dintr-o dată aproape inexistente. Când îţi iei primul ziar de la stand, când cauţi terminalul pentru următoarea etapă a zborului sau, după caz, când dai taximetristului adresa din Manhattan, toate aceste lucruri de care vorbim aici se topesc într-un mod curios. România însăşi, împreună cu problemele ei, încetează să mai existe. Pentru alţii poate să fie — şi ştiu că este — altfel, pentru mine însă aşa stau lucrurile. America este o ţară interesantă, pasionantă — un imperiu ajuns într-o situaţie de criză — şi, în consecinţă, mă pasionează şi pe mine. Acolo nici nu am decât câteva cunoştinţe, foarte întâmplătoare, printre români. Nu mă interesează românii din America! Fiecare poate interpreta asta în felul lui, dar eu aşa sunt. În anii din urmă, dorind să public câteva cărţi pe care le-am scris sau gândit în trecut, având o problematică românească, m-am pasionat de România şi de destinul ei nenorocit. Cu alte cuvinte, dacă vreau să interacţionez cu români, eu vin — şi stau — în România. Românii aici sunt. Eu nu stau în mijlocul Manhattan-ului plângându-mi în barbă de dorul României. Dacă este să spun un lucru autobiografic de o oarecare semnificaţie, voi spune că familia mamei este originară din Ploieşti, bunica şi bunicul au fost „ploieşteni sadea”, de când există cunoştinţe în familia lor. Am şi eu fotografii cu ei la Ploieşti, unde bunicul lucra, la începutul secolului trecut, în cadrul Primăriei.

 

G.N.I.: Sunteţi cunoscut ca unul dintre cei mai buni biografi ai lui Constantin Brâncuşi. Povestiţi-ne un pic despre trăirile, despre descoperirile extraordinare, despre revelaţiile avute în timpul documentării despre marele sculptor.

 

A.B.: Da, să spun mai întâi că am scris o biografie a lui Brâncuşi — de 800 pagini în versiunea engleză —, şi atât. Am trecut mai departe. Nu m-am instalat ca o căpuşă pe spinarea celebrităţii lui. Şi am scris-o pentru că m-am aflat, cum spune englezul, în locul potrivit la timpul potrivit. Brâncuşi mi-a atras atenţia foarte devreme în viaţă. El mi-a revelat un fapt care e prezent peste tot în societate şi chiar în ordinea fenomenelor din Univers: că lucrurile nu sunt nicidecum ceea ce par a fi. În legătură cu arta lui, eu am formulat aşa: „Dacă pasărea lui nu seamănă cu pasărea de pe gard, cu atât mai rău pentru pasărea de pe gard. Ea ar trebui să facă un efort mai mare să semene cu pasărea lui Brâncuşi, pentru că aceea e adevărata pasăre — esenţa ei fiind zborul şi nicidecum penele.” Dar asta se aplică oriunde printre oameni. Dacă domnul grav şi bine odihnit, care vorbeşte rar şi autoritar, e bancher, nu e deloc sigur că nu e un hoţ. Iar dacă un altul, la fel de grav, e critic şi academician, nu e deloc sigur că are cea mai vagă idee despre literatură şi artă, sau despre cum gândeşte creatorul, adică despre ce e funcţia de creaţie. Aş spune că dimpotrivă. Deci Brâncuşi are o funcţie mult mai vastă decât lasă să se bănuiască, la prima vedere, figurinele lui ciudate. Despre documentare am mai vorbit de asemenea: 5 ani de muncă, de pasiune, petrecuţi în prima jumătate a secolului XX, în acel district numit Montparnasse, mişcându-mă printre toţi cei pe care i-a înregistrat istoria artei şi nu numai. Bineînţeles că, fizic, am stat cuminte la măsuţă la New York Public Library.

 

G.N.I.: A ieşit de sub tipar în acest august cartea Ţepeş. O biografie a lui Vlad III Dracula. Credeţi că spiritul lui Dracula poate fi unul bun? Că ar putea chiar mântui poporul român?

 

A.B.: Presupun că termenul „mântui” se referă la a-l ridica odată şi odată din mizeria în care viermuieşte. Nu cred. Vlad III este o încercare deja făcută şi nereuşită. Se cheamă insistent ca el „vină” şi să-i pună pe cei răi la balamuc şi în puşcării şi apoi să le dea foc. Dar tocmai esenţialul nu se înţelege. El a venit odată! Şi „venirea” lui n-a dus la nimic. Este, ca să spun aşa, o încercare ratată. Şi a fost ratată, pentru că nu se putea altfel. Popoarele sunt organisme sociale asemeni celor biologice şi s-a spus că „la naştere se trânteşte o uşă genetică”. Nimeni nu mai evoluează. Popoarele îşi poartă virtualităţile şi măsurile interioare în codul genetic. Iar „nebunii” şi „famenii” nu sunt deloc, cum credea Eminescu, dintr-o „pătură superpusă”, adică dintre „străini”. Ei sunt românii înşişi în ipostaza de politicieni corupţi, bancheri hoţi, critici literari care n-au nici urmă de gust (altfel ar crea, n-ar parazita pe creaţia altora)! Vlad III a tras în ţeapă… români — se dă de către documente şi cronici cifra de 40 000! Da, nu e nimic de mirare. Războiul lui cu turcii a durat… 23 de zile. Câţi turci putea să tragă în ţeapă în acest interval? A mai făcut-o cu un număr oarecare de prizonieri luaţi din Transilvania. Pe rrrromâni i-a tras el în ţeapă! Ei şi? A stârpit ticăloşia printre români? Acel „Cum nu vii tu…” este iarăşi eronat. „Ţepeş” a venit, i-a pus pe români în temniţă şi în puşcărie, a dat foc la amândouă, iar ticăloşia e azi mai mare decât oricând. „Nu face plopul mere şi răchita micşunele.” Vlad III, cu „venirea” lui a rămas un vis.

 

G.N.I.: Spuneţi-ne trei bucurii legate de faptul de a fi român şi trei tristeţi legate de acest fapt.

 

A.B.: N-am avut nici o bucurie care să se tragă din faptul că m-am născut român, iar tristeţile au fost puzderie. Acum însă, după ce am înţeles ce am înţeles, nu le mai pot lua în serios. Acum, în urmă, am găsit doi căţei, unul orb care căzuse probabil dintr-o maşină pe şosea, cu picioare rupte (şi-a revenit după operaţie), iar altul doar choir (“maidanez” acesta, picioare rupte, şi-a revenit şi el). Plec cu ei. E o bucurie, totuşi.

 

G.N.I: Ce mai fac americanii? Cultural, vorbind…

 

A.B.: Americanii îşi trăiesc viaţa. Faptul că un vehicul trimis spre Marte în urmă cu 8 luni, chiar zilele astea a aterizat acolo şi face fotografii, filme şi explorează suprafaţa planetei, e un fapt cultural. Aceste performanţe dau posibilitatea, unui poet tânăr, de pildă, să-şi împlinească şi el destinul în mijlocul unei culturi şi civilizaţii care contează. El nu va fi silit, cu tot geniul său, să spună ca Bacovia: „Mai bine singuratec şi uitat,/ Pierdut să te retragi nepăsător,/ În ţara asta plină de humor…” America poate fi ce vreţi, dar nu e o ţară caraghioasă, este o ţară cu mulţi oameni serioşi care-şi ţin străzile curate, dând posibilitatea unui Bacovia să scrie Faust, Hamlet, dacă poate, nu să-şi piardă energia şi dorul de viaţă plângându-se de „lumea asta cu dugheni”!

 

G.N.I: Dintre toate locurile în care aţi călătorit unde aţi simţit că românii sunt cel mai bine primiţi?

 

A.B.: Când călătoresc mă interesează oamenii locului, nu vagabonzii ăştia politici sau economici (printre care mă număr şi eu) care au împânzit lumea pentru că în două mii de ani n-au fost în stare să-şi facă şi ei o ţară îndeajuns de bună încât să stea în ea şi au ajuns să se ducă peste alţii, în hoarde din ce în ce mai mari.

 

G.N.I Povestea unui povestitor: cum, când aţi început să scrieţi literatură?

 

A.B.: Îmi aduc aminte că, la vârsta de 14 ani, aveam deja un teanc de maculatoare cu versuri, cu piese de teatru în versuri. Le-am ars când l-am întîlnit pe Camil Petrescu (scrierile lui, fireşte).

 

G.N.I Cum vedeţi lumea de azi? Spre ce ne îndreptăm? Ar trebui să aşteptăm schimbări majore în viaţa planetei noastre?

 

A.B.: Eu nu cred în chestiunile cu „încălzirea planetei” şi alte catastrofe de care se sperie unii pe internet. Arşiţe, cutremure, inundaţii, „nori de lăcuste”, ce doriţi Dvs., au fost înregistrate în istorie în nenumărate rânduri. Dar o criză economică dezastruoasă poate izbucni peste noapte. Efectele ei sunt imprevizibile, deoarece de data aceasta în ecuaţie intră un factor puţin semnificativ în trecut, dar esenţial în prezent şi viitor: explozia demografică. Fiecare se sperie de perspectiva dispariţiei lui, dar specia, când se autoreglează, n-are în vedere individul (deşi e legată intrinsec de el). În orice caz, în urma unui spasm major al omenirii (un război nuclear, de pildă), lumea nu va mai arăta aşa cum o ştim noi azi. Eu sunt bucuros că-mi pot sfârşi viaţa într-un enviroment cultural „tradiţional”, ca să spun aşa. Mai pot hoinări pe o stradă europeană cu iz de Ev Mediu, mai pot răsfoi o carte de bibliofilie. Omenirea viitoare nu va arăta aşa. Dispariţia câtorva oraşe europene ar şterge memoria civilizaţiei „Umaniste”.

 

 G.N.I Sunteţi un idealist?

 

A.B.: Cred că sunt un entuziast. Cineva care a lucrat 5 ani la o carte, zi de zi, producând 6 variante, strângând 4 000 de fotografii în legătură cu acea epocă, nu poate fi un indolent, un resemnat, trebuie să fie entuziast.

 

G.N.I Când aţi plâns ultima oară?

 

A.B.: Nu-mi aduc aminte. Dar am făcut-o de nervi, de frustrare. Recent nu mi s-a mai întâmplat.

 

G.N.I Cel mai recent râs în hohote.

 

A.B.: Câteodată, surprinzând absurdul unei aserţiuni, încep să râd, apoi văd mereu latura ridicolă crescând neîncetat şi râd până la lacrimi, de unul singur. Chestii de prin cărţi, poncifele pe care şi le servesc unii cu gravitate sunt uneori de o asemenea idioţenie, încât mi le imaginez transpuse în scene. Râd în hohote, nu mă pot abţine.

 

G.N.I Cea mai frumoasă (una din cele mai frumoase amintiri…) amintire a copilăriei Domniei-Voastre?

 

A.B.: Când m-am întâlnit cu piesa Suflete tari a lui Camil Petrescu. Nu aveam încă 14 ani. Atunci — şi eu! — „am văzut idei”.

 

G.N.I Care este următoarea carte?

 

A.B.: Se numeşte ROMÂNII. ÎNTRE PRIMITIVISM ŞI CARAGIALE. E o lucrare, nu prea voluminoasă, în care expun părerile mele despre cauzele pentru care poporul român este aşa cum e şi nu aşa cum îşi închipuie el că ar fi. Adică de ce, România, de azi şi de totdeauna, arătând aşa cum arată, face versul lui Eminescu: „La trecutu-ţi mare, mare viitor” — o penibilă idioţenie.

 

G.N.I: Cum l-aţi prezenta unor amici pe Dracula (dacă el ar exista azi, evident)?

 

A.B.: M-aş feri de el. Era impredictibil. Iar pe Eminescu l-aş sfătui să facă la fel. Să nu-l mai invoce. Pe el l-ar trage în ţeapă primul, pentru că a fost cel mai eronat în privinţa „calităţilor” românilor.

 

G.N.I.: Cel mai mare vis al Domniei-Voastre?

 

A.B.: Visul meu e modest, nu e greu de îndeplinit. Să trăiesc într-un loc curat, unde oamenii sunt politicoşi, unde ei se preocupă de munca lor individuală, de ce spune şi face reprezentantul local, şi nu numai de ce spune şi face „Preşedintele”. Şi unde, oricât de nepopular ar fi acesta, se aşteaptă termenul legal ca să-l trimită acasă. Într-un cuvânt, să trăiesc într-un loc relativ stabil, nu într-un marasm de incertitudini. Din fericire, pot trăi într-un asemenea loc.

 

G.N.I.: Momentul preferat al zilei, sau cea mai iubită oră din cele 24?

 

A.B.: Când îmi număram vârsta cu 3 în faţă, prietenii fugeau de mine când se apropia ora 22:00. Mă cuprindea un fel de febrilitate şi voiam să-i ţin pe toţi treji până dimineaţa. Am petrecut foarte multe nopţi treaz — fără să fac ceva deosebit —, aşteptând să se deschidă o cafenea în Broadway ca să-mi iau micul dejun şi apoi să mă întorc acasă ca să mă culc. Asta a durat ani mulţi. Acum încerc să adorm devreme, ca să prind acele ore dimineaţa când creierul e odihnit şi când îmi mai pot întreţine iluzia că am „ceva” de făcut.

 

G.N.I Scriitori români preferaţi?

 

A.B.: Maeştrii mei români îi consider a fi fost Bacovia şi Camil Petrescu. Am citit repetat (practic i-am studiat) pe Caragiale şi Rebreanu cu un folos mare. În ce-l priveşte pe Eminescu, pentru care am avut o pasiune „mortală” în adolescenţă, îl consider astăzi, după ce m-am radicalizat în gândire şi în simţire, un scriitor de la care am înţeles cum nu trebuie să fii. Îl citesc şi astăzi cu încântare pe Macedonski. Prefer adică pe acei scriitori în capetele cărora fenomenele psihice sunt clarităţi. Pe Rădulescu-Motru şi pe P. P. Negulescu îi trec printre scriitori, deoarece pentru mine scriitorii citaţi mai sus, sunt intersanţi pentru gândirea lor, nu numai pentru că „au făcut frumos”.

 

G.N.I Ce ne puteţi spune despre poezia şi proza americane contemporane?

 

A.B.: Mi-ar fi ruşine de mine, să mă prefac că le cunosc. Se face din când în când agitaţie în jurul unui autor, ori doar a unei cărţi, urmează succesul… Dar ce probează succesul? Nimic. În câteva săptămâni trec în uitare şi autorul şi cartea respectivă. În acelaşi timp, undeva neştiuţi, câţiva, puţini, creează capodopere, dar sunt neştiuţi încă deoarece ei ori par prea „simpli” — lucrurile mari sunt simple —, ori devansează sensibilitatea epocii. Dar atenţie! Ei nu sunt niciodată atât de ignoraţi cum e cazul cu scriitorii de valoare din ţări ca România, de pildă, unde nici posteritatea nu mai funcţionează.

 

G.N.I Completaţi: „Un om printre români”, Un … printre americani.

 

A.B.: Acum, după atâţia ani de la plecarea din ţară, am realizat că de fapt, chiar şi atunci, la vârsta când nu înţelegeam prea mult, eram un neadaptat în România. Şi nu numai din cauza comunismului. Comunismul era doar o piele pe care, temporar, şarpele românismului o ducea în spate. În ’89 s-a lepădat de ea, dar nimic nu s-a schimbat în moravuri. Remaniind romanul Un om între români — scris demult —, în vederea tipăririi, l-am folosit ca un laborator în care să-mi explic care a fost procesul ce a dus la plecarea mea din ţară. Pentru că eu cred că nimeni n-ar trebui să-şi părăsească ţara. Acum însă n-aş mai putea trăi în România. Găsesc moravurile de pe aici ca fiind inacceptabil de barbare. Strada însăşi, cu viaţa ei, cu agitaţia ei, nu e un loc decent. Cât priveşte America, nu e nici o filozofie. Ea e acolo, eu trăiesc acolo, e ca şi cum ai trăi la Roma în Antichitate. Ca şi Roma de odinioară, e şi ea intrată — fără nici un dubiu — în decadenţă. E greu de crezut că secolul XXI va mai fi „secolul american”. Însă decadenţa acestor coloşi e luuuungă! În orice caz, nu degeaba America a fost numită „Ţara uitării de ţară”!

 

G.N.I Ce melodie auziţi când sunteţi fericit?

 

A.B.: Ascult muzică aşa cum citesc. Nu citesc o carte, citesc un autor, mereu şi mereu şi mereu. Muzicianul meu preferat este încă John Lennon. Personalitatea lui e o combinaţe de forţă, amestecată cu vulnerabilitate. A exprimat tragismul unei generaţii. La 9 decembrie 1980, când a fost împuşcat, eram şi eu, între mii de oameni, la Dakota — numele blocului unde-şi avea locuinţa, de pe strada 72, la intersecţia cu Central Park West. Au trecut ceva ani de atunci.

 

G.N.I Cel mai mare regret?

 

A.B.: Am pierdut, în urmă cu 6 ani, o situaţie economică ce mi-ar fi asigurat o independenţă materială deplină.

 

G.N.I Anul Caragiale sau ani caragialieni?

 

A.B.: După Bacovia, care a avut în mixtura sa intelectuală şi luciditatea diabolică a lui Caragiale, dar şi „instinctul proletar” al lui Eminescu, îl consider pe Caragiale ca fiind scriitorul cel mai fertil… de învăţat de la el! E unanim gustat, dar e înţeles numai la suprafaţă. Şi aici, atenţie! Are în comun cu Eminescu un lucru care-l face „naţional”. Oricât ar părea de paradoxal, asta e realitatea. Dintre toţi scriitorii români (poate şi Rebreanu poate fi adăugat, dar el a fost mai mult un sociolog care nu a tras concluzii), Eminescu nu a privit individul. El nu prezintă individualităţi care-şi plivesc eul. El nu s-a ocupat decât de popor, de „naţiune”. De aici şi categorii ca „naţionalismul lui Eminescu”, „poetul naţional” etc. Nu altfel a procedat Caragiale. El s-a ocupat la fel de obsedant de „bobor”, de „rrrromâni”, ceea ce e, în esenţă, acelaşi lucru. Aceşti doi scriitori sunt scriitori care nu pot apărea decât în mijlocul naţiunilor care nu şi-au rezolvat problemele — acele popoare care sunt lovite şi paralizate de complexe de inferioritate — complexe ce uneori se rezolvă într-o mândrie agresivă, în care nu cred totuşi nici ele. Din această cauză cei doi sunt şi atât de actuali. Cel dintâi a fost fantast, s-a iluzionat şi astăzi apare ridicol. Caragiale a fost însă lucid. Nici el n-a fost însă un scriitor-filozof. Pe Bacovia, care s-a ocupat de destinul fiinţei umane pe suprafaţa unei planete roase de o uriaşă eczemă, îl consider ca fiind, pe departe, cel mai profund român care a lăsat ceva scris.

 

G.N.I Cioran… Aveţi uneori accente cioraniene. L-aţi cunoscut?

 

A.B.: Nu aveam cum să-l cunosc. El trăia în Paris, recunoscut, faimos, om în vârstă. Eu am petrecut primii mei ani americani legat de aşa-zisa „comunitare românească” din cartierul Queens din New York — un veritabil getou cu cca. 5 000 de familii de inadaptabili, rătăciţi într-o lume în care nu puteau fi decât nişte emigranţi împovăraţi de nevoi. Din fericire, am părăsit acel loc repede. În ce priveşte „accentele cioraniene”, eu nu gust exasperările lui faţă de români… care se rezumă numai la afirmaţii! Da, sunt perfect de acord că românii, ca popor, n-au nici un destin istoric, că sunt un popor lipsit de orice valoare, dar pe mine m-a interesat să ştiu de ce. Cu alte cuvinte, am mers la etnogeneză. A-i jigni pe români e fără niciun folos. A găsi explicaţia lipsei lor de valoare, e adevărata dificultate. De altfel, ce face Cioran nici nu jigneşte măcar. Românii se autoflagelează demult. Ştiţi acele „ca la noi la nimenea”, „treabă românească”, „România e frumoasă, păcat că e locuită” etc. Şi astăzi sunt voci prin presa de aici care vorbesc de „douăzeci de milioane de idioţi”, de „popor de vite”, de „popor de cretini” etc. Pe mine m-a interesat de ce e aşa.

 

G.N.I.: Care sunt cei mai demni şi mai respectaţi/ respectabili români ai tuturor timpurilor?

 

A.B.: Chiar din formularea întrebării se vede imediat complexul, tipic românesc, al „recunoaşterii”, care ne însoţeşte din antichitate, formulat chiar, în evul mediu, în acel „nasc şi în Moldova oameni.” Nimeni în America nu stă în faţa unui român (şi nici în faţa unui bosniac, francez, german sau somalez) gândind: „Da, iată! îl respect pe acest domn român, demn! Nu, americanul îşi trăieşte viaţa şi dacă interesele lui se intersectează cu cele ale unui român (sau bosniac etc.) interactivează cu el. Dacă este un bun mecanic auto îi plăteşte costul manoperei, dacă e un sculptor genial, îi plăteşte bani grei pe o lucrare. Simplu. Americanul n-are complexe de recunoaştere pe aiurea, din care cauză nu le poate înţelege nici la irelevanţii care le au. El s-ar mira foarte dacă ar vedea bazaconiile astea de pe aici: „nota 10 pentru România”, „cel mai mare român” etc. Nimeni nu se ocupă cu aşa ceva acolo. Societatea americană este foarte mult un „business”, şi nicidecum o milogeală.

 

G.N.I Mai suntem daci? Ce/ cât mai e tracic în noi?

 

A.B.: Foarte mult. Dar asta e nenorocirea. Vorbeam mai înainte de jignirile gratuite care se aduc românilor. Apar şi în romanul meu Un om între români, dar asta pentru că acolo sunt personaje care gândesc aşa, care vorbesc aşa, iar eu nu sunt cenzor. Se pare însă că, pentru puţinii mei cititori, argumentele din spatele exceselor rănesc adânc. Ele ar trebui să substanţieze faptul că poporul român este tocmai urmaşul dacilor, care în atichitate nu erau decât nişte barbari — adică un rebut din punct de vedere genetic, prin comparaţie cu grecii şi romanii. Şi că acest popor român a devenit apoi, prin altoiuri succesive, de cea mai proastă speţă, sosite din Orient, de-a dreptul un gunoi genetic. Dealtminteri, mare parte din populaţia de sub Carpaţi, cu greu ar mai putea fi socotită a fi parte din rasa albă. De la dacii barbari, primitivi s-a perpetuat gândirea prelogică, iar de la orientali stricăciunea morală şi voliţională. Şi cred că ele, argumentele, rănesc fiindcă sunt simţite ca adevărate. Şi sunt simţite adevărate datorită faptului că, pentru spiritele speculative, e clar că ne găsim într-un moment de scepticism. Ideile există „în aer”, ca să zic aşa. Jignirile lui Cioran nu conving. Şi nici măcar o sofistică, oricât de ingenioasă, nu convinge. Ca să convingi e nevoie să îndeplineşti o cerinţă esenţială: să ai dreptate! Astăzi când România, casa poporului român, e pe ultimul loc în toate clasamentele — cele care au în vedere elemente de cultură şi civilizaţie —, nimeni nu se mai poate iluziona cu bazaconiile lui Eminescu.

 

G.N.I.: Grănicerii graniţei occidentului cu orientul…

 

A.B.: Astea sunt de asemenea vorbe goale. Nimeni la München nu se trezeşte dimineaţa să zică: „Oare ce mai fac grănicerii graniţei Occidentului cu Orientul?” Nemţii se trezesc şi se duc la muncă: produc bunuri folositoare lor (şi altora); produc idei folositoare lor (şi altora); îşi ţin străzile curate; cheltuiesc mai puţin decât consumă; îşi zâmbesc cu politeţe şi delicateţe când se intersectează pe stradă sau în autobuz… adică sunt nemţi. Şi atenţie! Fără să-şi fi propus, devin… „Europa”! Mitica, pentru români, „Europa”. În această vreme, în nişte zone incerte pentru germani, e o foşcăială de grosolănie, e o adâncă indolenţă, o totală lipsă de entuziasm şi o continuă lătrătură însoţită de muşcături care se cheamă politică. Acolo nu se produce nimic şi se trăieşte din cerşeală de „fonduri europene”. Strada e un maidan. Iar de zâmbet… să nu mai vorbim. Ce devin aceştia? Nu „Europa”, Doamne fereşte. Ci, simplu: „Balcanism”. Asta nu-l împiedică pe câte un nenorocit, în căutarea unei identităţi de Om, din disperare, să-şi găsească false motive de mândrie ca să nu înnebunească. Dar tot nu scapă, cum s-a întâmplat cu Eminescu!

 

G.N.I: Un gând către Atitudini.

 

A.B.: Atitudini este o revistă care ia în seamă un autor foarte puţin cunoscut, cum e cazul meu. Cu politeţe, îi mulţumesc.

 

G.N.I: Unul către români.

 

A.B.: Nu sunt suficiente cele de mai sus? Atunci ei să-şi procure romanul Un om între români, apărut la Editura Livingstone, în acest an, şi vor avea parte de multe altele. Îi asigur că la orice altă sursă vor merge, nu vor mai găsi un text de un asemenea radicalism despre condiţia românului ca individ şi ca popor, şi nici de mai mare scepticism în ce priveşte faimoasa „trăire românească”. Definitiv, nu vor fi în pericol să dea acolo peste „Cântarea României”.

 

G.N.I: Unul către americani.

 

A.B.: Asta e o glumă. Americanii, care au depăşit de mult faza de început, a „pionierilor”, pătrunşi de ideea „excepţionalismului” lor — din ce în ce mai contrazis de realităţi, e drept —, nu iau seama la gândurile unora care dau buzna peste ei, şi nu ca să-i lumineze cumva, cu „culturile” lor (falimentare), ci doar ca să se hrănească şi să se adăpostească.

 

G.N.I: În loc de final…

 

A.B.: În ultimul timp am observat că m-am întors la pasiunile de început: Brâncuşi, Camil Petrescu, Bacovia? E un fel de căutare a timpului pierdut. Ce înseamnă asta? Psihologia spune că rămâi mereu ce ai fost la 14 ani. E posibil. Curios e faptul că, pasionat fiind de cele câteva chestiuni culturale menţionate, le găsesc justificate când mă găsesc oriunde în afară de România. Mi-aş dedica 10 ani să reconstitui viaţa lui Bacovia. Dar, atenţie! când sunt în România, când mă aflu în situaţia de „coleg de trafic cu românii”, de pildă, cum spune un prieten de-al meu, mă cuprinde o lehamite că dau dracu’ şi pe Brâncuşi şi pe Camil Petrescu şi pe Bacovia. E ceva descurajant în aer „pe aici”. Şi atunci gândul meu e cam aşa: „Dacă toţi ăştia n-au influenţat cu nimic să apară un trotuar curat, sau un zâmbet pe feţele ăstora, ei sunt doar nişte inutili într-o lume inutilă.” Poate că aici e cheia psihologică a faptului că, mie, cultura română mi se pare a fi un faliment total.

 

Casa cu voci , autor Helene Pflitsch

CASA CU VOCI

 

– Bună Mihai. Crăciun fericit să ai.

– Bună Ina. Mulțumesc. La fel și ție. Ce faci?

– Ei, sticla cu vin, cozonacul. Mă pregătesc și eu că doar sunt femeie harnică. Tu?

– La fel. Trupa a plecat de ieri și vreau să ajung la ei.

– Ce munți colindați anul ăsta?

– Sus, la Vlădeasa. Zăpada e numai bună de schi acolo. Tu?

– Mie nu-mi stau schiurile în picioare. Ce poate fi mai superb decât un Crăciun în vârful patului, cu o sticlă de vin și cozonacul copt în cuptor la Patiseria Speranța?

– Da, dacă ai lângă tine și persoana dragă, poate să fie interesant.

Mi-a râs ironic și-a fluturat mâna în semn de salut și și-a croit drum prin mulțimea ce se revărsa asemeni unui fluviu mânios.

Am ajuns la mașina ce o parcasem la intrarea în piață. Ina se pregătea să deschidă portiera maşinii ei  parcată alături.

– Ne întâlnim din nou, îi zic.

– Lumea e mică, Mihai, lumea e mică.

– De ce cred că acolo, în vârful patului vei fi doar tu și sticla de vin? o întreb fără să îmi dau seama de ce.

Ina s-a apropiat de mine și mi-a șoptit:

– Să nu spui asta nimănui, te rog. Nu vreau să se știe. Moș Crăciun mi-a adus în dar o scrisoare de adio.

– Ştii ce? Vino cu mine.

– Ți-am spus că mie nu-mi stau schiurile în picioare.

– Nu acolo. Vino cu mine la casa mea din munți.

– La” Casa cu Voci”? Hmmm, ademenitoare propunere.

 

Era într-o dimineață de mai când am ajuns în satul acela din munți. Mai întâi am văzut doar raze de soare care se jucau voioase printre ramuri de prun înflorit. M-am îndreptat într-acolo probabil căutând căldura lor. Noaptea mi-o petrecusem într-o colibă părăsită și fusese răcoroasă. Îmi fusese prea lene să îmi întind cortul.

Ca să ajung la petecul ăla de pământ am urmat drumul făcut de roțile carelor cu boi. Nu fusese de mult folosit și buruienile începeau să-l acopere. Drumul urca pe firul unui pârâu a cărui apă murmura suav ca un cântec de fluier. L-a părăsit și s-a strecurat pe sub poala unei stânci golașe. După stâncă, o livadă de pruni, meri și doi nuci bătrâni. Iarba necosită, înaltă, ajungea până la ramurile pomilor în floare. Flori multicolore își scoteau capul din verdele crud al ierbii, vrând să prindă soarele. Albinele munceau de zor, zburând din floare în floare.

Razele de soare pe care le urmărisem din vale mă strigau.

O pădure de urzici mi-a tăiat calea. Printre ele ramurile unui corcoduș încercau să iasă la lumină. Alături, un colț de acoperiș.

Am culcat la pământ urzicile cu un leaț apărut la picioarele mele de nu știu unde și am ajuns la casă.

Mi s-a părut un palat deși mai erau doar ici pe colo niște țigle înnegrite de vreme, iar păianjenii își țesuseră plasa peste tot. Treptele de scândură putreziseră dar o piatră de râu în apropierea lor m-a ajutat să ajung în tinda largă.

Două uși de lemn cu clanțe mari, ruginite de vreme.

Am apăsat clanța primei uși. Ea s-a deschis scârţâind ușor ca și cum un arcuș ar fi mângâiat coarda viorii.

În față, cuptorul de pâine. Peretele din spatele lui lipsea, lemnul fusese scos de cineva. Pe masa de lemn uitată sub fereastra împărțită în patru mici canate se odihnea o oală de lut. Podeaua de lemn era acoperită de un covor de praf care a păstrat urma bocancilor mei. Am încercat pe rând scândurile mirându-mă cum s-au păstrat așa de bine deși vântul, ploile și ninsorile le-au biciuit din când în când.

Cealaltă cameră m-a întâmpinat zâmbind. Razele de soare m-au urmărit intrând râzând prin cele trei ferestre acoperite de pânza fină de păianjen.

Parcă era o femeie dornică să mă îmbrățișeze. Și m-am îndrăgostit de ea. Dragoste la prima vedere. Dragoste nebună, năvalnică, ce te îmbolnăvește, ce îți intră în sânge asemeni unui drog și simți că nu mai poți trăi fără el.

Am petrecut întreaga zi cercetând fiecare colțișor al ei. Era ca și cum îmi descopeream iubita și îi mângâiam trupul. Iar ea mi se dăruia cu tot ce avea mai frumos.

Când asfințitul a cuprins zările și au răzbătut până la mine glasurile sătenilor amestecat cu cel al clopotelor de la gâtul vitelor am coborât în sat.

– A cui e casa aia de pe coastă? am întrebat primul mocan întâlnit.

Știa, așa cum mă așteptam, oamenii ăștia, din ce în ce mai puțin, îți spun cu vorba lor domoală, ca și cum timpul pentru ei nu ar conta,” că doră îi vreme de tăte”, tot ce vrei și nu vrei să știi.

După o săptămână aveam actele în mână și am revenit la iubita mea care mă aștepta nerăbdătoare. Am dormit în noaptea aceea jos, pe podeaua măturată cu un mănunchi de urzici.

Și am auzit vocile.

Erau voci voioase de copii ce se jucau în tindă, erau voci voioase de femei ce chemau la cină, erau voci voioase de bărbați care își odihneau trupurile istovite de munca de peste zi, ospătându-se cu un păhărel de țuică  de prune, prune din livada de lângă casă.

 

Pe Ina o cunoscusem în vara următoare. Venise împreună cu niște prieteni comuni. Rămăseseră peste noapte. Femeile au dormit în camera pe care reușisem să o curăț și să o fac primitoare, iar noi bărbații, pentru că eram oameni de munte, în tindă, în sacii de dormit.

Ina împărțise singurul pat ce-l aveam, acoperit cu scoarță țărănească cu una din copilele prietenilor noștrii.

S-a trezit prima în dimineața aceea. S-a așezat pe iarba umedă de rouă alături de mine, într-un colț al grădinii unde obișnuiam să îmi beau cafeaua.

A privit soarele ce se ridica încet- încet pe cerul albastrul fără nori ca ochii ei mari.

– Casa asta e plină de bucurie și fericire. Bănuiesc că este raiul tău aici.

– De ce crezi asta? am întrebat-o mirat.

– Am auzit vocile. Aici de-a lungul anilor a fost doar bucurie. Să nu schimbi asta.

Nu vorbisem nimănui de vocile auzite de mine. Șoapta Inei m-a mirat și m-a bucurat în același timp. Dar se treziseră ceilalți și nu ne-am mai continuat discuția. Nici atunci, nici mai târziu. Doar când o întâlneam întreba:

– Ce mai e la” Casa cu voci”?

 

Am ajuns o dată cu ninsoarea care  se cernea din cerul cenușiu.

În timp ce eu făceam focul în mica sobă, Ina despacheta lucrurile aduse cu noi. Din când în când ieșea afară și revenea aducând cu ea mirosul proaspăt de zăpadă. Era numai un zâmbet și parcă plutea ca o lebădă  pe apă.

– Zăpada s-a așezat deja de-un lat de palmă. Și stânca aia din zare mi-a urat bun venit. Îmi dai mie stânca aia? Sunt sigură că are multe povești să-mi spună.

– Și când crezi că va face asta? am întrebat-o mirat de exuberanţa ei pe care nu i-o mai văzusem niciodată.

– Dimineața, în timp ce-mi beau cafeaua cocoțată acolo, pe grinda aia. Sau seara în timp ce ascult glasul greierilor.

– E iarnă Ina, greierii nu mai cântă.

– Pentru mine vor cânta. O să vezi. Așteaptă doar să vină seara.

Căldura a cuprins repede încăperea. Fără să-mi dau seama când, Ina aranjase masa. Nicicând nu fusese aranjată așa. Avea până și fața de masă la fel de albă ca zăpada care se așternuse peste tot.

– De unde ai scos fața asta de masă? Dar șervețelele?

– Fața am improvizat-o din ceva ce era în dulapul tău, iar șervețelele le-am luat la ieșirea din apartamentul meu. Mă gândeam că nu găsesc pe aici.

Ne-am așezat la masă. Sporovăiala voioasă ne-a fost întreruptă de o bătaie discretă în ușă.

– E Niculae, cu siguranța. A văzut fumul.

Niculae a intrat cu căciula în mână și s-a oprit lângă ușă, ca să nu facă ”udeală” pe dușumea.

– Doră n-aț vinit să petreceți Crăciunul aici? a întrebat el. Iată, ați adus și zăpada cu voi. Apăi asta e bine. Fain Crăciun va fi… Faceți și brad?

– Facem și brad? Avem brad? Poți să aduci un brad? a întrebat Ina cu o voce rugătoare.

– N-am avea ce pune în el, i-am răspuns, parcă puțin dezamăgit că nu pot să îndeplinesc dorința ce răzbătea prin toți porii ei.

– Adu-mi un brad. Uite acolo, a zis în timp ce a ieșit din nou în tinda casei, arătând locul.

– Apăi, vă pot aduce io, a intrat Niculae în jocul ei.

Niculae a adus bradul și laptele proaspăt muls a doua zi, de dimineață. M-am oferit să-i dau o mână de ajutor la tăiatul unor lemne și am plecat cu el lăsând-o pe Ina cocoțată pe grinda ei să asculte povestea ce tocmai începuse să i-o spună Stânca ce i-o dăruisem.

Când m-am întors bradul era la locul lui. Nu-mi dădeam seama cum reușise să facă podoabele alea argintii dar nu mai văzusem un brad mai frumos împodobit. Am stat minute în șir admirându-l și întrebându-mă dacă nu cumva  intrasem într-o poveste.

Am găsit-o cu mânecile suflecate luptându-se cu aluatul.

– Ce faci acolo?

– Pâine, mi-a răspuns firesc. E ajun de Crăciun.

– Ai mai făcut vreodată pâine?

– Fac acum.

Am lăsat-o să își frământe pâinea. Categoric intrasem într-o poveste și îmi plăcea. Uitasem de Vlădeasa, de schiuri, de prietenii ce probabil se întrebau de ce nu mai apar, uitasem de toate planurile pe care mi le făcusem pentru acest sfârșit de an, uitasem că femeia ce îmi era alături îmi era practic necunoscută, mă învârteam în jurul ei și așteptam cu nerăbdare următoare clipă.

Când seara s-a așternut tăcută peste case lăsând doar toaca de lemn să tulbure liniștea, anunțând că a doua zi este Nașterea Domnului, Ina își isprăvise treaba și a rupt fericită un colț din pâinea ce tocmai o scoase din cuptor.

– Acum trebuie să mergem cu colindul, mi-a zis întinzându-mi colțul de pâine.

– Unde? am întrebat uimit.

– Știu eu o casă. Am văzut-o atunci când am mai fost aici?

– Cine stă la casa aia?

– Nu știu. Contează?

Nu m-am mai întrebat nimic și nici nu m-am mirat. Am privit-o doar tăind din pâinea încă fierbinte, din cozonacul de la Patiseria Speranța și am urmat-o spre casa știută doar de ea.

Ne-am oprit în fața porţii înalte. La fereastră se vedea lumina unui lămpaș.

– Aici stă Moș Ștefan, am șoptit încet, parcă nevrând să trezesc cu glasul meu universul.

Poarta a scârțâit ușor, Ina a intrat, iar Moș Ștefan ne-a ieșit în prag ca și cum ne aștepta. Ne-a poftit înăuntru. Ne-am așezat pe banca de lemn peste care era așezat un țol țesut în casă.

Ina i-a întins pachetul, el l-a luat cu mâna tremurândă, a scos bucata de pâine și a mușcat din ea după ce o clipă și-a lăsat simțurile să se desfete în mirosul ei.

– Au fost faine Crăciunuri în casa aia, a șoptit încet după un timp.

– În care casă? am întrebat.

– În casa voastră. Acolo a fost numai bucurie și fericire. Să nu o strâcați… A fost casa părinților și moșilor mei… Nu ai știut asta? mi-a spus într-un târziu văzându-mi mirarea din ochi.

L-am lăsat pe Moș Ștefan la lumina lămpașului împreună cu motanul ce torcea după cuptor și ne-am întors spre casă. În fața cârciumii o mulțime de oameni stăteau și ne priveau bradul ce strălucea în noapte înstelată ca și cum ar fi fost luminat de mii de beculețe.

               – Asta-i sară de Crăciun

                Și Măria-i tot pe drum

                Umblă-n sus și umblă-n jos

                Ca să-l nască pe Cristos,

a început Ina să cânte. Sătenii i s-au alăturat cu glasurile lor și am avut parte de cel mai special colind al vieții mele.

 

Am pierdut-o pe Ina într-o zi de mai, când prunii erau în floare.

Se apropie Crăciunul.

Îl aștept cocoțat pe grindă ascultând povestea Stâncii ce-o făcusem cadou. Aștept seara să aud colindul greierilor, pentru că ei pot să cânte și iarna dacă ai urechi să-i auzi. Simt mirosul proaspăt de pâine și văd bradul argintiu strălucind în noapte. Mă las dus în lumea visurilor pentru că, acolo, aud vocea Inei  care se amestecă cu vocile voioase ale copiilor ce se joacă în tindă, cu vocile voioase ale femeilor ce chemă la cină, cu cele ale bărbaților care își odihnesc trupurile istovite de munca de peste zi.

 

Cerul se umple de stele.

Fulgi albi de nea coboară pe Pământ acoperindu-l cu o pătură albă, pufoasă.

Miros de pâine proaspătă.

Universul începe să cânte:

Asta-i sară de Crăciun

Și Măria-i tot pe drum

Umblă-n sus și umblă-n jos

Ca să-l nască pe Cristos.

 

 

 

 

 

 

 

autor Helene Pflitsch

Cartierul Felinarelor Stinse (fragment) ,autor George Cornilă

ROMAN: Cartierul Felinarelor Stinse

(fragment)

 

 

Când nu ploua şi aveam mult timp la dispoziţie, făceam lungi plimbări prin Delfshaven şi îmi amintesc cât de impresionat am fost când am văzut Maeslantkering, bariera împotriva furtunii dintre Hoek van Holland şi Maassluis, privind-o ca pe una dintre acele mari realizări ale omenirii de care eu nu aş fi fost nicicând capabil şi cum Jurjen povestea mândru că tatăl său lucrase pentru o vreme la construcţia celui mai mare baraj, Oosterscheldekering, în cadrul proiectului Delta Works.

După ce treceam de Hoek van Holland, pe partea stângă se afla un golf ultramarin şi un vechi cimitir de vapoare, al cărui paznic solitar, domnul Maarvijk, fusese prieten din copilărie cu bunicul lui Rasmussen. Uriaşele schelete ruginite încă mai pluteau agitate de valuri slabe, aşteptând să fie dezmembate pentru piese sau vândute ca fier vechi. Dintre sutele de bărci, traulere, steemere şi iahturi, foarte puţine erau reparate şi recondiţionate. Vechiul trauler Meermin, care zăcuse ani buni acolo, fusese unul dintre cele norocoase, fiind salvat de fraţii Schaars de la o eternitate rece şi inutilă. Majoritatea aveau să rămână însă pentru totdeauna în acea sepultură neguroasă. Foste stăpâne ale mărilor, unele încă se mai înălţau semeţe, păstrând o mândrie melancolică, altele zăceau într-o rână, decăzute, triste şi deznădăjduite, unele erau tăcute, altele scoteau sinistre tânguieli metalice. Printre mormanele de tablă şi de azbest, pescăruşi se certau şi briza sufla, aţâţând ceaţa şi învăluind sumbrul loc de odihnă într-un miros sărat de peşte şi de alge. Mă plimbam prin dezolantul peisaj simbolist, colorat în nuanţe de roşu, oranj, maro şi gri, privind coşurile înnegrite, timoneriile unde stătuseră cândva bărbaţi neînfricaţi, calele crăpate şi deschise precum burţile unor imenşi peşti şi verigile titanice ale lanţurilor ancorelor care nu aveau să mai fie ridicate vreodată.

Domnul Maarvijk, bătrân precum marea însăşi, trăia singur într-o dugheană din capătul unui ponton, având ca şi companie doar un pescăruş, pe care îl adoptase după ce îl găsise pe stânci când era pui şi pe care îl botezase Livingston.[1] Se născuse la cumpăna dintre secole, în ultima noapte a anului 1899, iar tot ceea ce îşi mai dorea de la viaţa sa lungă era să prindă trecerea într-un nou mileniu, eveniment pentru care se încăpăţâna să mai trăiască. Deşi aproape surd şi aproape orb, trăsăturile sale drepte îi confereau în continuare alura mândră a unui senator roman. Vocea sa gravă, pe care el nu o mai auzea decât atunci când ţipa, spunea minunate poveşti, împletite cu fapte şi evenimente istorice, detalii picante despre personalităţi ale vremurilor apuse şi descria amănunţit momente pierdute în neguri.

Avea rafturi întregi de corăbii construite cu minuţiozitate în sticle pe vremea când mâinile nu îi tremurau şi încă îşi mai putea îndoi degetele. Ne povestea despre fiecare în parte cu exaltare şi uneori cu lacrimi licărind în ochii săi străvechi. A înviat momentele în care Victoria şi apoi Golden Hind făceau înconjurul lumii, Niña atingea coastele Lumii Noi, Mayflower ducea primii pelerini spre a crea o naţiune înfloritoare, iar Bounty ardea în urma revoltei echipajului. Învăluia în detalii macabre relatările despre Queen Anne’s Revenge, condusă de temutul Edward Teach Barbă Neagră, despre Seetiger, corabia cu catarge din aur şi argint a lui Klaus Störtebeker sau despre misterele pierdute în ape adânci de pe Mary Celeste, Lady Lovibond şi Rhône sau îngheţate la bordul Baychimo şi Octavius.

Ştia totul despre mare, despre curenţi, despre vânturi, despre peşti şi despre vase şi nu puţini erau cei care veniseră de-a lungul anilor să îi ceară sfatul înainte de a se avânta în imensităţile zbuciumate ale Mării Nordului.

Luptase pe frontul de est spre finele primului Război Mondial, unde învăţă că tot ceea ce trebuia să facă era să îl omoare pe celălalt, numit duşman, înainte ca acesta să îl omoare pe el. ”Nu trebuia să ne întrebăm de ce. Cei care se întrebau mureau primii.” A fost rănit de un şrapnel în Galiţia şi a primit, în ciuda vârstei şi a scurtului timp petrecut pe front, patru medalii de bronz Crucea Războiului. ”Încă una îmi mai trebuia să primesc o medalie de argint. Când să o câştig şi eu, hop, războiul se termină. Ştiam eu însă că avea să mai vină unul. Nu trebuia decât să aştept.” Perioada interbelică îl găsise lucrând pe o platformă petrolieră pe Marea Nordului, iar în Cel de-al Doilea Război Mondial, apăra podurile din Nijmegen, Arnhem şi Eindhoven, când un obuz explodă lângă el în timpul operaţiunii Market Garden, luându-i auzul urechii drepte, în ciuda noilor căşti din oţel ambutisat. Explozia transformă noaptea în zi, o zi albă şi înspăimântătoare precum  Judecata de Apoi. Rămase nemişcat şi privi în gol asupra bolgiei care se întindea în faţa sa, cu părul vânturat de suflul halenic al morţii, în timp ce deasupra tranşeelor cădea cu zgomot o ploaie de pământ, ca o furie cerească. Războiul se termină fără ca el să mai câştige vreo medalie. Se întorsese acasă scârbit şi surd de-o ureche. Nu i s-a oferit nicio primire triumfală, dar deja nu îi mai păsa. Nimic nu putea răscumpăra vieţile pe care le luase pe când nici nu putea concepe să renunţe la gloria închipuită a câmpurilor desfundate de bombe şi a gropilor umplute de suferinţă şi mizerie. Meditând asupra faptelor sale din timpul celor două războaie, concluziona ”Parcă am fost în transă în toţi acei ani.” Locurile de muncă erau greu de găsit chiar şi pentru eroii de război. Se simţea inutil, nu îşi mai găsea locul, iar viaţa nu mai părea să aibă sens. Nu înţelegea pentru ce luptase. După căutări îndelungi, urmate de un scurt timp petrecut lucrând într-o uzină, îşi luă raniţa în spate şi părăsi oraşul său natal. Următorii douăzeci de ani îi petrecuse pe diverse vase comerciale, înconjurând lumea şi în barăcile porturilor din toate cele patru zări, sperând că valurile imenselor întinderi de apă sărată ar fi putut spăla vreodată sângele de pe mâinile tânărului inocent care fusese el cândva, în vremuri în care războiul era doar un zvon fugar.

Locuia în acel cimitir de fiare nu pentru că nu şi-ar fi permis un trai mai confortabil, întrucât strânsese banii câştigaţi de-a lungul decadelor, ci pentru că simţea că nu avea nevoie de mai mult. ”Banii îi voi dona cuiva la un moment dat. Încă nu am găsit pe cineva să îi merite.” Nu se căsătorise niciodată şi nu avusese copii, spunând că singura doamnă de care fusese îndrăgostit vreodată fusese marea şi că nu ar fi putut trăi fără aceasta, fără ţipetele pescăruşilor şi fără vapoarele sale, pe care le ştia pe nume. ”Singurătatea se simte altfel aici”, spunea el. Ne relata cu încântare povestea fiecăruia dintre vapoarele din cimitirul metalic, ca şi cum ar fi fost la fel de faimoase ca şi cele pe care le reconstruise în sticle, mândru că în cimitirul său se puteau găsi reminiscenţe reprezentative pentru evoluţia omenirii de-a lungul secolelor, de la o ancoră despre care spunea că ar fi provenit de pe una dintre fregatele lui Pier Gerlofs Donia, nemuritor în opinia sa, până la un iaht abandonat de o celebritate de carton, care ţinuse primele pagini ale tabloidelor şi care avea să fie uitată de umanitate, ca şi orice alt anonim, timpul exercitându-şi efectul de radieră asupra diferenţelor dintre oameni. Mirosea a sărat, amintindu-mi de domnul Verdronken din Saeftinghe. În ciuda chipului său ars de soare, avea picioarele albe, cu vene umflate şi noduri varicoase vineţii. Singur precum Lonesome George[2] şi la fel de bătrân, se plimba asemenea acestuia, greoi, cu spatele anchilozat, târându-şi picioarele drepte pe ponton, uitându-se la epave şi uneori scotea cu o funie o găleată de apă sărată, în care băga o cană de tinichea, ducând-o apoi la gură şi sorbind zgomotos. Labele uriaşe ale picioarelor sale, cu al doilea deget mai lung decât primul, cu unghia îngroşată de onicomicoză lăsau urme albe pe scândurile umede.

În ciuda vârstei, era lucid şi dădea dovadă de o memorie de invidiat. În timp ce ne povestea, îşi amintea de multe ori de fetele frumoase înnebunite după uniforme, de surorire medicale care generau epifanii muribunzilor, cu albul angelic al veşmintelor pătat de sânge şi de umori, de gărgăriţele crocante din gamelele cu fasole, de injecţiile usturătoare antitetanos, de mirosul înţepător al iodului din corturile brancardierilor, de căldura sufocantă din tunelurile tartarice săpate de genişti sub liniile inamice, de chiotele caraghioase ale canadienilor îmbujoraţi şi ahtiaţi după Calvados[3] şi de nechezaturile terifiante ale cailor răniţi, aşteptând în agonie să fie mâncaţi de lupi, de corbi şi de foştii stăpâni.

În penultima dintre vizitele noastre, pe când stătea pe un jilţ şi îşi rula cu degete mari şi ţepene tutun dintr-o pungă albastră, îmi observă ceasul de la mână, moştenit de la bunicul meu şi pe care îl aveam atunci cu mine, deşi nu îl purtam mereu de teama de a-l pierde sau de a-mi fi furat. Mă întrebă de unde îl aveam şi, când i-am povestit istoria, ridicând tonul încât să mă poată auzi, m-a întrebat cum mă chema. A rămas minute bune uitându-se în zare, iar sub sprâncenele sale ca două linii oblice, ochii spălăciţi licăreau şi pielea încreţită şi roşie din jurul lor părea să tremure. A adormit mormâind încet ”Van Hoorn, Van Hoorn…” Aş fi vrut să ştiu dacă el fusese camaradul bunicului care adusese ceasul de pe front bunicii mele, aş fi vrut să îi mulţumesc, dar începuse deja să sforăie.

Peste câteva săptămâni, l-am vizitat din nou şi l-am găsit stând pe jilţul său pe ponton, privind cu ochi palizi apa şi bărcile. Pescăruşul Livingston stătea pe mâna sa rezemată pe mânerul scaunului şi chiscuia abia auzit. Ne-au trebuit minute bune să ne dăm seama că murise. Nu apucase noul mileniu, aşa cum nu apucase nici cea de-a cincea medalie de bronz. Briza îi trecea prin părul alb şi îi mângâia matusalemicul chip care părea încă viu. Mai bătrân decât bărcile sale, stătea nemişcat în locul lui preferat, deşi văzuse întreaga lume. Pe ponton se vedeau urmele albe şi sărate ale paşilor săi, ale miilor de paşi făcuţi într-o viaţă de om care a ştiut ce a vrut şi care i-a fost drumul.

Nu cred că ar fi vrut să fie luat de acolo, dar aceasta nu era o decizie pe care aş fi putut eu să o iau. Uşa de la dugheana pe care o numise casă era deschisă, iar vântul puternic dărâmase şi spărsese multe dintre sticlele cu corăbii. Pe podea erau împrăştiate ţăndări, bucăţi de lemn, pânză şi steguleţe, ultime rămăşiţe ale trecerii lui prin această lume. Medicul chemat să constate decesul ne-a spus că, din câte se părea, era mort de mai bine de o săptămână, poate chiar două, dar că, probabil de la aerul sărat, corpul său nu începuse să se descompună. Oamenii mai evlavioşi de prin partea locului, în special o comunitate de polonezi stabiliţi în zonă pentru a lucra la baraj, spuneau că nu mai existau pe lume oameni ca el, l-au considerat un sfânt şi cu siguranţă s-ar fi închinat moaştelor sale dacă acesta nu ar fi fost incinerat de către autorităţi, întrucât nu avea nicio rudă în viaţă. Sub salteaua roasă au fost găsite maldăre de bani devalorizaţi, strânşi pe întinderea lungii sale vieţi, lângă cele patru medalii de bronz, care prinseseră un strat verzui de cocleală.

Ceasul meu ticăie în continuare, măsurând timpul care îi face să dispară pe toţi cei care l-au purtat, indiferent de faptele lor de vitejie sau de nobleţe. La un moment dat, eu însumi îl voi da mai departe, înainte de a părăsi această lume, întrebându-mă dacă am fost vreodată demn să îl port.

 

---

[1] Referire la pescăruşul contemplativ din fabula ”Pescăruşul Jonathan Livingston” (Jonathan Livingston Seagull) a autorului american Richard David Bach (1936- );

[2] George Singuraticul (lb. engleză); ultimul reprezentant al speciei de broaşte ţestoase uriaşe indigene Insulei Pinta din Arhipelagul Galápagos; se estimează că ar avea peste o sută de ani; Chelonoidis nigra abingdoni;

[3] Brandy distilat din cidru de mere sau de pere, ţinut la învechit în butoaie din lemn de gorun sau de castan; numele provine de la regiunea Calvados din Normandia de Jos; a fost adoptat ca băutură a Regimentului Husarilor Regali Canadieni după Debarcarea din Normandia (6 iunie 1944 – D-Day, în cadrul Operaţiunii Overlord din Cel de-al Doilea Război Mondial);

 

autor George Cornilă

Duminica unui Noiembrie obosit, autor Lisandra Lungu

Duminica unui Noiembrie obosit

 

M-ai sunat aseară și ai vrut să ne vedem cît mai repede cu putință. Simțeam în vocea ta o urmă de chemare a buzelor, a ochilor, a degetelor.

Am ajuns în dreptul scării tale și te-am sunat să-mi deschizi. Mereu uit ce număr ai la ușă. Adică nu uit, știu că e ceva cu 2 și apoi încurc următorul număr, sau prefer să îmi deschizi tu.  Urc tremurînd cele două etaje și infinitatea de trepte,fiind atentă să nu mă împiedic. Sunt în dreptul ușii,o ating ușor, o mîngîi. N-aș vrea s-o uit vreodată. Apoi trag aer în piept și bat de vreo două ori. Descui ușa și îmi deschizi.  Ușor neras, cearcăne, cămașa albastră în carouri și mirosul mediteranean al pielii tale mă trage brusc . De fapt, nici nu apucăm să ne salutăm, ori să scot eu vreun cuvînt și mi-ai prins mîna dreaptă, m-ai tras înăuntru.

Miroase a ceai. Încă nu reușesc să mă dezmeticesc pentru ca frigul de afară și trecerea bruscă de la frig la cald mă face să strănut. Tu rîzi în timp ce te apleci să îmi desfaci șireturile ghetelor. Niciodată nu aș fi crezut că… ai fi putut face asta. Apoi intru în sufrageria în care dăinuie mirosul de tutun și de cărți proaspăt scoase din tipografie, acel miros al hîrtiei ce abia a fost atinsă de mîini. Nu mai vreau să mă ating de cărțile tale. Știu că detești lucrul ăsta, așa că mă voi așeza comod pe canapea, așteptîndu-te să vii din bucătărie cu ceaiul fierbinte. Sau poate cafeaua. Tînjeam după mirosul puternic al tău, al cafelei pe care o doream. Poate și un ceai ar fi fost de ajuns. Te amenințasem cu un masaj. Ultima dată nu știu ce s-a întîmplat de nu am făcut asta, dar am zis că odată ș-odată tot trebuie să-mi iau inima în dinți și să te masez, fără a-ți spune ceva. Comod te-așezi pe scaunul magic de la birou,căutînd nu știu ce.  Oricum muzica bună se auzea pe fundal. Am venit ușor și mi-am pus mîinile pe umerii lui ca și cum as fi atins clapele unui pian. Apoi am urcat ușor pe ceafă. Ai tresărit. Te-ai ridicat, m-ai luat în brațe și m-ai strîns de era să-mi iasă sufletul și să intre în tine. Dar nu…

M-ai dus în dormitor și m-ai lăsat în picioare,  întinzîndu-te comod în pat pentru acel  masaj. Zis și făcut. Corpul devenise din ce în ce mai moale, mai maleabil. Într-un final adormiseși.

Mulțumită, ies din dormitor și fug să pun de un ceai, apoi să fumez o țigară în balcon, lăsîndu-l să se odihnească. De mult îmi trecuse prin minte să îl masez, dar am tăcut. Pînă acum. Ceaiul turnat în căni, arunca aburi în tot apartamentul și mă bucuram precum un copil, ori o felină de liniștea oferită de el,omul adormit.  Asta m-a atras la începuturile prieteniei noastre. Satisfăcută pentru că mi-am făcut datoria, aprind o țigară în balcon și admir marea, numai că frigul toamnei tîrzii îmi pătrunde în oase, fiind nevoită să savurez momentul în sufragerie, cu ușa balconului închisă.

Caanapeaua moale mă strînge, mă cuprinde, mă vrea. Refuz cu încăpățînare să adorm și să o simt, așa că mă îndrept spre dormitor. Deschid ușor ușa și el încă dormea. “Perfect”,mi-am zis. Locul de la perete, locul de lîngă el parcă mă chema. M-am lăsat dusă de val și… m-am așezat lîngă el. Cu fața spre perete, inima cît un purice, parcă așteptam ceva să se întîmple. Ceva, orice, nu știu. Încercam să adorm, strîngeam ochii, vroiam să număr stele și nu oi; parcă nu mai îmi era somn. În sufragerie îmi picau ochii și aici…nimic. Cred că a simțit că mă foiam și s-a întors cu ochii închiși spre mine, m-a luat în brațe și a început să-mi sărute părul, fruntea, obrajii, nasul…  Tremura. Se încălzise. Zîmbea și se topea. Ne topeam. Era atîta liniște în mine, încît nimic nu putea să mă supere, să mă deranjeze. Era de ajuns ce se întîmpla. I-am sărutat mîinile, brațele, obrajii, gîtul. Tremuram. Nu vroiam să spun nimic, să mă gîndesc la nimic. M-am ghemuit în el. M-a primit și mă ținea acolo. Parcă-i eram comoară. Așa am adormit. În doi, în unul, în liniștea unui Noiembrie plin de comori ascunse sub stîncă, sub iluzia unui corp din titan, plin de viață, iar eu… așa cum mă cunoscuse, cum vroiam să îi fiu.

E de muncă, dar nu regret nimic. Sunt, rămîn și nu dispar. Cuvinte nu folosim pentru că nu sunt necesare. Ne-am trezit zîmbind. Semăna cu un vis pentru mine…   Ciufulită cum eram, m-am ridicat și am încercat să mă întind, așa cum știa că fac. Se amuza mereu pe seama acestui act.  Dar de data asta m-a surprins.

Pe sub bluză a urcat o mînă fină cu degete lungi și căuta cu nesaț umerii. I-a găsit, strîngîndu-i puternic. M-a tras spre el și am ramas… față în față, buze întredeschise, ochi ce căutau, umeri ce se apropiau ușor ușor și un văl se aruncase deasupra…noastră. Nu am mai rezistat. L-am sărutat, încercînd să fug apoi. Inima dorea să rămînă, și eu , dar am zis să nu depășesc “bariera” și să mă rezum la prietenia pe care nu aș vrea s-o pierd. Speriată, am sărit din pat și m-am dus să-mi aprind o țigară. M-a urmat, zăpăcit și adormit, căutînd să mă liniștească. Tremuram și nu vroiam ca reacția mea să îl sperie și să se închidă. Doamne, cît mi-a luat pînă am reușit să găsesc portița spre el!  Dar am reușit…   Îmi vorbea, dar nu auzeam nimic, nu mai vroiam decît să mă evapor, să ies din viața lui pentru o zi. Atît. Mi-a prins corpul și m-a strîns,  sărutîndu-mi apăsat gîtul. M-a întors cu fața spre el și mi-a cuprins buzele. Mi-a întors sărutul!  Zîmbind, inima s-a mai potolit, m-am liniștit, dar tot nu eram sigură. Știu că nu vorbește, și mie a început să-mi displacă  acele conversații despre inimă și alte chestii siropoase, repetîndu-mi că dramatizez într-una.

Trecînd peste acel moment critic, m-a luat cu totul în brațe, eu stînd pe vîrfuri. Legînîndu-ne ușor asemeni trestiilor din Eterna Vară, m-am apropiat de el, m-a strîns și  buzele mi se lipiseră de umărul drept. Aplecat, căci sunt mai scundă decît el, îmi desena ceva pe spate. Așa am rămas o vreme.

Nici nu știu cînd s-a făcut tîrziu și a trebuit să plec, să ies.  Aș vrea să mă întorc, dar  nu sunt sigură că vrea să fiu mereu acolo…

Cine știe ce va fi în Timp?

 

autor Lisandra Lungu 

Poeme de Gelu Dragoş

 

Mesaj pentru CITITOR DE PROZĂ LA 3 ANI DE ANIVERSARE

    Dragă domnule Emanuel Pope, îmi sunteţi unul dintre cei mai dragi români pe care i-am cunoscut eu vreodată. Ceea ce faceţi în cadrul Proiectului „Cititor de proză” ne onorează atât pe românii de aici din ţară cât şi pe cei din diaspora care pun  condeiul în mână după talantul şi talentul pe care-l are fiecare. Dacă vom şti să privim cu înţelepciune ceea ce faceţi dumneavoastră pentru tinerii scriitori prin acest site care deja „umblă” în picioare la cei 3 anişori ai lui, vom vedea că „Cititor de proză poate să ajungă la maturitate şi chiar la o vârstă seculară.

    Dumneavoastră domnule Pope sunteţi un om cu har şi modul românesc de simţire mă face să cred că iubiţi mai mult România decât ar trebui să o facă cei care ar putea-o face din parlamentul ţării. Faptul că m-aţi vizitat cu dr. Mihai Ganea şi eseista Virginia Paraschiv la Lucăceşti, în satul natal mă onorează şi îmi produce clipe de bucurie, dragi amintiri şi acum, la un an de la întâmplarea aceea frumoasă.

Despre persoana Emanuel Pope ar fi multe de spus şi bineînţeles lucruri şi fapte minunate. Vă caracterizează modestia, altruismul, valoarea şi sunt ferm convins că o să mergeţi cât timp o să aveţi sănătate, cititori fideli şi interesaţi, bani, cu acest proiect până la capăt. La mulţi ani „Cititor de proză!

                                                                                                      Gelu Dragoş

                                                                                                      Lucăceşti, 5 decembrie 2012

 

 

in memoriam Marin Sorescu

Asemeni lui Iona îmi spulber idei

Îmi sfâşii şi visele mele

Pământul acesta îmi pare imens

Şi simt nevoia să construiesc

Cetate de drumuri pe el.

Cetate înaltă cu turnuri de veghe

Cu una sau mai multe intrări înspre ea

Ca visele să poată da năvală-năuntru

Când sufletu-i pregătit ca şi ea!

Ce utopic respir. Îi urmez eu lui Iona?

Asemeni lui mă descompun, mă spintec şi eu.

Cetatea dispare acum şi drumurile

În vise se-opresc şi visele în drumuri lovesc,

În coşmar şi haos se transformă totul!

Iar pământul îmi pare deşert…

Etern nisip

Te mai presimt pe geana mea de sare,

un foşnet adormit în păsări iar,

etern nisip, pe mări imaginare

şi eu, argonaut imaginar.

Eu n-am corăbii, tu n-ai nici un nume,

eşti ţărmul unor mări şi vraja lor,

catargele îţi bântuie prin lume,

dar, mările n-au poartă, nici zăvor.

Un val pustiu mi te-a luat, probabil,

străin, de dorul unui alt tărâm,

de tine sunt, bolnavul incurabil

aici te-aştept, şi marea ta rămân.

Corăbii de cuvinte

Motto: „ Eu nu strivesc corola de minuni a lumii…”

(Lucian Blaga)

Corăbiile de cuvinte, încărunţind, lângă o vâslă

mut, ca o lebădă, poetul stă rezemat de umbra lunii

pe mine mă tot latră iarba şi întunericul de pâslă

iar, prin abecedarul limbii mă-nţeapă viespea raţiunii.

Când zeii ospătează vifor, la-ncrucişare de destine

flotilele de cărăbuşi, plecate să se-ngroape-n verde

mai trag o brazdă prin cuvinte, înnobilând cum se cuvine,

imperiile de cenuşă, limba rănită peste verbe.

Când poezia şi poetul devin o osie de lemn

în Lancrăm scutură cireşii, iar florile-şi usucă vlaga,

când eu mă trag cu el pe roată şi bate clopotul, e semn

că-mi va seca din ochi cerneala, la curtea dorului de Blaga.

 

autor  Gelu Dragoş

Faleze de cuvinte, autor Nicolae Cîrstea

Faleze de cuvinte

 

Pribeag prin lume, să dau un rost existenţei conştiinţei în soma purtătoare, mă târăsc spre o luminiţă ce mereu fuge de mine. Sunt trubadur înţarasurzilor, tocmit să cânt doar pentru veşmintele mele pestriţe, care-i fac pe ceilalţi să se simtă bine prin simplă comparaţie. Dacă la început pusesem patos în ceea ce făceam, o dăruire invers proporţională cu firfireii pe care-i primeam ca leafă, acum am început să mimez. Ce folos să mă manifest dacă tot nu sunt ascultat?! Culmea e că am devenit de bon ton şi nu mai puteam lipsi din casele bogaţilor, eram jucăria ce trebuia închiriată la serbări şi-aşa firfireii au început să se înmulţească. Ba chiar unu s-a oferit să-mi fie impresar pro bono. El urmărea de fapt să intre în graţiile unei surde insensibilă la semnele lui de dragoste, gândind că aşa, punându-se dezinteresat în promovarea mea, îi va câştiga inima. Cota-mi creştea înţarasurzilor, porcuşorul de ceramică a devenit neîncăpător pentru firfireii câştigaţi şi a trebuit să mai cumpăr de la magazin nişte puşculiţe. Fiind pe val, am optat pentru un hipopotam şi, câteva luni mai târziu, pentru un elefant. Am vrut să-mi cumpăr şi nişte haine noi, dar impresarul mi-a interzis. ”Ce, voiam să-mi pun în umbră singura mea calitate?!” mi-a spus şi i-am dat dreptate. Lucrurile mergeau bine, ajunsesem să lucrez şi 14 ore pe zi. Surzii nu se mai săturau să mă vadă şi eu, cu conştiinţa prezentă în soma purtătoare am început să improvizez poveşti. Aşa că la fiecare petrecere spuneam câte o poveste şi lumea era mulţumită crezând că le cânt. Impresarul s-a prins că nu mai cântam şi ca să se convingă mi-a cusut un microfon în gulerul surtucului. Toate poveştile mele au ajuns într-un calculator şi, printr-un program de translaţie, cuvinte sub ochii lui.

În ajunul Crăciunului, la trei ani de când plecasem de-acasă cu gând să câştig bani pentru familie, în palatul preşedintelui surzilor am fost prins de mână de-un necunoscut. Hotărârea cu care m-a smucit a făcut ca parte din peticele ce peticeau mâneca surtucului să rămână înpalmalui. Asta i-a amuzat pe cei de faţă. Prin ruptură, cămaşa străvezie lăsa să mi se vadă pielea braţului. Câtă diferenţă! Toţi cei din palat erau îmbrăcaţi în haine noi, bărbaţii la frac şi papion, doamnele în rochii scumpe, acoperite de eşarfe de caşmir sau cape din blăniţă fină. Cu excepţia chipurilor nimeni nu-şi arăta pielea. Ori tocmai acest lucru le-a crescut interesul şi au început să se foiască pe lângă mine, să mă atingă cu degetele înmănuşate şi să râdă copios. După ce fusesem trecut în revistă de întreaga asistenţă necunoscutul s-a apropiat din nou de mine. Gândeam că vrea să-mi smulgă cu totul mâneca spre deliciul surzilor, dar el m-a luat blând de braţ şi m-a dus într-un loc ferit.

– Ce cauţi aici? l-am auzit vorbindu-mi.

Mi-au dat lacrimile. De atâta vreme nu mai auzisem voci bine articulate şi căldura cuvintelor lui m-au înfiorat. I-am spus că m-am autoexilat în speranţa că voi câştiga bani pentru a demonstra lumii nivelul ridicat al conştiinţei din soma mea purtătoare, că aşa gândeam să-mi feresc familia de neajunsuri.

– La noapte pleci cu mine! mi-a spus el imperativ.

Nu înţelegeam ce vrea cu mine. De plecat aş fi plecat eu demult, dar nevoia de firfirei mă ţinea pe loc. I-am spus şi lui asta. Atunci a apărut lângă noi şi impresarul meu. M-am temut să nu renunţe la mine văzându-mă vorbind cu necunoscutul, altfel decât prin semne.

– Nu-ţi fă probleme! Mă prefac a fi un emisar al ţării vecine, dar am fost chemat aici chiar de impresarul tău.

Impresarul dădea din cap a aprobare, dar eu tot nu înţelegeam. Şi necunoscutul mi-a povestit că impresarul trimisese poveştile mele unei edituri dinţaravecină şi cum acestea s-au bucurat de un mare succes, acum voia să mă readucă, celebru, acasă. Am chicotit de fericire. Apoi am început să dansez. Abia atunci impresarul s-a îngrijorat făcându-mi semn să mă potolesc.

– Nu trebuie să se ştie că pleci! m-a avertizat necunoscutul.

La mirarea mea firească, impresarul a scos din buzunar un ziar frumos împăturit, pe care am zărit data de ieri. L-a desfăcut şi pe prima pagină, cu litere bolduite apărea un decret prezidenţial prin care urma să fiu învestit cu titlul de ”Bun Naţional” în dimineaşa zilei de 25 decembrie. Mie-mi părea o cinste asta, dar necunoscutul mi-a spus că era o stratagemă prin care eram depersonificat şi ca bun naţional nu mai puteam părăsiţara. M-am cutremurat la gândul că n-am să-mi mai văd vreodată fetiţa şi nevasta, că n-am să mai vorbesc cu oameni de-o seamă mie, că n-am să mă mai îmbrac vreodată cu altceva decât zdrenţe pestriţe…

I-am mulţumit impresarului şi i-am spus că-i las lui porcul, hipopotamul şi elefantul plini cu firfirei, să-i cumpere cu ei iubitei lui un patefon şi pe pâlnia acestuia să lipească poza mea. Eram sigur că asta o va îmbuna.

Apoi l-am urmat pe necunoscut afară din palat. De gărzi am trecut uşor fiindcă impresarul îmi dăduse pelerina lui largă şi înfăşurat în ea, zdrenţele mele nu se vedeau. Ne-am strecurat pe poarta ce ducea către mare. Era întuneric. Falezele înalte mă înspăimântau. Nu voiam să cad în apele furioase, să mor acum când îmi găsisem izbăvirea. Am început să povestesc întunericului evadarea mea. Stelele au început să rupă noaptea fâşii iar luna mi-a făcut cu ochiul. Sub picioare nu mai simţeam nisipul umed. Călcam pe cuvinte. Evadam pe-o faleză de cuvinte…

autor Nicolae Cîrstea

Poeme de Marilena Apostu

Plânsul numără crucile

În cimitir plânsul numără crucile

şi în toată casa

e un miros puternic de duminică umedă

îndurerată aştept

ultima zi din ţipătul copilului bolnav

fratele meu pictorul

îşi stinge nevoia de plecare într-o pânză

cea mai putredă poruncă

scapă singurătatea de vina tălpilor

Cerul îngenunchează sub frunte

Prea multe frunze au căzut în lipsa ta

acum îţi ascult trupul dezmierdând o toamnă

ce a învăţat să răspundă

în mii de rădăcini

versul tău se aşterne

peste piatra ce pândeşte prima ninsoare

păsările aduc cenuşa lemnului

care te-a încălzit

încă un zâmbet crapă-n oglindă

şi nici nu mai ştiu câte vieţi au trecut

de când păşesc cu ochii închişi către tine

senin

cerul îngenunchează sub frunte

Precum doi fluturi rănile noastre

Precum doi fluturi rănile noastre

s-au regăsit în vina de a fi însinguraţi

cheia a ruginit sub lacrimile reci

nu mi-am trădat niciodată umbra

şi mereu am ştiut

în câte silabe s-ar descompune mâna mea

secundele aleargă desculţe

prin ploaia de afară

undeva aproape

încă o femeie este vânată de ziduri

ţipătul ei sparge ora din sâmbure

 

autor  Marilena Apostu

Revelaţie şi informaţie, autor Ion Manzatu

( Fragment din volumul Comicul nimicniciei )

 

Fascinaţia operelor fundamentale ale literaturii şi artei universale, forţa lor de a emoţiona, în pofida depărtării istorice  de specificul particular al originii, este mereu şi mereu îmbogăţită de faptul că, la fiecare receptare, ele revelează noi nivele în structura cunoaşterii receptorului – ca o relaţie ambivalentă între om şi univers. Sunt nivele care există atât în structura mental-obiectivă, cît şi în cea mental-subiectivă ale receptorului şi care au nevoie de un moment de emoţie pentru a se revela şi a se adăuga în conţinutul cunoaşterii acestuia.  Momentul acela specific de revelaţie tinde spre o anume particulară armonie cu modificările pe care spiritul uman le suferă din cauza noilor mecanisme ale realităţii, născute şi ele tot dintr-o relaţie cu natura, cu cosmosul apropiat. Aceste revelaţii operează în conştiinţa receptorului  o modificare importantă de mentalitate, cu atât mai importantă cu cât are un coeficient mai ridicat de subtilitate. Iar  acela care s-a supus unui astfel de proces va deveni tot mai dependent de legăturile esenţiale dintre trecut şi viitor, pe care opera i le facilitează, atingând, sau cel puţin având impresia că le atinge, sursele originare ale unor problematici esenţialmente umane. Procesul revelaţiei  luminează hotărâtor un complex de realităţi sociale mereu în mişcare, iar acest lucru este posibil deoarece opera fundamentală este un organism viu, evolutiv  ce rămâne mereu esenţă a cunoaşterii.

Momentul originii se produce în mentalul autorului, acolo unde  felul de relaţie pe care acesta o are cu mediul său induce un fel de Atitudine, şi numai pe acela: – „Opera este realitatea pe care şi-o dă conştiinţa;…”[1].  Atitudinea autorului este întreţinuntă de o Lipsă care alimentează un permanent conflict între aspiraţiile acestuia şi realitate, precum şi o nevoie stringentă de înlocuire a Lipsei; ceea ce – în cazul operei – produce acel declic, care devine punctul de plecare.  „Un obiect sau o acţiune dobândesc o valoare  şi devin în acelaşi timp reale numai pentru că participă într-un fel sau altul la o realitate care le transcede.”[2] – afirmă Mircea Eliade despre un astfel de moment iniţial. Şi chiar dacă, opera este rezultatul unei trădări, care se petrece în procesul de transformare a unei proiecţii inefabile în materialitate, în trecerea de la gând la operă: „Obiectul apare ca un receptacol al unei forţe exterioare care îl diferenţiează de mediul său şi îi conferă sens şi valoare.”[3]  Ne găsim în plin paradox, pentru că: pe de o parte autorul caută să diferenţieze opera de mediul său, pentru a-i da sens şi valoare, sau după cum ar spune Hegel: „Artei îi stau la dispoziţie nu numai întreaga bogăţie a formaţiilor naturii, cu toată strălucirea ei multiplă şi variată, ci  imaginaţia creatoare poate să se extindă, dincolo de toate acestea, în chip inepuizabil în sfera propriilor sale producţii.”[4]; iar pe de altă parte simte nevoia ca opera sa să se integreze deplin în mediu şi să fie asimilată de acesta. Toate aceste situaţii justifică deplin cele două principii enunţate de acelaşi Mircea Eliade: „1. orice creaţie repetă actul cosmogonic prin excelenţă: Creaţia Lumii; 2. în consecinţă, tot ceea ce este întemeiat se află în Centrul Lumii ( pentru că, aşa cum ştim, Creaţia însăşi s-a efectuat plecându-se de la un centru)”.[5] Pentru autor, opera sa devine un centru care trebuie să fie cu totul asimilat în configuraţia cosmică, trebuie să-şi afle propriul traseu în acestă configuraţie cosmică. Lucian Blaga este cel care desenează o posibilă configuraţie a traseului aceastei atitudini: „Fiecare curent din câte s-au ivit în istoria europeană, de la clasicismul francez încoace, se credea astfel cu cel puţin un pas mai aproape de natură, decât curentul premergător. Oricare din aceste curente a încercat să-şi asume singur dreptul de a fi socotit ca o emanaţie directă a «naturii». Un nou curent găseşte de fiecare dată că înaintaşii au creat forme pretenţioase, potrivnice naturii, şi de fiecare dată noul curent izbuteşte, pentru cîtva timp, să dea impresia că e singurul care merge pe linia inerentă a «naturii». Acest repetat apel la natură dovedeşte cel puţin că natura e privită ca suprema operă de artă şi ca o ultimă justificare a operelor de artă omeneşti. Desigur persistenta asemuire, ce s-a făcut, din generaţie în generaţie, între creaţiile geniului omenesc şi «natură», constituie o problemă. Pentru noi această curioasă raportare a artei la natură alcătuieşte un document în favoarea unui fapt, pe acre-l înregistrăm ca atare şi care caută încă formularea. Se pare că «natura» e din punct de vedere estetic polivalentă. Mai mult sau mai puţin tautologic formulată, această polivalenţă înseamnă că natura poate să fie adusă în legătură cu varii valori şi realităţi spirituale.”[6] Putem afirma astfel că fiecare operă este fructul trădării derivate dintr-o revelaţie care tinde să se integreze într-o cosmogonie arhetipală. De fiecare dată, autorul resimte efectul  trădării de care va încerca să se vindece printr-o revelaţie nouă, iar opera sa va deveni un destin individual, păstrând foarte puţine legături cu părintele său, pentru că: „…necesitatea frumosului artistic derivă din lipsurile realităţii nemijlocite, iar sarcina lui trebuie stabilită în sensul că frumosul artistic are chemarea să înfăţişeze fenomenul vieţii şi îndeosebi pe acela al celei spirituale. Numai atunci a fost scos adevărul din mediul său temporal, din dispersiunea sa în noioanul finităţilor exterioare, din care nu mai străvede sărăcia naturii şi a prozei, ci o existenţă demnă de adevăr, care subzistă acum ca atare în liberă neatârnare, întrucât îşi are destinaţia în ea însăşi şi nu şi-o găseşte sădită în ea de către altcineva.”[7]

Departe de a căpăta un aer vetust, muzeal, o operă fundamentală devine, în lungul traseului sau istoric, un participant viu, puternic, surprinzător, capabil să orienteze spre un sens dezechilibrele alimentate de conflictul dintre tradiţie şi tendinţele novatoare. O operă fundamentală conţine un inefabil mecanism de armonizare între aspiraţiile intime, nedefinibile, puternic individualizate, fie ele în egală măsură, ale autorului sau  ale receptorului – şi realităţile brutale din mediu, ce impun atitudini încă neobişnuite, greu acceptabile, atitudini care presupun un efort substanţial de adaptare. La o privire superficială s-ar putea susţine că trădările despre care am vorbit ceva mai sus, se vor acutiza în detrimentul operei, iar conţinutul acesteia se va usca pe măsura trecerii timpului artificial, va sărăci în posibilităţile ei de a emoţiona. Istoria culturii dovedeşte că lucrurile nu stau de fel aşa. Odată cu trecerea timpului opera izbuteşte să elimine efectele trădărilor şi să-şi armonizeze valorile cu aspiraţiile, mai ales emoţionale, ale noilor generaţii. O astfel de situaţie ne îndeamnă să afirmăm că, trădările care au loc atunci când opera este creată se dovedesc a fi, în cursul istoriei, mai degrabă fertile, născătoare de relaţii noi, de conţinuturi noi.  Acesta ar putea fi motivul central pentru care o operă fundamentală  impune nevoia de a fi „recitită” la anumite distanţe temporale, şi de acelaşi individ, ori de aceeaşi generaţie, dar şi de indivizi sau generaţii diferite. Cu alte cuvinte, opera fundamentală impune cititorului o atitudine anume faţă de sine, ca aceea pe care o semnalează  Borges: „N-am citit prea mult la viaţa mea, în schimb am recitit foarte mult”.[8]

Putem afirma, fără să ne temem prea mult de greşeală, că opera fundamentală se extrage dimensiunii timp (sau dovedeşte că ea nu există!), se lipseşte pe sine de această dimensiune pentru a câştiga şi mai mult în subtilitatea expansiunii spirituale din lungul istoriei, mergând în egală măsură atât către origini, cât şi spre nădejdile viitorului; contribuind decisiv la configurarea unui proces de iluminare  în momentul receptării. Procesul de iluminare – cel care declanşează revelaţia –  este produs de emoţie, care devine astfel nivelul cel mai important al operei, miezul ei generator de energii; către el concentrându-se, pe de o parte, eforturile creatorului şi, pe de altă parte, aspiraţia receptorului. Din acest proces de iluminare rezultă un efect modelator profund, bazat pe serii de revelaţii, care modifică substanţa relaţiei subiectului cu Sinele său cuprins în mecanismele realităţii. „Când scriu, eu mă bizui pe cititor, presupunând că va completa singur elementele subiective care-i lipsesc povestirii…”[9] – afirma Cehov, devoalând  un secret important al operei sale: relaţia sincer ludică pe care autorul încearcă programat s-o întreţină cu cititorul său, relaţie din care ultimul are foarte mult de câştigat pe măsură ce izbuteşte să sesizeze existenţa orizonturilor insolite spre care este invitat să păşească. O astfel de relaţie explică de ce în scrierile autorului rus există – sub stratul subţire al aparenţei –  o multitudine de straturi de realităţi surprinzătoare şi subtile. „Artistul exprimă lumea în care trăieşte şi dacă publicul se află în întârziere, el trebuie grăbit. Suntem la capătul unei lungi perioade de discuţii, de experimente şi de încercări care au dus, în cele din urmă, la distrugerea totală a FORMEI artistice. Tocmai pe aceste dărâmături va fi ea reconstruită.”[10]  În  acest proces de reconstruire surprinzătorul şi subtilul sunt mijloacele cu care autorul deschide, pentru receptor, căile revelaţiei şi ale iluminării.

Când Moles scria aceste lucruri (1971) creaţia artistică se afla de multă vreme într-o încrâncenată dispută despre atitudine – pe care întrega lumea a creatorilor simţea că o pierde, că apar noi tendinţe care fac să dispară un atribut esenţial al creaţiei, şi anume: relaţia intrinsecă a Autorului cu Sinele său în sensul hegelian al termenului. Sinele – atât al aurorului cât şi al operei –  este o entitate care aparţine Inefabilului şi devine perceptibil într-un moment de dezechilibru, abia atunci capătă formă. Vorbim de un moment de iluminare  care  este profund şi indisolubil dependent de atitudinea autorului, este produs de dezechilibrul creat de relaţia autorului cu mediul său. Spunem mediul său, şi nu societatea sa, pentru că toate elementele realităţii în care autorul trăieşte produc momente de dezechilibru care generează o nevoie, o lipsă pe care acesta trebuie s-o înlocuiască. Atitudinea este aceea care întreţine dezechilibrul şi când aceasta este amendată de diferiţi factori externi, ce nu ţin de relaţia intrinsecă, profundă a autorului cu Sinele său  nu mai putem vorbi despre o operă, ci mai degrabă despre un produs. „Aminteşte-ţi că scriitori pe care-i numim nemuritori, sau măcar simplu buni, au o caracteristică comună şi foarte importantă: ei se îndreaptă încotrova şi te cheamă şi pe tine într-acolo, şi tu simţi, nu cu capul, ci cu toată fiinţa ta, că au un  scop, exact ca umbra tatălui lui Hamlet, care nu-i apărea şi nu-i tulbura mintea fără să aibă un rost. [11] spune Cehov, într-o scrisoare către A.S. Suvorin.

Disputa veche, şi capabilă să orienteze autorul în câmpul subtil al atitudinii, din nefericire s-a stins treptat în ultimile decenii,  sub presiunea unei realităţi care tinde spre alte orizonturi. În această dispută,  autorii care doreau proclamarea informaţiei – pusă în circulaţie în forme subtile – ca element fundamental al comunicării artistice; ea, informaţia, trebuind să determine filosofia, structura, forma operei -, încercau o evadare din condiţia prea strictă impusă de atitudine;  informaţia nu are nevoie de emoţie ca vehicul care să facă legătură între autor şi receptor, ci de plăcere, ca atare şi atitudinea – atât a Autorului cât şi a Receptorului devine mai permisivă, mai liberală. Dar  existau – din ce în ce mai puţini – şi   autori care doreau ca emoţia să fie cea care să determine condiţia fundamentală a creaţiei artistice: „… arta are chemarea de a concepe şi înfăţişa existenţa ca adevărată în apariţia sau fenomenele ei, adică de a o concepe şi reprezenta în potrivirea ei cu conţinutul său adecvat şi existent prin sine şi pentru sine. Prin urmare, adevărului artei nu-i este îngăduit să fie simplă exactitate – la care se mărgineşte aşa-numita imitaţie a naturii -, ci exteriorul trebuie să se acorde cu un interior care este în concordanţă cu sine însuşi şi care tocmai din acest motiv se poate revela în exterior ca sine însuşi.”[12] Pentru această categorie de autori, atitudinea este esenţială pentru că ea este izvorul stărilor de emoţie care derivă direct dintr-un Sine al creatorului.

Delimitarea între a plăcea şi a emoţiona; a revela şi a informa s-a acutizat cu vremea, alimentată copios de societatea consumistă, care încearcă prin orice mijloace să transforme opera în produs industrial, supus în totalitate mecanismului comercial – ceea ce, din nefericire s-a şi întâmplat cu contribuţia noilor mentalităţi ale autorilor. Abraham Moles suprinde modul cum opera se îndepărtează de la profunda relaţie cu Sinele său, relaţie care a dominat conştiinţa creatorilor timp de veacuri: „Opera de artă este un mesaj caracterizat de gradul său de complexitate sau de gradul său de informaţie, care depinde el însuşi de cultura globală a societăţii. Valoarea operelor variază după gradul lor de complexitate urmând o curbă «modală» ce reprezintă un maximum. Dar acest maximum se deplasează cu uşurinţă odată cu timpul istoric şi cu creşterea cumulativă a culturii în societate. În acelaşi timp, el devine mai puţin limpede datorită unei mai bune repartiţii a item-urilor* culturale în societatea de masă. Pe scurt evoluţia globală a artei tinde către ansambluri de elemente din ce în ce mai complexe, mai subtile, mai dificile, adică ceea ce numim în fiecare epocă incomprehensibilul.”[13]

Din păcate adevărurile acestea, peste care au trecut aproape o jumătate de secol, sunt cauzate şi de faptul că analiza tezistă, aplicată, partizană,  – practicată până la mijlocul secolului al XX-lea -, cea care căuta să impună un anume gen de operă, sau altul – să–i determine principiile, calităţile, filosofia etc. – a fost înlocuită, mai întâi, cu aceea indiferentă operei sau genului, detaşată, structurală  -, ca mai apoi să se facă loc analizelor de interes comercial, care să înlesnească relaţia dintre o anume operă şi un număr cât mai mare de receptori. O astfel de analiză nici măcar nu mai este interesată în a stabili dacă există un gen, dacă există o anume orientare estetică specifică a autorilor, o orientare ideologică  a acestora, un anume gen de filosofie; important este  ca opera analizată să devină o reuşită în tranzacţiile comerciale, singurul criteriu de apreciere fiind numărul de exemplare, sau de cópii ale acestora, puse în circulaţie, şi valoarea sumelor încasate. Din această poziţie a operei sunt derivate mai apoi criteriile: de apreciere şi nu de valoare. În general, nu mai putem vorbi despre o operă, ci despre un produs,  atitudinea – atât a autorului, cât şi a analistului, dar şi a receptorului – fiind ca atare.  Şi iată cum, în noua situaţie, cantitatea de emoţie revelată a unei opere s-a diminuat tot mai mult făcând loc informaţiei ca valoare comercială.

Multe, foarte multe secole au fost dominate de opera creată pentru sistemul de valori al Sinelui său, la care autorul are aces într-un moment al său de iluminare, şi căruia îi jertfeşte  truda şi suferinţa sa. Într-o astfel de  ecuaţie, receptorul trebuie să depună eforturi necondiţionate pentru a merita accesul la sistemul de valori propus de operă, ca atare atitudinea acestuia trebuie să tindă a deveni egală cu aspiraţia sa. Ea, opera, nu-şi dezvăluie sistemul de valori oricum şi oricui; au loc procese progresive de iniţiere pentru ca receptorul să merite accesul spre zone ce converg către Sinele operei. Este de fapt calea firească prin care receptorul poate ajunge la cunoaşterea de sine şi la capacitatea de a înţelege subtilităţile relaţiilor realităţii momentului. Acest lucru se întâmplă într-un interval temporal, şi, de ce nu, istoric, cu eforturi repetate care modifică mentalitatea receptorului. Dacă vreţi, receptorul trebuie, astfel, să încerce refacerea traseului suferinţei pe care a resimţit-o autorul atunci când Sinele operei i s-a revelat. Vorbim despre un act de suferinţă primordială, datorat strădaniei autorului de a materializa o formă a inefabiliului ce a devenit particulară odată cu momentul iluminării. Acest moment al iluminării este unul de extragere din inefabil,  pe care autorul îl relevă şi către care receptorul aspiră: „În fiecare clipă totul este reluat de la început. Trecutul nu este decât prefigurarea viitorului. Nici un eveniment nu este ireversibil şi nici o transformare nu este definitivă. Într-un anumit sens, se poate spune că nimic nou nu se întâmplă în lume, căci totul nu este decât repetare a aceloraşi arhetipuri primordiale ; această repetare, actualizând momentul mitic în care a fost  revelat gestul arhetipal, menţine fără încetare lumea în clipa aurorală a începuturilor. ”[14] Până la apariţia inteligenţei artificiale, un astfel de proces – al extragereii din inefabil – era greu de imaginat în instrumentele sale intime, dar şi mai greu de acceptat de o mentalitate lipsită de mijloacele specifice ale percepţiei. „Metoda cibernetică a analogiilor ne sugerează să reproducem cât mai perfect posibil, printr-un fel de iterare a gândirii, toate procesele pe care le stăpânim, să simulăm tot ceea ce este posibil de a simula.”[15] – devoaleză Abraham Moles procesul care face accesibilă, în parcurs evenimenţial,  relaţia  dintre mentalitatea umană şi inefabil, cu ajutorul inteligenţei artificiale. Iluminarea nu mai este un mister inexplicabil, mitic, ci un parcurs care poate deveni comun prin folosirea unor mijloace adecvate.

Această condiţie a autorului, despre care Hegel ne dezvăluie că: „Numai gândul, intelectul poate face deosebiri fixe: numai spiritul, fiindcă este spirit, poate produce opere conforme acestor distincţii riguroase. Operele datorate artei sau ştiinţei sunt atât de abstracte şi esenţial individualizate, încât ele rămân credincioase determinării lor individuale şi nu amestecă într-însele deosebiri de esenţă.”[16] , era cea care definea atitudinea acestuia, a autorului,  faţă de dinamica unui moment al existenţei aşa cum era el imprimat în inefabil. Dar important, deosebit de important, era faptul că apecificul acestei atitudini a autorilor a contribuit consistent la păstrarea unui coeficient substanţial de inefabil în operă, cel care a întreţinut misterul acesteia, a ferit-o de diferitele forme de alienare şi a oferit aspiraţiilor receptorului o motivaţie puternică. Din momentul în care opera este oferită de autor receptorului ca un produs care încearcă să-i întâmpine aspiraţia, eliminând cu bună ştiinţa relaţia acesteia cu Sinele său (al operei), se ajunge în primul rând la eliminarea sistemului de valori; opera nu produce sisteme de valori decât în relaţie intrinsecă cu Sinele său; în al doilea rând, emoţia se estompează şi este înlocuită cu plăcerea, care, după cum am văzut mai sus, are cu totul alte funcţii. În consecinţă avem de a face – ab initio –  cu o restrângere dureroasă a orizontului de aspiraţii ale receptorului şi, în consecinţă, cu o diluare puternică a interesului pentru un sistem de valori, ceea ce produce o tulburare gravă a capacităţii acestuia de orientare.  Procesul de alunecare dinspre emoţie spre plăcere iniţiază tentaţia superficializării şi de-valorizării operei, pentru că nu mai vorbim de efortul de a configura, pentru receptor,  un Sine al operei ci despre a simula o formă a acesteia care să imite un moment de realitate: „Întrucât apoi principul imitării este cu totul formal, când se face scop din el, dispare însuşi frumosul obiectiv*. Deoarece atunci nu mai e vorba cum este făcut, ce calitate are ceea ce trebuie reprodus, ci are importanţă să fie imitat precis. Obiectul şi conţinutul frumosului este considerat cu totul indiferent.”[17], caracterizează Hegel o astfel de poziţie, care a devenit în zilele noastre un modus vivendi, atât pentru autor cât şi pentru receptor.

Cehov face parte din categoria autorilor care au fost departe de un astfel de principiu al imitării realităţii. El, am putea spune, are un temperament suficient de cinic pentru a-şi stârni şi întreţine spiritul ludic pornind de la relaţiile organice din jocul elementelor unei realităţi pe care i-o descoperă un  Sine al operei.  Un exemplu întru susţinere acestei trăsături de caracter ar putea fi şi o afirmaţie dintr-o scrisoare către sora sa, pe care i-o trimite din Ecaterinburg, în drum spre Shalin, la 29 aprile 1890: „Pentru mine, rudele sunt nişte indivizi faţă de care mă simt tot atât de indiferent ca şi faţă de Frosia Artemenko.”[18]

Structura operei sale este clădită în nivele succesive către o suprafaţă, pe care aparenţele o vor organiza în suficient contrast cu ceea ce se ascunde în straturile de profunzime, pentru a deveni o capcană plină de seducţie. Jocul, subtil şi credibil, de aparenţe este fascinant şi mereu surprinzător, dar, mai ales este cumplit de amăgitor, cu atât mai mult cu cât este iniţiat cu bună ştiinţă de autor. Cehov nu e de loc un autor îngăduitor cu semenii săi. Nu este mânat de un sentiment  de înţelegere pentru slăbiciunile acestora, ci dimpotrivă. Existenţa omenească – în particularul şi universalul ei – este materia cu care el poate exterioriza formele ce îi sunte revelate din inefabil, şi atunci,  simte din plin că datoria sa fundamentală este să pătrundă până la nivelele cele mai apropiate de Sinele operei, acolo, şi numai acolo,  unde realitatea are un caracter unbicuu şi devine astfel accesibilă pentru fiecare receptor în parte, în formele ei particulare, specifice. O face cu nedisimulată bucurie, dar şi ca un soi de penitenţă, mai ales pentru că are despre sine sentimentul că şi-a interzis, şi că i-a fost interzis, accesul în zona creaţiei marilor înaintaşi pe care-i admiră: Gogol sau Tolstoi, mai ales. „Cei mai buni dintre ei sunt realişti şi descriu viaţa aşa cum este, însă, datorită faptului că fiecare rând al lor e impregnat de conştiinţa acestui scop – pe lângă viaţa aşa cum este o mai simţi şi pe cea care ar trebui să fie, şi lucrul acesta te cucereşte.” – îi scrie el lui Suvorin în 1982, referindu-se la marii scriitori a căror filosofie îi întăreşte convingerile. Relaţiile dintre diferitele nivele ale operei ne oferă un joc alimentat substanţial de capacitatea receptorului de a şti să privească dincolo de aparenţe. „Piesele lui Cehov sunt pline de mişcare, nu însă din punct de vedere al desfăşurării lor exterioare, ci al unui dinamism lăuntric. Dedesubtul inactivităţii oamenilor pe care el ni-i prezintă, se ascund complicate acţiuni lăuntrice.” [19], spunea Stanislavski, fiind printre primii creatori care au dovedit că au înţeles mecanica subtilă a conflictului din operele doctorului, chiar dacă în montările sale s-a lăsat, de multe ori, el însuşi păcălit de aparenţe. „Greşesc cei care, în piesele lui Cehov, se încăpăţânează să joace, să reprezinte. În aceste drame trebuie să fii, adică să trăieşti, să exişti, urmărind o stare sufletească şi un drum lăuntric adânc croit.”[20] ,  mai preciza Stanislavski, sedus de forţa cu care Sinele operei cehoviene impune receptorului, pentru că în fiecare din lucrările sale, scriitorul rus a căutat să  monteze fragmente de realitate într-o structură pornită de la un Sine al operei.

 

 

 

 

---

[1] Hegel, op. Cit., p. 88.

 

[2] Mircea Eliade, Eseuri, traducere de Maria şi Cezar Ivănescu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1991, p. 13.

[3] Idem, p.14.

[4] Hegel, op.cit., pp.90-91

[5] Mircea Elilade, op.cit., p. 24.

[6] Lucian Blaga, Încercări filosofice, Timişoara, Editura Facla, 1977, pp.199-200

 

[7] Hegel, op.cit., pp.92-93.

[8] Willis Barnstone. Borges despre Borges, Trad. de Mihaela Simion Constantinescu, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1990, p.5

[9] A.P.Cehov.  Opere, vol. 1-12, vol.12 -Scrisori, traducere de Otilia Cazimir şi Nicolae Guma,Bucureşti, Editura Pentru Literatură, 1963, p.234.

[10] Abraham Moles, Artă şi ordinator, traducere de  Ion Pascadi, Bucureşti, Editura Minereva, 1974, p. 53.

[11] A.P. Cehov, Op. Cit., pp. 334-335.

[12] Hegel, op.cit., pp. 97-98.

* prin item autorul înţelege nu numai rădăcina fonetică, ci şi cea de sens, purtătoarea unor valori de bază, definitorii (N.T.)

[13] Idem, p.54.

[14] Mircea Eliade, op.cit., p. 72

[15] Abraham Moles, Op.cit., p. 66.

[16] Hegel, Op.cit., p. 95.

* Sublinierile aparţin ediţiei.

[17] Hegel, op.cit., pp. 98-99.

[18] A.P. Cehov., Op. Cit., p.240.

[19] Constantin Stanislavski,Viaţa mea în artă, Bucureşti, 1950, Editura Cartea Rusă, 278.

 

[20] Idem, p.279.

 

autor  Ion Manzatu

 

Despre o altă periodizare istoriografică, autor Sitar-Taut Daniela-Monica

Despre o altă posibilă periodizare  a istoriografiei. Carenţe, supralicitări, erori[1]

 

Lector dr. Daniela SITAR-TĂUT

Univerzita Komenského v Bratislave

 

1. Graniţele şi permisivitatea unui concept. Pentru o poetică a adevărului

Rescrierea istoriei literaturii române ar trebui să pornească de la definiţia însăşi a lexemului: istoriografie. Conform acesteia, termenul comportă două accepţiuni, aflate în raporturi de complementaritate: „ştiinţă auxiliară a istoriei, care se ocupă cu studiul evoluției concepțiilor și cu studiul operelor istorice; totalitatea scrierilor periodice dintr-o anumită perioadă sau dintr-o anumită țară; totalitatea cercetărilor istorice privitoare la un anumit aspect.”[2] Dacă înţelesul primar este centrat exclusiv pe domeniul istoric, cel secund poate fi ataşat deopotrivă perimetrului exegetic. Paradigma istoricului contaminează, influenţând, domeniul literaturii, deoarece ambele ştiinţe trebuie să aibă în centru adevărul. Dacă principalul instrument de măsură al celui dintâi îl constituie documentul, beletristica ar trebui să fie tributară în primul rând eticului şi abia apoi esteticului. Scriitorul e necesar să rămână „un secretar al timpului său”. Literatura înseamnă deopotrivă cunoaştere şi atitudine. Căutând şi exprimând adevărul, scriitorul nu poate fi decât angajat. Pentru că el, chiar fără s-o vrea, prin sublinierea adevărului, într-o lume în care omul este exploatat, represat, înjosit, devine subversiv, deci, implicit, un luptător împotriva factorilor distructivi din cadrul speciei, pe care îi identifică în cei ce promovează disimularea, minciuna, violenţa, răpirea libertăţii. Angajarea lui decurge fatal tocmai din atitudinea faţă de adevăr. De aceea se presupune mereu că locul artistului este în fruntea colectivităţilor. Proba de foc a personalităţilor este curajul civic. În perioada totalitară, prin aplicarea forţată a ideologiei comuniste, care făcea acum deplin substanţa organizării vieţii sociale – prin instituţii juridice, apoi de stat – se impusese o „nouă cultură”. Dar aceasta, străină şi neasimilată, dusese la o sciziune între realitate şi aparenţă. Românii trăiau astfel, de mai bine de două decenii, fizic, într-o închisoare cu toate mizeriile ei, şi totodată într-o supra-realitate ideologică ce nu era decât o sub-cultură. Mărturia lui Paul Goma, Cutremurul oamenilor, în care s-a înregistrat pentru posteritate felul în care o conştiinţă, fiind supusă tuturor presiunilor şi mizeriilor totalitarismului a făcut faţă cu demnitate exemplară răului, mi se pare a fi tocmai textul clasic al unei anumite perioade şi, în loc să fie „exilată” şi ea, ca şi autorul ei, ar trebui să fie predată în şcoli. Este un caz tipic de scriitor-cetăţean, care răspunde „prezent” la apelul istoriei, dar civismul lui nu-şi găseşte decât prea puţini partizani. Şi este un mare nedreptăţit al istoriografiei noastre…

 

2. Soluţii posibile: pluridisciplinaritatea

Criticul, şi mai ales istoricul literar, nu pot avea pretenţii de exhaustivitate atâta vreme cât se limitează la simpla „interpretare”, de cele mai multe ori eseistică, a materialului livresc. Abilitatea criticului rezidă şi din capacitatea acestuia de a percepe semnele viitorului. Să fie un spirit modern, apt să pună diagnosticări ferme contemporanilor, să intuiască valoarea de falsele valori, de tinichelele sonore ale momentului. New Historicism se întemeiază pe principiile interdisciplinarităţii, luând în calcul temporalitatea, spaţialitatea, dinamica mentalităţilor, istoria, psihologia, geopolitica, sociologia şi, nu în ultimul rând, etnopsihologia. Textul îşi revendică el însuşi contextul şi nu poate fi privit ca un apendice autonom, străin insului creator. Istoria şi teoria criticii literare ar trebui să aibă ca promontoriu biograficul, cu cele două axe: spaţiul şi timpul, aflate într-un perpetuu raport de inter- şi intradeterminare. Trecutul României furnizează suficiente probe ale cineticii acestor categorii datorate unirii/amputărilor teritoriale, anexării teritoriilor româneşti unor superputeri, diferenţei de percepţie a evenimentelor de la o epocă la alta, schimbării domnilor/domniilor, alianţelor, subiectivismului cronicarului. Tripticul reprezentare – dezinteresare – maximum de obiectivitate, operaţional în cazul istoriei, este valabil şi pentru istoriografia literară. Aceasta nu presupune radierea contribuţiilor predecesorilor, un misprision, ci înfăţişarea probă a unei epoci/scriitor fără cosmetizări conjuncturale şi expunerea ei/lui în grilă modernă.

3. Particular/universal, margine/centru, istoricitate estetică/etică pluridisciplinară), balcanic/european

Problema, dintotdeauna, a istoriografiei noastre literare o constituie lipsa unui bagaj teoretic bazat pe continuitate, iar în ultimele decenii principala menire a criticilor pare a fi fost aceea de re-ordonare valorică de după hegemonia dictonului proletcultist. Deşi au apărut recent numeroase istorii literare, acestea sunt tributare modelului lovinescian şi celui călinescian. De la cel dintâi ar trebui re-evaluate conceptele de „sincronism” şi de „mutaţie a valorilor estetice”, amplasate într-un context contemporan, comparatist, observând cât/şi ce anume şi-au apropriat exegezele/scriitorii noastre/noştri, după perioada franţuzită şi cea germanofilă, din curentele de opinie/instrumentarul tematic şi artistic/estetica momentului. Globalizarea istoriografiei nu trebuie privită în sens peiorativ, ca o frână a europenismului sau etnicităţii. Modelul american, pluralist, oferă o persuasivă mostră de „cum scriem istoria/istoria literară”. Cuantificările ar trebui axate pe antinomii de tipul particular/universal, margine/centru, istoricitate estetică/etică (pluridisciplinară), balcanic/european. O altă carenţă a culturii române o constituie lipsa biografiilor. Cele câteva, puţine, apărute în ultimul deceniu, nu au cum să suplinească lipsa unei tradiţii în care avem doar monografii, studii erudite, universitare, dar care pun prea puţin în centru profilul spiritual al omului în raport cu epoca sa.

În preajma Revoluţiei de la 1848 fiii boierilor pământeni sunt trimişi la studii la Paris şi descoperă Occidentul. Structura lor sufletească va fi amprentată de influenţa lui A. de Musset, A. de Vigny, P. Mérimée (prieten cu Alecsandri), A. de Lamartine, care a prezidat chiar o asociaţie a studenţilor români din Franţa. Trecerea de la modelul francez, care culminează în epoca celui de-al treilea imperiu, sub Napoleon III, care i-a ajutat pe exilaţii români şi a contribuit la recunoaşterea Unirii din 1959, la influenţa germană, se datorează conştiinţei că doar un principe străin ar putea face ordine în haosul politic din ţară. Aducerea lui Carol I de Hohenzollern, reformator legislativ şi cultural, cel care a introdus ceasurile în cancelarii, ca semn al punctualităţii vor amplifica influenţa germană, în special în perimetrul Junimii, dar şi a ideilor filozofice, naţionaliste a lui Eminescu. Tot acum se produce democratizarea culturii/literaturii. Dacă în trecut aceasta era apanajul unei aristocraţii (a spiritului) care îi avea drept promotori pe un I. Ghica, bey de Samos, V. Alecsandri, care a refuzat tronul Moldaviei, C. Negruzzi, D. Bolintineanu, Gr. Alexandrescu, acum ea capătă infuzii plebee. Şi oricât de geniali ar fi „marii clasici”, tot „common” sunt. România, rurală în proporţie de 90% nu va fi capabilă să asimileze lecţia simbolismului, deliciile decadentismului, iar cei doi giganţi, Al. Macedonski şi G. Bacovia, au un statut de catacombe şi trec aproape neobservaţi. Dacă celui dintâi G. Călinescu îi acordă credit în Istoria sa…, capitolul dedicat lui Bacovia atestă cecitatea estetului care eludează artisticul şi nu ştie cum să mânuiască un astfel de fenomen. Depreciativ, exegetul oferă un profil dezarticulat… de propria-i neînţelegere: „Bacovia simulează în genere pierderea şirului ideilor, pretenţia de filozofie. Declaraţia absurdă, cu aparenţă de profunditate, intervenţia prozaică… Această simulaţie dă naştere unui soi de ermetism care în poeziile din urmă (Comedii în fond), un exces de naivitate, căci acum a dispărut stilul lugubru, duce la un manierism insuportabil…[3]” Procesul de receptare al acestui poet unic va fi trenat de diagnosticarea prolixă a criticului. La fel, excesul de superlative îi acoperă, cvasiunanim, şi pe O. Goga sau G. Coşbuc. Sub influenţa idolatriei pentru Eminescu, care consideră cele zece piese ale lui D. Bolintineanu fără valoare, se afiliază şi el numindu-le „bizare”. În realitate, nu e nimic bizar în ele. Cuprind atitudini romantice măreţe, vicii la fel de tenebros romantice, descrise în foarte frumoase versuri. În mai bine de o sută şi cincizeci de ani nici un regizor nu s-a simţit îndemnat să prezinte pe scenă măcar una dintre aceste lucrări dramatice! Iar seria de Opere complete e incompletă, din ea lipsind taman… Nepăsarea de religie, de patrie şi de dreptate la români, apărută la Bucureşti în Tipografia lucrătorilor asociaţi, în anul 1860 şi având 128 pagini!

4. O altă posibilă cartografiere istoriografică

În descendenţa şcolii engleze de literatură (ex. epoca elisabetană, victoriană etc.), propun un alt tip de periodizare a literaturii române, care să fie structurată pe epocile marilor domnitori. Astfel, vom avea: epoca lui Al.I. Cuza, cea a lui Carol I (pe care o percep drept cea mai fertilă calitativ din întreaga noastră literatură), perioada lui Carol al II-lea etc. Vom sesiza o extraordinară congruenţă între profilul spiritual al liderului etapei respective, catalogul său acţional, respectiv traducerea acestui nou nerv/suflu în operele literaţilor. Se vor distinge atunci, mult mai uşor, valoricul de conjunctural, fariseul oportunist (mare captator de cronici de întâmpinare, cumpărate, ca şi azi „la negru”) de omul superior, nerecunoscut, exilat în sine sau din propria-i ţară, formatorul de opinie şi deschizătorul de drumuri, apreciat, poate, doar de posteritate.

Multitudinea de taxonomii care încearcă să clasifice, numească, împartă, despartă epocile literare în funcţie de diverse criterii pot funcţiona ca simplu material informativ (uneori ca desuet exerciţiu lingvistic al criticului dornic de înnoire), de uz universitar şi chiar liceal, însă nu au validitate pragmatică. Bonjuriştii, intimiştii, dadaiştii, „Remake modernist”, „optzeciştii întârziaţi” par simple tatonări pe claviatura limbii dacă botezarea lor nu este urmată măcar de coordonate temporale, succedate un nume emblematic al perioadei. Pecetea modelului călinescian, fascinant încă pentru epigoni, nu permite debarasarea de această manie a încrengăturilor şi nici a modelului de lucru, entuziast şi abracadabrant uneori, al maestrului. Fiecare istoria literară îşi are „clasicii ei”, mai ales atunci când se referă la literatura momentului, iar opiniile sunt divizate în funcţie de confrerii. „Nouăzeciştii” merită mai mult credit/spaţiu tipografic decât „douămiiştii”? Cât şi câţi vor mai rămâne peste două decenii? Importantă e, cred eu, re-lectura clasicilor şi a interbelicilor. L. Rebreanu ar trebui studiat pe baze psihosociale, nu doar estetice. Rolul unei noi istorii literare este de a o completa şi corija pe cea a precursorilor şi a oferi respiraţie mai largă, pluridisciplinară, în conformitate cu standardele culturii europene.

 

5. Din nou despre exil. Profilul „desţăratului”

Vrând să recupereze un handicap, acela al cenzurii, se acordă un credit nelimitat literaturii din afara graniţelor ţării, supralicitându-se valoarea acesteia. În plus, deşi s-au creat cariere universitare pe această temă, nu cred că se poate accede la obiectivitate şi comprehensiune exegetică atâta vreme cât nu ţi-ai asumat personal această experienţă. Literatura în exil survolează graniţele monocorde ale literaturii ca literatură. Ea se transformă într-o literatură militantă, care transgresează limitele artei, aducând în exilul scriitorului lumea ţării pe care a părăsit-o. Personajele, locurile, întâmplările, simbolurile au o încărcătură socială şi politică mult mai pregnantă decât în beletristica pură, scrisul acumulând în structura sa realităţi politice, drame personale, frustrări sociale, tragedii ale maselor. Creatorul aflat în exil trăieşte drama patriei sale aproape la fel de pregnant ca oamenii care nu au părăsit-o, deoarece viaţa lui se derulează deseori prin prisma evenimentelor de „acasă”, acasă însemnând familie rămasă, prieteni, muncă, suflet. Nevoia de confesiune scripturală a exilatului este în concordanţă cu durerea şi disperarea din sufletul lui. Inadaptaţi ai acestui nou univers democratic, aceştia resimt acut statutul de refugiaţi, şi mai ales se simt strangulaţi de lipsa de comunicare. Chiar dacă scrisul are o funcţie soteriologică, acesta nu este un panaceu, ci doar un analgezic al rememorărilor, o posibilitate de translare a spasmelor interioare. Viaţa în exil era o perpetuă pendulare între o scrisoare scăpată de vigilenţa securităţii sau rarele întâlniri cu vreun conaţional ajuns în Occident, datorată şi de neintegrarea sau integrarea insuficientă în noua „patrie”, precum şi constanta invariabilă a dezideratului de revenire în ţara natală. Exilul este un fenomen strâns legat de o epocă totalitară, condiţia de exilat presupune imaginea tragică a unui damnat, iar actul de creaţie literară, axat autenticist pe elemente biografice, devine şi el, în astfel de circumstanţe, dramatic. A-ţi asuma condiţia de exilat necesită renunţarea la o veche identitate şi acceptarea alteia noi, sau acceptarea statutului de „ausländer”, deoarece de prea puţine ori această damnare aduce cu ea şansa unei renaşteri spirituale. În consecinţă, prea puţini dintre scriitorii care au ales calea exilului au ajuns să aibă în străinătate acelaşi statut profesional ca şi acela din ţară, mulţi dintre ei fiind nevoiţi să renunţe la actul creativ şi să presteze munci de altă natură, care să le asigure subzistenţa.

 

6. Ce ar fi de făcut? Sugestii pentru o istoriografie pragmatică

obiectivitate analitică; reevaluarea istoriilor anterioare; compartimentarea perioadelor literare în funcţie de marii domnitori; perspectivă pluralistă; amplasarea autorilor într-un spectru geopolitic, social, spaţial mai vast, european sau universal, conform seriilor Particular/universal, margine/centru, istoricitate estetică/etică (pluridisciplinară), balcanic/european; abandonarea epigonismului călinescian; aproprierea viziunilor istoriografice externe; reticenţă în faţa literaturii contemporane până la… clasicizare.

 

---

[1] Lucrare prezentată în 21 noiembrie 2012, la Colocviul Internaţional Cum să scriem astăzi o istorie a literaturii române, organizat de Institutul de Literatură Mondială al Academiei Slovace de Ştiinţe, Catedra de limbi romanice a Facultăţii de Litere a Universităţii Komenský din Bratislava, Departamentul de românistică din cadrul Facultăţii de Litere a Universităţii Caroline din Praga, Institutul Cultural Român din Praga, în baza grantului de cercetare VEGA V-12-055-00, Dejiny rumunske literatúry (literárne dianie v  kultúrom priestore)/Istoria literaturii române (procese literare în spaţiul cultural)

[2] http://ro.wikipedia.org/wiki/Istoriografie

[3]G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, ediţia a II-a, Revăzută şi adăugită, Editura Minerva, Bucureşti, 192, pp. 708-709.

 

 

autor Sitar-Taut Daniela-Monica

Panică în metrou, autor Livia Dimulescu

Panică în metrou

–        Bine că avem lumină!

Întorc capul şi văd un bărbat în vârstă, cu sprâncenele  albe şi aluniţe de toate dimensiunile la baza nasului. Ai fi zis că se hrănesc unele pe altele.  Dar, n-aveam chef de asta.  Eram obosită şi cineva făcuse o gluma proastă trăgând alarma în metrou. Jandarmul se agita inutil şi arogant de colo-colo, fără rezultat.  O mare parte dintre pasageri îşi ridicase privirea din ziare ( sau cărţi), ca nişte găini buimăcite , aşteptând boabele de porumb.  Agitaţia lor , încă ţinută sub control, le traversa corpurile făcându-le să se foiască ca-ntr-un cuibar. Încă nu era timpul pentru impresii.

De câte ori jandarmul trecea repezit prin dreptul lor, fiecare pasager ridica o privire ucigătoare , care, dacă ar fi fost o săgeată otrăvită, acest reprezentant al ordinii publice ar fi murit de cel puţin optzeci de ori.  Avea noroc că încă mai era în viaţă.

Femeile corpolente, gureşe , începură primele acorduri la valul de vociferări pe care îl intuiam că-l vom înfrunta fiecare dintre noi.

-Aşa ne trebuie dacă vă plătim, ca idioţii, abonamente şi bilete. Trăiţi pe spatele nostru şi ne ţineţi sub pământ ca pe nişte proşti! se auzi din al doilea vagon.

Tonul discuţiei fusese aruncat ca un coltuc de pâine unor prizonieri înfometaţi. De-acum încolo toată liniştea se prăvăli ca la cutremur.

-Avem copii în casă! Singuri!

-Domnule jandarm , mai stăm mult?

Nu ştiu dacă a răspuns cuiva. Faţa congestionată de nelinişte se înroşise. Un puseu scurt de tensiune, îmi spuneam în gând. Dar, l-am dat la o parte ca pe o pânză de păianjen, hotărâtă să-mi vad doar de ale mele.

-Nu e ceva grav, dacă avem lumină.

Uitasem de prezenţa lui. Le urmărisem mişcările şi mimica feţelor de parcă analizam cine ştie ce tablou celebru , încercând să descifrez mesaje ascunse. Făceam exerciţiul ăsta ori de câte ori luam metroul.  De el, de vecinul cotului meu din dreapta, uitasem cu desăvârşire.

Fusese o dimineaţă calmă, care nu anunţa nimic deosebit.  Ziua trecuse îmbălsămată într-o plictiseală de nedescris. Mă uitasem la ceasul computerului din sfert în sfert de oră.

Nici un client nu se învrednici să ne deschidă uşa şi nici chef de o bârfă inofensivă n-aveam. Începuse să-mi pară rău că mă machiasem o oră în faţa oglinzii, smulgându-mi şi un fir alb din sprânceana stângă. Până şi Fred, motanul durduliu pe care l-am primit cadou de la ultimul meu iubit,  zăcea pe covor.  Nu-i era sete, nu-i era foame.  Ce mai: toropeala plictiselii cuprinse toate fiinţele care apucaseră să se trezească azi, în marţea asta ciufută.

-Credeţi că o să rămânem, aici,  până mâine?

-De ce până mâine?! Poate vor remedia defecţiunea.  Suntem în 2012.

.Ei, taică, ce ştii matale? Dacă avem ghinion…

-Nu cobiţi!

-Nu cobesc.Vă spun din experienţă. Acum trei ani am stat o zi şi-o noapte sub pământ.  Pe la două noaptea se declanşase o adevărată isterie.

-Între timp, poate s-au mai modernizat. Cum să stăm aici douăzeci şi patru de ore?!

-Aşa bine. Cu răbdare. Dar,….sunteţi drăguţă. Măritată?

Uluită, răspund mecanic:

-Nici gând.

-Păcat.

-Vă preocupă soarta mea?

-Ah…nu , dar ce să vorbim? Despre preţul benzinei, despre războiul din Irak ?! Aşa mai trece vremea…

Deschide o servietă care, în mod sigur, avea vârsta mea.

-Am două sandwich-uri puse de săraca  nevastă-mea. Ia şi matale unu’.

-Sunteţi calm, văd.

-Păi, ce să fac , domnişoară?!Dacă ţi-aş spune că, într-un fel , mă bucur că stăm izolaţi aici, ce-ai zice?

Refuz să comentez şi înfulec bucata de pâine unsă cu unt.

-Dar, vă gândiţi cum decurge viaţa unui pensionar vechi de peste douăzeci de ani?!   Insomnii, piaţa de la ora opt, jurnalul TV,  sforăitul nevestei în fotoliu, durerile de spate, gândul morţii ascuns peste tot ca firul de praf….aşa că , te văd pe dumneata şi mă aşez cu mintea pe drumul tinereţii.

Jandarmul se fâţâia periodic pe culoar, măsurând în paşi de cadenţă lungimea celor patru vagoane.

-Dar, de ce nu v-aţi măritat?

-Nu m-a vrut niciunul.

-Nu pot să cred. Bărbaţii din ziua de azi nu mai au gust.

-Aveţi copii?

-Am şi trei nepoţi.De la ei vin.

-Sunteţi norocos.

-Da, băftos. Mi-a plăcut viaţa. Ce lucraţi?

-Sunt agent imobiliar şi studiez psihologia.

-Interesant.Am fost diriginte de şantier patruzeci de ani.Am condus mii de oameni.Le duc dorul, uneori.

Lumina începuse să pâlpâie ca o lumânare care vrea să se stingă.Abia atunci teama mi se localiză în genunchi, făcându-i să tremure. Nu mai puteam scoate o vorbă.

După nici zece minute, se stinse definitiv şi panica năvăli din vocile noastre , care mai de care mai sonore.  Bătrânul vorbea ca şi cum ar fi depănat un ghem din lână, jandarmul, probabil, era ştrangulat într-un colţ, totul avea iz de răzmeriţă amestecată cu groază. Copiii zbierau cel mai tare, femeile plângeau cu sughiţuri , mirosea a transpiraţie rece peste tot. La un moment dat, simt nişte buze umede pe obraz. E întuneric beznă, dar nu mă îndoiesc că autorul e vecinul meu din dreapta. La nici cinci minute, degetele lui îmi masau genunchii şi mă mângâiau pe fluierul piciorului.   Am încremenit în întunericul claustrofob, cineva încerca să ţină aprinsă o brichetă, dar m-am predat mângâierii lui, cu gândul pervers că, poate aşa, mă voi vindeca şi de frică.

 

autor Livia Dimulescu

pictura Constanta Abalasei-Donosa

 

–

 

 

Printre nori de cuvinte, ploaia a înflorit tăcerile, autor Irina Lucia Mihalca

Printre nori de cuvinte, ploaia a înflorit tăcerile

În ziua acelui straniu reflux,
dansând foarte aproape de moarte,
au plecat zeii.

Capetele lor devin tot mai mici,
două puncte la orizont, o boare de tăcere,
o zbatere, abia perceptibilă, de apă.
În urma lor, marea redevine lină,
închizându-se deasupra.

Retrase, apele au oprit vântul
într-un timp încremenit…
Dezlegând moartea de viaţă,
în ultima noapte marea
păstrează sărutul şi morţii
unui trecut tot mai îndepărtat.

Peste mări, un albatros rătăcit purtat de valuri…

Cu gust de ceaţă,
o împletire între tristeţe şi soare
prin care respiră ritmuri mareice,
Câinele negru muşcă adânc,
încă puţin şi-i devorează inima.

Ploaia a înflorit tăcerile celor două fluvii:
– dor şi cuvânt –
în aer, printre nori de cuvinte,
zborul pierdut al unui fluture…

Sufletul-copil amestecă în pumni
culori de foc şi sunete de lumină,
La o margine de stea îşi înalţă iubirea.

Mâine va ajunge la fântâna visată!

Tu vezi în ea …

 

autor  Irina Lucia Mihalca

http://issuu.com/insemneculturale/docs/aliteratia_timpului_poezii/1

Contemplări autumnale , autor Macovei Lilioara

CONTEMPLĂRI  AUTUMNALE

 

Urmăresc un fir de  vânt care îmi aduce şi îmi duce cum vrea el  ba un gând, ba o atingere, ba un zâmbet, o idee  şi cine mai ştie câte şi simt parfumul lui în mod unic şi ameţitor.

Îl urmăresc şi parcă văd cum împrăştie în cele patru colţuri ale lumii  un andante melancolic al celei mai blânde toamne.

Am găsit timp pentru reculegere şi simţire.

Văd cum roşul aprins din topirea soarelui la apus  se metamorfozează într-un portocaliu din ce  în ce mai stins şi abia acum îmi duc mâna la frunte  întru apărare de timp.

–          Ce este mai uimitor decât uimirea?

–          Numai tu acuma, poţi spune!

–          Nu ştiu, de asta am întrebat !

Clipele  de preţ au înlăturat oboseala chinuitoare lăsând ochii să umble peste tot unde este frumuseţe de văzut.

Compasiunea mea pentru frumoasa doamnă mi-a câştigat sufletul prin apelul ei fără cuvinte şi iată de ce nu vreau să risipesc clipa răsăritului de soare.

Acum, consider că suprema  bucurie a înţelegerii acestei frumuseţi autumnale este  admiraţia. Cineva spunea că admiraţia este iubirea minţii dar în toamna asta, neiertător de frumoasă,  ochii ce spun ?

 

Când  îmi adunam puterile să rup un ciorchine de strugure  gălbior sau roz aveam o  aşa de mare plăcere fără mustrare, încât  cu mândrie o numeam  fericire.

–          Nu culegeai şi bobiţele de pe jos ?

–          Ba bine ca nu !

–          D-apoi, ce le mai spălam ?

–          Pai, de unde apă pe coastele alea de dealuri ?

Ne încleiam  degetele mici ca nişte  pernuţe cu sucul acela dulce de tot care ne dădea un disconfort substanţial dar numai în primele trei minute, că ne osteneam să uităm repede, fiindcă ne năvăleau alte priorităţi.

Mai simt şi acum pe obraz puful acela  tomnatic al  vreunui fel de păpădie ori altă plantă de câmp şi chiar îmi duc mâna să o înlătur.

Apar şi dispar ca şi comandate crâmpeiele de atunci, ori din alte timpuri, dar partiturile sunt cam aceleaşi.

–          Nu  mai vreau să mă domine acest sentiment de tristeţe  plecând când acolo,  când aici  că prea e un dute-vino emoţional, iar această scurtă euforie  nu duce decât la un fior de nervozitate şi o părere de rău.

–          De aceea  o să rămân aici!  Este prezent  fascinant şi asta este!

–          Spui de parcă ai avea şi alte  variante! Hai, să vezi ce producţie de tărtăcuţe am eu în grădină! Nu ştii ce sunt tărtăcuţele ? Sunt alea de le spui tu  coccinia indica.

–          Da  ştiu că te pricepi!

Am  privit împrejurul şi,  văzându-i lumina  perceptibil schimbată, ne-am dat cu părerea că nu există ceva mai de ţinut minte.

Un mozaic de culori ca o însumare fără finalitate ne dă linişte şi  aptitudini de artişti în devenire.

Muzica toamnei ne coordonează vocea, toate din jur ne fac poeţi, devenim pictori  fără pensule şi pânze şi, ca să punem totuşi punct, deşi nu am ajuns  la capătul imaginaţiei, trăim un anotimp absolut.

Îmi port privirea departe spre dealurile arămii, gândind că poate măcar  tu ai găsit răgaz  să treci pădurea de  mesteceni şi să cânţi  deodată cu păsările cerului numai acel viers venit de undeva din alte timpuri.

Eu am să te îngân cu  vocea mea  guturală şi cu inflexiuni spre plâns discret, căci aşa ştie anotimpul ăsta  să ma alinte acum.

Nu aş vrea să pierd nimic din mişcarea asta tomnatico-melancolică  fiind perfect conştientă nu ar mai fi alta asemănătoare.

Văd cum se dezbracă domnii copaci, încet, senzual, neasemuit şi bat în retragere spre scaunul  de sub cais.

Îmi mai pun în cană cafea.

Simt cum în  suflet firul de vânt încearcă să mă răscolească.

Evit  ascultând viori adunate în alte adieri, dar corzile rănite cedează lăsându-mi cântecul neterminat.

Un fior de neputinţă  mă face invidioasă pe cele din jur, dar inima îmi dă din nou poruncă :

–          Priveşte fructele,  frunzele, cerul şi lasă-te în voia frumuseţii din faţa ta! Femeie întristată, vrei să-ntrebi pe acel cineva, de ce nu cârmuieşte bine timpul ?

–          Tânguirea asta surescitantă a vântului, mi-a luat puţin gândul de aici, dar nu mă las eu  învârtită de el, nu-mi purta de grijă !

–          Nu s-ar spune că vrei să mă convingi !

Cu certitudine că sufeream, dar mă ţineam  trufaşă.

Aş fi vrut să mă pălmuiască frunzele, dar în liniştea asta am reînvăţat rugăciunea şi meditaţia.

Mi-am dus privirea către un fluture pierdut de grupul lui. Aveam ceva dintro bucurie timidă  amestecată cu o satisfacţie unică, întreruptă din când în când de câte un strop de vanitate evidentă.

Am terminat cafeaua şi ,pentru a nu mai fi sclava ideilor de cugetare adâncă, am să mă îndrept iarăşi spre portocaliul sidefat, roşul consistent, verdele stins sau strălucitor, cenuşiul de perlă, ori cel închis şi mai altfel muştarul nebun, albastrul trecut în verdele plăsmuit, galbenul savuros şi spre toate degradeurile enigmatice ale acestei naturi senzuale.

Îmi revine în gând ca un refren tânguitor ,,e normal să fie toamnă…”, îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru toate şi mă întreb :

– Cum va fi cealaltă toamnă ?

 

autor Macovei Lilioara 

spate în spate, autor Munteanu Nicolae

spate în spate

 

spate în spate

fără să tragem cu ochiul

frământăm lutul

mângâiem piatra

 

din piatra mea

a zburat o pasăre albastră

o vreme

am urmărit-o cu mâna umbrind ochii

doar o vreme

 

lângă tine

a răsărit

o femeie ca tine fără cuvinte

avea picioarele de pământ

privirea ei albastră

mi-a amintit

de pasărea mea pierdută

apoi a venit ploaia

şi lutul meu

a curs peste picioarele tale

 

autor Munteanu Nicolae 

pictura Constanta Abalasei -Donosa

 

Treptele sunetului viu, autor Any Dragoianu

Treptele sunetului viu

zidisem gândurile în inima unui oraş străin

aveam la dispoziţie câteva zile să redefinesc iubirea

treptele castelului se măcinau zburând până la piramide

când asfaltul se topise sub tălpile pline de spini

în grădina timpului meu

străbătută de sunetul pianului cu clapele sparte

am văzut ieslea… un prunc şi un înger

noaptea nu găseam simfonia culorilor

pe tavanul încăperii pustii

încă un puzzle rămas nerezolvat

ca toate ecuaţiile ce mă tulburaseră

ţineam două cuie în palma stângă

prefăcându-mă în curcubeu

deasupra clepsidrei curăţam aripile

alt înger mă dezlegase de moarte pentru a …

noua dată

treptele se sfârşeau printre norii cenuşii

cu albastrul în călcâie… o ultimă viaţă

plăteam cu firele de nisip împlinirea destinului

când m-am trezit erai acolo

şuviţele se lipiseră pe obrazul stâng

cioburile amestecate cu nisip

intră în carnea cuvintelor

 

autor Any Dragoianu

poate , autor Cristina Stancu

poate

 

Va fi o evaporare.

Ghici.

…………………………………………………………………………………………………..

momente. se stinge lumina lumea crapă pe ici pe colo oamenii se acoperă încercând să evite cât mai bine răsăritul. mergi prima oară într-o cutie adâncă de platină, primii pași răsună la fel ca în coșmaruri – necunoscuții își văd de viețile lor în timp ce închizi ochii și-i privești. diminețile lor sunt mai decolorate. în timp ce-ți usuci ochii cutia dispare, libertatea conduce tractorul cochet ce se-ndreaptă amenințător către locul viran unde-ți îngropi tălpile. ar trebui să reacționez acum chiar acum. îți vorbește una dintre gemenele din vis, ea a coborât la prima. locul de echilibru devine o scorbură în copacul trecut pe hartă (doar la doi pași, doi.spun în cor) praf viran. îți îndeși scorbura în tine și fugi. răsăritul se ferește. ne dărâmăm între noi. nimic nu e bine.

…………………………………………………………………………………………………

 

Formolul se descurcă singur, nu trebuie să-ți faci tu griji pentru el, mai repede e invers. Când    ți-au pus masca de gaze ți-au spus că vei dormi puțin, chipul cuiva a mai luminat încă două secunde încăperea oricum prea uniformă apoi s-a pierdut, s-a așternut ceva ce nu era nici măcar o culoare. Te-ai trezit într-un pat mic lângă multe alte paturi pline de oameni cumsecade încercând să bâlbâi în afară că tu nu vezi unde e problema. Oamenii fericiți te-au luat, ți-au tras pantalonii de unde te răzgândisei tu, te-au băgat într-un taxi de un galben flagrant unde șoferul era mai static decât ne-am fi așteptat, te-au dus într-o casă de oameni fericiți unde de-atunci încolo te tot chinui să zâmbești măcar o dată. Măcar o dată iar fericirea oamenilor fericiți va fi mai puțin macabră.

…………………………………………………………………………………………………

 

La sfârșitul zilei vreau doar să vomit; și poate să dorm puțin.

…………………………………………………………………………………………………

 

cad peste mine toate. buza unui crater, piele, aer, vomă vomă vomă. piele în aer și mai ales vomă în piele. reproduci cuvintele în franceză pentru trecători. acolo e poza cu restanțele la căldură, restanțele la diacritice. se amestecă toate de parcă n-ar sta la rând să le pipăim, noi toți în șir indian întinzându-ne gâturile plate după o țigară puturoasă. omul din mijloc, masă aproape gazoasă în cozoroc din piele de ren, nu se mai oprește din silabisit, speră să primescă ceva mai mult din ceva anume, așa a fost dresat : în centrul scenei trebuie să repeți ceva folosindu-ți brațele, mintea, literele. literele se vor împotrivi, s-au împotrivit, vo – mă vo – mă voi – mă. spațiul ramâne fără aer, chipurile se-ntunecă, plesnesc de atâta vinețiu, se aude un gong ca de final de act din vremurile bune. bum bum (fulgerător). corpurile transformate în tinichea cad lovindu-se unele într-altele poc poc. un om de serviciu în uniformă albastră vine în centru, face o plecăciune către publicul evaporat, începe să măture în toate direcțiile. în cele din urmă tinicheaua dispare. contururile lor din cretă sunt transportate de urgență la spitalul nouă al contururilor. doctorul a precizat că a fost o simplă criză de împietrire, metalele intestinelor s-au ciocnit cu gongul, a rezultat o reacție chimică cu efecte din cele mai diverse însă de fiecare dată reversibile deci nicio grijă, zice. microfonul a căzut jos, reporterul bălai devenit contur pe propriile picioare. cameramanul în stare de șoc face prim-plan pe moaca doctorului tânăr în halat, doctorul face tz tz tz. de cealaltă parte a globului aflat în aceeași situație dificilă, omul de serviciu în uniformă albastră asistând la scenă își ia mătura și-l lovește pe doctor până cade lat. cameramanul în stare de șoc face prim-plan pe moaca extaziată a omului de serviciu în uniformă albastră în timp ce îl cară pe doctorul în halat de-a lungul străzii pentru a-l duce acasă la el în dulap. cameramanul în stare de șoc intră în propriul cadru spune tz tz tz și pleacă spre spital simțind apropierea crizei de contur. cititorul repetă tz tz tz și se transformă în contur. autorul repetă tz tz tz și se transformă în contur. ceva se întoarce cu imaginea înspre scenă, scena devine un cerc din cretă roșie pe fundal negru. acel ceva ce s-a întors cu imaginea se transformă în contur. (publicul își revine puțin din evaporare și începe să pâlpâie blink blink blink)

…………………………………………………………………………………………………

 

un mesaj spre noi repetându-se cu încetinitorul pe fâșia albă învârtită în pereți. mesaj postat acum 15 ore: azi: grevă generală de pluș. mesaj postat acum 18 ore: vânătoarea de mansarde a început prea târziu, a căzut, s-a înnoptat, am pierdut tânăr și neliniștit pentru a treia oară în viața asta, a cincea oară în cealaltă, ne e frig, corpul tău emite dungi albe de-a lungul pavajului săpunit bine de baba care miroasea a mâncare de cartofi și a praf grăbit din noi, ea vine cu pămătuful ne cere să nu ne mișcăm din locul ăla până nu spune ea, aleea miroase a tei și e aproape iarnă. Noi i-am fi spus repede repede că tanti, noi ne grăbim, ne e foame, vrem aer și un sunet ceva că aici nu se aude chiar nimic dar tanti a plecat înainte să apucăm, așa că iată-ne. mesaj postat acum 2 ore: dragii mamii, mai puteți? a început să ningă, toate anotimpurile astea unul după altul sunt palme peste ceafă din senin din senin și iar iarnă & alb. voiam să zic că era ceva intermitent, am o chestie pentru contrapunct. era azi, îmi măsuram frica în parametrii alb-negru pe trotuar. la intrare am găsit un coș plin cu papuci de casă ca la disney acasă, figurinele de pluș rotunde cu zâmbetele, ochii îndreptați asupra mea, totul alb-negru ieșind din groapa special adaptată, dar eu simțeam pe tanti caterina de la 4 privind în jos printre perdeluțe, rostind un bonjuur viforos pe vocea de tabac proaspăt.

…………………………………………………………………………………………………

 

țigări cu aromă de căpșuni, încarcerări ca niciodată. haite uriașe de trupuri supurând a disperare. vocea adormită a naratorului: îl adorăm pe gide deși el nu ne adoră pe noi. gratiile din fumul țigărilor cu aromă de căpșuni. amin. mă sufoc.

…………………………………………………………………………………………………

 

spații ample personajele au tăcut, imaginea s-a rotit armonios către cealaltă perspectivă, aproape ești tu acolo da tu învârtind un cadru cu celălalt. spații ample în lumina lăptoasă aproape aer, scena se golește brusc de vocile lor, volumul diferă pentru a face o mică întrerupere, acum gândurile tale iau loc încăperea e scundă nici n-ai simțit când s-au petrecut toate. ești acolo, ai făcut un mic ocol de câteva secunde bune te-ai întors   te-ai privit

 

autor Cristina Stancu

Silvia , autor Elena Ghirvu – Călin

 

 

                         SILVIA

 

Fragment din romanul CONSTELAŢIA ANONIMILOR

 

 

 

 

Ceasul indica ora şapte seara. Se făcea tot mai târziu. Gândul că Edward va pleca şi ea va fi nevoită să treacă prin alt coşmar, al despărţirii, simţea cum toate resorturile cedau. El se uita la ea cu milă imensă, inutilă şi neputincioasă. Momentul despărţirii se apropia şi Silvia simţea că moare. El era fiul pe care şi-l dorise, era iubitul pe care nu-l cunoscuse, era singura persoană din lumea asta pe care dorea s-o privească mereu, clipă de clipă.

– Ia-mă cu tine. Am paşaport, am vize valabile, am bani destui, vreau doar să nu fiu singură, atât, nimic mai mult, să ştiu că ţi-e bine, să te pot vedea când şi când. Am fost cumplit de îndrăgostită de tatăl tău. L-am iubit. Mai înainte de toate l-am iubit şi nu m-a descurajat absenţa reciprocităţii. El n-a iubit-o decât pe mama ta. Îi era frică de români. Era înfricoşat că nu pricepea felul de a fi al românilor.

– La fel am fost şi eu. Acum am sentimentul că m-am născut din nou. Simt o foarte ciudată stare de bine. De îngăduinţă, de iertare.

– Nu mă părăsi, mor fără tine.

– Nu te părăsesc. Îţi voi trimite pe cineva să lucreze cu tine, să realizezi un aşezământ caritabil cu numele părinţilor mei, un spital azil pentru cei foarte, foarte obosiţi în fază terminală. Şi apoi vei veni să locuieşti cu mine, cu Jane, cu restul familiei. Acum imediat plec la Londra. Avionul companiei ne aşteaptă pe aeroport, trebuie să plec, dar îţi voi telefona îndată ce voi pune la punct problemele.

– Vă duc eu la aeroport.

– Nu-i nevoie. S-a închiriat o limuzină.

– Totuşi vin cu tine la aeroport.

Amănuntele o îndurerau. Nevoia de a şti de unde venise pe pământ şi unde se va duce după moarte, cunoaşterea rădăcinilor, singura în măsură să-i dea echilibru şi durată, o făcea să aibă senzaţia că atârna în vid spânzurată de mâni. Edward stârnea în inima ei o durere fără limite. Trebuia să încerce s-o anestezieze cu ceva. Se uita la el cu adoraţie. Ori de câte ori, ochii ei îi întâlnea pe ai lui, simţea o emoţie atât de cumplită că-i venea aproape rău. Nu mai ştia ce-i cu ea. Cu o ultimă nădejde se înfipse cu mâinile în braţul lui murmurând pierdută:

– Spune-mi că nu regreţi că ai venit.

– Nu. Sigur că nu.

Cum timpul îl presa, Edward vorbi puţin şi fără culoare despre moştenirea bunicului, după care trecu repede la acţiuni precise. Va trimite un reprezentant şi acela, în colaborare cu ea, cu Silvia, va înfiinţa fundaţia Patrick şi Ariana Cambell. Va cumpăra poate vila Moisesecu sau poate alt imobil mai potrivit, şi-l va transforma în spital pentru bătrâni. Chemă apoi limuzina să fie gata să-i ducă la avion. Silvia îi spuse că îl urma în propria maşină. Îl urmări cum pleacă şi simţi că i se smulge o parte din inimă, din viaţă, din destin, acel fragment de a cărui valoare, azi, la vârsta deplinei maturităţi, era deplin conştientă. Neexistând alternativă, la poarta de îmbarcare de la aeroport se despărţi de Edward şi de Jane. La întoarcere, acasă, constată cu surpriză că Sorin Enoiu revenise, o aştepta. Văzându-l, bătrân, obosit, cu tenul ridat şi palid, gândi că şi ea arăta la fel. Chiar nu voia acum să-şi mai bată capul cu problemele fundaţiei proiectată de Steriade, nu voia să se gândească la tot ce pierduse.

– S-a întâmplat ceva?

– Voiam să discut cu tine între patru ochi. Ce ne-a făcut nouă Adamescu!!! Sunt bolnav, nu-mi revin din şoc. Voi, tu şi Steriade, aţi ştiut?

– Să ştim ce?

– Că Adamescu lucra cu vrăjitorii.

– Sunt obosită. Vin de la aeroport. L-am condus pe Edward. A plecat. Dacă nu mor azi, în noaptea asta, cu siguranţă nu voi mai muri niciodată. Nu vreau să vorbim de Adamescu. Nici de tot ce-am pierdut noi. Nu vreau, nu pot.

Se aflau într-o cameră nu foarte spaţioasă folosită uneori de Steriade ca birou şi bibliotecă. Sorin se ridică, se duse la geamul deschis cu gând să-l închidă. Dar încremeni înainte să acţioneze. I se păru că aude vocea Arianei rugându-l să nu-l închidă fiindcă nu mai putea respira, nu mai avea aer. După câteva secunde întoarse capul, o văzu şi căzu în leşin. Silvia se sperie, o strigă pe Lucreţia. Bătrâna turnă apă rece pe capul lui Enoiu.

– Bietul domn, aprecie ea, a făcut insolaţie, a stat cu capul în soare. De la o vârstă omul trebuie să se protejeze.

După ce se ridică de jos şi se reaşeză pe fotoliu, tăcu îndelung trecându-şi încet privirea de la una la alta. Îşi amintea c-avusese o vedenie, dar nu îndrăzni să comenteze.

– Nu mai pune totul la inimă, îl îndemnă Silvia. Acum s-a terminat, nu mai avem nimic de pierdut. Dacă ţi-e urât să te duci acasă poţi rămâne aici. Alege o cameră, oricare.

– Mulţumesc, nu, spuse el. Îţi voi telefona, vorbim mâine.

– Da, bine, bine.

 

Imediat ce se retrase în camera ei, se aşeză pe marginea patului şi se trezi plângând de parcă abia acum descoperea binefacerile plânsului. Plânse şi se rugă ore şi ore la rând. Ca să-i mai treacă puţin disperarea, se adânci în rugăciune repetând monoton, toate paragrafele din Evanghelia sfântului Ioan, la fel cum făcea, de altminteri, în fiecare noapte. Îşi făcu de câteva ori semnul crucii şi tocmai trăgea la o parte cearşaful, să se întindă în pat, când simţi cum cineva o prindea de braţ cu degete deosebit de reci. Tresări speriată oarecum, sau mai curând nedumerită. În dormitorul pustiu cine s-o prindă de braţ? Îşi mai făcu o cruce mare strecurându-se sub cearşaf tremurând deşi cu numai o clipă mai înainte îi fusese prea cald. Gândi că reîntâlnirea cu Edward dublată de moartea lui Steriade, îi prăpădise rău nervii. Puse capul pe pernă dornică să doarmă, dar somnul nu veni. O lăsă să plutească printre umbrele trecutului, un gen de împărăţie fără contururi precise, fără început, fără sfârşit. După moartea lui Patrick şi apoi şi a Arianei, se apucase de studiu ştiinţei oculte, deşi Steriade o sfătuise să nu o facă. Se blocase pentru multă vreme în studii despre îngeri şi alte ierarhii spirituale, îngrozită uneori de păcatele făcute de-a lungul vieţii, nu atât din stricăciune cât din neştiinţă. Se gândea cu stupoare la cât de mare păcat era să invidiezi pe aproapele tău, să ai gânduri rele pentru el. O invidiase pe Ariana, gândise că nu-l merita pe Patrick. Îşi rememora viaţa dusă din copilărie şi până la căsătoria cu Eugen Steriade şi se cutremura de un bocet pasional, convinsă că va ajunge direct în iad. Atâta vreme cât nu ştiuse ce era şi ce nu era păcat trăise în mare armonie cu propria conştiinţă. Ignoranţa fusese o cojocică protectoare pentru suflet şi conştiinţă. Nu regretase nimic sau regretase că nu-l cucerise pe Patrick; el fusese tot ceea ce îşi dorise cu fervoare şi nu se întrebase niciodată dacă era bine sau rău. În memoria Silviei trecutul fusese răscolit de sosirea lui Edward. Din clipa când el trecuse din holul scăldat în lumini, în încăperea vastă, ce păruse neîncăpătoare din pricina splendorii lui, privirea ei îl regăsise pe Patrick, şi-şi dorise dintr-o dată puteri supraomeneşti să poată îndura amintirea trecutului ce se prăbuşea peste sufletul ei. De aproape, fiindcă nu rezistase tentaţiei şi se apropiase de el, i se păruse şi mai uluitor, desprins parcă anacronic din pagini de legendă, din poveşti cu Feţi Frumoşi, dintr-o lume dispărută, o lume care fusese cândva lumea zeilor. Trăsăturile lui de o splendidă armonie şi expresivitate, dovedeau că venea dintr-o familie de oameni dăruiţi de Dumnezeu cu multă şi invidiabilă frumuseţe.

Chiar dacă în conexiune cu prezentul făcuse faţă obligaţiilor curente, clipă de clipă în plan secund se gândise la Edward, cel ce depăşise faza copilăriei şi-i aducea peste timp mesajul unui adevăr, singurul care-ar fi putut face din viaţa ei o reuşită şi nu un dezastru. Pe căi ocolite destinul îi târâse pe toţi în fundătura morţii, nu răzbise nimic la lumină; victimele şi călăii, în finalul existenţei, îmbătrâneau împreună şi diferenţa nu mai era prea mare. Pe fruntea lui Adamescu nu scria că fusese un călău.

Din fericire, după un timp, oboseala de peste zi, îi înceţoşă preocupările şi-o împinse în somn. Îndată ce adormi, Silvia alunecă dintr-un vis în altul, dar i se părea că totul se petrecea de fapt în realitate şi nu în vis. Într-unul din aceste vise, Steriade revenise acasă făcând-o să sară din pat şi să stea buimacă în mijlocul covorului rememorând fiecare detaliu, fiecare scenă, căutând instinctiv o graniţă posibilă care să marcheze pragul dintre realitate şi fantasmă. Îl întrebă cum de se ridicase din sicriu, iar el zâmbind dădu din umeri mormăind că ăsta era secretul său. În alt vis se făcea că stătea pe scaun în faţa oglinzii din dormitor, dar în loc să se vadă pe sine, vedea un drum desfundat, ca de ţară, pe care mergeau un bărbat şi o femeie, mici de statură, îmbrăcaţi în zdrenţe şi cu încălţări rupte. Apropiindu-se tot mai mult, recunoscu dintr-o dată că cei doi erau părinţii ei; mama sa venise parcă tot mai aproape şi îi arăta degetele de la picioare rănite de atâta drum. Simţi că i se rupe ceva în inimă. Se deşteptă încolţită de o suferinţă de neîndurat. După câteva minute îşi reveni. Controlându-şi cu atenţie respiraţia se duse la bucătărie unde bău un pahar de apă. Avea senzaţia că în locul stomacului îi creştea un arbore cu multe crengi şi fiecare era ca o rană vie. Nu vru să cerceteze cauza, era transpirată, simţea că-i fuge somnul cu totul, trebuia să se întoarcă în pat. Ieşi din holul mic care separa bucătăria de sufragerie şi intră într-o sală lungă şi îngustă care ducea la grupul sanitar. Când mai avea de făcut câţiva paşi până la uşa băii, îi apăru dintr-o dată în faţă Ariana. Purta rochia de brocart şi colierul de rubine şi arăta de parcă tocmai sosise de la o petrecere. Silvia îşi duse pumnii la gură ca sugacii ca să-şi înăbuşe un ţipăt. Nu era posibil ca, în spaţiul dintre un perete şi altul s-o privească în faţă, îmbrăcată în rochia de brocart verde, în care fusese înmormântată, o rochie de o rară splendoare, pe care o purtase o singură dată când susţinuse singurul concert la două piane, împreună cu Patrick. Fără să realizeze ce i se întâmpla, Silvia stătu lipită de perete zguduită de spaimă. Ariana părea stingherită ca şi când ar fi fost surprinsă asupra unui fapt neplăcut. Inima Silviei se zvârcolea, nu se mai putea vorbi de un puls agitat ci de un suflu care o luase razna. Îşi apăsă pumnii pe gură pentru a-şi controla ţipătul instinctiv.

Ani la rând cochetase cu ştiinţele oculte dorind aprig să descopere planul ezoteric în care dispăruseră Patrick şi Ariana. La moartea fiecăruia, din pricina durerii fusese la un pas de a înnebuni. Zile în şir bocise cu patimă şi-l implorase pe Steriade să facă o şedinţă de spiritism şi să-l cheme pe Patrick, să-l întrebe dacă-l găsise pe Dumnezeu. Privind-o acum pe Ariana, care-i apăru în faţă, în puterea nopţii, crezu că-i va exploda inima în mii de bucăţi. Casa era scufundată într-o linişte cumplită. Nu se auzea nici cel mai mic zgomot. Ar fi vrut să poată ţipa, s-o audă Lucreţia, să verifice dacă vedea fantoma sau numai ea reuşea s-o vadă. Ariana traversă holul, trecu prin perete şi dispăru fără să-i spună ceva, fără să arate că luase act de prezenţa ei. Silvia sughiţă, îşi înghiţi parcă dopul din gât care-o împiedicase să respire, să ţipe, sau să vorbească. Tremura din cap până în picioare. Încerca să-şi limpezească mintea, dar se simţea tot mai ameţită. Cu chiu cu vai îşi dezlipi tălpile de podea şi se năpusti, ca un copil speriat de întuneric, în direcţia camerei unde dormea Lucreţia. După ce reuşi să deschidă uşa şi să intre, scăpă un ţipăt destul de impresionant ca s-o trezească din somn.

– Ce-i? Ce s-a întâmplat?

– Eu sunt, nu te speria, mi s-a întâmplat…Pot să mă culc lângă tine? Vocea ei stridentă, schimbată din pricina fricii, răsună destul de ciudat în tăcerea nopţii. Mai întâi i-am visat pe părinţii mei şi pe urmă am văzut fantoma Arianei.

– Vai de mine, Silvia, doamnă, cum se poate?

– Taci şi dormi, vorbim dimineaţă!

Mult timp încercă să-şi dea seama dacă nu cumva văzuse fantoma Arianei tot în vis. Îşi aminti că numai rugăciunea o ajuta să readoarmă ori de câte ori se trezea prea devreme. Fiecare minut i se părea o veşnicie. Până dimineaţă, când credea că se va sfătui cu cineva priceput, îşi putea pierde minţile de spaimă. Cum era cu putinţă să-i fi ieşit în cale fantoma Arianei acum, după aproape douăzeci şi nouă  de ani de când murise şi ce calităţi paranormale căpătase ea ca s-o poată vedea? Dar dacă nu era Ariana? Îi recunoscuse rochia de brocart şi colierul de rubine, îi recunoscuse ochii, silueta. Tremură zguduită de un nou val de frig. Tremura şi încerca să se roage, dar mintea îi fugea mereu la posibila semnificaţie a apariţiei, în eventualitatea că fusese ceva real şi nu o nebunie născută din mintea ei prea obosită. Moartea? Citise de o mie de ori, într-o mie de texte, că pentru o minte sănătoasă şi bine organizată, moartea era doar începutul unor mari şi fabuloase aventuri. Se agăţă de subiect şi se sili să-şi ţină gândul legat de nemurirea sufletului. Îşi imagina cum se va întâlni cu tatăl ei, cum vor putea călători. Se vor opri la Florenţa, oraşul pe care dorise să-l vadă înainte de a muri, înainte să apuce să-i spună cât regreta că murea înainte să fi apucat să vadă cum era să fii liber. În loc s-o consoleze amintirea tatălui o arunca parcă tot mai adânc într-o fântână întunecată. Se lipi de spatele Lucreţiei încercând să-şi golească mintea şi să doarmă sau măcar să nu se mai adâncească în trecut. Îşi aminti că pentru a depăşi momentul de acum trebuia să se proiecteze în spaţiul celei mai fericite zile din viaţa ei. O căută în memorie şi se simţi pierdută când îşi dădu seama că era aceea când îl văzuse prima dată pe Patrick. Ghemuită cu genunchii la gură, la distanţă de patruzeci de ani de momentul când îl văzuse prima dată pe Patrick şi aflase de existenţa lui, pradă convingerii că nimic din ce-şi dorise de la viaţă, nu căpătase, începu iar să plângă asemeni unui copil rătăcit de părinţi într-o gară. Îşi plângea tinereţea crezută, în termeni melodramatici, pierdută; oamenii de paraştiinţă, i-ar fi explicat că în univers totul se petrecea organizat, nimic nu se pierdea, totul se înfăşura într-o spirală a existenţelor paralele definitive, rezistând plăcerii autodistructive. Ea ştia însă că în această viaţă trăită deja până la şaizeci de ani, fericirea ar fi contat cel mai mult. Avusese un soţ despre care ştia că n-o iubise, dar se purtase cu ea cu blândeţea unui sfânt. De îndată ce Steriade murise, constata că nimic n-o mai lega de prezent, de treburile pământului. La un an după moartea lui Patrick, aproape imediat după ce murise şi Ariana, Steriade îi spusese în grabă să se salveze, să fugă din România, să-şi implore mama s-o cheme în Chile numai să iasă din ţară. Reevalua evenimentele din care i se adunase existenţa şi cum niciodată nu le cântărise cu inima pe care o avea acum, cu acea certitudine că va muri fără să recupereze anii pierduţi ai tinereţii, anii când privise fix spre speranţa că va mai iubi şi pe altcineva afară de Patrick, în zorii acestei zile, după ce văzuse fantoma Arianei, sau poate din vreo cauză de nedescoperit imediat, avusese o halucinaţie şi i se păruse doar că-i ieşise în cale o fantomă, lovită de un val masiv de frig, tremurând şi plângând de propria ei milă, se întreba cum de reuşise să-şi nimicească în aşa măsură, fiinţa? Cum de reuşea azi să fie atât de nefericită? Pentru întâia oară poate, acum, dând frâu liber unor facultăţi oprimate, sever controlate, sau pur şi simplu nefolosite, în momentul acesta de spaimă şi disperare, îi veni în minte ca o concluzie, certitudinea că înfăptuirea destinului ei n-a stat de loc în puterea minţii sau a voinţei ei. Nu acceptase, de pildă, în nici un fel, iubirea ei pentru Patrick considerată o infantilitate şi-o păguboşenie, chinuitoare, netrebnică, luptase din răsputeri, cu o voinţă plină de dârzenie împotriva sentimentelor, de mii de ori renunţase la el cu hotărârea amară şi inflexibilă de a duce lucrul până la ultimele consecinţe, dar sentimentele continuau să trăiască şi să facă din sufletul ei o marionetă. Zadarnic se ruga cu o rară fervoare: te implor, Hristoase Dumnezeule, ajută-mă să nu-l mai iubesc, să nu-l mai visez, te implor, Doamne! Nimic n-o ajuta, nici măcar imensa ei voinţă care voia să iubească pe oricine altcineva, convinsă că chiar putea iubi oricare alt bărbat, destul de sănătos şi bine educat. Îşi spuse că nu era vina ei, nu era responsabilă pentru nefericirea din prezent. Ştiuse din totdeauna ce-şi dorise, nu bâjbâise nici măcar o singură zi, privise dintotdeauna fix spre trei ţinte: iubire, sănătate, carieră. Era convinsă că n-a fost vina ei pentru ratarea idealului. De iubit iubise şi cunoscuse numai cumplita întrebare: oare cum ar fi fost viaţa dacă în locul lui Steriade ar fi fost Patrick şi iubirea pentru el ar fi fost împlinită printr-un sentiment reciproc? Cum era oare dragostea făcută din iubire cu un bărbat iubit? Ariana aflase şi plătise cu propria ei viaţă, fiindcă nu reuşise să-i supravieţuiască.

Se dădu jos din pat, sforăiturile Lucreţiei răsunau ca tobele într-o fanfară. chiar dacă nu era speriată tot n-ar fi putut readormi din pricina zgomotului infernal. Lumina din geamuri demonstra că zorii erau aproape. Se duse în baie, deschise robinetul de la duş, verifică temperatura apei, apoi îşi aruncă pijamaua. Sub jetul de apă fierbinte, simţi că se încălzeşte. Ceva mai târziu, aşezată pe scaun în faţa oglinzii, îşi privi cu atenţie faţa. Se schimbase dramatic. Când ? Cum? De ce nu observase? Sub ochi cearcănele adânci, vineţii, păreau obţinute cu ajutorul fardurilor într-atât erau de accentuate. Ochii, altădată mari şi migdalaţi, arătau acum deosebit de micşoraţi, adânciţi în orbite, cu o expresie plângăcioasă. De o parte şi de alta a nasului se adânceau şi curgeau în jos, spre bărbie, cele două cute ale expresivităţii, numite popular, cutele mizeriei. Tenul roz cândva, devenise gălbui şi ameninţat să arate ca o pânză creponată. În vreme ce se uita la fiecare trăsătură a chipului, uimirea îi era într-atât de mare că nu izbuti să-şi înfrâneze un mic hohot de râs urmat aproape imediat de unul de plâns. Disperarea o făcu să uite de ce se aşezase în faţa oglinzii. Îşi repetă de vreo patru ori că trebuia să facă neapărat o operaţie estetică, un liftface, o epilare definitivă. Văzu c-o năpădise părul pe bărbie, pe lângă urechi. Se hotărî să acţioneze imediat pentru ameliorarea înfăţişării. Felul cum îi îmbătrânise faţa defrişa în inima ei zonele cele mai dureroase. Fusese din categoria frumuşică, drăguţă, nu frumoasă; asta i-o spusese Sorin Enoiu pe vremea când erau încă foarte tineri şi aveau în comun doar familia Steriade.

După ce termină cu examinarea feţei, Silvia se fardă cu grijă, îşi puse cerceii cu diamante purtaţi de mama, de bunica, de străbunica ei în fastuoasele zile ale nunţilor lor. Îmbracă apoi o rochie subţire din voal verde căptuşită cu satin de aceeaşi culoare, îşi definitivă machiajul ca să creeze o înfăţişare suportabilă. Îşi trecu prin minte toate posibilităţile unde s-ar putea duce, ca să constate, într-un final, că nu avea unde, nici măcar la biserică. Era o zi de luni.

 

autor Elena Ghirvu – Călin

pictură Constanta Abalasei-Donosa

Tahograful, autor Gabriel Badica

Tahograful

În week-end am călătorit până în capitală şi înapoi. Despre dus nu am ce spune, a fost întuneric şi înnorat iar şoferul un tip antipatic. În plus, era răcit. Oprea mereu ca să repare câte ceva la motor și când trecea prin localități scotea capul pe geam, admonestându-i pe pietoni. Puținele cuvinte folosite de el erau neprietenoase. Călătoria a durat mult. Nici despre cele două zile petrecute în Bucureşti nu am ce spune. A fost frig, destul de întuneric şi toţi cei cu care am avut de-a face s-au dovedit a fi tăcuţi, introvertiţi. Ore întregi a bătut vântul. Din când în când, ploua. Oamenii contractaseră de curând viroze care se aflau în diverse etape de evoluţie. Unora dintre cei pe care i-am întâlnit aproape că le curgea sânge din nas, ceilalţi erau răguşiţi, aveau febră şi vomau cu icnituri din coşul pieptului. Îi durea capul şi îi ustura în gât. Tuşeau pe rând apoi cercetau cu ochii cât cepele substanţa din batiste. Tăceau, aşteptând să le treacă răceala pentru a vorbi din nou, pentru a întreprinde iar activităţile obişnuite. M-am bucurat să îi pot ajuta, aducându-le apă fierbinte de la bucătărie, făcând ici şi colo câte o frecţie, lăudând ceaiurile medicinale, care ne produc tuturor atât de mult bine. Toţi ne uitam pe geam la norii plumburii. Pot să jur că unii aveau lacrimi în ochi. Gândurile oamenilor păreau a fi triste sau măcar neplăcute. Copii sau bătrâni, femei sau bărbaţi, aveau o mină proastă, erau epuizaţi fizic şi psihic, chinuiţi, încercaţi de neplăceri şi de vremea urâtă. Păreau duşi, absenţi, terminaţi. Deşi m-am bucurat să îi regăsesc, adeseori a trebuit să adopt o atitudine rezervată sau de compătimire. Mi-ar fi plăcut să îi sărut, să îi îmbrăţişez dar se dădeau înapoi şi îmi spuneau prin gesturi că sunt contagioşi. Câte o doamnă îşi ridica puţin fusta şi îmi arăta cât de umflate îi sunt picioarele. Nu am văzut în viaţa mea picioare atât de umflate, mă miram eu, atingându-le cu buricele degetelor şi palpându-le cu delicateţe. Vreţi să vă aduc puţină apă fierbinte de la bucătărie? Da, dădea tristă din cap femeia. Mă mai şi întrebi! În asemenea momente mi se făcea pielea ca de găină. Mimica lor îmi sugera o recunoștință fără margini, comparabilă ca intensitate, probabil, cu suferințele îndurate! A fost extraordinar! În fine, această vizită, cum era şi firesc, a luat în cele din urmă sfârşit. Venisem îmbrăcat destul de subţire şi, ajuns în stradă, am simţit şi eu asprimea neobişnuită a vremii.

 

Dar dacă mă gândesc bine nu era cine ştie ce, deşi rareori, poate că niciodată ca până acum, nu mi s-a mai părut Bucureştiul atât de posomorât şi de neprimitor. Oamenii, neatenți, se izbeau unul de altul, se loveau neglijenți cu umbrelele. Toți priveau, tăcuți, în pământ. Nu le păsa de mașinile care treceau în goană prin băltoace și îi stropeau cu noroi. Până și vitrinele magazinelor erau întunecoase, ascunzând mărfuri neatrăgătoare, iar cinematografele, cine știe de ce, fuseseră închise. Aproape că mă bucuram că plec, cu toate că stătusem atât de puţin în preajma locuitorilor capitalei. Nu mi-am cumpărat nimic și nu am mers la film. Mă temeam că dacă mai rămân am să răcesc și eu și am să mă simt mizerabil. Cine știe ce mi s-ar mai putea întâmpla în viitor, poate chiar să ajung în situația de a mă supune unui tratament medical, incluzând injecții. Mi-am cumpărat, ușurat, bilet la ultimul microbuz. Bine că am găsit loc, mi-am zis. Se întunecase de-a binelea când am urcat în maşină, hotărât să trag un pui de somn, obosit de multele mele întâlniri. Şoferul a închis uşile, a pornit motorul şi a dat drumul la încălzire apoi a pus capul pe volan. Părea să fi aţipit. Ce faci, domnule, nu demarăm? l-am întrebat eu, contrariat. Trebuia să plecăm la şapte! Vom pleca la şapte treizeci, îmi răspunse omul, ridicând capul fără chef. Apropo, nu ştiţi pe unde trebuie să o luăm ca să ieşim din oraş? continuă el. Era un bărbat vârstnic, ridat, cu părul alb și de aceea am fost surprins de cererea lui, neobișnuită din partea unuia încărcat de ani. Un asemenea om, cu o experiență remarcabilă, ar fi trebuit să cunoască orașul. Păi dumneata nu ştii pe unde? Cum se poate una ca asta? De când munceşti ca şofer? Este prima mea cursă, îmi spuse bărbatul. Şi continuă: Până acum am lucrat în străinătate, în construcții. Dar m-am întors, vreau să mor acasă. Nu cred că rahatul ăsta de viață mai durează mult. E timpul să trag linie și nu vreau să dau ortul popii printre străini, ca un câine vagabond. Nu asta vor toți românii? Am întrebat eu, zâmbind către ceilalți călători. Nu mi-a răspuns nimeni. Probabil că nu, m-am gândit eu. Dar până atunci ar fi bine să fac niște bani, continuă șoferul. Să fie… Pentru înmormântare și pomeni, pentru ce altceva? Aici nu se construiește nimic și mi-am schimbat meseria. Norocul meu a fost că toamna mulți dintre angajați sunt bolnavi de gripă și patronii nu au suficienți oameni la muncă. Dacă ies din oraș îmi va fi ușor, am umblat mult pe drumuri și mă descurc peste tot, însă prin București n-am umblat, nu mă descurc, pentru că eu sunt din Tulcea. Sunt angajat doar de probă, așa că ar fi bine să nu o dau în bară. Colegii mi-au zis să merg pe Ştefan cel Mare… Fugi, domnule, de-aici, am replicat. Faptul că ești din provincie nu este o scuză să nu cunoști Bucureștiul. Toți din mașina asta suntem din Tulcea și totuși cunoaștem capitala. M-am uitat către ceilalți pasageri și am zâmbit din nou dar nimeni nu a confirmat nici de data asta afirmația mea. M-am gândit să o las mai moale, poate că exagerez pe undeva și cu ăștia nu se știe. Pe unde vrei dumneata să ne duci sunt multe semafoare și e aglomerat… Chiar şi drumul până la autostradă este de două ori mai lung prin partea aia! Trebuie să o luăm pe dincoace, prin Vitan Bârzeşti. Auziţi, dacă tot aveți o variantă mai bună, de ce nu vreţi să îl pilotaţi pe bietul om? Nu vă costă nimic! mă interpelară călătorii. E nou, ajutaţi-l puţin, trebuie să îşi câştige şi el pâinea!

Astăzi găseşti atât de greu un serviciu! Uitându-mă mai atent la ei, mi-am dat seama că ar fi bine să nu fac pe nebunul. Cei mai mulți erau înțoliți cu haine mișto, groase, așa că poate că veneau și ei din străinătate și aveau motive să țină cu șoferul.  Când trăiești mult afară nu numai că te îmbraci mai bine dar începi și să gândești altfel, nu îți mai pasă de fraierii de acasă. Dă-i dracului pe ăștia mai înapoiați, care habar nu au cum e viața adevărată! Haideţi, vă rog, în faţă, lângă mine, insistă repatriatul.  Terminăm cu toţii mai repede partea grea dacă mă ajută puţin cineva care cunoaşte oraşul. Numai să ies… Am trecut pe locul din dreapta şoferului. Să pornim, i-am spus, nu cred că mai apare niciun călător… Nu pot să plec, mi-a răspuns, mai avem de așteptat. Ia uitaţi-vă aici, îmi arătă el un aparat complicat, asemănător unui contor Geiger-Müller, montat pe bordul maşinii. Acesta este tahograful digital şi este setat la șapte și treizeci. Dacă nu respectăm setările se arde cardul. Stric tahograful din prima zi de muncă! Ce credeţi că îmi vor spune mâine dimineaţă şefii? Chiar aşa, ce credeţi că îi vor spune, domnule, îi ţinură hangul şi ceilalţi călători. Îl vor da afară! Dumneata nu ai pic de inimă? Ce fel de om eşti? Şi unde te grăbeşti aşa, la urma-urmei? A trebuit să recunosc, în sinea mea, că aveau și ei dreptate, că argumentul lor avea sens. Unde mă grăbesc? În fond, când mergi la Tulcea nu ai motive să te grăbești, acolo e capătul drumului. Nu poți decât să speri că totul va fi bine și că, la un moment dat, mașina va opri la peronul autogării. Bătrânelul care a venit să moară acasă și s-a angajat ca șofer va aștepta să coborâm, ne va ajuta cu bagajele apoi va duce microbuzul la garaj. Poate că va muri în noaptea asta. Dacă tovarășii mei de drum nu ar fi atât de arțăgoși, atât de snobi, aș risca un pariu cu ei. Moare sau nu moare? Dar s-ar putea să nu îi intereseze. Un asemenea pariu presupune răbdare, este încărcat de suspans pe parcursul monitorizării atente a proceselor intermediare. Oamenii nu mai au timp pentru lucruri de finețe, pentru astfel de pariuri cu mize mari. Oricum, mai departe de-atât nu ai unde să mergi. Nu contează dacă mori sau trăiești. Nu știu de ce, m-am simțit, brusc, foarte trist. M-am simțit cam ca atunci când familia mea s-a mutat, din orașul frumos unde copilărisem fericit, în orașul prăfuit de la malul Dunării unde nu cunoșteam pe nimeni și unde nu mi-am făcut prieteni nici până azi. Eu în Tulcea am multe cunoștințe dar nu am prieteni, pentru că nu i-am iertat niciodată pe tulceni pentru copilăria mea întreruptă atât de brutal!

Îi privesc pe toți puțin de sus, pentru că mi se pare că îmi sunt datori cu ceva, ceea ce este, desigur, adevărat. Să își plătească, mai întâi, datoria, îmi spun eu când mă gândesc la atitudinea mea față de tulceni. Măcar, scaunul de lângă șofer era mai comod decât cele din microbuz așa că aveam și acest argument la dispoziție ca să accept solicitarea neașteptată ce mi se făcuse. Mi-am întins, mulțumit, picioarele și am început să îi studiez, peste umăr, pe călătorii din spatele meu. Am fost puțin surprins să constat că niciunul dintre ei nu era răcit sau măcar afectat cât de cât de atmosfera încărcată a orașului pe care se pregăteau să îl părăsească. Nu numai că nu își sfârcâiau nasurile, dar erau zâmbitori și comunicativi, își șopteau la ureche și gesticulau discret. Nu am văzut semne de suferință fizică sau de depresie la acești oameni, nici teama că ar fi contagioși. Apropierea dintre ei, ochi în ochi, obraz lângă obraz, mi s-a părut indecentă, provocatoare. Pupilele le străluceau, trupurile li se atingeau fără opreliști. Mi se părea că așteptarea, în loc să îi enerveze, ca pe mine, le provoca o bucurie secretă, nejustificată, absurdă. Făceau glume, își împărțeau senvișuri, arătau cu degetul afară, pe geam. O iritare puternică își făcea loc, treptat, în sufletul meu, căci nu vedeam nimic nostim sau încurajator în călătoria pe care o vom suporta împreună. Cel mai mult mă intriga la ei faptul că păreau să se fi distrat copios în București, că păreau să se fi simțit bine. Aveau ce povesti și aveau o mulțime de subiecte de amuzament, care mie îmi păreau suspecte căci, dată fiind experiența mea groaznică din ultimele zile, era imposibil sau măcar neverosimil să aibă. Am mai aşteptat câteva minute, bătând energic darabana în capacul torpedo-ului.

Pornim acum, pornim acum, mormăia din când în când șoferul, fără să ridice capul de pe volan. Probabil că, în timp ce făcea asta, o soilea ca la mama lui și vorbea în somn. Este ceva normal la o anumită vârstă. Era șapte și treizeci când m-a tras de mânecă să mă trezească și pe mine, pentru oboseal a își spusese cuvântul și, fără să-mi dau seama, mă doborâse brusc, astfel încât în ultimele minute adormisem și eu. Hai, pilotați-mă! Trebuie să plecăm, căci altfel se strică tahograful! Mai devreme plouase mărunt dar pe Splai era deja uscat, aerul se limpezise şi printre nori ieşise luna plină care lumina ca ziua. Ce altceva mai face, domnule, tahograful ăsta, am întrebat eu, după ce l-am condus cu dibăcie spre drumul care urma să ne scoată din oraș. Tahograful, îmi răspunse şoferul, are înregistrat traseul nostru. Când, ce, cum. Opririle permise, orele de odihnă şi de muncă… totul este acolo, pe card. Dacă ne abatem de la traseu, dacă facem prostii, se înregistrează de către tahograf. Dacă avem idei ciudate, sentimente greșite și gânduri urâte, se înregistrează. Organele de control şi, bineînţeles, şefii noştri verifică pe un computer dacă ne-am văzut de treabă, disciplinaţi. Al dracului! m-am mirat eu. Oraşul arăta diferit. Tineri bine-dispuşi, domni eleganți şi doamne pline de viaţă mai că nu se hârjoneau la intrările unor cluburi de noapte sau pe lângă teatre. Maşini de lux claxonau zglobiu. Oamenii se opreau peste tot, pâlcuri-pâlcuri, să comunice, să povestească, să dezbată. Nimeni nu strănuta, nu era nimeni răcit. Cuvintele șoferului îmi răsunau în urechi cu o rezonanță neașteptată.

Tahograful are grijă să ne dozeze forțele, resursele naturale de care dispunem. De fapt, spunea el, rolul acestui aparat este acela de a transforma călătoria pasagerilor într-o experiență plăcută, armonioasă și de neuitat. Aceasta trebuie să fie nici prea lungă, nici prea scurtă, nici monotonă dar nici agitată. Orele la care trebuie să ne deplasăm sunt alese cu grijă, de asemenea și locurile de popas. Succesul nostru se bazează pe tahograf. Tahograful ne face să avem gânduri pozitive și încredere în viitor. Chiar sănătatea noastră depinde de setările tahografului. Deși pare un aparat simplu și este atât de fragil, a fost construit având în vedere însemnătatea călătoriei noastre dar și complexitatea naturii umane. În timp ce șoferul vorbea, observam cum afară, despărţit doar de caroseria subţire a microbuzului, orașul Bucureşti trepida plin de viață. Mergeam încet prin aglomeraţie, aşa că puteam auzi cântece. Prin instalația de aer condiționat intrau mirosurile proaspete de după ploaie și uneori aromele picante ale unor mâncăruri deosebite de la bucătăriile restaurantelor din centru.  Încet-încet ne apropiam de Vitan Bârzești și curând aveam să intrăm pe autostradă. Oamenii s-au rărit și luminile s-au estompat. Gândurile îmi zburau la importanța tahografului digital în timp ce eram invadat de bucuria de a mă întoarce la Tulcea. Acesta era un sentiment surprinzător, nou, pe care nu îl mai încercasem cu nicio altă ocazie. De acum încolo nu voi mai pleca la drum înainte de a verifica dacă microbuzul are un tahograf și dacă este setat corespunzător.

Era limpede pentru mine că la venire tahograful fusese deranjat. Poate chiar i se arsese cardul și nu se mai putea face nimic. De aici și toate necazurile mele. Dar acum lucrurile mergeau bine cu un șofer atât de atent față de tahograf. Când am intrat pe autostradă mă durea puțin capul și aveam febră. Începuse să îmi curgă nasul dar nu îmi păsa nici cât negru sub unghie. Un tratament cu pastile și câteva injecții pot rezolva ușor asemenea boli ale sezonului ploios. Șoferul vorbea în continuare despre tehnologia modernă utilizată în transporturi, despre deplasarea noastră echilibrată și lină în căutarea fericirii. Mă bucuram pentru bătrânul de la volan și mă gândeam că în curând va muri la el acasă, în mijlocul familiei și nu ca un câine vagabond. În fond, nu asta își doresc toți românii?

 

autor Gabriel Badica 

Eminescu și noi, autor Ion Ionescu-Bucovu

Eminescu și noi

 

 

La mijloc de iarnă, Eminescu cade în sufletele noastre ca un blestem frumos. Academia Română i-a închinat în ziua lui de naștere o mare sărbătoare: Ziua culturii române. Poate vă întrebați de ce. Pentru că Eminescu e unic ca Dante, ca Shakespeare, ca Petrarca, ca Ronsard, ca Goethe sau ca Byron. Și e unicul român romantic de talia marilor romantici ca Lamartine, Vigny, Musset, Hugo, Heine, Novalis, Schiller, Byron, Leopardi, Pușkin și Lermontov.

El a despărțit apele de uscat în literatura română. De la el încoace se scrie altfel poezia. A rupt lanțul ciunismelor și pumnismelor ardelenești și a creat limba literară, altoind-o cu filonul ei cel mai sănătos, limba populară.

 S-au scris și se vor mai scrie mii de pagini despre el cât va trăi limba română. Viața lui, puțină cât a fost, a fost aruncată  pe tarabă de diferiții biografi, de la Octav Minar până la ultimul eminescolog, tălmăcind-o și răstălmăcind-o. Prinsă din vârtejul cotidianului, viața lui a căzut pradă vulgului și anecdoticului, repovestită de contemporanii lui, prieteni sau neprieteni, și reluată în biografiile succesive care mai de care mai bizare.

Eminescu în primul rând a fost și el om ca toți oamenii. A iubit și a urât. A avut și vulnerabilități. Dar a avut ceva în plus. A luat asupra lui tot blestemul nației. A simțit ca nimeni altul pulsul timpului și a arătat încotro merge lumea. El este,, descoperitorul lumii așa cum este” cu toate implicațiile acestei descoperiri. Aceasta este revelația sa și este și revelația noastră când îl citim.

Cred că Eminescu-omul, viaţa lui, e greu de descifrat după 163 de ani. Mai bine să lăsăm mărturiile contemporanilor care l-au cunoscut să vorbească. Deși mărturiile lor au pus preț mai mult pe cancanuri, scoțând în relief partea exotică a vieții lui.

El nu a apărut pe un sol arid. În familia lui era o efervescenţă culturală. Se vorbeau câteva limbi, căminarul avea o bibliotecă bogată. Şi mai presus de orice voia ca fiii lui să înveţe carte. Apoi mamă-sa iubea folclorul, le spunea basme, le cânta şi îi încânta cu snoave, proverbe şi eresuri. Şi copilul Eminescu a îndrăgit natura Ipoteştilor, pădurea, lacurile, dealurile, câmpul, ciobanii,  prisăcarii, ţapinarii.

 

Apoi la Cernăuţi a avut norocul să dea peste un om al lui Dumnezeu care i-a îndrumat primii paşi spre o lectură solidă. E vorba de Aron Pumnul, profesorul lui de limba romăna la care stătea în gazdă. Aici l-a numit şi bibliotecar peste biblioteca gimnaziştilor. Primele poezii ale înaintaşilor le-a citit şi răscitit din ,,Lepturariul” lui Pumnul şi acum se îndrăgosteşte de poezie. Boliac, Cârlova, Alexandrescu, Eliade şi mai presus de toţi, Alecsandri, sunt mentorii lui de la care va fura rime, ritmul, teme şi le înnoieşte, trecându-le prin personalitatea lui. Ca dovadă că după ce profesorul moare, Eminescu nu mai e interesat de gimnaziu şi pleacă aiurea hoinărind cu trupa de actori prin ţară.  Acum înfloreşte erosul. Era la vârsta când iubirea dă în floare. Iubirea şi aventura pun stăpânire pe el. Colindă ţara cu trupele de actori, se emancipează, discută cu artiştii, devine chiar artist în ,,Răzdvan si Vidra”, jucând rolul ciobanului.

Un rol de seamă în viaţa lui l-a jucat revista ,,Familia” a lui Iosif Vulcan. Aici publica primele poezii, fiind elogiate de ziarist. Apoi Viena, centru cultural al Imperiului Cezaro-Crăesc, îl primeşte cu braţele deschise. Acum ia contact cu filozofia timpului prin profesorii renumiţi ai Universităţii vieneze. Şi ceea ce este hotărâtor pentru el, publicarea în revista ,,Convorbiri literare” a primelor creaţii de valoare: ,,Venere şi Madonă” şi ,,Epigonii”. Iacob Negruzzi îl informează imediat pe Titu Maiorescu despre frumoasele creaţii ale necunoscutului poet.

Un capitol aparte din viaţa lui este epoca veroniană, femeia care-i captivează toate simţurile şi scrie cele mai frumoase poezii de dragoste din literatura română.

De aici încolo incepe calvarul. Venind în ţară este supus unor vicisitudini politicianiste. Mutându-se în București de la Iași, intră în vâltoarea politicianistă. Participă zilnic ca ziarist la Camere, fiind martor la toate luptele politice ale timpului. Dar ,,Timpul” devine tribuna lui de luptă împotriva tuturor nenorocirilor care cuprinseseră această ţară. Articolele lui de la ,,Timpul” încep să deranjeze atât pe ciocoii de la Junimea, regalitatea, cât și stăpânirea austro-ungară care pune pe urmele lui o sumedenie de spioni. De aceea toți care i-au lăudat poezia lui în timpul vieții, n-au zis un cuvânt despre activitatea lui jurnalistică.

Aşa zisele pete gri din viaţa lui au fost discutate şi paradiscutate.

De la ,,Mai potoliţi-l pe Eminescu!” al lui Carp, intriga nenorocită ţesută în jurul ziaristului Eminescu de slugile Imperiului Austro-Ungar, făcându-l nebun, şi până la injecţiile cu mercur care i-au distrus viaţa, Eminescu a trecut printr-un hăţiş al vieţii greu de imaginat. Să fi fost societatea ,,Carpaţi” cauza care cerea Ardealul, mobilizând mii de români? Sau fulminantele lui articole din ,,Timpul” împotriva Imperiului? Să fi acţionat unii dintre junimişti ca spioni ai imperiului? Sau Maiorescu să fi jucat un rol dublu? Pe deoparte să-l ajute pe Eminescu şi pe de altă parte sa-l incrimineze?Eu nu ştiu cum s-au suprapus nişte coincidenţe peste viaţa lui. Cum se face că pe 8 iunie 83 e luat pe sus şi băgat în ospiciu şi imediat pe ziua de 28 iunie 1883 Austro-Ungaria rupe relaţiile diplomatice cu România, Bismark ameninţă cu războiul, executând manevre militare în Transilvania iar presa maghiară ameninţă cu anexarea Valahiei. Medicul Ovidiu Vuia susţine că până în 1883 Eminescu a fost psihic normal, nu a prezentat semne de lues ereditar, în 1872 a avut o hepatită, mai târziu o enterocolită, urmată de o artrită, boli care n-au avut nicio legătură cu infecţia luetică.

Încet-încet Eminescu își dăduse seama că este părăsit de prieteni. Pe Maiorescu îl face smintit ( vezi celebra Ex. Min. Tit. Maiorescu), junimiștii îl ocolesc, Slavici se depărtează și el sub diferite pretexte, doctorul Bardeleban, medicul curant al regelui și soțul lui Mite, ducea vești despre el nu tocmai potrivite reginei. De aici și furia lui Eminescu pentru rege. Semnalul este dat de celebra ,,Mai potoliți-l pe Eminescu!” a lui Carp. Trebuia cu tot dinadinsul înlăturat de la ziarul care devenise un potențial pericol. Și așa-zisa nebunie a lui a căzut ca o mană cerească .

După 1883 viaţa lui pendulează între reverie şi durere.

Între 1883 și 1889 biografii lui scot în evidență mai mult latura lui ,,bolnavă”.Dacă ne-am apleca cu mai multă atenție asupra acestei perioade am constata că Eminescu a avut mai multe clipe de luciditate decât de reverie. Cum se face că dus la Viena cu escortă polițienească la sanatoriul Oberdobling, fără nici un tratament, în câteva zise își revine și vorbește cu doctorii filozofie, despre vechimea limbii noastre, recită versuri, de asemenea este invitat la masă, purtându-se ca un om normal. Același lucru putem spune despre el și când este internat la Odesa. Aici se comportă normal, scrie scrisori în țară, vorbește cu doctorii, este invitat la masă etc. El a continuat să  scrie și poezie. Dar n-a mai avut lădoaiele lui să-și păstreze ciornele, sau caietele lui, hârtia scrisă, mototolită, fie s-a pierdut, fie a fost aruncată la gunoi. Dar când vine în țară și i se administrează injecțiile cu mercur, cade în reverie, îmbolnăvindu-se mai rău. Sau acele tratamente empirice cu apă și funii ude, ca pe timpul evului mediu. Și mai rău, cum îl bagi între niște nebuni clinici, unde este lovit de alt nebun, Petre Poenaru, cu o piatră zvârlită în cap. Vă închipuiți ce calvar?

Mai degrabă Eminescu a suferit o mare depresie sufletească, văzându-se înlăturat de la Timpul, ziarul lui de suflet, unde și-a pus în joc toată pasiunea lui jurnalistică. Văzându-se fără un venit care să-i asigure un trai normal, Eminescu, s-a înstrăinat, a căzut într-o apatie iremediabilă. La toate acestea s-a adăugat și refuzul lui Maiorescu de a-i încuviința căsătoria cu Veronica Micle. Dacă această căsătorie avea loc, poate soarta lui era alta.

 

Eminescu este şi rămâne zeul tutelar al românilor.

Asemenea Luceafărului, el a apărut pe bolta literelor româneşti la o răscruce de drumuri şi de timpuri. Totul se rezumă la cuvântul modernizare. Modernizarea limbii, ieşirea ei din ciunismul şi pumnismul timpului, aplecare spre producţiile populare, spre limba poporului care se articulează cu limba literară. Vine apoi Junimea care ridică limba din marasmul producţiilor de duzină şi-i scoate la iveală pe Slavici, Caragiale, Eminescu şi Creangă. Nu întâmplător unul e romancier, altul dramaturg, altul poet şi ultimul povestitor. Patru genuri în care literatura română excelează.

Complexitatea proteică în opera lui Eminescu te întâmpină pretutindeni. El caută mereu ,, cuvântul ce exprimă adevărul” într-o fugă melodică fără precedent. Ridică erosului cele mai frumoase versuri din literatura română. Eminescu descopere lumea așa cum este, aceasta este revelația noastră când îi citim opera. Fenomenul Eminescu a fost unic, de la el încoace poezia se scrie altfel. Ba chiar putem să spunem că adevărata poezie începe cu Eminescu.

 

autor Ion Ionescu-Bucovu, moderator Eminescu/Folclor

grafica penita   Constanta Abalasei -Donosa

Punctul negru – Le point noir / Îmbrățișează-mă, stăpână – Maîtresse, embrasse-moi

Gerard de Nerval (1808 – 1855): Punctul negru – Le point noir

 

Oricine-și mai îndreaptă privirea către soare

E-ncredințat că vede, zburând cu-nverșunare

În jurul său, în aer, o pată cam lividă.

Astfel, când încă tânăr și mult mai îndrăzneț,

Privirea mi-am fixat-o pe glorii fără preț,

Doar punctu-acela negru mi-a prins privirea- avidă.

De-atunci, băgat în toate, semnu-acel de doliu

Îl văd de parcă ochii mi-s prinși sub un lințoliu.

Păi cum ? Mereu zăbranic ce-ascunde fericirea,

Să văd pata cea neagră cum rupe lumea-n două,

Ferice-neferice! Doar vulturii – vai nouă –

Contemplă fără teamă, spre soare, nemurirea!

 

Trad. Andrei A. RADU, ian. 2012.

 

 

 

Pierre de Ronsard (1523 – 1585) : Îmbrățișează-mă, stăpână – Maîtresse, embrasse-moi

 

Îmbrățișează-mă, sărută-mă, strânge-mă, stăpână

Și viața-mi încălzește cu blânda ta suflare,

Cu sărutări adaos, petale ca-ntr-o floare

Ce-amorul, fără număr, le ține într-o mână

Căci altă lege n-are , când poate să rămână

Cu sărutări, o mie, sau palida uitare

Pe care Pluton însuși o seacă de culoare,

De i-ar fi chiar soție sau doar amică bună.

Cu-a gurii tale roză apasă-mă pe suflet

Și stinge-mi dorul aprig, sătul de-atâta umblet,

Cuvinte ciopârțite șoptește-mi, muribundă,

Iubirea ce ne-nvie, pe mine și pe tine

Cum vezi, acum nici moartea nu poate s-o ascundă

Că de ni-i scurtă noaptea, ziua ne-o  fi mai bine.

 

Trad. Andrei A. RADU, ianuarie 2012.

Ametist lucid declamând, autor Ion Untaru

Ametist lucid declamând

Au murit caii, nechează călării
Fiori de mătase trec prin şira spinării
Se revarsă luna noaptea peste urbe
Stautile plâng pe străzile curbe
Pe care se plimbă uşor resemnate
Figurile triste cu şeile în spate
Privind melancolic spre ţărmul mării
Cu faţa prelungă ca semnu-ntrebării
De-a lungul plajei luminate şi lise
Suspină pierdute şi moartele vise
De unde cu zorii răsună duios
Un cânt de sirenă nespus de frumos

 

autor Ion Untaru

Mereu mă întreb, autor Cristian Melesteu

Mereu mă întreb

Mereu mă întreb ce s-ar întâmpla,
dacă fericirea ar fi o pasăre.
Ne-am cumpăra toţi
costume de vânători,
câini dresaţi,
puşti,
arcuri,
praştii?

Am ieşi toţi pe străzi la vânătoare,
am împuşca elegant o fericire,
de la balcon, în timp ce
ne bem tacticos cafeaua?

Dar noi, miopii,
ce ne-am face, Doamne?

 

autor Cristian Melesteu

Liturghia, autor Gelu Pescaru

Moş Constantin se sculă de dimineaţă, trase briciul pe bucata de piele de toval, întinsă pe un suport din lemn, se săpuni bine cu pămătuful şi începu să-şi dea jos barba crescută peste săptămână. Lampa cu petrol nu-i făcea lumină suficientă, aşa că ieşi în bătătură, îşi agăţă ciobul de oglindă de un cui bătut direct în trunchiul salcâmului crescut falnic în faţa casei. De el se sprijinea şi plita oarbă, zidită din spărturi de olană, lipite cu pământ galben amestecat cu balegă de cal. Acolo pregătea tuşa Floarea mâncarea, de cum se topea ultima zăpadă la începutul primăverii şi până cădea alta la sfârşit de toamnă târzie. Foloseau drept combustibil ogrinji[1] de porumb, ori tizic[2] sau crengile uscate de viţă de vie.

Moş Constantin era nelipsit în fiecare duminică de la liturghia ţinută de părintele Plutaşu în biserica din comună. Preotul dacă nu l-ar fi văzut în biserică, a doua zi precis l-ar fi certat. Era un participant important în corul bisericii. Mai îndeplinea şi funcţia de epitrop al bisericii. El ţinea toată contabilitatea donaţiilor din partea enoriaşilor. Părintele Plutaşu dorea să refacă picturile locaşului de cult.

După ce termină cu bărbieritul, intră în camera „curată de la stradă” cum îi spuneau ei, deoarece acolo nu dormea nimeni, doar îşi ţineau lucrurile mai bune. Deschise lada de zestre a Floarei, soţia sa, pe care o primise de la părinţi la măritiş ca dotă şi îşi alese costumul negru din dimie[3] ţesută de ea la război. Lâna pentru stofă, o luau de la oile proprii. Cumpărau doar aţa din bumbac pentru urzeală.

Moş Constantin venise în Dobrogea de prin zona Sibiului, odată cu transhumanţa. Aici soseau nu numai mărgineni sau ţuţuieni cum li se mai spuneau mocanilor din zona Sibiului, ci şi mocani de prin partea Braşovului, din zona Săcele sau din Ţara Bârsei.

Cum terminau de tuns oile, pe la sfârşitul lunii august, începeau să coboare cu turmele de pe păşunile montane, spre Lunca Dunării sau spre Dobrogea, pentru iernat, trecând Dunărea pe la Vadul Oii în apropiere de Hârşova, prin Vadul Cailor la Călăraşi, la Brăila pe la Ghecet, sau la Gura Ialomiţei pe la Piua Petrii. În urma turmelor de oi, în căruţele cu coviltir, îi însoţeau adeseori soţiile şi copii, care întregeau familia peste iarnă, până la reîntoarcerea pe pământurile natale de la munte.

Dobrogea în ciuda faptului că de-a lungul secolelor a fost călcată de mai multe popoare migratoare, sau că s-a aflat sub ocupaţie otomană, şi-a păstrat caracterul naţional, limba şi preocupările care erau în general aceleaşi ca şi a populaţiei de dincolo de Dunăre şi anume: păstoritul, cultivarea viţei de vie, agricultura, apicultura, sau pescuitul prin bălţile, lacurile ori apele Dunării. Aici întâlneai întinderi mari de câmpii mănoase, codrii deşi, apă pentru adăparea animalelor, o climă mai blândă şi taxe mai mici decât în Transilvania.

Fenomenul transhumanţei se perpetuase de-a lungul secolelor în viaţa păstorilor, indiferent de împrejurările vremurilor, fie ele războaie, fie schimbări de dominaţie a zonei Dobrogei. Păstoritul era una dintre preocupările principale a muntenilor, alături de apicultura, datorită faptului că agricultura nu se putea dezvolta din lipsă de suficiente suprafeţe arabile de pământ. Prin venirea oierilor din Ţara Românească pe pământul Dobrogei, sau consolidat relaţiile dintre români, datinile şi legăturile economice cu restul ţării, indiferent sub ce ocupaţie s-ar fi aflat.

Odată cu înscăunarea pe tronul României a regelui Carol I şi decretarea a legii agrare din 1882, o parte dintre mocanii veniţi în transhumanţă nu s-au mai întors cu oile la munte, stabilindu-se definitiv în Dobrogea. Printre ei s-a numărat şi Constantin cu tânăra sa soţie Floarea, pe atunci un păstor ţuţuian, venit cu turma sa de oi la iernat.

Odată stabilit în comuna Pecineaga[4], moş Constantin şi-a înstrăinat o parte dintre mioare şi cu banii câştigaţi şi-a ridicat o casă pe cei patru mii de metri pătraţi ce i s-au acordat de către administraţia locală, în afara celor douăzeci şi cinci de hectare de pământ arabil extravilan cum se spune mai curând. Avea acum acareturile sale, o gospodărie înfloritoare în mijlocul comunei şi cinci copii, patru băieţi şi o fată: Păun, Dragu, Dumitru, Stoica şi Neaga.

Palmele bătrânului erau bătătorite ca pământul din faţa casei, de cât a strâns coarnele plugului, sau coada sapei, la arat sau la prăşitul culturilor agricole. Când a hotărât să rămână definitiv pe pământ dobrogean, a înţeles că trebuie să-şi schimbe preocupările. Nu mai hălăduia cu turma sa printre dealurile şi văile din Dobrogea sau printre munţii din Mărginime, ci trebuia  să-şi cultive pământul primit în posesie. Interesul administraţie locale era să se dezvolte agricultura şi în această parte a ţării, să dispară ca pe timpul domniei otomane, a stării de pământ bun pentru păscutul turmelor de oi sau a cirezilor de vite, ale mocanilor veniţi în transhumanţă, de aceea i-a împroprietărit cu pământ pe băjenari. Mai târziu, la al doilea val de migraţie, noii veniţi vor fi catalogaţi drept colonişti şi aşa se va numi şi cartierul unde aceştia îşi vor ridica locuinţele.

Astăzi era sărbătoare şi moş Constantin dorea să meargă la biserică să asculte liturghia preotului Plutaşu, un preot bătrân, cu o barbă albă ca şi părul ce-i răsărea pe sub potcap sau culion cum se mai numeşte acoperământul de pe capul preoţilor. Moş Constantin trăia cu frica lui Dumnezeu, fiind o fire evlavioasă de felul său, stare de spirit moştenită din moşi-strămoşi.

Moşul, se îmbrăcă cu cele mai bune haine ale sale şi încălţat în nişte botine luate de la un negustor grec, care hălăduia din sat în sat să facă trocul cu ţăranii, dându-le cele necesare traiului ce lipseau din „prăvălia” sătească, contra produse agricole, merse în grădiniţa din faţa casei de unde rupse câteva tufănele şi cu buchetul de flori în mână, plecă voios spre biserică, la întâlnirea sa sufletească cu Dumnezeu. Locaşul sfânt nu era aşa departe de casa lui, doar la trei – patru sute de metri depărtare.

Când a ajuns, biserica era plină. Slujba începuse. Era mare sărbătoare, Sfântul Dumitru, praznicul când ciobanii returnau proprietarilor oile avute în grijă din primăvară, şi îşi primeau restul de simbrie. După ieşirea de la liturghie, fiecare proprietar merge în prund să-şi aleagă oile proprii, care purtau un semn distinct al stăpânului, ori prin încrustarea unei urechi, ori prin vopsirea pe spinare cu o anumită culoare după cum avea fiecare.

Moşul toată săptămâna s-a preocupat de repararea porţilor de la saivan şi pregătirea spaţiului pentru iernatul mioarelor. Paiele erau stivuite şi aşteptau să fie puse în iesle, cele de ovăz şi de orz pentru hrană, cele de grâu pentru aşternut. De asemeni şi tulpinile de porumb după recoltarea ştiuleţilor erau în căpiţe. Sare în bolovani cumpărase de la magazin. Acum putea să vină iarna, avea cu ce-şi hrăni cele treizeci de oi. Cu atât mai rămăsese. Restul le-a vândut să-şi ridice casa şi să-şi cumpere o vacă pentru lapte la copii şi cai pentru munca câmpului şi pentru deplasare.

Multe lucruri sunt necesare în gospodăria unui ţăran când îşi schimbă profesia de păstor în cea de agricultor. Pentru toate trebuiau bani. Dorea să fie independent din acest punct de vedere. Nu trebuia decât pentru lucruri mai mari să meargă să se împrumute la vecini sau la cei mai avuţi şi cu mai multă experienţă în agricultură.

Moş Constantin avea o mustaţă stufoasă pe care îi plăcea să şi-o răsucească de parcă dorea să străpungă cerul cu vârfurile sale. Era un bărbat înalt, cu o faţă roşcovană. Şi la cei şaizeci şi cinci de ani trecuţi ai săi, tot se mai simţea în trupul său vigoarea mocanului falnic. Era mândru că-i mocan, om al muntelui, rătăcit de nevoie în câmpia dobrogeană. Se vedea hărnicia ţuţuianului prin casa ridicată cu mâinile sale, învăţate mai mult să strângă ugerul oii între degete, să-l facă să ţâşnească laptele în spumă, decât coarnele plugului, dar ce nu face omul pentru familie în viaţa lui? Le învaţă pe toate de nevoie.

Ajuns lângă strana sa, se alătură corului bărbătesc al bisericii. Avea o voce frumoasă moşul, de aceea nu-i plăcea bătrânului preot ca el să lipsească de la slujbă. De partea cealaltă erau femeile care cântau în cor. Era o muzică divină în biserică în timpul slujbelor. Nişte simpli ţărani dădea măreţie prin glasul lor celor sfinte, înălţând imnuri de slavă Creatorului. Era o încântare să-i asculţi. Preotul Plutaşu se mândrea nevoie mare cu un asemenea cor. Se dusese vestea chiar şi la mai marii bisericii ortodoxe din Constanţa şi de aceea la acest praznic al Sfântului Dumitru sosise un înalt prelat, să se convingă de un asemenea cor şi să dea prin prezenţa sa o mai înaltă preţuire slujbei.

La sfârşitul liturghiei, moş Constantin s-a dus direct acasă să se schimbe de ţinuta de sărbătoare, şi-a încălţat din nou opincile din piele argăsită de bou, hainele de lucru şi porni spre prundul vacilor, unde se împărţeau oile. Nu dorea să-şi murdărească costumul de mers la biserică. Cu banii necesari în buzunar şi cu o sticlă cu vin la el, să-l cinstească pe cioban, se alătură celorlalţi săteni ce se îndreptau spre prund.

Lume multă ca şi mioarele grase şi frumoase. Fiecare sătean aştepta la rând să-şi aleagă oile din cârd. Venindu-i rândul şi lui moş Constantin, acesta constată că-i lipseşte o mioară. Luându-l la întrebări pe cioban despre oaia lipsă, acesta dădea din colţ în colţ că ar trebui să fie, însă oaia nu era nicăieri. La urmă recunoscu că la un moment dat când s-au întâlnit două turme, s-ar fi putut să se amestece mioara în turma celuilalt cioban. Moş Constantin era hotărât să-şi recapete mioara, aşa că nu-i mai dădu ciobanului simbria necesară până nu-i aduce oaia. Ciobanului nu prea i-a plăcut acest lucru, dar nu avu ce să facă, ştiindu-l cât este de hotărât şi-i promise că va căuta să-i aducă acasă oaia rătăcită. Propunerea lui de a i se opri valoarea ei din simbrie, nu fu pe placul moşului. El îşi iubea mioarele şi nu dorea să se despartă de niciuna, mai ales că aştepta ca în primăvară să-i aducă şi mieluţi frumoşi care să-i sporească turma.

Ajuns acasă cu mioarele, le închise în saivan unde aveau umplută ieslea cu fânul cosit de pe loturile sale, sau de prin zonele necultivate, unde creştea într-o floră spontană sălbatică. Oile zbierau în ţarc, neobişnuite să fie închise într-un spaţiu aşa de mic. Se obişnuise să trăiască într-o turmă mare, nu câteva ca acum.

Moş Constantin dorea ca odată aduse oile acasă, să dea o petrecere, mai ales că avea şi un băiet cu numele de Dumitru, aşa că îl invită şi pe preotul Plutaşu să-l onoreze cu prezenţa familiei sale la această aniversare.

Aşeză sub salcâmul falnic din faţa casei o masă din blăni de brad, peste care aşternu o faţă de masă ţesută la război de tuşa Floarea, apoi ataşă două canapele făcute din dulapi din lemn de salcâm. Tuşa Floarea aduse o pâine cât roata carului, coaptă pe vatră în cuptorul de alături, farfurii din lut ars smălţuit, pline cu caş şi brânză proaspătă, ceapă şi ce era mai important, o oală mare din argilă arsă, frumos colorată cu motive florale, plină cu zamă de cocoş. Era o ciorbă fierbinte, deasupra căruia pluteau steluţe de grăsime ce-i dădea o aroma şi un gust deosebit. Restul de carne o făcuse friptură la care adăugase nişte cartofi pregătiţi în acelaşi cuptor, odată cu pâinea. Gătea bine tuşa Floarea. Ştia ea reţetele folosite de muntence, dar învăţase şi altele de la localnice, cu un gust oriental.

Moş Constantin coborî în beciul construit lângă casă şi aduse o sticlă cu ţuică de tescovină de anul trecut şi o oală cu tulburel rozaliu de anul acesta. Făcea vin bun moş Constantin.

Începu să-i sosească oaspeţii care din politeţe mai întâi treceau să-i vadă mioarele. Doar era răvăşitul oilor cum se numea această zi prin părţile lui de baştină.

– Bună ziua Floareo şi Constantine, spuse părintele Plutaşu când intră pe poartă.

– Sărut mâna părinte. Bine aţi venit la noi. Poftiţi, luaţi loc la masa de sub salcâm.

– Lasă Floareo că de stat am să tot stau. Stai să vină şi coana preoteasă. I-am trimis vorbă să vină şi ea.

– Foarte bine părinte. Chiar, nu am mai stat de vorbă de ceva vreme cu coana preoteasă.

Părintele ca şi ceilalţi invitaţi trecu pe la ţarcul oilor şi binecuvântă animalele, să fie sănătoase, să facă miei frumoşi şi să dea mult lapte. Le stropi cu busuiocul înmuiat în aghiazma adusă de tuşa Floarea şi apoi după ce binecuvântă întreaga gospodărie, ca şi pe cei prezenţi, se aşeză la masă obosit de atâta stat în picioare în timpul slujbei din biserică.

Sosise între timp şi coana preoteasă, aşa că se putea începe petrecerea. Cel sărbătorit alături de oile din ţarc, era cel de al treilea copil al lui Moş Constantin. Era înclinat mai mult spre meserie. Nu-i plăcea nici oieritul şi nici agricultura. Îi plăcea fierăria, de aceea l-au dat ca ucenic la un localnic, să înveţe meseria de fierar. Era mult de lucru într-o comună aşa mare ca Pecineaga, unde trăiau vreo patru mii de suflete. Coana preoteasă era învăţătoare. Toţi copii lui moş Constantin şi a tuşei Floarea i-au fost elevi. Ce-i mai urechea când veneau cu lecţiile neînvăţate! Câte înjurături de bisaltir sau de ceara mă-si mai primeau ei când venea coana preoteasă şi se plângea că iar au venit nepregătiţi la şcoală. De multe ori nu erau copiii vinovaţi, ci moş Constantin care îi lua cu el la munca câmpului, ori să ţină caii de dârlogi la arat sau la prăşitoare, ori cine mai ştie ce alte treburi puteau să facă şi un copil mai răsărit ca vârstă, însă necopt pentru muncile mai serioase ale câmpului.

Seara de sfârşit de octombrie se lăsă peste satul dobrogean, aşa că şi mesenii lui moş Constantin şi tuşa Floarea începură să părăsească bătătura, îndreptându-se spre căşile lor, ca tot omul. A doua zi nu mai era sărbătoare şi la ţară timpul nu te lasă să leneveşti în pat. Zilnic găseşti câte ceva de făcut.

Tuşa Floarea strânse totul de pe masa pe care moş Constantin o duse împreună cu canapelele în chiler[5] şi se adunară cu toţii în odăi, sub lumina chioară a lămpilor care mai mereu afumau sticla. Se duseră la culcare, că a doua zi trebuia să o ia de la capăt. Unii cu munca prin gospodărie, sau cu aratul pământului şi pregătirea ogorului pentru semănat, alţi cu şcoala. Trebuia semănat grâul de toamnă. Şi aşa i se părea moşului că a cam întârziat cu aceasta. Intrară cu toţii obosiţi sub ţoalele de pe paturi şi adormiră fiecare cu gândul la alte preocupări ce le avea de îndeplinit a doua zi. Se dăruiră cu plăcere somnului dulce şi odihnitor, în aerul curat al câmpiei dobrogene, scăldată de lumina încă dogoritoare a soarelui de sfârşit de octombrie.

Mangalia 14 oct. 2012

---

[1] Tulpină de porumb uscat fără de frunze. Reg. NA

[2] Material combustibil obţinut prin fermentarea gunoiului de grajd presat şi uscat la soare, pentru evaporarea lichidelor din el. Reg. NA

[3] stofă ţesută la război folosind lână de oaie şi urzeală din aţă de bumbac. Aceasta se prelucrează prin impregnarea într-o soluţie chimica şi

prin vopsire de către persoane specializate. Reg. NA

 

[4] Se dăduse numele comunei după cel al pecinegilor, popor migrator ce a poposit şi pe pământul dobrogean de-a lungul istoriei. N.A.

[5] Magazie de obicei lipita de corpul principalal casei, unde sunt ţinute produsele agricole şi unele articole agricole. NA

 

autor  Gelu Pescaru

Fata din jurul cuvintelor , autor Aurelia-Georgeta Paunescu

Fata din jurul cuvintelor

 

Mi-e sete și e atâta noapte în capul meu

Că pot scrie până când tabla lumânării de lângă pat se stinge și ea.

Azi vom vorbi despre ce am făcut bine și ce nu,

ce însemn eu pentru cuvintele mele,

câte desene mi-au umplut pereții și va urma…

Mergând pe scări,

mi-au crescut aripi scunde,

iată o idee

purtând papuci de casă portocalii,

un bun venit înghițit în cheie.

Camera e mereu goală,

cu excepția clipelor în care îmi sunt o companie plăcută.

Tot ce făceam se vede de-a binelea acum

Și să nu uităm de câte ori am fost pentru mine

o pereche remarcabilă,

aveam saci de oameni ce se înhesuiau în spatele meu,

am ales cu umbra .

Lui i-am spus că tot ce vreau e să nu mai stau,

că nu cred, că viața e o barcă fără vâsle,

că n-am răbdare.

Fata din jurul cuvintelor joacă teatru cu nostalgie,

crezând că ratează aplauzele dacă închide cortina

înainte de fluierul final.

 

autor  Aurelia-Georgeta Paunescu

II Escape from SoPo (South of Power), autor Valery Oisteanu

II Escape from SoPo (South of Power)

by Valery Oisteanu

 

The wrath of Sandy in the City of Candles.

Notes on solitary confinement during the deluge

 

Shortly after 8.30 p.m. on Monday, Oct. 29, 2012, I was on the phone with my Uncle Morris in Princeton, N.J.; he was just telling me how he had lost all power to Superstorm Sandy, when I heard an explosion. My first thought was that it was the 14th Street Con Ed substation, not far from my home. A second later I also lost power – the TV, the desktop computer, the lights, all went off.

 

I said a quick goodbye, hung up with Mo and looked out in the hall, where the emergency lights came on. A neighbor came out and informed me that most of the emergency lights in the stairwells were not working: „It’s pitch-dark there,” he said. I found my flashlight and, thanks to old batteries, it was flickering at best. I looked out the window, but it was all empty darkness, streetlights off, the streets deserted. In the blind labyrinth of Gotham, ghosts and spirits ruled Lower Manhattan.

 

Somewhere in the distance the Empire State Building remained a beacon, it’s crown lit up as usual. But here, in the East Village, on Second Avenue across from St. Marks Church, everything came to a standstill for 96 hours. I felt trapped inside this East Berlin of Manhattan, in SoPo, short for South of Power, south of 34th street. As I watch the street, occasional first responders, a few taxis and bicycles float by in the dark, the absence of traffic lights leaving every corner a no-man’s zone.

 

In the distance I saw a figure decked out with flashing psychedelic colors, reminiscent of Burning Man in the Nevada dessert, and I wasn’t sure if it was a biker with restlessness of the “burners or running freak preparing for Halloween”. WHAT?

Suddenly SoPo had become the latest ghetto: no heat, no power, no phones, no Internet, no busses, no subway, no taxis.

 

I was alone in my apartment; my wife had driven out of Manhattan on Sunday, just ahead of the super Frankenstorm, and managed to get to Riverdale in the Bronx, where her 94-year-old mother lives in an assisted-living home. My mother-in-law had been left alone as her usual aides couldn’t get to her due to a sudden lack of transportation.

 

There was no way to escape from New York; the tunnels were closed, so were the bridges. I was cut off from the mainland unless I could find my bike in the dark basement, ride in the storm to the East River, dodging a cascade of falling trees everywhere, slip into an inflatable kayak or rowboat and go paddling into the hurricane, still raging like a tsunami, until I could reach the Queens or Brooklyn shore. But that likely would not work, and in the meantime, seawater was rising on both sides of the Manhattan.

 

Floodwater came rushing through Alphabet City, taking parked cars and pianos alike with powerful waves, trashing them like cardboard boxes and floating t hem down the street. Several blocks away there was so much water, sharks were observed on Ave. D. Water snaked through the East Village streets and poured into basement apartments on Ave. D, C and B in turn. Some people reported flooded basements in Ave. A and even First Ave. IN all, the East River would wind up surging over its banks by 14.9 to 17 feet.

 

I still had cooking gas that first night and I was able to warm the apartment with hot water boiling on the stove, just like I did in Bucharest, Romania, during harsh winters spent under Communist rule. On the advice of a friend from Hawaii, I filled my bathtub with several pots with filtered water, as well.

 

Equipped with water, bags of cat food and a not-so-trusty flashlight, I went up the staircase in pitch darkness, to check on my neighbors and their pets. First door to the left, I knocked and got no answer. I had the keys to the apartment and let myself in, shut the windows. Other neighbors down the hall had evacuated ahead of the storm, and I went in to close their windows as well.

 

This was the third blackout in Loisaida I experienced since I began living here in the early 1970s, but this time it was totally different. It was scary, and residents could do nothing but wait for the storm to leave town. Maybe the world would end as the Mayans had predicted, though their target date had been Dec. 21, a day when all of the planes would be perfectly aligned.

 

The night proved an ordeal. I rigged an old transistor radio with batteries taken from my wa-wa pedal and fell asleep listening to horrible news of flooded streets and inundated tunnels. The darkness bred thoughts of an existential nature, and to become lyrical at the height of despair seemed to me a survivalist purification and salvation.

 

Next morning, the sky above was full with black clouds getting ready to loose still more water upon the city at any time. I could see small tribes of Power Zombies in the street searching for power strips, extension cords, generators, any place where they could charge their smart phones, iPads, laptops…

 

Some older women were seen to be lugging jugs of tap water from a bar on the Bowery and up 19 floors to flush their toilets. The Korean restaurant on E. 10th Street gave out for free noodles and miso soups. An Indian grocery opened to candlelight, ”Cash Only” signs, and a line around the corner of somber, non-talkative people. I was wearing a cap with inscription „Zoo-York,” the name of a defunct fashion line.

 

A Korean grocery store suddenly jacked up the price for a gallon of water from $2.50 to $10. I found an open restaurant lit with candles at the bar and ask them for tap water to fill my gallon plastic bottles; blessedly, they did. At this point many stores were giving food away; I obtained two packs of tofu and some goat’s milk. A bicycle man standing by the exit said to me, „That’s all?” and I nodded yes, saying, ”I hope it’s not for long!”

 

Back to creativity as a temporary relief from thoughts of death and destruction, I fixed a landline and talk to various neighbors and friends. Sometimes I established contact with poet/artist acquaintances the old-fashioned way, by shouting down to the street until they heard and came to my window, out of which I’d throw a key to the downstairs door.

 

Meanwhile, the local fire stations had generators, and some allowed people to charge their phones and other electronic gadgets. Help stations popped up in churches and synagogues, 36 hours into the storm, and still no juice, no heat.

 

I went out and decided to walk north passed the new Berlin Wall on 34th Street to see if the Morgan Library and its show on Michelangelo’s drawings was open; but that attempt failed at 23rd Street. There I was, so close to artistic civilization, when I suddenly was diverted by hunger and an open Chinese restaurant that served hot food by candlelight. After a delicious meal, I felt tired and turned back to return to SoPo.

 

My next sojourn outside the No Light Zone took place 49 hours into the disaster, when I found out my cell phone would likely work better above the 34th Street demarcation line. There I found long lines of people in front of the fast dwindling examples of public phones, trying to contact friends and family. The scene reminded me of The Matrix, where people were teleported to 42nd Street by dialing a code.

 

As darkness once again approached I found myself back in the SoPo ghetto. By 4 p.m. all was grey fading to black. I found a small restaurant, where by weak candlelight I attempted to make my way to the men’s room. I stumbled along groping for the walls and felt a handle, which I pushed open to find myself in a long dark tunnel, where followed a chaotic succession of sordid galleries, a cluster of small rooms, a series of cellars branding into and from other cellars, all with a subterranean draft smelling faintly like the alcohol from 1920s bootleggers.

 

Finally I came upon a wall with steps carved into it, which I scaled feeling clumsy and fatigued. As I rose I began to glimpse neon lights, and climbing out of a vent I was blinded by big electrified advertisement letters. I became angry – wasn’t this an abuse of precious power when almost a third of the Island of Lights was in darkness? People here were super busy shopping and merrily drinking as if nothing had happened. How come no one offered us a spare generator or some help with water or hot food like for the refugees of a hurricane in Sri Lanka? Every bloody building seemed to have industrial generators, except in SoPo. How many older residents were left with no water, no supervision, no help, no lights, no food deliveries, no way to leave their apartments, no oxygen…

 

My phone rang, and I felt instant relief. My wife was driving home from Riverdale with a car full of food and groceries, a tank full of gas, and cash – the ATMs in the East Village had stopped working in the storm. I could foresee an end to scrounging for free dry ice or ice bags, the two of us cooking by candlelight, drinking and listening to bad news over the radio…more than 100 people dead due to the storm.

 

But still we prayed for electricity to come back, as if electrical power was some ancient god or ultimate authority like in the movie Brazil. We didn’t know it, but in another 48 hours the deluge would come to an end, and the moment the lights came on, we instantly forgot the darkness and its impact, the flickering lights and scratchy radio. The juice was on, and it was quickly back online with our iPads, back to CNN, back on track to catch up with wired reality, with both the extension-cord and wireless communities, with my more thn 5000 facebook friends.

 

SoPo was quickly decommissioned and went out with the darkness.

 

autor   Valery Oisteanu

 

 

 

 

 

 

 

 

 

II. Evadare din SuIn (Sudul Întunecat)[1]

 

Mânia lui Sandy în Oraşul Lumânărilor

Gânduri despre captivitatea solitară din timpul potopului

 

Puţin după ora 20.30 în ziua de luni, 29 octombrie 2012 vorbeam la telefon cu unchiul Morris din Princeton, New Jersey; tocmai îmi spunea cum, din cauza cumplitului uragan Sandy, rămăsese fără curent, când am auzit explozia. Primul meu gând a fost că era vorba despre transformatorul[2] Con Ed(ison) de pe strada 14, nu departe de casa mea. O clipă mai târziu am rămas şi eu fără curent – televizorul, computerul de pe birou, luminile, toate s-au stins.

 

Mi-am luat repede rămas bun de la Mo, am închis telefonul şi m-am uitat pe hol, unde se aprinseseră luminile de siguranţă. Un vecin a venit şi mi-a spus că majoritatea luminilor de siguranţă de pe scară nu funcţionau: „E întuneric beznă pe aici”, a zis el. Am găsit o lanternă dar, cum bateriile erau vechi, abia dacă pâlpâia. M-am uitat pe fereastră dar totul era pustiu, cufundat în întuneric – şi nici ţipenie de om pe strada neluminată. În labirintul orb demn de un Gotham[3], stafii şi spirite rele puseseră stăpânire pe tot sudul Manhattanului.

 

Undeva, departe, Empire State Building părea un far, cu coroana sa luminată ca de obicei. Dar aici, în East Village, totul a rămas nemişcat timp de 96 de ore. Mă simţeam prizonier în acest Berlin de est din Manhattan, în SuIn, prescurtare de la Sudul Întunecat, la sud de strada 34. Pe când priveam spre stradă şi-au făcut apariţia primii oameni îngrijoraţi, câteva taxiuri şi biciclete pluteau în întuneric, în timp ce semafoarele inerte făceau din orice colţ de stradă o zonă a nimănui.

 

În depărtare am zărit o siluetă împodobită în culori vii, psihedelice, amintind de Omul în Flăcări din deşertul Nevada, iar eu nu eram sigur dacă era doar un biciclist grăbit sau unul care se pregătea pentru „nebunia artificiilor de Halloween.” CUUUM?

Dintr-o dată, SuIn se transformase în ultimul ghettou: fără lumină, fără curent, fără telefoane, fără Internet, fără autobuze, metrou, taxiuri.

 

Eram singur acasă; soţia mea plecase din Manhattan de sâmbătă, cu maşina, înainte ca acest Frankenstein al uraganelor să se dezlănţuie şi reuşise să ajungă la Riverdale, în Bronx, la căminul spital unde stă mama ei în vârstă de 94 de ani. Soacra mea rămăsese singură, căci cele care o ajutau de obicei nu reuşiseră să ajungă la ea, din cauza lipsei neprevăzute a unui mijloc de transport.

 

Nici o şansă să evadezi din New York; pasajele erau închise, la fel şi podurile. Eram rupt de lume şi singura şansă ar fi fost să-mi găsesc bicicleta în subsolul cufundat în întuneric, să gonesc prin furtună spre East River croindu-mi drumul printre trunchiurile arborilor ce cădeau peste tot, să mă strecor într-o barcă pneumatică sau într-un caiac şi să vâslesc înspre uraganul care furios ce ridica apele asemenea unui tsunami, pentru ca, în sfârşit, să ajung la mal, în Queens sau Brooklyn. Dar aproape sigur că nu ar fi mers şi, între timp, apele oceanului se ridicau de o parte şi de alta a Manhattanului.

 

Apele revărsate ale fluviului inundau Alphabet City, luând cu ele, pe valurile furioase, maşini parcate sau piane, la grămadă şi strivindu-le, apoi, ca pe nişte cutii de carton pe care le purtau de-a lungul străzii. La câteva străzi mai departe apa crescuse atât de mult încât unii aau zîrit chiar şi rechini, pe bulevardul D. Apa se insinua pe străzile din East Village şi inunda apartamentele de la subsol, pe rând, pe bulevardele D, C şi B. S-au raportat inundaţii de subsol pe bulevardul A şi chiar pe First Avenue. În total, East River avea să urce peste maluri cu 4,5 până la 5 metri.

 

În prima seară încă mai aveam gaz pentru gătit şi am reuşit să încălzesc apartamentul cu apă fiartă pe aragaz, exact cum făceam la Bucureşti, în România, în iernile cumplite pe care le-am trăit sub comunism. La sfatul unui prieten din Hawaii mi-am umplut şi cada cu câteva oale de apă filtrată.

 

Înarmat cu apă, pungi de mâncare pentru pisici şi o lanternă nu prea grozavă am urcat scara pe întuneric, să văd ce fac vecinii şi animalele lor de casă. Prima uşă la stânga, am bătut şi nu mi-a răspuns nimeni. Aveam cheile de la apartament şi am intrat să închid ferestrele. Alţi vecini, de la capătul holului, plecaseră înainte să pornească furtuna, aşa că am intrat şi acolo să le închid ferestrele.

 

Era a treia pană de curent din Loisaida[4] pe care o trăiam de când am ajuns aici, la începutul anilor 1970, dar de data asta era ceva total diferit. Era înspăimântător, iar moi, cei care trăiam aici, nu puteam face altceva decât să aşteptăm ca furtuna să părăsească oraşu. Poate că venise sfârşitul lumii, aşa cum au prezis mayaşii, deşi data anunţată de ei era 21 decembrie, o zi în care toate planetele aveau să fie perfect aliniate.

 

Noaptea s-a dovedit a fi un coşmar. Am meşterit un vechi tranzistor cu baterii de la pedala chitarei şi am adormit ascultând teribilele ştiri despre străzi pline de apă şi staţii de metrou inundate. Întunericul îmi trezea gânduri existenţiale şi mi s-a părut că lirismul născut din profunda disperare era o formă de purificare, de supravieţuire şi salvare.

 

În dimineaţa următoare, cerul era acoperit de nori negri, gata în orice clipă să arunce şi mai multă apă peste oraş. Ici-colo, mici găşti de maniaci electronici umblau după ceva prize, cabluri, generatoare sau orice loc în care ar fi putut să-şi încarce telefoanele inteligente, iPad-urile, laptopurile…

 

Cineva povestea că văzuse nişte femei în vârstă, care cărau carafe cu apă luate dintr-un bar de pe Bowery, pentru toalete. Restaurantul coreean de pe partea de est a străzii 10 oferea, gratuit, fidea şi porţii de supă miso. O băcănie indiană a deschis la lumina lumânărilor, peste tot se zăreau afişe care anunţau că „Acceptăm doar bani gheaţă” iar şirul lung de oameni vorbăreţi trecea dincolo de colţul străzii. Eu purtam pe cap o şapcă pe care scria „Zoo-York”, numele unei colecţii de modă deja dispărute.

 

O băcănie coreeană a urcat brusc preţul unui galon de apă, de la 2, 5 dolari la 10. Am găsit un restaurant deschis, cu lumânări aprinse la bar şi i-am rugat să-mi umple sticlele de plastic cu apă; slavă Domnului, mi le-au umplut. În acel timp, multe magazine ofereau mâncare; am obţinut două pachete de tofu şi nişte lapte de capră. Un biciclist, aflat la ieşirea din magazin, m-a întrebat: „Doar atât?” şi am dat din cap în semn de încuviinţare, spunându-i „Sper să nu dureze mult!”

 

Revenit la creativitate, ca formă temporară de eliberare din chinul gândurilor despre moarte şi distrugere, am pus în funcţiune un telefon cu fir şi am vorbit cu diverşi vecini şi prieteni. De câteva ori m-am adresat câte unui cunoscut, poet sau artist, în modul clasic, demodat, strigând spre stradă până mă auzeau şi veneau la fereastra mea, pe care apoi le aruncam cheia de la uşa de jos.

 

În vremea asta, pompierii aveau generatoare şi unii dintre ei le permiteau oamenilor să-şi încarce telefoanele şi alte obiecte electronice. Surse electrice de urgenţă au apărut prin biserici şi sinagogi la 36 de ore după declanşarea furtunii şi încă nu se întrevedea nicio şansă de îmbunătăţire a situaţiei.

 

Am ieşit şi m-am decis să o iau spre nord, trecând pe lângă noul Zid al Berlinului de pe strada 34; voiam să văd dacă Biblioteca Morgan şi noua expoziţie cu desenele lui Michelangelo erau deschise; dar încercarea mea a eşuat în dreptul străzii 23. Mă aflam atât de aproape de civilizaţia artistică dar, dintr-o dată, foamea şi un restaurant chinezesc ce servea mâncare la lumina lumânărilor m-au oprit din drum. După o masă delicioasă m-am simţit obosit şi am pornit pe drumul înapoi spre SuIn.

 

Următoarea escapadă pe afară, în Zona Fără Lumină a avut loc după 49 de ore de la începutul dezastrului, când am descoperit că telefonul meu mobil avea toate şansele să funcţioneze mai bine dincolo de linia de demarcaţie a străzii 34. Acolo am găsit o mulţime de oameni stând la rând în faţa câtorva telefoane publice, repede epuizate, încercând să ia legătura cu prieteni sau rude. Scena asta mi-a amintit de Matrix, unde oamenii erau teleportaţi spre strada 42 printr-o simplă formare a unui număr de telefon.

 

Se lăsa seara, iar eu m-am trezit din nou în ghettoul din SuIn. Pe la ora 16.00 totul era gri, aproape negru. Am găsit un restaurant şi, ghidat de lumânările care abia pâlpâiau, m-am îndreptat spre toaletă. M-am împiedicat, m-am ţinut de pereţi şi, pe pipăite, am găsit mânerul uşii; când am deschis-o m-am trezit în faţa unui tunel lung şi întunecos, cu o mulţime de galerii sordide, aşezate haotic, o mulţime de camere micuţe , o serie de celule care se deschideau spre alte celule, toate cu mirosul acela caracteristic de subteran, ce aducea vag cu alcoolul traficanţilor din anii 1920.

 

În fine am reuşit să ajung în dreptul unui perete în care erau săpate nişte trepte; am urcat, nesigur şi obosit. Cu cât urcam mai sus puteam zări lumini de neon şi, când am ieşit, o firmă luminoasă m-a orbit cu literele ei mari, copleşitoare. M-am înfuriat – oare nu cumva era vorba de un abuz din electricitatea atât de preţioasă, în timp ce aproape o treime din Insula Luminilor era cufundată în întuneric? Pe acolo, oamenii erau ocupaţi cu cumpărăturile sau stăteau, veseli, la un pahar, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Cum era posibil ca nimeni să nu ne dea un generator, sau să ne vină în ajutor, într-un fel sau altul, cu mâncare sau apă, aşa cum se întâmplase în cazul refugiaţilor din cauza uraganului din Sri Lanka? La naiba, fiecare clădire părea să aibă generatoare industriale – doar în SuIn nu. Oare câţi bătrâni ce locuiau acolo nu mai aveau nici apă, nici supraveghere, nici ajutor, nici lumini, nu mai era nimeni care să le aducă mâncare şi nu puteau să-şi părăsească apartamentele, nu aveau oxigen…

 

În acel moment a sunat telefonul şi, dintr-o dată, m-am liniştit. Soţia mea plecase din Riverdale şi se îndrepta spre casă, cu maşina plină de mâncare şi provizii, cu rezervorul plin şi cu bani – ATM-urile din East Village nu mai funcţionau din cauza furtunii. Deja întrezăream un sfârşit al cerşitului după gheaţă carbonică sau pungi de gheaţă, cu noi doi gătind împreună, la lumina lumânărilor, cu un pahar de băutură în faţă şi ascultând veştile proaste la radio… peste 100 de oameni morţi din cauza furtunii.

 

Chiar şi aşa, ne rugam să revină lumina, ca şi cum energia electrică ar fi fost vreun zeu străvechi sau o autoritate absolută, ca în filmul Brazil. Nu aveam de unde să ştim, dar peste alte 48 de ore potopul avea să se sfârşească şi, în clipa în care luminile s-au aprins din nou, am uitat imediat de întuneric şi de impactul acestuia, de luminile ce pâlpâiau şi de radioul ce se auzea intermitent. Aveam din nou curent şi ne-am reîntors online cu iPad-urile noastre, am revenit la CNN, am reluat legătura cu realitatea virtuală, cu comunitatea legată prin fire şi cu cea fără fir deopotrivă, cu cei peste 5000 de prieteni de pe Facebook.

 

SuIn, retrogradat degrabă, se pierdea în noapte.

 

 

 

 

Traducerea: Carmen Ardelean  

 

 

 

 

 

---

[1] În original SoPo (acronym de la South of Power), termenul  creat de designerul  newyorkez Jake Levine desemnează zona de sud a oraşului New York, lipsită de electricitate ca urmare a ravagiilor uraganului Sandy – situaţie care a creat o „graniţă” nedorită între nordul luminat al oraşului şi zona din sud, cufundată în întuneric (n.tr.)

[2] În limba română, în jargonul ingineresc, traducerea termenului substation este “post trafo” – o adaptare a numelui producătorului belgian de transformatoare Pauwells Traffo (n.tr.)

[3] Oraşul imaginar al lui Batman, în desenele animate (n.tr.)

[4] “Loisaida” este o transcriere grafică a modului în care locuitorii de origine hispanică pronunţă numele zonei Lower East Side din Manhattan. Termenul a fost consacrat mai ales în mediile artistice, după ce, în 1974, poetul  Bittman « Bimbo » Rivas a scris un poem cu acelaşi titlu.

Partida de pescuit, autor Gheorghe Neagu

Partida de pescuit

 

Pe Tică îl apucă ameţeala. Ochii începură să-i joace feste. De-o bună bucată de vreme nu-şi dezlipise privirile de la pluta nemişcată a undiţei. „Şi tâmpitul acesta de Florin stă cu nasul în bucoavna lui, fără să mormăie măcar”, îşi zise el cu ciudă. Dar nu-l putea urî. N-avea voie. Erudit fusese şi erudit rămase.

– Doamne Sfinte, fă şi tu ceva ca să se mişte şi pluta mea!, zise el cu glas prefăcut, cucernic şi vibrant.

Florin îşi întoarse privirile către faţa lui, adumbrită de barbişonul negru,  ce-i înconjura gura „ca la un cur de femeie”, cum îi mai ziceau uneori şi Mitică şi Ionică, când „îi apuca flama”.

– Iată uite domnule, ce voce de răspopit are poetul!, rosti Florin calm şi inflexibil, de parcă nici usturoi n-a mâncat şi nici gura nu-i miroase.

– Ai înviat, băi, eruditule? Dacă pluta nu mişcă, măcar limba-n gură să mi se mişte! Dar cu tine n-am nicio şansă.

– În viaţă am cunoscut două tipuri de canalii: liberale şi pescari. Dar acum mai descopăr una, poet pescar! Păi, ce limba ta e legată de plută? N-ai decât să reciţi nişte poezii, ca să nu-ţi amorţească limba!

– Cui, Doamne, iartă-mă? Ţie? Tu te străduieşti să devii tatăl erudiţilor!, îşi slobozi Tică năduful din bărbuţa ce-i străjuia buzele roşii ca sângele.

– Uite, spune asta: domnilor confraţi!, îi spuse Florin, scărpinându-se uşor pe frunte.

Într-adevăr din zare se auzeau, vocile lui Mitică şi Ionică, tălăzuind printre arbori şi arbuştii livezii. Cântau din troparele dragi lui Mitică, ori de câte ori îi veneau în suflet amintirile.

– Lăudat fie numele Domnului!, ziseră într-un glas cei doi cu voioşie.

– Pace în sufletele voastre!, le răspunse Tică bosumflat.

– Pace ţie, cititorule!, îi zise Mitică lui Florin, în mod special.

– Vezi, de aia te iubesc eu pe tine Mitică! Că eşti o lichea dulce! Dar mai ales că s-a dus pacea mea de cititor.

– Măi Florine, pacea ta s-a dus de când ţi s-a măritat nevasta şi behăie, de la un capăt la altul cât este de fericită.

– Măi Mitică, eu te înţeleg, dar nici să spui despre ea că behăie.

– Dar să se zbenguie are  voie?, nu se lăsă Mitică.

– Gata, până aici!, interveni brutal Ionică. Decât s-o înghesuie unul sau altul, mai bine să se zbenguie cu doctorul care a dus-o în faţa altarului. Şi mai şi scrie pe deasupra.

Florin nu-i răspunse. Se ridică şi o porni cu capul plecat pe una din cărările ce despărţea livada.

Tică se făcuse mai mic. Nu se aşteptase la  aşa întorsătură . Şi pluta tot nu se mişca.

– Doamne care eşti stăpânul meu, cu ce ţi-am greşit de nu-mi dai nici cea mai mică speranţă? Mişcă-mi, Doamne, pluta, căci a Ta este Împărăţia!

– Ce te prefaci, mă, că nu ştii? Ce te prefaci? Doar ţi s-a spus că asta îţi va fi pedeapsa! Ai să stai cu undiţa până ai să căpiezi şi n-ai să prinzi niciodată nimic! Întreabă-l şi pe Mitică! Ştie şi el, că doar împreună cărăm apă în acest lac! Şi n-am adus niciun peşte, bodogăni Ionică.

– Aşa-i bătrâne!, confirmă şi Mitică.

– Şi pentru asta nu trebuie să mă mai rog la Dumnezeu?, îşi arătă nedumerirea Tică.

– Ba roagă-te, roagă-te frate Constantine, până când bunul Dumnezeu s-o îndura să-ţi dea cât să nu poţi duce!, se auzi deodată glasul lui Corneliu, ivit pe neaşteptate, în spatele lor.

– Ia uite, bă,  şi pe lezmajestate!, zise Ionică.

– Tot n-ai uitat? Eram matol. Şi-n faţa unui rege bâlbâit ca Mihai, m-am bâlbâit şi eu, crezând c-o să mă înţeleagă mai repede în limba lui Voltaire decât în limba noastră. Ce mai, m-am făcut de cacao! Şi cu el şi cu nevastă-mea şi cu voi!zise el cu naduf şi fără nici o sâsâială de parcă i-ar fi crescut iar dinţii.

– Ai, măi, nu-ţi mai pune cenuşă-n cap că noi te-am iertat încă de atunci!, îi zise Mitică.

-Şi pe vremea aia n-aveai nici dinţi în gură .Ţi-i dăduse jos amantul din casă, adaugă Ionică răutăcios

-Decât cu atâtea femei ca tine….

– Ce s-a întâmplat? Ce se întâmplă aici? Ce faci nea Cornele?, îi potopi sub vorbe  precipitate Puiu.

– Băi, a tunat şi ne-a adunat! Uite-l şi pe culturnicul ăsta cu urechile făcute pâlnie!, zise Mitică ritos.

– Lasă-l Mitică, dă-i pace! Ştie el ce face! Măcar ne mai scăpa şi nouă câteva milioane din când în când, aşa ca să ne astupe gura!, zise Ionică.

– Nu-i adevărat! Nu-i adevărat! Eu vă dădeam bani pentru valoarea voastră!

– Haida de,valoarea lor. Care valoare…El bea acolo cu mult har /Din ploscă şi din pahar/Unei brunete, mai drăguţă/I-a sorbit chiar şi din ceşcuţă…!, se auzi din spatele lor vocea epigramistului Săvel.

– Uite cine ne mai lipsea!, îl întâmpină Puiu cu ţâfnă.

– Ai băi berbecule, nu ţi-a mai trecut? Asta era epigramă pentru Mitică, nu pentru tine. Tu eşti prea bleg, să te ţii de băutură. Nu beai nici la nunţi, când îţi lipeau suta de frunte!

– Ai văzut, aţi văzut? Aşa face. Şi mai vrea să mă port frumos cu el!, îşi slobozi cuvintele ca mitraliera Puiu.

– Să ştii măi Săvele, că nici eu nu mor după epigramele tale!, îi zise şi Ionică.

– Păi cum să-ţi placă? Te atac  la beţiveală! Şi pe tine şi pe Mitică!

– Dar ce, am băut pe banii tăi?, îl ricană Mitică.

– Nu mă Mitică, n-ai băut din banii mei ci doar din cramele mele de la Vin-Export! Iar acum, de când am ieşit la pensie, nu mai recunoşti, că aşa e felul tău!

– Mitică, aici are dreptate conul Sava! Şi pentru că eşti măgar, o să cari apă cu două găleţi în plus faţă de mine!, interveni Ionică în şuguind.

– Să le care Florin! Muscalul ăsta dacă-l înţepi în vârful nasului curge votcă nu sânge! zise Mitică îmbufnat.

– Haideţi mă, fiţi serioşi, de atâta vreme şi de atâta hâială a ieşit şi mama votcii din el!, zise Tică împăciuitor, aruncând cu undiţa în luciul apei.

– N-a ieşit! Că dacă ieşea nu mai căra apa cot la cot cu noi!, nu se lăsă Mitică.

– Măi, dar turnătorii ăştia doi, nu cumva trag cu urechea la ce facem noi şi ne toarnă îngerului supraveghetor?, îşi lansă cu iscusinţă petarda îndoielii Ionică.

– Ce turnători? Care turnători?, se agită Puiu .

– Las’ că ştii şi tu!

– Ce ştiu eu?

– De Zamparo, n-ai auzit?, nu se lăsă Mitică

– Hai măi, terminaţi, că-mi speriaţi peştele!, rosti răguşit Tică.

– Măi fraierule, băi poet al pierzaniei ce eşti, dacă tu crezi că ăştia o să aducă în găleată vreun peşte, te înşeli!, ricană cu umor Săvel. Mai bine ai asculta de la mine încă o epigramă, o să-ţi treacă timpul mai repede. Uite una şi lui Ionică: Mărturisesc că sunt ades/ Invidios pe-al tău succes/ Dar mai am timp şi zic că-i bine/ Că sunt cu-n an mai mic ca tine.

– Salut artele!, strigă de departe Florin, care în ruptul capului n-ar fi acceptat să fie surprins cu ceva pe picior greşit. Îi simţi că vorbiseră ceva despre el şi pentru a-şi masca iscusinţa intuiţiei preferă să-i salute el de departe. Lucru care în mod firesc nu s-ar fi întâmplat. Lângă el, nedespărţitul Trăienică. În spatele lor, ca o năluca,Viorel,veşnic afumat. De data asta şi la propriu şi la figurat.

– Salut poete!, îi spuse Ionică. Era de fapt singurul răspuns din gaşca aciuată pe malul lacului. Tică ar fi vrut să se ridice în picioare respectuos. Lucrase şi el la ziarul unde cei doi slăviseră puterea atee în fel şi chip cu sârguinţă, ani în şir!

Mitică nu le răspunse pentru că nu uitase cum îl izgoniseră de la tainul partidului unic şi-l făcuseră textier pentru brigăzile armatei, miliţiei şi a altor instituţii obligate să dea o limbă iubitului conducător.

– Salut, băi bătrâne!, se auzi ca un ecou şi vocea lui Traian. Se prefăcu a nu înţelege primirea ostilă. De fapt era mai mult un ecou venit din  butoiul de grăsime purtat cu stoicism şi pe acest tărâm.

            – Ai prins ceva?, îi zise Florin lui Tică.

– Deocamdată nimic!

– Păi cum să prindă, băi, Florine, cum să prindă? Dacă s-ar  fi cărat mai multă apă poate că şi balta s-ar fi populat cumva, că nu o fi Sfântul Petru atât de sadic încât să nu-i plaseze lui Tică măcar o icră de crap sau de caras. Dar sunt învăţaţi ca şi voi  din ce mai curge din crame şi nu cu apa de izvor!, zise Cornel cu  ironie .

 

– Te bag… !

– Stai aşa! Nu înjura! N-ai voie pe acest tărâm să faci păcatele pentru care ai fost pedepsit deja!, îl opri Sava pe Mitică.

Mitică îşi înghiţi înjurătura. Îşi luă găleata şi se depărtă de grupul înfierbântat odată cu sosirea celor doi.

Puiu se ridică şi el, dar nu ca să plece ci să se apropie de cei doi numiţi mai mult în glumă Muscalu – Traian. Se ştiau de fapt încă de pe vremea când colaboraseră tustrei la turnatorie, başca încă vreo câţiva care nu veniseră încă de-a Dreapta Tatălui şi care-şi continuau încă misiunea pe tărâmul unde văzuse lumina vieţii.

– Eu nu mă bag!, zise el, de parcă i-ar fi cerut cineva părerea. Dar e mai bine să plecăm!, îşi continuă el rostirea, îndemnându-i şi pe ceilalţi să se depărteze de grupare. De fapt mai rămăsese doar Sava, Ionică şi Tică. Şi cum Ionică fără Mitică nu-şi găsise rostul nici pe vremea când era viu şi navătămat îşi luă şi el găleata îndepărtându-se agale.

– Am rămas doar noi!, zise Sava.

– Şi nici măcar n-ai o undiţă!

– Ai dreptate! Mă duc să-mi fac rost!

Rămas singur, Tică îşi scoase undiţa pregătindu-se să înfăşoare în jurul băţului firul până la plută, pentru că sub plută nu mai avea nimic. Aşa fusese toată viaţa lui. O glumă. O mimare. O viaţă fără momeli şi fără cârlig.

Pe malul apei urmele paşilor celor buluciţi nu se mai zăreau. Era şi firesc. De atâta imponderabilitate nici partida de pescuit nu era decât…

 

autor Gheorghe Neagu

 

 

Faleze de piatră , autor Ovidiu Bufnilă

Faleze de piatră

 

 

 

Privind din balconul imperial ploaia de meteori purpurii care venea de dincolo de orizontul vizibil scăldând falezele de piatră, prinţesa Amabalamaia din Huantamatanor i-a spus amiralului ei, Patontiakov, că a auzit vuietul pe care îl făceau furtunile oceanice animând motorul istoriei şi că se temea pentru supuşii ei care trăiau printre algele de lumină veche.

Tocmai primise un mesaj secret de la amiralul nordicelor care o rugă să-şi trimită armada scânteietoare în punctul de conjunctura magnetică Huabobassa pentru a i se alătură în bătălia împotriva delfinilor cicălitori din Puertillo Picător.

Şi bătrânul împărat al oglinzilor de ape din Jabahab Ab Jabadah a auzit glasul dezmăţatelor furtuni oceanice după ce trecuseră deja cinci mii de ani de la moartea bietului Peşte Orb, măturând falezele de piatră.

Un astrolog s-a furişat într-o noapte ploioasă printre coloanele de ceaţă ale palatului imperial. S-a împiedicat în barba-i liliachie. Şi-a vălurit uşor mantia înstelata învolburând aerul cald. A tuşit uşor parcă nevrând să-l tulbure cumva pe bătrânul împărat care trăgea înfrigurat cu urechea la palpitul universului plin de universuri în apropierea telescopului oficial. A dat să se întoarcă, speriat de gândul său nebun. Aflase că epocile se desfăşurau deodată şi că nu-şi urmau una alteia. Şi, mai mult, că în carnea falezelor de piatră se aflau nepreţuite comori literare, ciudate, magice, din vremuri de demult scrise de scriitori dăruiţi prinşi într-un inel magic în waved wonderful world.

Dar era prea târziu. Prea târziu, se miră Împăratul. Să le descifreze înţelepţii!

Împăratul clipoci uşor. Îşi deschise încetişor cei o mie de ochi sulfuroşi.

Oftă. Ştia că astrologul îi aducea o ştire cutremurătoare.

În străfundurile universului plin de universuri, inelele magice fuseseră străpunse de forţe nevăzute iar fiinţele fabuloase fuseseră transformate în principii.

Împăratul oglinzilor de ape din Jabahab Ab Jabadah nu era mai învăţat decât predecesorii lui. Tehnologiile imperiale ar fi fost de nefolosit în străfundurile istoriei care, nici ea, nu era un adevăr ci doar o superbă ficţiune.

Era oare acel eveniment sfârşitul inevitabil al lumilor acvatice asemenea lui Barâskin, legendarul personaj?

Fiinţele fabuloase, moi şi plăcute la atingere sau, dimpotrivă, tăioase şi aspre, se preschimbau în virtualităţi şuierătoare?

O astfel de întrebare şi-a pus şi monstrul acvatic în timp ce o înfuleca pe Colombiona, un animat al călugărilor din Wankusai, la o mie de ani la stânga fluxului principal de evenimente care inundau aparenta oceanică.

Colombiona a ţipat uşor înfiorată, s-a zbătut un pic şi şi-a dat sufletul transformându-se într-o matrice informaţională de o jumătate de rotaţie.

Monstrul acvatic a trimis-o departe în străfundurile lui luând forma corăbiilor lungi pe care le îndreptau către ultimul sens an de an vitejii războinici ai sudicelor în încercările lor sângeroase.

Armada a înfruntat forţele imperialelor trandafirii de dincolo de pânzele Hamoai care făceau să se rotească inelul magic din marginea arhipelagului Seto, o lume zăpăcită construită de navigatorii secretului.

Vasul amiral s-a ciocnit cu el însuşi iar torpiloarele s-au lovit între ele din cauza unui principiu rătăcit care-şi făcea mendrele prin marile locului.

Călugării din Wankusai i-au luat urmă dar nu au putut în nici un fel să fie pe potriva monstrului acvatic. O oarecare Tamerosa din Bakalor, oraşul şerpilor de mare, i-ar fi avertizat asupra acestui pericol dar călugării nu au vrut să-i de ascultare. Înainte de a se desprinde de marile recife au ţinut o slujbă secretă şi s-au închinat sirenelor din Nottanguya considerându-le fără de sfârşit.

Aflându-şi moartea în instantaneul acvatic construit de teribilul mosntru, călugării s-au săvârşit în chip eroic mânuindu-şi spada de foc împotriva unui duşman imaginar crezând că sirenele îi puneau la încercare.

Corporalitatea lor, strânsă în mare grabă dintre stânci de un oarecare Kamceaitai, armurier la arsenalul din Tambole Tamboree, oraşul rătăcirilor, a fost vândută în bazarul din Armonai, arhipelagul deosebirilor.

În inima iernii, un copil zănatec, spun Pricolicii din Bambuela, ar fi descifrat scrierile tainice săpate în carnea falezelor de piatrăde scriitori dăruiţi din alte timpuri.

 

 

 

autor  Ovidiu Bufnilă 

Poeme de Dan Iordache

10

au început să curgă oamenii.

am aprins farurile.

limuzina avea haionul ridicat.

seceta ucidea

din chipuri se desprindeau frunze.

 

cerul părea ascuţit.

fruntea era o floare falsă şi neagră.

uşor albastră.

sângele umplea sfinţitul.
acoperite cu muselină un ochi sau o mână.

 

4

o naştere

umană

este un mare avantaj.

 

cu anevoie se dobândeşte

un corp tânăr
feminin cu părul spre talie.

 

lumea s-ar putea
rătaci

într-o pădure

cu lanţuri albe.

 

unde chipul ei
se înfăşoară

cu o pânză de corabie.

 

 

76

 

multe poeme frumoase

au rămas definitiv

îngropate. dar

 

dacă rămâne valabilă

teoria mântuirii sufletului

acestea se vor vedea

 

ca naşterea unor stele.

şi-atunci  va fi ca un cer nou
şi un pământ nou.

 

 

autor Dan Iordache

Apocalipsa pas cu pas , autor Mihai Batog-Bujeniţă

APOCALIPSA PAS CU PAS

(cronică descoperită înainte de a fi scrisă)

          Zvonurile referitoare la o nouă Apocalipsă, foarte asemănătoare celei descrise acum aproape 2000 de ani de Apostolul Ioan, deveneau din ce în ce mai insistente. Apăruseră şi cărţi care descriau, pas cu pas, evenimentele, aşa cu fuseseră ele calculate, ba de mayaşi, nişte dezaxaţi care aveau un fix cu matematica, ba de Berossus, caldeeanul, alt ipochimen care n-avea ce face şi băga groaza-n popor, dar şi de iniţiaţi locali, de regulă din mediul rural, că, ştiut este, aici sunt cei mai mulţi înţelepţi pe cap de locuitor, sau mai nou, de unii dintre băieţii care dau la nară şi la venă cu prea mult entuziasm. Neliniştea frisona prin trupurile celor conştienţi, deveniţi, nu se ştie cum, majoritate. Însă, prin cârciumile de cartier mai dospeau totuşi nişte bătrâni care afirmau că lor li se rupe de orice fel de sfârşit al lumii, că doar ei mai trecuseră prin trei-patru asemenea încercări şi, ”io-te că, hai, să trăim, şi când ne-o fi mai rău aşa să ne fie!” Erau, desigur, inconştienţii de care nu ducem niciodată lipsă, sclerozaţii incapabili de receptarea noului, aşa că, nimeni nu-i băga în seamă şi, foarte probabil, bine făcea. Cu toate acestea, teama se infiltra cu abilitatea unui şarpe în coteţul cu găini. Poporul aştepta…

Prin urmare exact pe data de 21.12. 2012, aşa cum fusese prezis de mayaşi, dar şi în conformitate cu planurile întocmite în cabinete de către strategii dezvoltării durabile ale marilor puteri, în întreaga lume, se porni Apocalipsa. Cum nu avem habar despre ce cred alţii referitor la problemă, am luat în calcul mărturiile unui fericit supravieţuitor, aflat acum la o sihăstrie, în cei mai fericiţi munţi din lume, pe cel mai binecuvântat pământ de la Facere încoace. Iată ce ne-a spus acesta sub pecetea tainei şi a unui pahar de ambrozie din ţinutul cel misterios al Cotnarilor:

– Era cam aşaaa, pe la ora prânzului, când nimănui nu-i mai ardea de nimic în afară de o beriţă, sau hai, dacă luăm în seamă vremea rece de atunci, de o ţuiculiţă fiartă cu o brumă de boabe de piper mozaic pentru un strop de tărie în plus şi puţină aromă provenită din cele mai exotice locuri. Când, deodată, cam pe neaşteptate, să recunoaştem, liniştea acestor bravi şi liniştiţi oameni se spulberă… Mii de indivizi, din pricini absolut necunoscute, ieşiră pe străzi şi începură să strige că ei vor Apocalipsă, că s-au săturat de minciuni şi palavre despre libertate şi bunăstare, că Apocalipsa este tot ce-şi doresc pentru ei şi pentru copiii lor. În cel mai scurt timp, deşi aflaţi sub privirile cam speriate ale militarilor, sparseră, într-un mod foarte meseriaş, vitrinele magazinelor dându-se astfel semnalul de începere a jafurilor. Cel mai bine se prăduiau băuturile, chiar dacă nu prea erau ele, multe sau diversificate. Că, hai, să fim sinceri, altceva ce să iei!? Castraveţi muraţi, gogoşari în oţet, izmene flauşate, acum când se aşteptau creşteri însemnate ale temperaturilor, caiete dictando, sau călimări de cerneală?

Nu, tată, pileală, că abia după ce ai ceva la bord vine şi elevaţia spirituală, sau cum i se mai spune, trecerea într-o altă dimensiune a cunoaşterii pentru întreaga umanitate, adică, exact scopul Apocalipsei. Prin urmare, putem afirma, cu toată certitudinea, că acest prim punct al planului fusese îndeplinit cu un neaşteptat succes, deci, se putea trece la etapa a doua! Strategii apocalipsei îşi frecau mâinile de bucurie.

Firesc, etapa a doua începu cu un potop. Apa se revărsa prin robinetele uitate deschise din cauze diverse: prostie, beţie, răutate, răzbunare, în fine, fiecăruia după cum îi venea mai bine. Inundaţiile ajutate corespunzător de frigul de afară, dar şi de cel din apartamente duseră la o mică epocă glaciară. Apoi veni, în scurt timp, focul. Dezlănţuit cu un entuziasm molipsitor de militari el cuprinse întreg pământul. Trupeţii trăgeau din toată inima, în tot ce mişca, fericiţi că nu mai intră la bulău dacă pierd vreun tub de cartuş, pufanii trăgeau ca să nu-i pună caporalii la şmotru şi frecat closetul cu periuţa de dinţi, cadrele fiindcă sperau să ia grade, funcţii şi primă de Crăciun, iar civilii pentru că primiseră şi ei arme, inclusiv aruncătoare de grenade şi nu voiau să pară proşti în faţa gagicilor care priveau excitate de la geam. Oaaa, dar când au început tancurile să-şi huruie motoarele şi să tragă salve în tot felul de clădiri, sau tunurile care aruncau obuze de sute de kilograme în capul unor bezmetici care umblau noaptea de nebuni si-şi adune caprele speriate de bombe, ori avioanele care au doborât toţi inamicii aerieni de pe cerul liber al patriei, avioane care mai târziu nu ne ieşeau la socoteală, sau rachetele antiaeriene care încântau cu jeturile lor ochii bravilor apărători ai tradiţiilor de luptă şi care au doborât mii de ţinte invizibile şi înainte şi după…            Într-adevăr, merita să trăieşti, din plin, întregul spectacol şi momentele de tensiune ale Apocalipsei. Adrenalina vâjâia prin toate corpurile, inclusiv prin cele vlăguite de vreme şi vremuri ale unor babe care declarau în faţa mulţimilor ieşite din felurite motive pe stradă, că acum, ele sunt gata să se sacrifice, să ia puterea în stat şi să ne ducă pe drumul… ăăă, pe drumulll, adică să ne ducă…

Aşa, ca distracţie, se mai dădea foc la unele clădiri mai importante, doar pentru a vedea pe unde călcăm, dar şi la biblioteci pentru ca să aibă unde să se încălzească luptătorii care se jertfeau pentru apărarea Apocalipsei, iar ţiganii dădeau foc peste tot  pentru a acoperi urmele jafurilor. Splendid! Fericiţi, strategii se băteau pe spate între ei, unii chiar puţin uimiţi de succesul scenariilor, dar şi de talentele de excepţie ale  actorilor implicaţi, majoritatea fără studii de specialitate.

Muncitorii, în primele zile prăduiră cu zel tot ce se putea lua în braţe, din întreprinderi, apoi se organizară cu acea dârzenie devenită legendară şi, cu ajutorul utilajelor de tot felul, completară opera, iar mai spre sfârşitul evenimentelor, când au obosit şi nici nu mai merita efortul, totul fiind pus la pământ, ieşiră în stradă, mărşăluind cu lozinci în care cereau salarii astronomice, dreptul la grevă, concedii lungi şi plătite de la buget, organizarea în sindicate libere, sporuri de tot felul şi prime de sărbători (toate!).

Ţăranii, fiind ei mai proşti şi mai bisericoşi, puseră doar de nişte cafturi foarte temeinice cu uneltele tradiţionale: furci, coase, topoare, măciuci, sau pari din gard, activităţi soldate cu un număr, insignifiant totuşi, de victime. Era însă foarte clar că nu aveau nivel politic. Se băteau doar pentru nişte ipotetice moşii, nu pentru afirmarea conştiinţei de clasă. Şi doar Marx îi avertizase că-s nişte fraieri şi-or s-o ia în goarnă la fiecare etapă din istorie. Dar, se vede treaba că nici acum nu-i preocupa cititul, la fel ca şi pe vremea clasicului revoluţionar..

Înnebunită de groază omenirea stătea la televizor şi privea la smintiţii care se băgau în faţa camerelor de filmat  bâiguind cuvinte necunoscute şi promiteau, cu acea seriozitate specifică schizofrenilor, nişte chestii de tot râsul. Ca să fie mai convingători, agitau, privind crâncen la telespectatorii fascinaţi de cursivitatea discursurilor, kalaşnicoave, ameninţări cu tifosul şi otrăvirea fântânilor, cu terorişti şi gherile urbane, cu mânia Domnului şi focul Armaghedonului, în fine, tot felul de tâmpenii care-ţi făceau pielea ca de găină. Şi asta, noapte de noapte, fraţilor!

Prin pieţe, de la tribune improvizate, nişte arhangheli, foarte tereştri, de circumstanţă am putea spune, cu părul vâlvoi şi ochi injectaţi, puneau mulţimile să îngenuncheze şi să se roage în cor. Mulţimile, pline de inteligenţă şi bun simţ, se dedau cu entuziasm acestor exerciţii de hipnoză în masă povestind apoi rudelor de la ţară cum ei deja sunt mântuiţi şi aşteaptă, din zi în zi, să le crească aripi albe.

Oricum, după cam o săptămână, pământul arăta pustiu şi fumega neîncetat. Strategii hotărâră că era timpul să se treacă la etapa decisivă a apocalipsei. Apariţia Salvatorilor!

Îngerii (cei desemnaţi, nuuu…) se arătară noroadelor îmbrăcaţi simplu, în pulovere, cu figuri luminoase şi vorbe dulci despre concordie, pace şi împăcare, socialism cu faţă umană, carne fără cartelă, ceva pâine, libertate confesională şi pentru avort, trecerea într-o nouă etapă spirituală şi, evident, aşa cum cerea scenariul, libertate, prosperitate, drepturile omului şi ale poporului, plus democraţie, nişte chestii absolut obligatorii pentru orice fel de Apocalipsă. Efectul imediat a fost o stare de euforie mai puternică decât cea dată de rachiu, îngerii salvatori reuşind astfel, după nişte păruieli între ei, să preia conducerea treburilor şi, în sfârşit, se instaură liniştea. O linişte atât de profundă încât poporul aţipi. Era, hai, să recunoaştem şi foarte obosit după petrecerea mult prea prelungită din timpul Apocalipsei. Intra astfel el, mulţumit, în ceea ce se va numi, ani şi ani la rând, tranziţie. Asta până la viitoarea Apocalipsă, cea pregătită, pe şest, de ce cei care acum, la actuala, o luaseră, doar aparent desigur, în freză. Că şi ăştia erau nişte pricepuţi într-ale Apocalipselor, de te treceau fiorii!

 

autor Mihai Batog-Bujeniţă

Cărări de timp, punţi de suflet / autor Georgeta Resteman

Buna ziua, distinsi prieteni,

Mai intai vreau sa va multumesc pentru invitatie, sunt onorata sa furnizez materiale pentru revista Faleze de piatra, mai ales pentru numarul aniversar. Activitatea mea pe site a fost mai redusa in ultimele luni, fiindca timpul mi-e limitat si conditiile sunt de asa maniera ca nu mai apuc sa deschid site-urile literare, de multe ori limitandu-ma la pagina mea de facebook si uneori si in grupurile literare de aici…

Eu va atasez doua materiale, dumneavoastra puteti selecta daca doriti si poezie si proza, sau ceea ce  credeti ca merita, si daca merita publicat. Dumneavoastra decideti, nu e nicio suparare.

Va felicit din toata inima pentru ceea ce realizati, pentru eleganta, seriozitatea si tenacitatea cu care, iata, de trei ani, truditi pe taramul acesta sensibil, oferindu-ne posibilitatea sa ne facem cunoscute creatiile. Sa avem multi ani de colaborare impreuna, cu realizari minunate, ganduri bune, pace si Lumina! Va multumesc frumos si va doresc numai bine!

Cu drag si respect deosebit,

CĂRĂRI DE TIMP, PUNŢI DE SUFLET

 

 

 

Motto: “De dincolo de timp, pânze de suflet şi-un război de ţesut vise…”

 

                                                (Elena Buică)

 

 

Amintiri rătăcite prin anotimpuri

 

Speranţei i-a rămas sufletul „acasă”, acolo în sătucul uitat de lume şi de civilizaţie, între dealurile ce-l mărginesc ca nişte ziduri de cetate, cetatea ce i-a dăruit tot ce a avut mai frumos şi mai  bun – spiritul care n-a părăsit-o niciodată şi în care s-a format mai apoi ca adult, ca specialist, ca om. Acolo se simte ea însăşi, acolo este atât de aproape de adevărul din ea şi din oameni. Ori de câte ori ajunge la căsuţa din Apuseni, munţii falnici ce străjuiesc Ţara de Piatră, se încarcă cu energia pozitivă în care a fost plămădită, cea care o ajută să rămână acelaşi zid de nepătruns de nimic rău, neadevărat sau lipsit de dragoste.

 

Curtea copilăriei, ca un covor de iarbă fermecător, ornată cu o mulţime de flori cărora le vorbeşte pe limba lor şi le mângâie cu privirea-i strălucind de încântare, alunul de lângă fântână, apărut parcă printr-o magie, pe care acolo şi-l doreşte, implorând-o de fiecare dată pe mama ei să nu-l văduvească de crengile-i bogate ce umbresc grădina poate mai mult decât trebuie, mărul de la drum, de care se agaţă adesea copiii şi rup până şi fructele de-abia formate din trupuri de flori rozalii, salcâmii cei bătrâni… of, salcâmii pe care-i adoră – toate sunt „minunile de-acasă” alături de care a copilărit, a crescut şi a trăit cele mai fericite clipe din viaţa ei.

 

Cum ar putea să uite primăverile, cu tufele de liliac rostind simfonia florilor sub a căror mireasmă petrecea zile şi nopţi urmărindu-le trecerea cu lacrimi în ochi? Erau mereu prilej de revenire în satul dintre munţi, pentru că rare au fost sfârşiturile de aprilie şi începuturile de mai, pe „vremea florilor de liliac”, în care să nu dea o fugă „acasă”, indiferent unde s-ar fi aflat… Glasul pământului reavăn din „grădina curcubeului” o chema şi nu putea rămâne nepăsătoare strigătului ierbii ce se răsfăţa neosândită de griji în curte, în „grădina dinaintea casei” sau în „cea dinspre coastă”, în care îngenunchea şi plângea de bucuria regăsirii fluturilor, mângâiată de cântecul neasemuit al păsărilor ce coborau adesea până jos… aproape de umerii ei. Rostirea sufletului femeii era rostirea dragostei de locuri, de oameni, de liniştea aceea patriarhală unde simţea o totală împlinire a spiritului. Adesea pribeagă pe cărări de timp şi-a păstrat intactă, nealterată zestrea interioară, oricât de greu i-a fost dat să trăiască.

 

Verile… oh, da, verile Speranţei nu existau fără „acasa” ei cu neasemuitele miresme răspândite de fânul cosit din grădină sau de pe dealurile din jur, cu parfumul de flori de câmp în care se născuse, fără gemul de strugurei (coacăze roşii) cu zmeură culeasă „de pe coastă” sau din pădurile dinspre munte, pe care mama îl măiestrea ca nimeni alta, în zeci de borcănele ce luau drumul oraşului pe la nenumăraţii prieteni ce-i călcau pragul, vară de vară… Zilele însorite în care mergea la scăldat, de când era copil şi până în ziua de azi, când, chiar dacă apa-i mângăie doar gleznele obosite îi „gustă” din plin atingerea, ca pe un balsam vindecător al dorului de adevăr şi de bine. „Mi-e dor până şi de pietrele şi colbul de pe drum” – spunea adesea, atunci când povestea prietenilor ei despre „satul cu dor” ce nu şi-l scosese niciodată din minte… Serile în care uita de ea numărând stelele şi se pierdea de Carul Mic şi Carul Mare, urmărindu-le pe cele care se prelingeau ca şi nişte lacrimi de lumină pe straiul întunecat al nopţii. Doamne, şi cum mai plângea când Luceafărul „se ascundea” după dealul din faţa casei, aşteptându-l să revină seara următoare cu sufletul cât puricele de teamă să nu-l piardă… În serile cu lună stătea pe podeţul din capătul satului cu picioarele în apa limpede a râului ce curgea precum un suflet de adolescent printre trăirile pure ale dragostei dintâi; şi prima ei dragoste tot de-acolo a fost, tot din neamul pripăşit de veacuri lângă Râtul Romanului şi nemuritoarele lui legende…

 

Dar ruginiul toamnei, dar freamătul codrului, plânsetul frunzelor rătăcite de vânturile neiertătoare credeţi că le-a uitat vreodată? Nu, pentru că toamna avea farmecul ei şi ca un blestem sau ca o binecuvântare – nici ea nu ştia cum să-i spună -, toamna era vremea dorurilor, „seceta ucisă de vânt” şi focul arzând tristele ierburi uscate, vremea gândurilor răsfirate peste durerea ce inunda fiecare fărâmă din trupul şi sufletul ei… Şuierul sălbatic al vântului şi ploile biciuindu-i obrajii pe care nu se vedea niciodată tristeţe, gropiţele semănând cu două steluţe ce-i luminau faţa atunci când râdea din toată inima, erau tristele săruturi ale toamnei peste strânsoarea funiilor ce nu dădeau libertate deplină viselor…

 

Zăpezile, brazii cu cetini ninse, săniile scârţâind pe drumul bătătorit precum cărările timpului ei, trosnetul lemnelor în teracota încinsă lângă care-şi aşeza scăunelul şi număra de fiecare dată scânteile jucăuşe ce se zbăteau în gura sobei, toate sunt trăiri şi imagini sublime ce au rămas neşterse în memoria femeii îndrăgostite de veşnicia locului de baştină. Sărbătorile de iarnă cu toate ritualurile satului – sfântă moştenire din străbuni, colindele copiilor, ale feciorilor care vesteau cei dintâi naşterea Mântuitorului Hristos, hora de la căminul cultural din centrul satului animată de neîntrecuţii ceteraşi locali.

 

Şi câte alte amintiri nu îi ţineau mereu fiinţa zălogită în universul copilăriei şi-al tinereţii celei fară de seamăn rătăcind nestingherite prin anotimpurile sufletului ei. […]

 

 

 

 

De-ale copilăriei…

 

Multe amintiri mai are din anii copilăriei, şi pe toate femeia de azi le înşiră fără să clipească, iar dacă-i urmăreşti lumina din ochi şi tremurul glasului îţi dai seama câtă emoţie şi câtă bucurie se ascunde în spatele unor pasaje de viaţă, poate singurele care azi îi dăruiesc şi linişte şi bucurie…

 

Jucăriile cele mai frumoase de care-şi aduce aminte sunt păpuşile din cârpă, meşteşugite de ea şi de copilele din vecini, cu care se ascundea în zilele de vară, te miri pe unde, prin şura care aştepta să se umple de fân sau prin coteţul uscat şi primenit pentru a-şi aştepta „grăsunii” ce se cumpărau în toamnă şi se tăiau taman de Ignat. Şi se jucau de mama focului, până zdrenţele din păpuşile care zburau dintr-un  colţ în altul al „palatului zânelor” ce şi-l ornaseră anume cu ierburi şi flori de prin grădină, se transformau în biete fire curgânde peste tot pe podelele din care mai răzbătea, uneori, câte-un damf nu tocmai îmbietor… Dar ele nu simţeau, pentru că fiecare avea rostul şi rolul ei la „palat”: una facea curat, alta gătea – şi asta era „funcţia” ce-o agrea cel mai mult Speranţa, alta avea grijă de copii. Câteodată, de mai avea câte-o fetiţă nefericita idee de a se erija în „isprăvniceasă”, cu veleităţi de şefă şi cu o plăcere enormă să „dirigălească”, atunci să vezi, cum îi mergea guriţa Speranţei noastre de zicea-i că-i o moară stricată şi nu se lăsa până nu-i demonstra „isprăvnicesei” că munca în „comunitatea zânelor” se împărţea în mod egal!

 

Unde-o fi auzit ea de asta, că nu aveau nici curent electric în case, darămite televizor, să afle care sunt principiile de bază ale societăţii aceleia. Plecase Dej, venise „Ceaşcă” dar fetiţa nu avea nicio treabă cu ce se întâmpla. Părinţii au avut grijă s-o ferească de discuţiile în care ei dezbăteau cu teamă ceea ce se întâmpla în România acelor ani, deşi fetiţa mai trăgea cu urechea seara, târziu, când ei ascultau „Vocea Americii” sau „Europa liberă” şi credeau că gâgâlicea doarme… S-o creadă ei, că doar ea ştia să se întoarcă la perete şi să simuleze că doarme; învăţase să respire regulat şi profund de parcă ar fi fost demult în lumea viselor! Aşa aflase şi că veneau alegerile, că mama iar trebuia să ducă cratiţele cu pui fripţi, brânză de burduf, slănină şi cârnaţi, şi ceapă din aia „de apă”, să nu cumva să li se aplece „burtoşilor de la partid” … Dar, fără să vrea, le-a „pregătit” şi Speranţa o surpriză, cât burţile lor de mare, care era cât pe ce să-i coste scump pe dragii ei părinţi…

– Pregăteşte-te că mergi cu mama la primărie, trebuie să ducem mâncarea că le-o fi foame – îi spusese mama Speranţei, în miezul zilei de toamnă în care pe uliţă treceau sătenii în sus şi în jos, de la sau înspre secţia de votare amenajată în primăria comunei. Era osândită mai tot timpul să gătească pentru cei de la „partid”, fiindcă soţul ei era singurul localnic din primărie şi nu avea „loc de întors”, nu putea să se eschiveze, că doar era locul de muncă al barbatului ei în joc.

– Eeeei, ce fetiţă cuminte şi frumoasă – îi zise Speranţei activistul „C”, roşu ca racul, cu un nas coroiat şi plin de bube, în momentul în care ajunseră în biroul special amenajat ca sală de protocol pentru „ilustrele” personalităţi de la judeţ – ia spune tu, cum te cheamă?

– Speranţa, răspunse ghemotocul care strâmba din nas din cauza mirosului înţepător de pălincă ce răzbătea dinspre sticla uitată deschisă pe masa scorojită şi tapetată cu bucăţi decupate din  ziarul „Scânteia”.

– Bravo, îi spuse coroiatul cu nasul roşu pe care micuţa deja îl asemuia cu spânul din Harap-Alb-ul lui Creangă, povestea ei preferată.

– Ia, spune-mi tu mie, o poezie ştii?

– Cum să nu ştiu? – îi răspunse gâgâlicea, indignată de faptul că i se puneau la îndoială cunoştinţele în domeniu, mai ales că urâtania asta de om habar nu avea cum recita ea la fiecare serbare poezii, de se cutremurau pereţii căminului cultural din sat. Şi… nici una, nici două, îi trecu prin cap o năstruşnicie mai mare ca ea! Privind cu subînţeles la tăticu’, cel căruia i se umpleau mereu ochii de lacrimi de dragoste atunci când stătea cu fata lui la sfat, începu să recite „una scurtă” dar „bună”, fără să bage în seamă agitaţia mamei care se apucase de aşezat bucatele pe faţa de masă albă ca spuma laptelui şi ţesută în coscă: „Eu sunt o fetiţă mică / Şi vă spun un lucru mare: / Cine-n Dummezeu nu crede / Merge la pierzare!” Pentru un moment s-a făcut o linişte mormântală, spartă însă brusc de trosnetul cratiţei cu pui fript care căzuse din mâna mamei şi de oftatul tatălui, care se şi vedea „pe liber”… Coroiatul cu nas roşu, pur şi simplu s-a învineţit de furie. S-a apropiat de fetiţa care se uita, când înspre el, când înspre părinţii speriaţi şi fâstâciţi, ca la o comedie într-un act şi a ciupit-o de obraz până i-au dat lacrimile:

– Cine te-a-nvăţat pe tine poezia asta, mititico, doar nu ai „prins-o” de la grădiniţă? – şi apoi îi dădu drumul scrutând-o cu o privire dură.

– Îngeraşii mătuşii mele, care este cea mai frumoasă şi mai bună fiinţă din lume, după mămica – răspunse Speranţa şi îşi sterse lacrimile cu mânecuţa apretată a rochiţei cu dantele în care era îmbrăcată.

 

Ce-a urmat, numai Dumnezeu şi părinţii ei au ştiut… Ei, săracii, au tremurat o vreme, până s-au liniştit lucrurile, pentru că urâtania de la judeţ a reclamat că „tov-ul” din satul X face propagandă creştină în comunitate, prin însuşi copilul său, că îl propune pentru destituire, că ceea ce s-a întâmplat este un afront adus ideilor şi practicilor comunismului, etc. Cu toate acestea, tatăl micuţei a rezistat mai bine de 35 de ani în funcţie, exercitându-şi meseria ca nimeni altul în folosul comunităţii din care se ridicase. Dar Speranţa nu îşi dăduse seama de ceea ce făcuse, pentru că în mintea ei era sigură că îi dăduse o lecţie coroiatului cu nas roşu care mirosea atât de urât… Se aştepta însă, ca seara, când venea tăticu’ acasă, să se coboare Sfântu’ Nicolae din grindă (pentru că o nuieluşă artizanală din răchită crudă stătea mereu aşezată la vedere între două cuie bătute în grinzile de lemn ce ţineau loc de tavan în casa lor)… Dar tatăl a intrat în casă, obosit după lunga zi a alegerilor, a luat copila pe genunchi şi i-a spus doar atât: „Bine ai făcut, mama lui de coroiat!” I-a explicat apoi că aşa ceva nu mai trebuie să facă niciodată, pentru că celor de la judeţ şi, în general, „celor mari” nu le plac astfel de poezii şi e mai bine să le ţină în familie, ca pe un secret bine păstrat.

 

Ce fericită era fetiţa că de-acum, ea şi părinţii ei aveau secretul lor şi… ca să pună capac le spuse şoptit, ţinându-i cu mânuţele după cap pe amândoi: „Da… la nenea ăla de la Europa Liberă cred că i-ar place să afle secretul nostru, nu?”

 

(fragment din romanul în lucru, „Cărări de timp”)

 

autor Georgeta Resteman 

Impactul virtualului / acoperişul virtual, autor Bianca Marcovici

Anatomia textuală

 

Catherine Byron

Vellum

Traducere de Dana Bădulescu şi Radu Andriescu

Editura T,   80 pp., f.p.

 

Bianca Marcovici

 Impactul virtualului

WordPress: Haifa, Israel,   82 pp., f.p.

 

Voi începe cu o mărturisire: a trecut mai bine de un deceniu de cînd a m scris ultima dată despre un volum de poezie. Nici unui critic – implicat, se înţelege, în foiletonistica literară, chiar şi cu un ritm mediu al frecvenţei publicistice – nu-i face onoare o asemenea revelaţie. Totuşi, judecînd la rece dinamica noastră culturală din ultimii cincisprezece ani (cel puţin), aş spune că realitatea de mai sus nu este neaparat incriminatorie. Nu a fost, să recunoaştem, tranziţia comunismului către liberalism – strict mentalist vorbind – un timp al poeziei. Universul cenuşiu, indistinct, al cotidianului a rezonat acum pe deplin (exact ca la englezi, în epoca victoriană, la debutul industrializării!) cu instrumentarul de chirurgie socială, presupus de epic – gen căruia îi prevăd, în continuare, o dezvoltare febrilă. Două fericite „excepţii” însă m-au scos din lunga hibernare ”ne-poetică”. E vorba, mai întîi, despre traducerea în română a volumului The Getting of Vellum/Vellum, aparţinînd poetei irlandeze Catherine Byron (tălmăcirea este făcută de angliştii ieşeni Dana Bădulescu şi Radu Andriescu, ultimul poet el însuşi). Apoi, am în vedere cartea cunoscutei poete Bianca Marcovici, Impactul virtualului, tipărite recent la Haifa.

            Catherine Byron are, cultural vorbind, idealuri pre-rafaelite în artă, crezînd în simbioza cîmpurilor artistice. Spre deosebire de pre-rafaeliţi însă, care supralicitau un sincretism al poeziei cu muzica şi pictura, poeta se focalizează pe interferenţa dintre textul liric şi reprezentarea lui semiotică. Catherine Byron a colaborat, în acest sens, cu artistul caligraf irlandez din Dublin, Denis Brown, celebru pentru inscripţionările sale pe piele de animal şi chiar pe sticlă. Poeta a urmărit îndeaproape modul în care se obţine pergamentul subţire (din piele de viţel), adică „velumul”, material folosit (în trecut) la legarea manuscriselor sau la redactarea lor propriu-zisă, investind întregul proces cu o dimensiune estetică. Poemul cel mai consistent din volum (Vellum) este o radiografie şi, în acelaşi timp, o parabolă. Radiografia „canalelor” ontologice prin care natura se metamorfozează, devenind concept, şi parabola spiritului ce înnobilează, ultimativ, materia. „Scrisul pe piele” constituie, pentru Catherine Byron, un demers artistic per se. Textul nu e numai gîndire abstractă, concentrată în semne (lexicale), ci şi „anatomie”, „corporalitate”, „materie” simbolică, trăind „biologic”, aidoma unei fiinţe din carne şi sînge.

Miza artistică a Biancăi Marcovici e poezia de dragoste, mulată perfect pe profilul său cultural. Erosul reprezintă pretextul prin excelenţă al simbiozei dintre eul estetic şi cel textual. Schimbarea contextului istoric însă (prin emigrarea poetei în Israel, la începutul anilor nouăzeci) a adus o nouă dimensiune în creaţia sa, mai curînd greu de asumat de către consumatorul de literatură român. Mă refer la o tensiune dramatică, psihedelică, generată de vecinătatea permanentă a morţii şi războiului. Titlul unui volum precedent al autoarei este cît se poate de relevant în acest sens: Cireşe amare sub katiuşe – 2006. Războiul intervine violent în spaţiul sideral al poeziei, dar lasă în urmă trăiri puternice, pasibile, în mod paradoxal, de fior artistic. Frecvent, teroarea anihilează identitatea ludică a poetei, metamofozînd-o, proiectînd-o (autodefensiv?) în capsula atemporală şi anistorică a literaturii (Ceva s-a rupt în mine în ziua Armistiţiului).

Prin urmare, dacă textul devine corp, atunci şi ficţiunea trebuie privită ca istorie, iar literatura, mai mult decît am vrea să credem, ca viaţă.

           

Codrin Liviu Cuţitaru

 

 

Eu nu vreau sa conving pe nimeni

 

nici să-mi spun  parerea echilibrului ideal

 

trăiesc de multa vreme

 

printre hornurile lui Gaudi-

 

şi nu-mi irosesc timpul

 

aşteptind ceva de la cineva …

 

comunicarea nu e obligatorie,

 

m-am risipit suficient

 

cautând stările tinereţii,

 

am facut destule compromisuri

 

traind în virtualul în care nu-ţi poti alege

 

acoperişul.

 

nu e nevoie decât de muzica spaţială

 

privind perfectiunea

 

ca pe o revelaţie de neatins,

 

Pedrera imi ajunge…

 

un poem neirosit,

 

nu pot să scriu pe marginea unei cărţi

 

ea ,cartea nu-mi aparţine…

 

 

 

 şi nu pot să-i preiau suflu magnetic,

 

redându-l,

 

sună ca un plagiat.

 

 

 

 

 

autor Bianca Marcovici

Madeleine / Şi-ngheaţă, autor Boris Marian

Madeleine

S-au golit nopțile toate,
cufere cu galbeni, sparte,
se mai văd urmele dinților în pernă,
craterul viselor, pe scândurile rupte,
licheni au crescut, șerpi leneși, Madeleine,
se-nvîrt palele, orele, zorii,
unde ne sunt îndurătorii?
Spuneai să fim buni,
dar ce bem înainte de moarte, Madeleine?
De privesc în sus, nu se vede nici un duh,
cine poate, mai crede, cine nu,
se întoarce cu fața la perete, în geamăt.

 

 

Şi-ngheaţă.

Gura ei aștepta sărutul.

Gura ei aştepta sărutul, lacrimile ei erau o chemare a fericirii, inima ei se zbătea încă, prinsă în plasa copilăriei şi totul a fost curmat de un glonţ, de o ardere intensă care a pornit glonţul, de mult trupul ei zace inutil în pământ, sufletul ei este departe, mâna care a ţinut pistolul, scrie azi despre trecut, desprte dreptate şi neagă istoria fetei moarte.

Nu te teme, şi-a spus, vântul sorbea din căldura trupului său, nu te teme, şi-a spus, tremura ca o stea tot mai înaltă deasupra pământului. Memoria nu face zgomot ca şi morţii, împuşcăturile sunt amortizate, focurile s-au stins, dar nu este întineric, memoria este fiica Luminii, aşa cum şi morţii pe care îi iubeşti sunt ţesături fine de lumină.

Cine a zvântat sudoarea celor duşi la execuţie? Cine i-a privit în ochi cu ochii milei? Cine le-a pus degetul pe bizele în murmur? Cine a oprit execuţia, a dat la o parte ţeava flămândă a puştii, a ridicat bătrânul, femeia, copilul? Toată treaba au dus-o la capăt trăgaciul şi glonţul plecat fără gânduri şi fără întoarcere. În rest nu era nimeni.

 

autor Boris Marian

atinge-mi sufletul( touch my soul), autor George Ionita

atinge-mi sufletul( touch my soul)

atinge-mi sufletul
topeşte-te şi curge peste lacrima scursă
să-ţi pot zâmbi din nou
şi mâna mea să nu te mai ceară
să te mângâie doar
să mergem apoi acolo
unde cerul e cel mai albastru
şi vântul şopteşte din vârfuri de brad
unde timpul nu mai e timp şi secundele ard
şi noi nu mai suntem doi
suntem trupul frivol
să mergem acolo unde tăcerea nu chinuie
şi iarba se lasa strivită
de tine femeie de mine
şi muzica lui duval ne-nvăluie
ne învăluie

touch my soul

 

autor  George Ionita

Fondatorul limbii ”Esperanto” , autor Lucreția Berzintu

Fondatorul limbii ”Esperanto” ,

Dr. ZAMENHOF, LAZARUSLUDWIG:Ludovic Lazarus (Ludwik Lejzer) Zamenhof (n.15 decembrie 1859 – d. 14 aprilie 1917)

Motto: ”Limba internațională a următoarelor generații va fi doar și sigur o limbă artificială” (L.L.Zamenhof)

    

 

 

 

 

Founder of the universal language „Esperanto”; born at Byelostok in Dec., 1859. L. L. Zamenhof s-a născut la 15 decembrie 1859, în Bialystok, Polonia, Imperiul Rus (acum în nord – estul Poloniei). El a fost un evreu polonez – medic oftalmolog, filolog și fondatorul limbii artificiale Esperanto, limba cea mai vorbită, construită, până în prezent. Tatăl său, Markus Zamenhof, și bunicul său, Fabian Zamenhof, au fost profesori de limbi străine. Fabian Zamenhof a fost un pionier al culturii generale în rândul evreilor din Bialystok. Conform recensământului din 1897, din populația totală de 66.000, evrei erau 41.900 (63%). Limba naturală a fost rusa și idiș dar el a vorbit fluent poloneza și germana. Poloneza a devenit limba maternă a copiilor săi. Mai târziu a îvățat limba franceză, latina, greaca, engleza și a fost interesat de italiană, spaniolă, lituaniană.

Înafară de limba evreiască, idiș, populația din Bialystok a fost formată din alte trei grupuri etnice: polonezi, germani și belaruși. Datorită acestui fapt, conform părerii lui Zamenhof, existau disensiuni și neânțelegeri care tulburau orașul. El a presupus că principalul motiv de certuri era neînțelegerea reciprocă din cauza lipsei unei limbi comune pentru dialog. Ca  evreu, care a trăit într-un mediu de conflict rasial și național (privind granița ruso – poloneză), Zamenhof s-a dedicat promovării toleranței, în special prin crearea unei limbi de circulație internațională. Ca student la o școală secundară în Varșovia, el a făcut încercări de a crea o astfel de limbă cu o gramatică simplă.Timp de trei ani de zile a lucrat la idiș, în speranța că ar putea fi universalizată. Ca și contemporanul său, Eliezer Ben Yehuda, Zamenhof a știut că poporul evreu ar avea nevoie de o limbă modernă evreiască. Pentru Ben Yehuda, visul sionist era renașterea limbii ebraice, dar Zamenhof a optat pentru modernizarea limbii idiș. În 1879, Zamenhof a scris prima gramatică a limbii idiș, ”Lebn visnshaft”. Dar deceniul care a început cu un nou idiș se va termina într-o limbă cu totul nouă: Esperanto. În cele din urmă, Zamenhof a cedat idiș pentru Esperanto. A ajuns la concluzia că nicio limbă nu ar putea deveni vreodată un mijloc de comunicare universală în cazul în care s-ar identifica cu orice naționalitate individuală sau țară. Trebuie să fie neutră. În 1878, proiectul său era aproape terminat, publicând Lingwe uniwersala.

În 1882, din cauza pogromurilor din Imperiul Rus, Zamenhof ia parte la mișcarea sionistă ”Sion Hibbat”. În 1887 a părăsit mișcarea iar în 1901 a publicat o declarație în limba rusă cu titlul ”Hillelism” în care el argumentează că proiectul sionist nu a putut rezolva problemele poporului evreu. Pe lângă activitatea sa lingvistică, Zamenhof a publicat o filozofie religioasă pe care a numit-o ”Homaranismo (tradus ca umanitarismul), bazat pe principiile și învățăturile lui Hillel cel Bătrân.

La 26 iulie 1887, cartea intitulată Lingvo internacia: Antauparolo Kaj plena lernolibro (limbă de circulație internațională: cuvânt înainte și manual complet) a fost publicată în Rusia sub pseudonimul ”Doktoro Esperanto” (Doctor speranță) din care derivă și numele limbii. Această carte a fost primul manual Esperanto. La 7 august 1887 apare în ziarul polonez ”Kurjer Codzienny” primul articol dspre Esperanto, sub semnătura lui Wladyslaw Sabowski. Pentru Zamenhof, acest limbaj a fost o modalitate de promovare o coexistenței pașnice între oameni și culturi diferite. Primul poem scris în Esperanto este ”Mia penso” (Gândul meu), de L. L. Zamenhof (1887). Cinci ani mai târziu, Zamenhof a publicat primul dicționar Esperanto, ”Universala Vortaro”. Prima revistă Esperanto a apărut în 1889. Cu unele aptitudini literare și lingvistice, Zamenhof a dezvoltat și testat noua sa limbă prin traducerea unui număr mare de lucrări, inclusiv ”Vechiul Testament” (pe care l-a terminat la scurt timp înainte de moartea sa). Din acel moment Esperanto a crescut constant în popularitate. În anul următor Societatea Volapuk de la Nuremberg a încetat să mai existe dar locul său a fost luat de către primul club de Esperanto. În 1891 un al doilea club a fost fondat la Upsala, în Suedia, a urmat Sankt – Petersburg, cu filiale la Odesa și în Siberia. Franța și Danemarca au aderat la mișcarea Esperanto în 1897 iar în anul următor, la Bruxelles și Stockholm. Primul grup de esperantiști a început la Paris, în 1900. În anul următor Esperanto și-a făcut prima apariție oficială pe teritoriul American, la Montreal. De atunci, asociațiile pentru studiul Esperanto au fost fondate în toate părțile lumii.

În 1905, aproape 700 de entuziaști ai limbii au venit la primul Congres Mondial de Esperanto de la Boulogne, Franța, și Ludwik Zamenhof a fost decorat cu Legiunea de onoare. În 1910, Zamenhof a fost nominalizat pentru Premiul Nobel, dar premiul a fost câștigat de Biroul Internațional de Pace. Cu ocazia celui de-al cincilea Congres Universal de Esperanto, la Barcelona, Zamenhof a fost numit comandant al Ordinului Isabella de regele Alfonso al XIII-lea al Spaniei. În 1912, Zamenhof a renunțat la conducerea formală a mișcării Esperanto la Cracovia, Polonia. În ultimii ani, Congresul Mondial de Esperanto s-a desfășurat la: Adelaide, Montpellier, Berlin, Tel Aviv, Zagreb, Brazilia, Suedia, China, Lituania ș.a.

Pentru popularizarea Esperanto, Zamenhof a suportat cheltuieli majore. În scopul de a reduce povara sa financiară, s-a mutat la Grodno. Acolo el a început să lucreze pentru a pune bazele unei noi religii, Hillelism, nume dat după rabinul Hillel, cunoscut pentru bunătatea lui și a toleranței. Mai târziu, el modifică denumirea, redevenind Homaranism (în sensul esperanto, mai multă umanitate, în general).

Izbucnirea primului război mondial i-a nimicit speranțele lui Zamenhof în unirea popoarelor lumii. Acestă dezamăgire, împreună cu stresul muncii continue, și-a pus amprenta asupra sănătății sale. A murit la Varșovia și este înmormântat la cimitirul evreiesc de pe strada Okopowa.

Zamenhof și soția sa, Klara, au avut trei copii, un fiu, Adam, și două fiice, Sofia și Lidia. Toți trei au murit în Holocaust. Munca lui Zamenhof a fost continuată de fiica sa, Lidia (1904 – 1942) care a călătorit mult la prelegeri Esperanto. Astfel a intrat în contact cu membri ai religiei Bahai, împărtășind mesajul universal al mișcării esperantiste. Și ea a devenit adeptă a acestei credințe. La sfârșitul anilor 1930 s-a întors în Polonia, a fost arestată de către germani și depusă în ghetoul din Varșovia. În 1942 a fost deportată la Treblinka, unde a fost ucisă.

În prezent există circa 120 de societăți iar limba este vorbită de aproximativ jumătate de million la câteva milioane de personae. Mulți dintre aceștia sunt în Japonia, Coreea, Brazilia, Bulgaria, Polonia, România (Timișoara, Cluj, Covasna, Baia Mare, Tulcea ș.a.) La Expoziția de la St. Louis a fost acordată recunoașterea oficială de către comisia secțiunii franceze. Există o literatură mare și în continuă creștere în Esperanto. Peste douăzeci de reviste sunt în circulație, inclusiv o revistă lunară, Braille, pentru nevăzători. De asemeni, limba a intrat în uz comercial.

Un asteroid (1462), descoperit de Observatorul din Finlanda la 06 februarie 1938 poartă numele de Zamenhof, în onoarea sa. Un alt asteroid (1421) poartă numele de Esperanto, în onoarea lui Zamenhof (denumire provizorie). De asemenea, sute de străzi urbane, parcuri, poduri din întreaga lume poartă numele după Zamenhof. În Lituania, cea mai cunoscută stradă, Zamenhof – este în Kaunas, unde a trăit și a avut o casă câtva timp. Alte denumiri după Zamenhof, sunt în Franța, Ungaria, Polonia, Cehia, Spania, Italia, Israel, Brazilia ș.a.

De-a lungul timpului au existat mai multe încercări de a se construi un limbaj universal, începând încă din Evul Mediu. Veți spune, astăzi, că o limbă universală ar fi engleza. Adevărat, dar nu este în concordanță cu visul lui Zamenhof. Limba creată de el poate uni oameni din întreaga lume. Și-a dorit crearea unei limbi mai egalitare. Zamenhof ar spune că cea mai mare parte a lumii (cea a cărei limbă naturală este alta decât engleza) ar fi clasificată de rangul doi. Esperanto, însă, a devenit limba artificială cu cel mai mare succes. Este o limbă vorbită și scrisă, cu un lexic derivat din limbi vest – europene, cu o sintaxă și morfologie de influență slavă. Chiar și acum, noi proiecte lingvistice sunt publicate aproape în fiecare an. Asociația Universală de Esperanto (UEA), cu sediul la Rotterdam, Olanda, are asociații afiliate în 62 de țări. În 1954 Conferința Generală UNESCO a recunoscut că succesele Esperanto sunt în armonie cu idealurile UNESCO și ca urmare s-au stabilit relații între UNESCO și UEA.

UEA mai are relații consultative cu ONU, UNICEF, Consiliul European, Organizația Statelor Americane și Organizația Internațională pentru Standarde. Anual au loc peste o sută de conferințe și întâlniri în Esperanto. Cea mai mare dintre ele este Congresul Mondial de Esperanto. Peste o sută de periodice apar regulat în Esperanto (Monato, Fonto, Esperanto ș.a.). Multe stații de radio din lume emit în Esperanto. Sunt sute de mii de Site-ri în Esperanto.

Bibliografie: L. L. Zamenhof (Enciclopedia Britanica); Fundația Utilika: Jonathan Pool(expert priv. L.L. Zamenhof); Wikipedia; National Geografic; Google.com; Enciclopedia Jewish; roportal.ro; en.poland.gov.pl/Ludwik, Zamenhof; Yiddishbookcenter.org

 

autor Lucreția Berzintu

Africa din mine, autor Dan Orghici

Africa din mine

 

„În fiece dimineață, o antilopă se trezește în Africa și în fiece zi știe că trebuie să alerge mai repede decât leul dacă nu vrea fie mâncată, ca a doua zi să se gândească la a doua zi.

În fiece dimineață, un leu se trezește în Africa și în fiece zi știe că trebuie să alerge mai repede decât antilopa dacă nu vrea să moară de foame, ca a doua zi să se gândească la a doua zi.

În fiecare zi, cineva se trezește și nu numai în Africa și în fiece zi știe că trebuie să alerge mai repede dacă vrea ca a doua zi să se gândească la… a doua zi”!

Am găsit replica asta la sfârșitul unui film, nu mai știu care, m-a marcat nu acțiunea în sine, ci aceste cuvinte. Animalelor le este simplu, știu că-n fiece zi trebuie să facă ceva, să fugă, să rumege sau să rupă, să sfâșie ori să moară.

Mie ce-mi este hărăzit în astă Africă?

În fiece dimineață mă trezesc și după scurta-mi conversație cu Mântuitorul, dau leului dintr-o bucată de antilopă, sub formă de cafea și fum de țigară, apoi fug. Fug spre vremelnicele-ndatoriri ce mi se pare că de la mine leul lumii le așteaptă; astfel, dau iar jertfă bucata de antilopă pe altarul cotidienei nebunii. Bucăți din mine răsfrânte-n timp și semeni. Alerg apoi spre magazine, atenta antilopă din Africa cea mare nu are a se teme decât de leii cei flămânzi, flămânzii-mi prădători mă-mbie în suave măști pe palide fețe cu marfa lor, ei nu vor carne, ei o vând, ar vinde și suflete, dar nu le stă în putere; pe bani cumperi doar marfă și ei în asta se afund. Parcursul vieții te face să întâlnești mulți oameni și dintre ei există o persoană care nu este ca

toate celelalte. Este acel cu care ai putea să vorbești ore în șir și să nu te plictisească, acel căreia ai putea să-i spui lucruri fără să te judece, acel pe care nu-l vei lăsa să-ți scape niciodată.

Mai apoi, alerg de hienele flămânde ce pândesc; ele nu au curajul leului să atace, nu fug după pradă ci așteptă un dărab de hoit pe care vremea-l lăsase în urmă-i, eu l-am uitat, dar ei îl aduc pe tapet, dându-i trecutului valoarea zilei de actual, de hrănesc hienele mele cu amintirile ce dor, au sadica plăcere de-a veni în haită să-nfulece. Trăiesc din trecut ca să nu poată vedea viitorul, sunt prea mici și slabe pentru ziua de azi, de privit în ochi, nici vorbă să te poată privi, nu au demnitate, ele doar îți mănâncă nervii tocând ce a trecut, dorindu-te jos acolo în cloacă, că doar, cum poți tu să nu fi parazit când ele sunt, de ce să ridici capul, de ce să fi tu însuți, de ce să alergi spre mai bine, când trebuie să te ferești de hiene? Astfel, mai dau leului un crâmpei de antilopă, un ceva scris să poată citi. Aci, în Africa din mine, în fiece dimineață, un leu rage ca antilopa să fugă, cum și eu

fug.

La amiaz’, fug din căldura Africii, mă trag la hodină32, dar leul, leul nu se oprește, mai vrea hrană, el, prădătorul, nu cere, vine și o ia. Din liniștea-mi sufletului rămâne o scrijelitură, din tot se-nfruptă el. Îmi ia, hapsânul și foile scrise și gândurile ce nu au prins viață. Încercări mentale de răzvrătire, mai bine zis repunere în adevăr, nu leul a trăit în locul meu, el lasă acvilelor din hoitul de povești și vorbe, fără să simtă o singură clipă ce am simțit

eu.

Seara, ei, seara, nu știu ce va mai face leul, sunt doar la amiaza Africii dinluntru-mi. Las Timpul să decidă de va mai fi o seară și o zi a sufletului meu. O certitudine am din fugă-mi reținută: o să-l ascult doar pe cel ce-mi vorbește cu ochii, o să-l înțeleg doar pe cel ce îmi atinge sufletul fără ocolișuri și o să mă implic doar atunci când am încredere deplină în cineva. Și mâine:… „de va mai fi mâine… o să mai dau și mâine prinos de rugă Creatorului și jertfă de cuvinte-nsâgerate leului.”

Antilopele Africii fug zilnic, dar nu zilnic un leu se hrănește cu ele. Însângerate vremuri, sofisticatul leu. Cu toată-mi fuga în Africa mea, am iubit, am pierdut. Mi-a fost dor și milă, dar am rănit, am avut încredere, dar am făcut greșeli. Din toate acestea, cel mai important, am învățat! Am învățat să mulțumesc zâmbetului ce-mi face ziua lumină, am învățat să mă ridic atunci când cad și de cad, iar să o iau de la capăt pentru că nimic nu mă oprește să stau drept, cum nimic nu mă oprește, căzut fiind, să stau în tină. Am învățat că trebuie să știu să mor și să-nviez în fiece zi, deoarece viața-i continuă moarte…

În fiece zi, în Africa, o antilopă fuge de un prădător, cum în fiece zi, Africa-mi renaște.

 

autor Dan Orghici

Mascarada învinşilor, autor Oliviu Crâznic

OLIVIU CRÂZNIC

Mascarada învinşilor

 

            Îi detectasem încă de dimineaţă – veneau amândoi călare, de undeva dinspre Sud, ceea ce însemna că puteau fi din armata fratelui meu, sau din armata lui Herbert. Nu aveam cum să îmi dau seama deocamdată – şi nici când urma să le disting uniformele nu puteam să fiu sigură. Exista întotdeauna gândul că unul sau altul a dezbrăcat un cadavru şi i-a luat hainele – nu era mare lucru. Ce-i drept, pentru o observatoare cu educaţia mea, ar fi fost uşor să remarc că nu se potriveau unele detalii – o jambieră prea lungă, sau haina strâmtă la umeri – dar până la urmă morzii lăsaseră prea puţine resurse, şi soldaţii nu mai erau acum înmormântaţi cu efectele lor – dacă mai erau înmormântaţi totuşi.

Gareth ştiu sigur că nu îi mai înmormânta.

Eram singură-singurică la fort de aproape patru zile, şi nici soţul nici fratele meu nu îmi trimiseseră încă pe nimeni. Ultimele ştiri aduse de un negustor vorbeau de avansarea armatei morzilor până aproape de Şanţ, cu susţinere continuă de la Herbert Flood şi Lorzii Estici. Pactul pe care îl semnaseră aceştia cu morzii fusese iniţial un motiv de bucurie în familia mea – Herbert nu era prea apreciat. Însă curând, Gareth şi Geoffrey înţeleseseră că alianţa asta putea să ne distrugă Casa – Esticii nu erau atât de lipsiţi de putere cum se crezuse, astfel că soţul meu retrăsese trupele în Vest şi Geoffrey încercase o învăluire, hotărâţi să prindă la mijloc corpul de armată condus de Herbert şi de Lorzi înainte de joncţiunea cu morzii.

Am oftat. De când morzii aterizaseră, lucrurile deveniseră extrem de complicate.

Şi Dinastia noastră pierdea.

Dar până atunci – trebuia să îi ţin sub supraveghere pe cei doi bărbaţi care se apropiau, să stau cu ocularul pe ei, deoarece amândoi veneau direct încoace.

Mda, aveau uniformele noastre – am putut să îmi dau seama către prânz, şi păreau ambele în regulă. Dar asta nu era totuşi o garanţie. Am mai aruncat o privire supărată către comunicator – nu aveam încă suficientă tensiune să îl pornesc, vremea fusese proastă şi nu putusem capta prea multă energie solară. În plus, era foarte neplăcut să te descurci fără servitori – deşi bineînţeles că puteam, toate principesele erau educate să facă faţă oricărei situaţii.

Dar dacă puteam, nu însemna şi că îmi făcea plăcere.

Au ajuns sub zid către seară.

– Lester Cath, se identifică primul la vorbitor, călăuzitor în Corpul patru al lui Geoffrey Ice.

– Sober Nombrum, zise al doilea, atacant de stânga în Corpul doi. Fost purtător de arme al lui Aaron Netrebnicul şi spion aghiotant pentru Trupele de serviciu ale lui Gareth Ice. Ermengaarde Eyes, în numele stăpânilor noştri comuni cerem găzduire.

Bineînţeles că cereau găzduire. Dacă ar fi rămas pe câmp în timpul nopţii, ar fi fost devoraţi de khazugi. Dar în acelaşi timp – imposibil să nu fi observat că placa de identificare era nealimentată, aşa că acţiunea lor mi se păru făţarnică întrucâtva.

Nu aveam de gând să le deschid.

Probabil înţeleseseră.

– Stăpână, se miorlăi unul din ei, cel care se numea Cath, un bărbat lat în spate şi cu părul lung şi murdar, trebuie să ne lăsaţi înăuntru. Suntem foarte flămânzi şi am auzit un khazug urlând la doi canteri în stânga – haita nu poate fi prea departe.

M-am hotărât să îi răspund.

– Meseria voastră presupune anumite riscuri, Lester Cath. Le cunoşteaţi când aţi semnat pentru înrolare. Aici nu e han – vedeţi-vă de drum, şi să vă ajute Tatăl Ceresc, dacă o avea chef.

– Nu e atât de simplu, Stăpână, zise liniştit Nombrum – scund dar bine legat, avea părul tuns scurt şi o cicatrice urâtă deasupra ochiului. Geoffrey Ice se luptă la Sud cu Herbert şi cu morzii – zilele îi sunt numărate. Purtăm un filament către soţul Domniei-Voastre… trebuie să îi vină în ajutor până nu e prea târziu. Şi în orice caz trebuie să părăsească Văioaga – un detaşament de morzi zburători se îndreaptă direct acolo.

Îmi arătă filamentul.

Am cumpănit afirmaţia câteva momente. Putea să spună adevărul – uniformele o confirmau, iar filamentul sclipea stins, ceea ce arăta că fără îndoială era unul dintre ai noştri. Desigur, nu ştiam ce conţinea filamentul – dar nu ar fi îndrăznit să mintă. Şi Geoffrey, şi Gareth ar fi reacţionat prea urât.

– Dă-i filamentul lui Cath, i-am zis. Vreau să fiu sigură.

Fără şovăire, i-l întinse.

Sclipea.

Da, era clar – amândoi erau din trupele noastre. Chiar dacă eram singură, n-ar fi avut curaj să se uite la mine măcar – planoarele luau imagini de interior la fiecare patru mese, şi acestea ar fi fost descărcate din pereţi şi ar fi ajuns la Gareth. I-ar fi jupuit de vii.

În plus, dacă filamentul conţinea ce susţineau ei, chiar era necesar să îi bag înăuntru.

Khazugii i-ar fi mâncat – probabil.

Riscul era prea mare.

– Intraţi.

Şi au intrat.

S-au purtat desigur umil, cum le-o cereau biciul şi eticheta – nu îşi ridicau privirea mai sus de genunchii mei goi, şi primul lucru – s-au repezit la mâncare. Le-am adus nişte băutură – singura rezervă se mai afla în camera mea, aşa că le-am lăsat suficientă la îndemână. Chiar şi beţi, frica era mai puternică – nu eram în nici un fel de pericol.

– Vreau să văd filamentul, le-am zis apoi.

Schimbară rapid o privire. Ştiau că nu pot refuza un ordin direct, iar ochii le deveniseră deja apoşi de la lichidul consumat, ceea ce le slăbea voinţa. Pe de altă parte, Gareth s-ar fi putut supăra. Însă Nombrum se decise şi mi-l dădu.

– Iată-l,… stăpână.

Nu mi-a plăcut pauza făcută, şi nici felul cum a pronunţat stăpână, parcă cu mai puţină reverenţă decât era necesar – dar am presupus că era din cauză a ceea ce băuseră. Am parcurs rapid filamentul şi ei beau în continuare – în curând aveau să se clatine rău, eram sigură.

Şi, deodată, am îngheţat.

Mesajul nu era cel pe care mi-l comunicaseră ei, nu întocmai – da, Gareth urma să fie atacat de morzi zburători şi, dacă nu era anunţat, ras de pe suprafaţa pământului, dar Geoffrey nu se lupta cu Herbert la Sud – se luptase. Conform filamentului – care era ultimul trimis vreodată de fratele meu – la ora când eu îl parcurgeam, nimeni din armata lui nu mai era în viaţă.

Cei doi vizitatori mă minţeau.

Mi s-a făcut frică.

Nu am ridicat privirea spre ei – mă întrebam cât efect avusese asupra lor băutura. Însă am simţit că ei mă priveau – se uitau la trupul meu gol cu lăcomie şi poftă, ceea ce nu ar fi îndrăznit niciodată dacă Geoffrey ar fi fost viu sau dacă Gareth avea vreo şansă să scape.

Şi oricât de disperată ar fi fost situaţia, Geoffrey nu le-ar fi dat niciodată filamentul unor astfel de oameni.

Nu exista decât o singură explicaţie.

Mercenari.

Fuseseră mercenari de ai noştri, care dezertaseră. Care îi uciseseră apoi pe mesagerii reali şi preluaseră filamentul; aveau de gând să se folosească de el într-o ultimă mascaradă, intrând aici pentru a se feri de khazugi – şi pentru a-şi face poftele cu fosta Stăpână. Nu va mai rămâne nimeni să îi pedepsească, pentru că nu aveau nici cea mai mică intenţie să ajungă la Gareth – din start plănuiseră să îl lase să moară, şi apoi cu filamentul doveditor să obţină adeziunea morzilor, ceea ce era o prostie. Morzii i-ar fi făcut una cu pământul pentru trădarea lor, căci nu apreciau astfel de acte – dar dobitocii ăştia doi habar nu aveau de asta.

Iar eu, eu una aveam o mare problemă.

– Oh stăpână, spuse tărăgănat unul din ei. Stăpână…

I-am privit în sfârşit în faţă. Rânjeau cu bale curgând din gură, încântaţi de ceea ce urma, de ceea ce sperau că urmează.

De ceea ce eu speram că nu urma.

– Băieţi, faceţi o mare prostie, le-am zis rece, încercând să calculez în minte cât timp trecuse de când băuseră prima cană. Nu sunt neajutorată.

– Dar eşti, spuse Cath, cu ochii ţintă la trupul meu, şi făcând un pas spre mine.

În clipa aceea am isprăvit calculele. Trecuse destul.

Le-am zâmbit.

– În regulă, atunci. Luaţi-mă.

Se priviră suspicioşi dintr-odată.

– Ce este?… I-am întrebat. Vă aştept!…

– Aşa e, mormăi Nombrum. Ne aşteaptă…

Nu termină, desigur, fraza. Ochii i se holbară sălbatic în orbite, când otrava îi aprinse sângele în artere şi vene, dând drumul focului clocotitor în interiorul lui. Nombrum urlă dement, şi Cath dădu să se tragă cutremurat înapoi, scăpând la pământ pocalul contaminat din care băuse, dar era prea târziu, apa rea îşi făcea deja efectul.

N-am mai stat să îi privesc cum ard – nu îmi păsa şi nu îmi făcea plăcere. Am urcat în camera mea, ascultând urletele tânguite ale khazugilor peste stepă, şi am aşteptat încărcarea completă a comunicatorului ca să pot lua legătura cu Herbert.

Apoi l-am aprins.

– Eşti bine, iubito?… întrebă el îngrijorat, cu pletele blond-închis căzute în ochi şi o expresie încordată pe faţa lui frumoasă şi hotărâtă. Am simţit ceva cald şi plăcut cum mă invadează – eram bine.

– După ce s-a întrerupt legătura…

I-am arătat filamentul.

– Ştiu, l-aţi terminat pe Geoffrey. Fără asta, Gareth nu va şti ce îl loveşte – morzii or să îl facă fărâme. Or să poată în sfârşit să se răzbune pe cei care i-au ademenit pe planeta asta, le-au măcelărit semenii şi i-au trădat. Şi mie nu îmi va mai spune nimeni pe cine trebuie să iau de soţ – niciodată.

Herbert se aplecă spre ecran. Îngrijorarea nu îi dispăruse cu totul.

– Iubito… de unde ai filamentul ăla?…

I-am răspuns cu cel mai seducător zâmbet al meu.

– Stai să îţi povestesc.

 

autor Oliviu Crâznic

Urmarirea,autor Ion Iancu Vale

Urmărirea

 

Nu mai realiza de când alerga. Să fi fost minute, ore, zile… Câmpia rămânea la fel de fără capăt, dură şi duşmănoasă în uniformitatea ei accidentată. Solul cald şi sfărâmicios îngreuna fuga până la chin, praful îi intra în ochi, în gură, în nas. Iar el alerga, alerga… Auzea în urmă gâfâitul sacadat al câinilor care parcă dinadins nu-l înhăţau, înnebunindu-l cu mârâitul strecurat prin grebla sticloasă, lucitoare a fălcilor lor mari, aşteptând să cadă epuizat şi moale ca o curea udă, ca mai apoi să-l rupă în tihnă.

Şi alerga întruna, cădea, se ridica, scuipa cocoloaşe zgrunţuroase şi amare, de ţărână amestecată cu salivă. Privea din când în când în urmă şi stiletele scânteietoare din ochii câinilor îi dădeau aripi. Dar efortul îndelungat şi groaza densă ca un nor în plinul furtunii îl dădură aproape gata, când, deodată, în faţa lui se ivi pasarela. Cu ultim efort străbătu distanţa rămasă şi înşfăcă disperat una din barele de oţel ale scării cu care era dispusă construcţia şi începu sa urce. Pasarela – sau mai bine zis estacada – era o lucrare foarte ciudată. Părea un lung stâlp dreptunghiular de înaltă tensiune, ce se întindea orizontal de-a lungul câmpiei, până hăt departe. La capătul ei se zăreau acoperişurile şi turlele unui oraş, sclipind ademenitor în lumina ceţoasă a acelei înăbuşitoare zile. Căută de-a lungul estacadei o cale de acces, dar aşa ceva nu exista pe orizontala ei inutilă şi tristă. Îşi trase puţin sufletul încercând să-şi potolească bătăile repezi ale inimii, îşi şterse sudoarea de pe faţa schimonosită de efort şi spaimă şi începu să coboare înapoi, scara pe care de-abia urcase. La un moment dat, tot coborând, îşi aruncă privirea sub el şi fu cât pe ce să se prăvălească în golul de sub el. Pe platoul de beton ce se întindea sub estacadă îl aştepta haita de câini furioşi ce săgetau înălţimea cu boturile rânjite. Spaima îl încercă iarăşi. Urcă din nou portiunea pe care o coborâse din scară şi se prinse cu mâinile de una din barele dreptunghiului metalic. Ajutându-se de picioare, începu să se mişte încet deasupra golului de sub el. Se strecura printre contra fisele oblice ale structurii, ce se întâlneau în unghi ascuţit, şi fiecare nouă mişcare însemna o posibilă alunecare în gol. Ne având nici un fel de asperităţi, palmele abia făceau priză pe metalul lustruit şi încins. Înainta încet, ca un melc, încolăcindu-şi mâinile şi picioarele pe barele estacadei, strângând din dinţi, orbit de sudoare şi de părul ce-i intra în ochi. De câteva ori alunecă până la bara inferioară a estacadei, bălăbănindu-se în gol, dar graţie unui efort supraomenesc, reveni de fiecare dată în interiorul ei, înaintând încet, încet… Pierdu iarăşi noţiunea timpului. Se opri încercând să-şi mai odihnească trupul obosit. Privi în jos şi văzu câinii. Ei îl urmăriseră minut cu minut, centimetru cu centimetru, înaintând şi ei pe pista de beton de sub estacadă.

Acum se opriseră şi priveau corpul suspendat între cer şi pământ. Omul fu cuprins de o stare de indiferenţă. Parcă ceea ce i se întâmpla i se întâmpla altcuiva. Teama îi dispăru ca prin farmec, o linişte supremă îi cuprinse mintea şi trupul chinuit. Mâinile şi picioarele i se desprinseră ca de la sine şi începu să cadă lin, plutind, sfidând legile gravitaţiei.

*

Patul era moale, cearceafurile răcoroase şi curate. Deschise ochii şi albul orbitor al camerei îi răni privirea. Încercă să-şi dea seama ce i se întâmplă şi se ridică în capul oaselor privind în jur. Se găsea într-o cameră de spital cu paturi imaculate, frumos aliniate de-a lungul pereţilor. Era singurul pacient în tot salonul.

Îşi mişcă rând pe rând mâinile, picioarele, capul. Se pipăi atent, metodic. Era întreg şi nu avea nici cea mai mică zgârietură. Nici nu se zdrobise de pământ, nici nu-l rupseseră câinii. Fericit, se întinse în pat şi adormi. Avu un somn lung şi liniştit. Se trezi dintr-odată cu senzaţia că este privit. Rotindu-şi privirea peste paturile goale, observă nu departe, pe o noptieră, două mici statuete de porţelan. Le privi fix, hipnotic. Statuetele, antrenate parcă de privirea lui, prinseră viaţă, se mişcară şi săriră pe podea începând să crească văzând cu ochii, până deveniră două tinere şi frumoase femei. Erau înalte, zvelte, cu păr lung castaniu. Aveau ochi albaştri, trăsături fine şi o piele albă, catifelată. Veşminte subţiri, uşoare, le acopereau trupurile fragile. Păreau gemene. Una dintre ele făcu o reverenţă în faţa bărbatului ce le privea fascinat şi se îndreptă spre uşă, ieşind din cameră. Cealaltă se aşeză pe pat, foşnindu-şi rochia vaporoasă, îl îmbrăţişă, îl sărută prelung, el răspunzându-i fără să şovăie, tacit, înfiorat, şi se iubiră, timpul pierzându-şi iarăşi consistenţa.

Într-un târziu, în salon îşi făcu apariţia cealaltă femeie, ţinând în mâini un platou cu fructe. Fu şocat de faptul că fata zveltă şi suplă, la plecarea din cameră, avea cum pântecul crescut şi deformat de sarcină. Ea aşeză fructiera pe noptieră şi împreună începură să mănânce fructele dulci şi zemoase. Sfârşind de mâncat, fetele, fără să rostească o vorbă, ieşiră din cameră. El rămase în continuare în pat, aşteptând reîntoarcerea celor două. Dar timpul trecea şi ele nu mai veneau. Aşteptarea în singurătatea aceea albă şi silenţioasă începu să-l apese. La un moment dat, se ridică şi se hotărî să iasă afară, sperând să le găsească pe cele două femei. Ieşind, fu izbit de lumina opacă şi de aerul înăbuşitor. Chiar în faţa lui, aşezaţi ca nişte soldaţi în poziţie de tragere, cu boturile pe labe, îl aşteptau câinii. Într-o parte văzu pilonii şi scara metalică în spirală ce urca spre estacada metalică.

Teama îi încleşta din nou mintea şi măruntaiele, trupul tot. Se întoarse brusc, vrând să intre din nou în spital, dar se izbi de un perete de beton. Disperat, se repezi spre scara sclipitoare de metal şi începu să urce…

 

 

autor  Ion Iancu Vale

Acrobaţie , autor Ionela Voicila

Stimata redactie,

Cu ocazia aniversarii revistei FALEZE DE PIATRA eu ii doresc viata lunga si va trimit alaturat cele mai reusite creatii proprii personale din acesti trei ani.Deasemenea va doresc tuturor celor care ati vegheat la bunul mers al editarii revistei, multa sanatate si bucurii de la colaboratori, familie si prieteni!Ionela, cu aleasa pretuire.

Acrobaţie

Am clădit un vis, drum suspendat

Şi îl străbat pe vârfuri, temătoare.

Şi sufletu-mi de vajnic acrobat

Suportă-arsura căii roditoare.

Acolo, între culori de curcubeu,

Cu mâinile în echilibru,

Eu, crucea mi-o veghez mereu,

Puternică, asemeni unui tigru!

Sinusoidă

Ne aflam în Peşti

Şi ,,cât ai zice peşte’’,

Norocul s-a dus pe fundul apei.

Totul a devenit atât de alunecos

Încât prefer să admir apa

Vălurind trecutul.

Roata timpului

Numai ceasul e de vină!

De când a coborât din perete

şi a ieşit din cerc

s-a însăilat pe ecranul telefonului

şi toate firele vieţii s-au încurcat

în limbile-i înveninate de Timp.

Liniştea sufletului

Doamne, nu mi-ai spus cât să urc

când ai pus în mine zborul

şi câte râuri voi naşte

din lacrima dăruită!

Darurile Tale au împletit drumul spre mine

şi liniştea sufletului am primit odată cu ele.

autor  Ionela Voicila

Falezelor de piatră , autor Andrei A. RADU

FALEZELOR DE PIATRĂ

 

Cuget liber, lasă turma

Cu-ale ei vise mărunte;

Peisajele cărunte

Tremurând, își lasă urma

Dincolo de metereze.

Valea Plângerii ne cheamă

Cu poteci de dor și teamă….

Pașii umezi, pe faleze,

Dintr-o lume idolatră

Ne conduc către Niciunde.

– De-ar fi  să fugim, pe unde?

– Pe…Falezele de Piatră!

autor Andrei A. RADU

Kafka – 100 de ani de Metamorfoză, autor Adrian Grauenfels

Kafka – 100 de ani de Metamorfoză

 

 

Pe vremuri timpul era o dimensiune concretă folosită de umani în fragmentarea 

şi măsurarea unor  întâmplări cuantificabile,  aşezate ca mărgele pe o sfoară, marcând evenimente ce se succed linear de la cântecul cocoşului în zori şi până la ultimul scâncet al pruncului adormit în noapte. Acum o sută de ani Franz Kafka a scris nuvela Metamorfoza în care destinul şi transhumanţa individului  din om într-o gâză detestabilă, sunt ecoul transformărilor la care ne supune Timpul. Gregor Samsa, eroul nuvelei trăieşte şi moare în umbra ceasului deşteptător de la capătul patului său, ceasul apare ca un obiect imens şi ameninţător care punctează etapele unei vieţi mediocre, supusă automatismului şi alienării. Ce panică dimineaţa, când Samsa trebuie să se trezească din visurile nopţii, în sunetul strident al deşteptătorului, în huruitul rotiţelor erei  mecanice, în scrâşnetul macaralelor care construiesc o cetate inumană, făcută din traverse de metal care vor rugini cu timpul, din betoane care se vor fărâma după un  timp, şi el Gregor Samsa înfricoşat şi adormit, refuză scurgerea timpului, temporalul, tactul şi metronomia clipelor în  care e obligat să funcţioneze.  

 

  

Iată cum acest timp trece, Gregor pierde ora la care trenul se dizolvă în fumul oraşului industrial, omul nu va ajunge la serviciul său birocratic, este prizonierul unui timp al neputinţei, Samsa începe să se transforme. Dictatura maşinilor asupra omului este deplină. Timpul a fost reîmpărţit în microsecunde şi picosecunde care sunt nişte bătrâne zbârcite în comparaţie cu femtosecundele care şi ele îmbătrânesc chiar cum se nasc. Timpul ne apare infinit în ambele direcţii. Doar omul rămâne captiv într-un spaţiul limitat, sufocant, marcat de ticăitul sincron  al ceasornicul care  numai pentru noi oamenii bate. Pe axa acestui timp relativ, invenţie culturală perfidă  ne transformăm regresiv, după cum demonstrează Kafka în povestea surealistă a metamorfozei lui Gregor punctată de un timp neiertător.  Familia încearcă să-l trezească dimineaţa devreme, ei se roagă de bărbat să funcţioneze logic în cadrul timpului util, deterministic, care îl strânge ca un cleşte de fier , amintindu-i de obligaţii, trebuie să ajungi în timp la gară, la job, la munca robotică apoi  să gonească înapoi la familie care aşteaptă un salariu, trecerea pe la vreo bancă , băcănie sau farmacie.

Dar uite, e deja ora 6 .30, Samsa va rata mecanismele de transport, va rata industria 

în care este şi el un şurub al unei organizaţii reci care respiră şi exhală indiferent de ce simte individul strivit de obiecte, documente, reguli şi ordonanţe. Samsa ratează ocazia efemeră în care legi prietenii, când poţi deschide inima şi discuta deschis despre o cutare ştire sau despre vreo carte citită. Se face ora 7, cineva bate la uşă, Gregor zice mama, cu o voce pe care Gregor nu o mai recunoaşte, vocea mamei vine dintr-un alt spaţiu trecând printr-un tunel al depărtărilor abisale, devine un ţipăt dureros în urechile sale transparente, adaptate la tăcere şi liniştea lungă a cimitirelor în care societatea te aruncă când devii bătrân, sau inutil. Sunetele casei se transformă şi ele în zgomote pulsante, şuierul este cel al mizeriei umane, născute şi expulzate dintr-un uter de formă monstruoasă.

Mama lui Gregor se transformă într-un instrument al naşterii şi al durerii iar el Samsa se naşte din el ca un vierme gol într-un spaţiu fără dimensiuni, în care nu există timp, doar voci neinteligibile. Ba se aude cântecul la vioară al Gretei sora lui Gregor,

care încearcă să-l readucă la normalul rutininier, e deja ora 9,  toate par pierdute

ireversibil, Samsa nu se trezeşte, nici nu mai răspunde familiei înfricoşate de această intolerabilă întâmplare. Prin crăpătura uşii familia zăreşte trupul lui Gregor deformat de timpul arhaic, de involuţia de la om la insectă primară, care va moştenii lumea după eoni şi suferinţă. Cel ce era Gregor, este acum o insectă hidoasă care lasă dâre lipicioase pe podea şi pereţi, care acum doreşte timp, doreşte percepţie, el caută să cerceteze obiectele existenţei sale, totul a devenit tactil, bizar, simte textura şi formele, speranţele mai există, mă voi trezi zice, mă voi spăla, voi lua micul dejun cu ziarul pe genunchi şi o cafea fierbinte, mai este timp zice, ca să sucombe în neputinţa de a descifra ceasul care ticăie invers, mesajul este falsificat de forţe tenebre, de analfabetismul insectei-om. În ultima parte a nuvelei Kafka foloseşte pentru ultima oară noţiunea de timp, două luni sunt necesare ca familia să accepte cu silă starea deplorabilă a fiului.

Camera e golită de mobile, ca Gregor să poată circula nestingherit pe pereţi şi pe plafon, într-o locuinţă-hrubă în care doar sora Grete mai pătrunde ca să-i aducă o hrană scârboasă, potrivită unui animal. Devine familiar cu o lume pământoasă, se simte legat de creaturi cu antene şi mandibule, nu mai are  memorie, ci o lungă litanie interminabilă, un bâzâit şi un foşgăit care îi mută gândurile de la timp şi progres spre o stare de transă, fără emoţii sau amintiri ale vieţii trecute.

Kafka anihilează timpul modern care nu mai permite individului o oră liberă. O simplă oră de refacere, de sfinţenie şi relaxare, departe de constrângerea tehno-temporală.

Totul este monoton, repetativ, predictibil. Timpul este pierdut într-o formulă defectivă

care dezleagă morala de timp şi de spaţiu. Nu putem fii aici şi dincolo. Nu putem

reveni în trecut pentru a repara viitorul. Cauza unidirecţională, deterministă, ne va schimba ireversibil. Urmaşii lui Georg ca şi  cititorii lui Kafka vor deveni făpturi îmbibate de mesajul prăbuşirii timpului.

Insecta odioasă Gregor moare ca să-şi elibereze familia de povară şi pacostea care s-a abătut  asupra lor. La 100 de ani de la scrierea Metamorfozei, Kafka apare ca un bărbat slab, îmbrăcat în negru stând în picioare la porţile unui oraş umbrit de coşuri şi antene imense, de stâlpi electrici înalţi, de trenuri care vin şi pleacă, se aud sirene şi claxoane, avioane care zboară în cercuri fără de centru, el aşteaptă zadarnic clipa în care va fi poftit înăuntru.

Dar această clipă nu va veni niciodată, ea a trecut deja.  

 

autor Adrian Grauenfels– 2012

Paralele regretabile , autor Nicolae Iuga

PARALELE   REGRETABILE

               Pentru a luci cât mai tare faţa pe care noi românii ne-o arătăm unii altora, am fost educaţi, fiecare, încă din familie, să avem măcar două moduri de abordare, două unităţi de măsură. Una este faţa grădinii, a curţii şi a casei şi alta este dosul curţii, fundul grădinii şi cuptoriştea din dos. Un fel de covoare avem pe pat în camera „de la drum” şi cu altele ne acoperim noi noapte de noapte. Şi exemplele pot continua.

              Meteahna de a <părea> in detrimentul lui <a fi> a fost speculată în perioada comunistă şi dusă până la apogeu. Fiecare, în locul lui, trebuia să şlefuiască de zor  imaginea locului de muncă, a satului, până la cea a ţării, sfârşind prin a ne striga satisfacţia vieţii – a aceleia de faţadă bineînţeles – stând la coadă la „adidaşi” [unghii de porc]. Intrebându-mă cum de s-a putut aşa ceva, încerc un sentiment de jenă, când îmi aduc aminte cum eram pus, ca un căţel,  „să fac frumos” şi mai ales mi-e ruşine, că eu, uneori, chiar făceam slujul şi încă mă străduiam să fie cât mai original…

             După Revoluţia din decembrie 1989 şi chiar înainte de acest hotar între lumi, s-au ridicat voci autorizate de-ale românilor şi ne-au cerut tuturor să ne oprim din lustruitul fals pe care-l faceam cu asiduitate vieţii noastre, istoriei noastre, trecute şi prezente şi să o lăsăm mai încet cu „realizărili”. Ne-au spus şi cei cărora doream să le arătăm lustrul oglinzii noastre, că lumina pe care o reflectă aceasta  e artificială, e rece şi neconvingătoare.

             Toate aceste voci au produs prin profunzimea adevărurilor rostite, la început fisuri, apoi largi crevase, în ecranul pe care noi ne vedeam feţi – frumoşii lumii.

            Şi aşa a început demitizarea. Şi a continuat cu prezentarea pe ecranele televizoarelor a certificatelor de 5-6 clase primare ale unor academicieni, generali de armată si ale altor icoane pe care le-am lustruit cu sârg ani de-a rândul.

            Simţind ca şi mine frustrarea despre care încerc să vă spun câte ceva şi încă înainte de mine, un reputat istoric nu a rezistat tentaţiei de a se elibera şi a scris o demult aşteptată istorie sinceră a poporului român, cu care luminează multe unghere întunecate.

            Sigur, în faţa celor care vor să ne îmbătăm în continuare cu apă rece şi a celor ce vor să promovăm mai departe acelaşi patriotism gregar şi primitiv, asemenea cărţi sau asemenea opinii sunt condamnabile. Pentru că – nu-i aşa – poporul român trebuie să ştie că el este cel mai grozav, el are întotdeauna dreptate, el a avut şi are conducătorii cei mai străluciţi, etc, etc.

            De ce să afle poporul nostru că el nu e centrul universului, că nu reprezintă el întreg „corul”, că e doar o „voce” în „corul” Europei şi al Lumii şi că trebuie să se străduiască din răsputeri să nu „cânte” fals şi „vocea” lui să fie remarcată prin acurateţe, vigoare şi profunzime?

           Aşa încât, ne este mai uşor să spunem ce convine, menajând susceptibilităţi şi sensibilităţi . Astfel că trecem uşor, chiar superficial, pe lângă teme „grele” ale trecutului şi chiar ale prezentului, într-o dubioasă duplicitate şi din păcate  într-o cvasiunanimă complicitate.

          De ce să se afle, de exemplu, că pe cât a fost de reală şi admirabilă vitejia dacilor întru apărarea gliei şi a neatârnării, pe atât de reală a fost şi trădarea lui Decebal de către daci. Nu de catre toţi ci doar de unii, nu mulţi, dar suficienţi cât să… Dar atunci, aşa a fost, aşa s-a întâmplat.

          Fără să îmi propun să caut anume fapte care să ateste aceste regretabile paralele, care ne amărăsc sufletul de adevăraţi patrioţi, vin cu un alt exemplu şi întreb precum poetul : „Unde ne erau românii când ne fu  tăiat  Viteazul ?…  Dar atunci aşa a fost, aşa s-a întâmplat…

             Micşorează cu ceva anvergura europeană a lui Mihai Viteazul şi a faptelor de vitejie ale românilor de sub comanda sa cele ce s-au întâmplat în 1601? Puţin probabil dar posibil. Probabil sau nu, posibil sau nu, aşa a fost, aşa s-a întâmplat. Regretabil, frustrant dar adevărat şi făcând un vers involuntar, la întâmplare luat.

             Inchei, deşi din păcate mai am exemple. Multe, parcă prea multe paralele regretabile între fapte măreţe şi crâmpeie de viaţă nedemne ale căror protagonişti sunt fii ai aceluiaşi neam. Contrariaţi, uneori de-a dreptul consternaţi, de diferenţele de abordare acum şi altădată a unor fapte şi evenimente din trecutul poporului nostru şi fiind şi deosebit de captivaţi, uneori până la obsesie de sinuozităţile si meandrele noilor interpretări, va trebui probabil sa cerem Academiei Române să scrie o istorie a trădării la români.Am convingerea că exemplul ar fi urmat şi de alte popoare ale căror frustrări şi idiosincrazii pe teme istorice nu se vor opri doar la faptele în sine ci vor merge până la făptuitorii acestora.

          … Şi totuşi, mă mângâi cu gândul că puterea celor 30 de Arginţi, s-a dovedit altădată pe altă Scenă şi cu alţi Actori…

             autor   Nicolae   Iuga    –     Brad.          18  februarie   2004.

 

Lupul , autor Mihai Ganea

 

 

 

Lupul

 

 

            Eram prin clasa adoua. Locuiam în incinta uzinei de plumb de la Ferneziu. Drumul de piatră cubică, drmul care venea dinspre Baia Mare, trecea pe lângă uzina electrică şi cotea la dreapta peste podul de lemn, şerpuind printre casele colbarilor până la intrarea în plumbărie. Aici se bifurca. Ramura stângă urca spre Podine, unde era cimitirul comunităţii. Aici erau îngropaţi cei care mureau de saturnism, colbarii. Deasupra Podinilor se înălţa coşul de evacuare a gazelor de la rafinăria de plumb şi dezargintare. Aerul era aici greu de respirat. Aerul avea gust. Un gust acru şi înecăcios. Aici locuiam noi. Locuiam alături de clădirea şcolii şi a grădiniţei, dar şi a bisericii  reformate unde mergeau, în ficare duminică, ungurii să se roage. Noi, familia şi vecinii, mergeam la biserica de pe Lunci. La ortodocşi. Parohul, părintele Câmpeanu, ne preda religia. Avea o umbrelă uriaşă, neagră cu spiţe din oţel, pe care o vâra ca într-o teacă, într-um tub de bambus, folosind-o când nu ploua, ca baston. Cu acel baston părintele ne bătea în fiecare sâmbătă, după ce asculta pârele copiilor despre încălcarea poruncilor biblice.

-Dom părinte ! zicea câte unul, Popanu a suduit de Dumnezeu.

Iar Popanu era invitat la catedră unde părintele îl aşeza cu faţa în jos şi îi trăgea cu bastonul la fund, până nu mai ieşea din stofa pantalonilor copilului niciun fir de praf.  Acesta era părintele Câmpeanu. Doamna Livia, învăţătoarea noastră, era fiica lui. Doamna Livia era soţie de ofiţer. Costel, fiul lor, Mureşan Constantin, stătea cu mine în bancă. Ne hârjoneam tot timpul şi ne dădeam reciproc cu tăbliţa în cap. Pe vremea aceea purtam tăbliţe. Fiecare elev avea în ghiozdanul său maron, în ghiozdanul din carton şi cu bretele de in frumos împletite, o tăbliţă. O tăbliţă dintr-un material casant, un condei şi un burete. Buretele era legat cu sfoară, trecută la un capăt, printr-o gaură, făcută anume pentru asta în rama de lemn a tăbliţei. După ce Popanu îşi lua porţia cuvenită de bătaie, noi ăştilalţi  aşteptam tremurând de frică să ne vină rândul. La fiecare.

-Dom părinte ! Cutare a minţit. sau  . . . a furat, sau s-a bătut. Toate, toate păcatele, erau pedepsite cu bastonul. Dar cel mai mare păcat era suduirea de Dumnezeu. Aici părintele era necruţător. Te bătea rău. Rău de tot. Niciodată nu am înţeles de ce Popanu îl înjura pe Dumnezeu. Pentru noi, era un mister. O fi avut el vreun motiv, sau o făcea aşa numai ca să fie băgat în seamă. Ciudat era copilul acela. Şi doar era un copil de numai şapte sau opt ani. Un copil sărac.

După ora de religie, a intrat în clasă doamna Livia. Doamna învăţătoare.

-Copii ! Puneţi toţi pe bancă Abecedarul şi Aritmetica.

Eram obişnuiţi cu asemenea poruncă. Regulat ni se făceau control la ghiozdane şi cărţi. Eram liniştit. Pe ale mele, mama le îmbrăca săptămânal, în hârtie albastră peste care aplica o etichetă, ca pe un timbru, după ce-i lingea bine partea dată cu lipici. Pe etichetă tata scria cu litere mari numele meu şi clasa. Ţineam mult la cărţi. Aveam o pasiune bolnavă pentru ele. Îmi plăcea să stau în sufragerie toată ziua şi să răsfoiesc cărţile din biblioteca părinţilor. Biblioteca îmi plăcea mai mult decât biserica. Asta o îngrijora mult pe mama.

Doamna Livia s-a apropiat de prima bancă. A luat Abecedarul şi Aritmetica primului copil şi i-a rupt primele foi. Noi stăteam îmărmuriţi. Învăţătoarea a procedat la fel şi cu celălalt copil. I-a rupt şi lui, primele foi din carte. Apoi, tot aşa, mai departe. Iar când a făcut acelaşi lucru şi lui Nagy Gabriela, cea mai bună elevă din clasă, am început să plâng. Păi, cum să merg eu acasă cu cărţile rupte ?  Şi încă de cine ? Chiar de doamna Livia. Doamna învăţătoare. Când mi le-a rupt şi pe ale mele, doamna Învăţătoare văzând că plâng, mi le-a vârât, aşa rupte, foile la locul lor, în carte. Mă uitam la ele. Erau foile cu pozele majestăţiilor lor. Regele Mihai şi Regina Elena.  În drum spre casă, am trecut pe lângă casa domnului Maliţa, Casa cu tauri. Casa cu tauri de prăsilă. Domul Maliţa şi o mulţime de săteni din Ferneziu, încolţiseră un lup. Mai mult ca sigur, animalul acela sălbatic se rătăcise prin sat. Coborâse din pădure mai mult decât se cuvenea. Păcătuise bietul animal, iar cineva îl pârâse. Oamenii îl alergau prin ocolul cu gard înalt de peste doi metri. Fără să vreau, m-am oprit şi am privit într-acolo. Priveam oamenii, priveam lupul. Şi în mintea mea totul devenea confuz. Şcoala, cărţile, pozele regelui şi a reginei, umbrela- baston a părintelui Câmpenau, Popanu cel sărac şi îndărătnic, Tanti Livia Învăţătoarea, Costel, Costel şi tăbliţa, tăbliţa şi eu. Mă simţeam asemenea lupului şi-mi plăcea de el.

Lupul se oprise brusc. Realiză că nu poate depăşi gardul. Oamenii se apropiau ameninţători de el. Se apropiau scoţând urlete sălbatice, agitând tot felul de obiecte ciudate. Cuţit, furcă, topor, ciomag. Care cu ce apucase. Cercul se strângea în jurul bietului animal. Acesta, ca şi cum şi-ar fi înţeles destinul şi sfârşitul, îşi zburli coma semeaţă, îşi arătă colţii fioroşi şi începu să urle şi el. Urletul lupului, urletul morţii. A urmat măcelul.

În drum spre casă, am realizat că uneori o zi poate însemna mult în viaţa omului. Am realizat că uneori poţi trăi într-o zi cât alţii într-o viaţă. Am înţeles şi văzut că omul este cel mai sălbatic animal de pe pământ.

 

 

autor Mihai Ganea

 

 

 

 

 

Motoreta Mobra, autor Mihai Ganea

Frumoasă mai era motoreta aceea. Frumoasă şi unică. Nu mai era alta ca ea pe stradă sau în comerţul socialist de bunuri de larg consum. O vedeam în permanenţă frumos aşezată în vitrina magazinului de lângă gară al OCL-ului, aparţinând Organizaţiei Comerciale Locale, Produse Industriale, Baia Mare. Grozav ce îmi plăcea motoreta aia. O visam până şi noaptea. Uite aşa, mă trezeam uneori şi visam cu ochii deschişi la ea. La motoreta Mobra. Câte nopţi oi fi visat eu, nu ştiu dar un lucru e sigur. Nu m-am lăsat până nu am strâns bani. Banii necesari pentru a da avansul la prima rată. Motoreta aceea se putea cumpăra şi în rate. Pentru asta, trebuia să fii om al muncii, să fii angajat ca salariat cu vechime în câmpul muncii de minim şase luni. Şase luni, asta era. Şase luni. Şase luni şi buletin. Buletin de identitate. Buletin de Baia Mare. Frumoasă mai era motoreta aia Mobra. Mă uitam la ea cum stătea acolo în vitrină. Închideam ochii şi-mi imaginam că zbor. Că zbor cu motoreta prin oraş, prin oraş şi mai departe, mai departe, mai departe . . . spre Satu Mare sau Cluj sau, de ce nu, chiar spre Bucureşti. Frumoasă mai era motoreta aceea. Roşie, cu ţeava de eşapamernt nichelată, cu turbină de aer pentru răcirea cilindrului, cu ghidonul acela, nichelat şi el, cu jantele şi spiţele sclipitoare, o bijuterie . . . iar şaua, şaua aceea neagră şi lucioasă, parcă te îndemna să o încaleci. Să o încaleci şi să dai pedală. Apoi, să accelerezi plecând în trombă aşa, în trombă ca la raliuri. Am visat mult la motoreta Mobra. Aşa că nu e de mirare că atunci când am terminat facultatea de medicină şi am devenit om al muncii cu acte în regulă, primul lucru la care m-am gândit atunci când am luat prima mea leafă, a fost să-mi cumpăr, bineînţeles în rate, motoreta aia roşie care mă obsedase atâţia ani. Ani de studenţie.
Era vară, era soare. Strada era plină de lume. Eu eram mândru. Mândru şi emoţionat. Împingeam de ghidon motoreta proaspăt achiziţionată purtând pe cap o cască roşie, roşie şi ea, încadrată de nişte ochelari fumurii de protecţie, cum poartă orice motociclist care se respectă. Mânuşi de piele nu găsisem, aşa că m-am mulţumit cu cele de lână făcute de mama, dar cărora le tăiasem jumătate din degete, aşa cum văzusem eu într-un film cu motociclişti la cinematograful “Minerul” din centru vechi al oraşului. Mergeam spre Valea Roşie. Aici locuia prietenul meu Noni. Noni a lui Hailac Feri, unul din foştii colegi de muncă ai lui Loli, de la Flotaţia Centrală. Feri Hailac şi fiul său se pricepeau la motorete. Apariţia mea acolo a fost o adevărată sărbătoare. Rar vedeai acolo o motoretă nouă. Şi niciodată, cred, un medic nou cu o motoretă Mobra nouă. Feri Hailac, era într-al nouălea cer. Avea ocazia să pună în stare de funcţionare şi să pregătească pentru rodajul indicat în cartea tehnică a fabricantului de la Braşov, o motoretă nouă. Îi lăsa gura apă, cum s-ar zice, i se scurgeau ochii după minunăţia aia de motoretă. Aşa că imediat s-a apucat de treabă. Câte nu erau de făcut. Frânele. Astea trebuiau reglate fiecare în parte. Mai întâi faţa, apoi spatele. Tamburii abrazivi trebuiau să fie aşezaţi corect şi la distanţă milimetrică de carcasa metalică a butucului roţii. Apoi, jenţile. Păi astea trebuiau să fie bine echilibrate, iar spiţele, ei bine, spiţele trebuiau să fie intinse corespunzător până scoteau, la lovire cu levierul, ca un diapazon, sunetul acela echivalent cu “la-ul” oboiului după care se acordează o orchestră simfonică. Ce mai încolo şi încoace, era o groză de treabă cu motoreta aia nouă. La final, Feri Hailac a turnat dintr-o sticlă preţioasă un lichid gălbui care conţinea doza de ulei special pentru Mobra mea, într-o sticlă cu benzină de CO75. Am scos din buzunar cheia de contact de care şi atârnasem un breloc cumpărat special pentru asta. Feri a răsucit cheia şi a apăsat triumfător pedala de pornire. Ce fericire ! Ce sunet divin ! Ce relanti silenţios şi grav. O muzică divină, cerească, ce mai ! Chiar că eram emoţionat. Mai ales că apăruse şi Geta, nepoata lui Feri care locuia în cartierul Săsar. Ce frumoasă mai era şi Geta. Avea 15 ani şi semăna cu Abba blondă. Am plecat pentru cateva moment la Alimentara din colţ. După bere şi prăjituri. Feri a zis să iau şi un sfert de rom. La el, berea nu merge decât cu rom. Şi uite aşa a trecut timpul şi ziua aceea minunată, iar spre seară am urcat pe mobră şi am luat-o pe străzi lăturalnice spre casa mea de lângă miliţe, tremurând de spaimă să nu mă prindă vreun miliţian şi să-mi ceară permisul de conducere. Asta era problema mea acuma. Permisul de conducere.
La Miliţia din Baia Mare, Maramureş, comandantul circulaţiei rutiere era tovarăşul maior Lupaşcu. Tovarăşul Lupaşcu din Filipeştii de Pădure. Fain om. Înalt şi jovial. Un tovarăş miliţian bine informat. Ştia o sumedenie de lucruri, printre care şi acela că am o motoretă Mobra. Locuiam vis a vis de localul Miliţiei, mai precis la câţiva metri poarta mea de a lor. Intrarea de pe strada Şteampului, cum se spunea atunci. Ne vedeam zilnic şi ne salutam uneori. Mai mult eu. Asta pentru că, deşi eram doctor, majoritatea miliţienilor nu-mi răspundeau la salut. Eram cunoscut acolo. Eram cunoscut după dosar. Dosarul meu de cetăţeam al Republicii Socialiste. Dosarul meu de securitate. Tovarăşul maior Lupaşcu, Lupaşcu din Filipeşti de Pădure era bine informat. Ştia, printre altele şi de faptul că eu mai circul cu motoreta Mobra şi fără permis de conducere. Mai ştia că am depus nişte acte în acest sens, cerând o programare pentru o examinare în vederea obţinerii acelui permis necesar pentru a conduce pe drumurile publice o motoretă Mobra. O motoretă propulsată de puterea unui cilindru de 49 centimetri cubi. Ştia tovarăşul maior Lupaşcu multe lucruri de-ale mele şi de-ale miliţiei. De-ale miliţiei şi securităţii. Ştia de tata. Ştia de mama. De tata, de mama şi de pozele regelui Mihai şi ale reginei Maria, găsite în fosta noastră locuinţă din Ferneziu, devastată de securitate. Ştia totul. Ştia şi de Antonescu. Că mama grijulie, atunci când a ascuns pozele majestăţilor lor, a ascuns-o şi pe a Mareşalului. Aşa, ca să fie acolo. Să fie acolo când vin americanii. Că mama, săraca, toată viaţa i-a aşteptat pe americani. I-a aşteptat toată viaţa pe americani. Pe americani şi pe Hristos . . . .
Toate acestea îmi treceau prin cap în timp ce aşteptam în anticamera biroului tovarăşului maior Lupaşcu, Lupaşcu din Filipeştii de Pădure, comandantul miliţiei de la serviciul “circulaţie” din Baia Mare, Maramureş. Trecuse o jumătate de an. O jumătate de an de când depusesem actele pentru examen. Examen de permis. Permis pentru motoretă. Pentru motoreta Mobra. Întrevederea a fost scurtă. Întrevederea a fost, ca să zic aşa, încă o mostră de teroare jovială comunistă. Atunci nu înţelegeam ce-i aia. Atnci nu înţelegeam nimic.
-Tovarăşe maior Tovarăşe commandant ! Am primit o adresă din partea dumnevoatră prin care sunt anunţat că nu mi s-a aprobat să dau examen pentru permis. Pentru permis de conducere a unei motorete.
-Aşa este, tovarăşe doctor ! Nu am aprobat să daţi acest examen.
-Păi, de ce, tovarăse maior, de ce ? Ne era mai elegant să dau examenul şi apoi, să aveţi grijă să nu-l promovez ?
-Ei, tovarăşe, noi organele de miliţie suntem corecţi. Partidul şi miliţia este corectă. Dumneta ştii că ofiţerii superiori ai Uniunii Sovietice nu au permis de conducere auto ?
-Greu de crezut, tovarăşe maior şi chiar nu cred aşa ceva, dar nu înţeleg, ce legătură are acest lucru cu mine şi permisul meu.
-Asta e, tovarăşe doctor, uite că are. Are legătură, şi încă un serioasă. Dumneta îţi închipui ce valoros este un ofiţer superior al Armatei Uniunii Sovietice ? Poate cineva să-şi asume responsabilitatea privind viaţa preţioasă a unui asemenea om ? Gândiţi-vă, oare poate fi pus un general al armatei Uniunii Sovietice să conducă o maşină, motocicletă sau . . . sau o motoretă pe stradă ? I se poate, oare da permisiunea unui asemenea on valoros, de a-şi pune viaţa sa preţioasă în pericol, riscând o accidentare într-un eveniment rutier conducând un vehicol ? Înţelegeţi asta, tovarăşe doctor ?
-Nu ! Nu prea . . .
-Grav, tovarăşe, foarte grav, tovarăşe doctor !
Tovarăşul maior Lupaşcu, Lupaşcu din Filipeştii de Pădure, s-a ridicat în picioore. S-a ridicat de la biroul său în piciare şi a continuat autoritar.
-Dumnevoastră, tovarăşe doctor, aţi avut un parcurs professional asccendent. Aţi muncit la mină la Herja, la Phoenix ca muncitor, la Fabrica de pâine şi la Trustul de construcţii locale. Aţi terminat liceul şi facultatea. Sunteţi doctor şi aveţi viaţa înainte. Înaintaţi în grad ca un ofiţer superior al Uniunii Sovietice. Nu pot să semnez ca dumnevoastră să vă pierdeţi viaţa într-un accident de circulaţie. Nu pot să semnez. Intelegeţi asta ? Bine ! Dacă nu, asta e, bună ziua !
-Bună ziua şi . . . să trăiţi tovarăşe maior, tovarăşe comandant !
Am ieşit în stradă. Soarele m-a izbit puternic în ochi. Eram năucit. Năucit, dar fericit. Fericit că scăpasem doar cu atât. Putea să fie şi mai rău. Ce dacă eram doctor, conta ceva, conta asta undeva ? Conta că aveam facultate ? Aş ! Prietenul meu Ghiţă Talpoş, Talpoş Gheorghe din Tăuţi de Sus, era inginer. Ghiţă era înginer la Uzinele Mecanice de Utilaj Miner, deci om cu facultate, şi într-o seară l-au bătut măr în arestul miliţiei din Baia Mare. Ghiţă Talpoş, inginerul Ghiţă Talpoş din Tăuţi de Sus, era rău de gură. Era rău de gură şi cu antecedente. Eram fericit că scăpasem uşor. În poarta casei strălucea în soare roşie şi nichelată motoreta mea. Motoreta mobra. Frumoasă mai era motoreta aia. Motoreta mobra.

Epilog.
Americanii aşteptaţi de mama nu au venit. La Hristos, mama a ajuns, dar numai după ce miliţia şi securitatea locală, au trimis-o la Sighetu Marmaţiei să-şi ispăşească pedeapsa.
La rândul meu am înţeles atunci, în sfârşit, un lucru. Comuniştii nu au trecut, nici viitor, comuniştii au doar prezent. Lumea asta era a lor iar eu, doar trăiam în ea. Nu-mi rămânea decât să rezist, pentru ca rezistând, să exist atât cât va vrea Dumnezeu în ea.

autor: Mihai Ganea

Ionuţ Caragea – poeme din volumul ”Suflet zilier”

Suflet zilier

 

vă voi spune povestea sufletului

ce-şi poartă sacul de carne în spate, rândaş al umbrei

al pământului şi constructor de vise

 

vă voi spune povestea sufletului istovit la porţile inimii

cerându-şi porţia de fericire

un petec pentru sacul de carne putrezită

să nu miroasă încă a moarte

 

vă voi spune povestea sufletului şomer

cerând ceva de-ale gurii

la colţul buzelor

 

vă voi spune povestea sufletului aruncat

în sacul fără fund

să nu-l mai găsească nimeni

nici cel mai lacom dintre cei cu mâinile lungi

 

Primul pas spre eternitate

şi iată-mă plecat spre eternitate

ca şi cum ar fi la o aruncătură de lacrimă

la o aruncătură de stea

primul pas este cel mai dificil

este viaţa

ca zborul între două oglinzi

separate de timp

este viaţa

ca râul ce izvorăşte din inima mea

şi curge prin capilarele acestui univers

cu ochi galactici

este viaţa

ca gura ta ce aşteaptă respiraţia mea

să-ţi împrospăteze sufletul rarefiat de absenţe

este viaţa

ca urechile tale ce aşteaptă apropierea paşilor mei

zigzagaţi de dureri şi ispite

este viaţa

ca visul unor alte emisfere cerebrale

captive în dimensiunea misterului

este viaţa

ca poemul acesta ce se hrăneşte

cu propriile mele cuvinte

distorsionate

de gravitaţia albului

 

 

autor   Ionuţ Caragea

Câştigătorii concursului de proză scurtă: ”Peregrinări”, Dublin 2012

Concurs organizat de  Centrul de excelenţă în Promovarea Creativităţii Româneşti – Dublin :     http://hopernicus.falezedepiatra.net/CentruldePromovareaCulturiiDUBLIN/

 

http://static.issuu.com/webembed/viewers/style1/v2/IssuuReader.swf

Open publication – Free publishing – More concurs

 

 

LOCUL I:  SUFLETUL PĂMÂNTULUI, autor Nicolae Cirstea

Luna se gudura pe lângă nişte nori tuciurii şi zdrenţăroşi, promiţându-le teritorii în noapte de vor alunga degrabă soarele ori măcar de-i vor lua din strălucire, doar aşa, pentru orgoliu propriului halou. Nu de alta, dar cine altcineva să grăbească drumeţii să găsească un han sau să trezească haitele de lupi flămânzi?

Soarele roşu însă mai clipi de două-trei ori şi vânticelul iscat deşiră norii năimiţi la rele. Lupii s-au întors în bârloguri, căutând nedumeriţi care la lună, care la soare. Şeful haitei a urlat prelung şi a ieşit iar din bârlog. Lupoaicele l-au urmat de îndată, în ordinea autorităţii câştigate cu colţii, adulmecând mirosurile pădurii. Puii cei mari stăteau încă ascunşi, pe când cei mici îşi făceau de lucru printre picioarele adulţilor.

Încă un urlet înfiorător şi haita porni în goană prin noapte. Ierbivorele se grăbiră care încotro căutând şansa unei noi zile de teamă…

”Sunt ai noştri şi ei…” şi-a spus moş Manole care tocmai ieşise din pădure şi căuta să ghicească drumul spre sat. Căra în spate un coş mare plin cu pământ galben, trebuincios la oalele lui. Era greu tare, că-l umpluse peste măsură, aşa ca gospodarul care decât să facă două drumuri cu umplutură pe jumătate, mai bine face unul singur şi cu folos. Timpul câştigat îl petrecea mângâind pământul şi din mâinile lui fecunde izvorau forme nemaivăzute de oameni. Nu-i vorbă, făcea şi oale pentru vânzare, că altfel din ce să trăiască?

Dar şi oalele abia de mai aveau căutare. De când cu libertatea, până şi-n satele pădureneşti ajunsese civilizaţia şi chiar dacă se construiau încă din lemn, casele ascundeau de-acum televizoare, frigidere şi maşini de gătit cu gaz ori plite electrice. Ei, şi o dată cu aparatura veniseră şi felurite oale, cratiţe şi farfurii din te miri ce materiale. O dată a şi râs, când a venit o cucoană să le vândă nişte oale făcute, zicea ea, din materialul din care se fac şi rachetele americane, alea de se duc pe lună.

– Şi ce, io-mi trimit tocana în spaţiu? a întrebat-o Manole pe doamna cu oalele şi sătenii au râs. Apoi, cât se poate de serios i-a spus femeii că ce bagă muierea lui în cratiţă o dată, nu face nici a cincizecea parte din cât costă cratiţa minune şi că de-aia nu găseşte rostul minunii spaţiale. Dar ca să nu se simtă ofensată de cele zise, Manole a invitat-o acasă, că nevasta tocmai făcuse sarmale într-o oală de-a lui, de pământ. Femeia era uimită şi încântată. A zis că n-a mâncat niciodată ceva atât de bun şi la plecare a cumpărat cinci oale de la moş Manole.

De cele mai multe ori mergea dimineaţa în pădure. Ştia el câteva locuri unde pământul se păstra mereu umed şi, sub stratul de frunze şi o pojghiţă negricioasă, găsea lutul galben ca aurul. Dar acum rămăsese fără pământ fiindcă avea de onorat o comandă mai mare. Erau unii din Anglia, care mai cumpăraseră de la el. Pe englezi îi adusese acum câţiva ani un nepot, cam puşlama el, dar şi descurcăreţ foc de multe ori. Îi văzuse la oraş că le plac obiectele ceramice şi le-a vorbit de unchiul lui.

Când i-au poposit în curte, englezii s-au minunat atât de tare de oale încăt au cumpărat tot ce le arătase. Nici măcar n-au încercat să negocieze, atât erau de încântaţi. Asta i-a reproşat nepotul mai târziu, că de-l lăsa pe el să spună preţurile, cu siguranţă ar fi avut cu jumătate mai mulţi bani în chimir. Dar moş Manole avea preţ fix pe oalele lui şi nu căuta să păcălească pe nimeni. Ca să-şi înveselească nepotul i-a dat şi lui ceva bani de buzunar.

La vreo două luni englezii i-au intrat iar în curte. Aşa a aflat că erau anticari şi că produsele de ceramică aveau mare căutare în magazinele lor. Acum veniseră cu o dubiţă albă, hotărâţi să-i ia şi mai multe oale, dar moş Manole nu avea prea multe făcute. Englezii i-au spus că pot aştepta două săptămâni şi că-şi vor căuta cazare la oraş. Dar casa în care copilărise olarul era goală, că mamă-sa numai ce trecuse în lumea drepţilor. Acolo i-a cazat pe englezi şi aceştia s-au bucurat şi de două săptămâni de olărit cu moş Manole. Nepotul, cu gînd să sporească banii în buzunarul unchiului, gândind că va primi şi el parte de-acolo, le-a vorbit de formele ciudate pe care moşul le făcea şi pe care nu le arăta multor oameni. Asta nu i-a plăcut lui moş Manole, dar a cedat stăruinţelor englezilor. Când au văzut că ceea ce pe dinafară părea un hambar dărăpănat era de fapt la interior un adevărat muzeu, englezilor li s-a tăiat respiraţia. Pe pereţii văruiţi în alb strălucitor erau fixate rafturi din lemn negeluit şi pe ele stăteau lucrările olarului. Erau felurite spirale, globuri perfecte, forme neregulate, animale, păsări şi peşti, toate din pământ ars, unele smălţuite şi vopsite în culori vii, altele în stare brută.

– Ce sunt astea? a întrebat un englez când i-a revenit vocea.

– Sufletul pământului! i-a răspuns moşul şi englezii au râs. El n-a râs. Atunci au priceput şi ei că omul vorbea serios. L-au rugat să le vândă din obiecte, erau pregătiţi să plătească oricât. Moşul i-a dezamăgit spunându-le că aceste obiecte nu părăsesc locul şi cu siguranţă nu pleacă din ţară.

Cu gândul la profit, unul i-a propus să vină în Anglia, că-i pune la dispoziţie tot ce are nevoie, numai să-i facă şi lui obiecte ca cele de pe rafturi. Şi moş Manole a acceptat, mai devreme decât se aştepta până şi nepotul. A acceptat cu gândul la bani, că pruncul unuia dintre feciori i se născuse cu o malformaţie, dar din lipsă de bani nici nu gândeau la operaţie.

În Anglia l-a luat şi pe nepot, să-i fie translator. A ars mult pământ pe-acolo şi anticarii erau mulţumiţi. A strâns bani pentru operaţia pruncului şi i-a trimis în ţară. Lucrurile mergeau bine pentru toată lumea, poate mai puţin pentru puşlamaua de nepot. Acesta prinsese gustul pariurilor şi mai mereu era prezent la cursele de cai. Deşi avea parte din ce lucra olarul, nepotul mereu se pngea de bani. Moş Manole simţea că-şi scăpase nepotul din mână şi că drumul pe care apucase acesta sigur îl va duce la pierzanie. Ş-apoi îi era dor de casă, de muiere şi feciori, de nepotul operat care deja putea alerga prin curte.

Când le-a spus că pleacă, englezii l-au înţeles. Nepotul sub nicio formă nu înţelegea şi a făcut tot ce i-a stat în putinţă să-l facă să se răzgândească. N-a reuşit şi cum anticarii nu-i găseau rostul în lipsa unchiului, a revenit şi el în ţară.

Moş Manole era fericit. Englezii îl vizitatu de două ori pe an şi se mulţumeau cu vase, căni şi oale de pământ. De-acum şi feciorii lui aveau televizoare în casele lor, frigidere şi maşini de spălat rufe. Cu banii câştigaţii din oale cumpărase încă două dealuri cu pruni de la unii de-au plecat de tot din ţară şi le-a dat în grija băieţilor. Cu fânul de pe dealuri dat crescătorilor de animale şi din sutele de litri de ţuică vândute orăşenilor în târg, familia lui moş Manole n-avea grija zilei de mâine.

Şi el continua cu oalele lui. Asta până într-o zi, când a găsit lacătul de la hambar spart. Îi dispăruseră lucruri. Se întâmpla asta după ce nepotul îi adusese nişte nemţi şi insistase să le arate şi lor muzeul. S-a lăsat convins într-un târziu, numai să scape de gura puşlamalei. Nemţii puseseră ochii pe două obiecte şi erau gata să plătească cinci sute de euro pe ele. Moşul i-a refuzat. Dar tocmai alea două îi dispăruseră din muzeu…

A doua zi l-a prins pe nepot în hambar.

– Unchiule, mai lasă-mă să iau două bucăţi, că pe-alea de ieri le-au spart nemţii, s-a rugat nemernicul de nepot. Cu banii luaţi mă fac om de treabă! a promis el.

Moşul nu l-a certat. L-a luat de braţ şi l-a dus în casă. Dintr-un scrin a scos o sumă mare de bani şi i-a spus:

– Ia-i şi pleacă din ţară, că ai vândut sufletul pământului. Pleacă şi nu te mai întoarce, că locul tău nu mai e aici. Du-te după nemţi…

La sfârşitul săptămânii, după slujbă, i-a chemat pe toţi oamenii din sat să-i vadă muzeul, apoi împreună cu feciorii lui a pus toate obiectele în saci de cânepă şi au plecat cu căruţele către lacul de acumulare din apropiere. Optzecişiopt de saci au descărcat din căruţe şi opt drumuri au făcut cu barca până în mijlocul lacului. Acolo moş Manole le-a deşertat cu grijă, că nu voia să le spargă. Voia să le redea pământului exact aşa cum sufletul lui le modelase.

De-atunci făcea doar oale, căni şi străchini. Şi lumea cumpăra încă. Cele mai multe i le cumpărau englezii. Pentru comanda lor fusese acum, seara, în pădure, că-şi anunţaseră vizita.

– De ce nu-ţi chemi feciorii să te ajute? l-a întrebat un vecin când l-a văzut trecând prin faţa crâşmei. Moş Manole s-a apropiat, a sprijinit coşul de zid şi a intrat.

Cucul ceasului din crâşmă tocmai cânta de nouă ori când s-a aşezat pe un scaun.

– Dă-mi o bere, a cerut el crâşmarului. Apoi i-a răspuns şi vecinului că dacă l-ar ajuta cineva, copiii lui sau vreun străin, n-ar mai putea spune cuiva că oalele sunt ale lui şi n-ar mai putea garanta pentru ele. Omul n-a înţeles dar nici n-a insistat. Avea însă altă nedumerire:

– De ce oare te-oi fi întors tu, Manole, io nu pricep nici să mă arzi cu ceară…

”Că-mi era dor de familie, de pământ, că nu ştiu nici măcar cum se zice dor în engleză…” gândea moş Manole, dar cum o spusese de-atâtea ori şi lumea tot nu pricepea, a oftat şi a arătat cu degetul către ceasul de pe perete.

– Vezi, vecine, eu sunt ca orătania din ceas, am şi io un arc ce m-a tras înapoi…

autor  Nicolae Cîrstea

LOCUL II: POVESTEA CERȘETORULUI AFGAN, autor Bruno Stefan

Am un prieten bogat, care are mai multe magazine în centrul Capitalei: rotiserii, fast-food-uri, cabinete medicale, veterinare, de avocaţi, etc. Acum vreo 7 ani s-a aciuat lângă una din rotiseriile lui un orb insoţit de o căţea. Când nu avea ochelarii pe nas era înspăimântător, căci avea ochii scoşi. După ce primea de la vreun client sau de la vânzător o bucată de pui, se retrăgea într-un colţ, mesteca bine carnea şi o scotea să i-o dea câinelui care-l însoţea. Intrigat de comportamentul lui ciudat, care-i alunga clienţii de la rotiserie, prietenul meu s-a hotarât să stea de vorbă cu el. L-a chemat in biroul lui, dar el a refuzat să intre dacă nu intra şi căţeaua lui. Miraţi de ataşamentul lui faţă de un caine, ne-am hotarât să-i ascultăm povestea.
– Tatal meu a fost mollah-ul oraşului Kabul. El a fost cel care a organizat apararea orasului la invazia ruşilor. Credea mult în valorile civilizaţiei americane şi a inceput tratative cu ambasada SUA pentru sustţnerea rezistenţei afgane. Lupta de guerila pe care a dus-o de la inceput a creat o solidaritate uriaşă între afgani şi el a primit sprijin din toate colţurile ţării. Dar într-o zi, sub pretextul ajutorului islamic, în oraşul nostru au intrat trupele saudite. Au ocupat poşta, gara, radioul, spitalele şi toate punctele cheie din oraş, spunând că vor să organizeze mai bine apărarea în faţa ruşilor. Tata nu l-a privit cu ochi buni de la început pe liderul lor, Osama bin Laden, căci părea viclean şi cu scopuri ascunse. Antipatia a fost reciprocă, dar nu s-a manifestat o bună bucată de vreme. Când Osama l-a proclamat mollah peste oras pe un alt afgan, dându-l la o parte pe tata, acesta a reacţionat cerându-i să parasească ţara. În acea noapte seraiul nostru a fost atacat de saudiţi, tata a fost omorât, la fel şi mama şi fratele meu cel mare, iar mie mi-au scos ochii, urmând să mă omoare a doua zi, împreuna cu celălalt frate şi cu sora mea. Cum cunoşteam toate cotloanele casei, am reuşit să fug şi să mă ascund în casa imamului de la periferie – vechi prieten cu tata. La scurt timp Osama a declanşat razboiul cu americanii, iar Kabulul a fost continuu bombardat. Într-o noapte o bombă a atins casa imamului strivindu-ne pe toţi sub ruinele ei. Eu am nimerit sub masă, dar nu mă puteam mişca pentru că deasupra mea erau mormane de moloz. I-am strigat pe toţi din casa, dar nimeni nu mi-a raspuns şi cred ca erau morţi cu toţii. Eram convins că voi muri şi eu, căci nu stiam cum pot să ies. Într-un târziu am auzit un lătrat de câine. Am strigat şi câinele şi-a dat seama unde eram. A reuşit să-i alerteze pe vecini şi m-au scos de sub dărâmături. Au venit cei de la Salvare şi au vrut să mă ia la spital, dar eu am fugit de teama să nu incap iar pe mana saudiţilor. Atunci căţeaua a venit după mine. De parcă ar fi inţeles totul fără să-i vorbesc, m-a scos din oraş pe drumuri ascunse, ferite de paza oamenilor lui bin Laden şi, după 10 saptamani de rătaciri prin tot felul de aşezări, am hotărât să părăsesc ţara. Căci întreg Afganistanul era bombardat, chiar şi munţii cei feriţi şi plini de peşteri secrete. Însotit de această căţea, am traversat munţii şi am ieşit din ţară pe la Bala direct în Turkmenistan. Am bătut la porţile mai multor căpetenii turkmene care, în trecut, apelase la ajutorul tatălui meu, rugându-i să mă ajute să-i îndepartez pe saudiţi din Afganistan. Amăgiţi însă cu ideea îmbogaţirii cu petrolul din Marea Caspica, cei mai mulţi lideri nu mai voiau să audă de ţara mea – se temeau şi de ruşi şi de americani şi de saudiţi şi nu voiau să aibă vreo atitudine vrăjmaşa faţă de ei. Aşa că am plecat mai departe în Armenia, apoi la kurzii din Turcia şi, negăsind sprijin nici la ei, am urcat în Bulgaria şi apoi în România. Am ajuns aici după 6 luni de mers, în cea mai mare parte pe jos, dormind pe marginea drumurilor şi mâncând ce imi dădeau oamenii sau ce gasea caţeluşa asta. Cu cât mă îndepărtam de ţara mea, cu atât interesul şi dorinţa de a ajuta Afganistanul scădeau simţitor. În Bulgaria şi în România oamenii nici nu stiu unde e situată ţara mea pe hartă, iar comunităţile musulmane nici nu vor să ne ajute în vreun fel. Eram convins cîă voi merge mai departe pana la Bruxelles sau chiar mai departe în SUA, dar caţeluşa s-a îmbolnăvit. Picioarele o dor şi nu mai poate face drumuri lungi, iar dinţii i s-au stricat şi nu mai poate mesteca fără dureri. Aşa că ne-am oprit aici în Bucureşti de câţiva ani. Am găsit o vreme un frate musulman care m-a lasat să-l ajut la shaormerie, dar când clienţii i s-au împuţinat nevasta lui a dat vina pe înfăţişarea mea şi a trebuit să plec. Am vrut să predau pe undeva limba şi literatura arabă, caci aceasta erau specialitatea mea la Kabul, dar n-am gasit pe nimeni interesat aici. Şi am continuat să cerşesc ca sa am cu ce s-o hrănesc pe căţeluşa mea şi să strâng ceva bani pentru a o putea vindeca. Dacă ea m-a salvat de la moarte şi m-a adus până aici, sunt dator şi eu s-o salvez, ca să mergem mai departe. Ştiu sigur că dacă voi
ajunge în America soarta ţării mele se va schimba.

Prietenul meu afacerist l-a luat pe cerşetor şi l-a dus la cabinetul lui veterinar. Nu ştiu ce s-a întâmplat mai departe, căci el nu s-a mai arătat langa rotiserie. Uitasem de el, căci au trecut 7 ani de-atunci, dar ieri prietenul m-a sunat să-mi spuna ca a primit o scrisoare de la cerşetor. A ajuns in SUA, preda la Universitatea din Madison, Wisconsin şi speră să se reîntoarcă în Afganistan în anul următor cu sprijinul autorităţilor americane. M-a uimit modul în care a încheiat scrisoarea: “Mulţumesc lui Allah pentru milostivenia lui şi il rog să mă ierte că ma închin şi lui Hristos, pe care îl implor să aiba grijă de tine, aşa cum tu ai avut grijă de căţeluşa mea”.

autor  Bruno Stefan

LOCUL III:  SCHENGEN, autor Ionel Mony Constantin

 Jean Pierre Melon ieşi pe uşa de la Les Toillettes Publiques şi grăbi pasul, coborând în viteză străzile in trepte ale oraşului vechi. Pavajul de piatră cubică devenise alunecos sub ploaia măruntă care începuse să se cearnă odată cu lăsarea întunericului Piciorul drept i se poticni într-o denivelare şi fu cât pe ce să cadă, dar se reechilibră şi strânse cu grijă la piept servieta diplomat, înjurând printre dinţi admirativ:

-Merde! Are mai mult de două sute de ani şi e ca nou, l-au făcut încă din vremea Revoluţiei şi n-au schimbat nimic. A rămas intact şi în timpul bombardamentelor, pendant la guerre.

Se opri o clipă, ridicând zgribulit gulerul pardesiului şi îşi trase mai pe ochi borul pălăriei negre de fetru. De unde se afla, înainte de a coti spre oraşul nou, se mai putea vedea încă turnul şi ceasul luminos de la L’hôtel de Ville. Estompată de distanţă, răsună prima strofă a Marseillesei şi apoi cele şapte bătăi care marcau ora exactă.

Dădu colţul şi încercă să scruteze semiîntunericul străpuns de reclame. Câteva buticuri îşi reduseseră intensitatea luminilor iar la galeriile Lafayette angajaţii senegalezi îmbrăcaţi în combinezoane portocalii începuseră deja să şteargă vitrinele.

Se uită îngrijorat la ceas, până la Supermarché mai erau câteva sute de metri, trotuarele începuseră să se golească şi Jean Pierre risca să-i piardă din nou…

Auzise despre ei de vreo săptămână. Îşi schimbau mereu locul, puteau fi văzuţi mai ales noaptea în zonele aglomerate din preajma marilor magazine, o pereche între două vârste, însoţiţi de o puştoaică mărunţică, negricoasă, care începea să cânte la un instrument ciudat de câte ori se apropia cineva. Ahmed algerianul din tura de zi îi întâlnise primul, la ieşirea din schimb. Ultimele zile şi le petrecuseră în preajma supermarchetului. Acum în apropierea sărbătorilor acesta închidea mai târziu, iar turiştii din est, în căutare de cadouri ieftine pentru cei de acasă, puteau deveni o pradă uşoară

– Des magrebiens, peut-être, îşi dăduse acesta cu părerea. Erau îmbrăcaţi amestecat, femeile în haine europene peste fustele lungi înflorate, bărbatul cu o geacă de piele uzată, purta o pălărie de paie nepotrivită cu anotimpul.

– Des emigrants, nişte cerşetori îi replicase el, des mendiants, un peu voleurs, sans documents, bien sûr.

Se uită împrejur atent la pulsul străzii şi se apropie de clădire. Cocoţată la ultimul etaj, străpungând noaptea cu văpăi purpurii reclama aducea aminte tuturor evenimentul care se apropia cu paşi repezi. Ridică ochii şi citi: IL ETAIT UNE FOIS UN NOËL! A fost odată un Crăciun! murmură nostalgic. Când coborî privirea, îi văzu.

Tocmai se pregăteau să plece, alungaţi de stropii tot mai deşi. Îşi stângeau amândoi boccelele, împingându-le într-un con de umbră, undeva în spatele magazinului, în timp ce puştoaica încerca, ţopăind, să mai atragă atenţia puţinilor trecători, cântând.

Recunoscu imediat instrumentul, La Flûte de Pan, un nai rudimentar şi grăbi pasul în diagonală, astfel încât, intercalat între ei şi fată, să le împiedice orice tentativă de fugă. Aceasta îi văzu prima mişcarea şi dădu alarma în limba ei necunoscută: Vine un barosan, uite că vine !

Cei doi se întoarseră brusc, dar era prea târziu să mai facă ceva, aşa că se îngrămădiră unul într-altul. Femeia cuprinse strâns fata în braţe, parcă pentru a o ocroti, în timp ce bărbatul făcu un pas înainte cu mâinile ridicate paşnic, cu palmele întoarse spre exterior. Era tuciuriu, cu o mustaţă lăsată pe oală şi îşi schimbase pălăria cu o şapcă uzată de base-ball. Vorbea într-o franceză aproximativă încercând să fie convingător, în timp ce femeile îl aprobau scuturând energic din cap:

-Nous sommes des refugiés palestiniens, sans patrie, sans maison, sans…

Se edificase deja, cu cine are de-a face. Refugiaţi pe dracu, bombăni printre dinţi, nişte gunoaie, des ordures, des gitans venus de Roumanie. Scoase legitimaţia şi i-o tăie scurt declinându-şi calitatea:

– Et moi, je suis Inspecteur Communautaire pour les Problèmes de l’Emigration illégale. Vous n’êtes pas de Palestiniens vous êtes des gitans roumains n’est pas? Celălalt nu spuse nimic, dar Jean Pierre îşi dădu seama că acesta înţelege mai mult decât voia să lase să se vadă

– Vos papier s’il vous plaît, actele, îi somă cu o voce ameninţătoare. Cu tot întunericul, îl văzu pe ţigan, albind-se la faţă. Vru să continue dar cel din faţa sa făcu semn să aştepte puţin, un instant spuse şi se dădu un pas înapoi întorcându-se spre ai săi cu care începu să discute aprins pe limba lor. Ţiganca se opuse la început, apoi făcu un gest de lehamite şi duse mâna la sân.

Jean Pierre se crispă, acesta era momentul cel mai periculos, era singur în toată parcarea, alţii reacţionaseră ca dracu în situaţii asemănătoare şi nu era prima oară când s-ar fi aflat în faţa unui şiş deschis. Scoase celularul şi tastă numărul de urgenţă. Alo, la police, je suis… Ţiganul îl privi peste umăr, oftă, şi se întoarse cu mâna strânsă pumn.

-Deux cents, pas d’argent encore, două sute îi spuse în franceza lui poticnită.

Printre degete nu se vedea culoarea bancnotelor, dar ştia că reuşise. Luă banii, fără să-i mai numere, la naiba n-aveau ei curaj să-l înşele, traversă spaţiul gol şi se îndreptă spre staţia de taxiuri. Înainte de a urca într-unul, se uită înapoi, dar nu mai văzu pe nimeni.

Maşina îl lăsă la marginea zonei pietonale, de aici mai făcu câţiva paşi, se opri în faţa uşii încuiate şi întoarse cheia în broască. Se opri în dreptul ferestrei de la intrare scoase anunţul cu Je reviens dans un instant, apoi intră în debara. Îşi scoase pardesiul îl agăţă pe umeraş şi puse pălăria în cui. Îşi îmbrăcă apoi halatul albastru şi se aşeză pe scaun lângă măsuţa pe care se aflau biletele de intrare. Fusese norocos, aici la budă, găsise un serviciu uşor.

Luă din servietă sticla cu turţ pe care o primise de două zile din ţară, trase o duşcă şi numără în sfârşit banii. Erau toţi. Scoase din sertar un plic şi adăugă un „P.S.” la scrisoarea abia terminată:

Dragă mamă, îţi trimit de Sărbători nişte euroi ca să aveţi de cheltuială, da’ mai bine să luaţi un mobil ca să putem să mai vorbim şi noi. Te duci vineri la oraş la poştă împreună cu frate-miu să îi ridici, că ţi-i trimit tot prin Money Gramm. Te înbrăţişez, Ionică.

Lipi plicul şi începu să scrie adresa: Doamnei Maria a lui Petrea a lui Pepene, România.

autor  Ionel Mony Constantin

Alt psalm cu mama, autor Traian Vasilcău

Alt  psalm cu mama

 

Îţi tace sufletul, parcă-ar zăcea

În rochia de iarbă-nmormîntat.

La templul lui, biet rob îngenuncheat,

Am poposit să-i spun că voi pleca.

Trăsura Domnului nu e departe,

Iar tu, ca să nu-mi mai pot fi străin,

Eşti candelabrul dintre Zi şi Noapte

Şi eu, de-atîta Cer, flaut devin!

 

autor Traian Vasilcău

Zile de august, autor Mihai Victus

Dac-ar fi să aleg un loc în care să mă pot întoarce în timp, cu siguranţă ar fi vacanţa de la Dumbrăveni. Acolo e Fani. Acolo sunt eu, un muscoi prăpădit de-un metru şi încă niţel. Acolo e Paşa, cu moaca lui pistruiată şi cu şepcălia de marinar de care era atât de mândru. Acolo e Mişu cu banda lui de prăpădiţi. Haha! Ce mai războaie purtam între noi. Le stârneam din orice dar mai de fiecare dată ajungeam s-o dăm  la pace când găseam altceva mai bun de făcut. Oricum, cea mai obişnuită cauză a înfruntărilor noastre e că nu reuşeam să decidem pe cine să punem căpitan al găştii. Eu şi cu Paşa o susţineam pe Fani iar ceilalţi pe Mişu. Acu’ să nu vă-nchipuiţi că dacă Fani era fată n-ar fi fost un căpitan adevărat. Trăgea la măsea cel puţin la fel de bine ca noi; atuncea când mai reuşeam să şterpelim câte-o duşcă din pivniţele alor noştri. Dar la bătaia cu beţele îl întrecea chiar şi pe Mişa. Ţopăia atât de repede în jurul tău încât nici nu-ţi dădeai seama când urma să te lovească. Şi să nu credeţi că loviturile alea erau chiar aşa, de mântuială. Aveam braţele şi coapsele pline de vânătăi. De parcă ne-am fi luat la trântă c-un berbec.

Oho, aproape că-l uitasem pe Napoleon! Ăsta era berbecul bunicilor, un uriaş bleg pe care-l călărea Fani. Adică nu era el chiar atât de bleg din moment ce doar pe Fani o lăsa să-i stea-n spinare. Cântărea cel mai puţin dintre noi. Imaginaţi-vă o gaşcă de-asta de vreo şase prichindei şi-n mijlocul lor o fetişcană plină de noroi cocoţată pe-un berbec. Ţipând şi tropăind cât o duzină de soldaţi chercheliţi. Spaima muştelor şi-a câinilor vagabonzi!

Odată, pe când ieşeam din pădure încărcaţi de ghinde pe care le foloseam la praştii (fiindcă se dovediseră mai puţin dureroase ca pietricelele alea colţuroase adunate de lângă râu) am dat peste un băiat care stătea întins la umbră şi răsfoia o carte. Ne-a văzut şi-a ascuns-o repede. Cred că era mai în vârstă ca noi, dar arăta atât de prăpădit încât l-am fi pus la trântă fără nicio problemă.

– Ce-ai acolo? l-a întrebat Fani arătând cu băţul în spatele lui, unde ascunsese cartea.

– E treaba mea.

Avea curaj, nimic de zis. De parcă numai pe Fani ar fi avut-o de înfruntat.

– Arată-ne! i-a cerut ea.

– Nu vreau.

Fani s-a întors spre noi şi ne-a făcut semn:

– Ţineţi-l!

Nici nu s-a zbătut când l-am înhăţat. Spunea doar „lăsaţi-mă” şi „daţi-mi drumul” şi „o să vedeţi voi dacă vă spun lui tati.”

– Auzi, tati, l-a imitat Fani pe un ton plângăcios.

Ne-am prăpădit de râs. Între timp am reuşit să luăm cartea. Ne-am fi aşteptat la o revistă de-aia cu femei dezbrăcate sau nişte poze deocheate ascunse printre pagini. Mai văzusem noi de-alea. Nu era, însă, decât un manual de geografie.  Dezamăgiţi, l-am eliberat iar Fani i-a aruncat manualul în iarbă. El l-a ridicat şi i-a îndreptat cu grijă paginile îndoite.

– Care-i treaba? l-a întrebat Fani. Ai teme pentru la şcoală?

N-a vrut să răspundă. Ne-am dat seama că aştepta să plecăm. Nici gând să facem asta. N-aveam altceva de făcut. S-a dus mai încolo şi ne-am ţinut după el. Când a văzut că nu poate scăpa de noi s-a aşezat la umbră şi-a deschis manualul. Avea de gând să nu ne mai dea nicio atenţie.

– Nu vrei să te joci cu noi? l-a întrebat Fani.

A ridicat din umeri. S-a lăsat convins cu greu. Dacă n-ar fi fost Fani n-am fi insistat prea mult. N-aveam nevoie de un mofturos ca ăla în gaşca noastră. Şi nici nu prea se pricepea la vreun joc aşa cum trebuie. Niciunul n-am fi vrut să-l avem în echipă. Dar până la urmă ne-am obişnuit cu el şi n-a mai fost chiar deloc o problemă.

Îl chema Dorin. Când ne-am întins pe iarbă, doborâţi de oboseală, el a luat manualul şi-a început să-l răsfoiască.

– Haideţi să vă arăt, a zis.

Ne-a povestit despre Grecia şi Spania şi America şi-o mulţime de insule şi fluvii şi altele de genul ăsta. Dar nu ni le spunea aşa plicticos cum erau scrise în manualul de geografie. Nici vorbă! Ni le spunea de parcă ar fi umblat chiar el prin toate locurile alea şi-acu’ ni le descria exact aşa cum le văzuse. L-am ascultat cu gurile căscate şi-n zilele care-au urmat, între pauzele de joacă, îi ceream să ne povestească despre alte locuri minunate despre care nici nu ne închipuiam că poate să existe. Lacuri cu peşti peste doi metri şi păduri pline cu bărbaţi în toată firea care nu erau mai înalţi nici decât cel mai prăpădit dintre noi, păduri cu plante carnivore şi-o groază de alte chestii . N-aveam idee cum de ştia atâtea şi nici n-a vrut să ne spună. Îi plăcea să facă pe misteriosul.

Oricum, toţi am ieşit în câştig. El a învăţat o mulţime de jocuri de care habar n-avea iar noi am trecut la geografie cu nota zece. Fiindcă, la fel ca orice lucru frumos, vacanţa s-a terminat şi-a trebuit să ne întoarcem la manualele noastre prăfuite.

Între timp am auzit că Fani aşteaptă al treilea copil. Paşa n-a reuşit să se facă marinar, aşa cum visa pe vremea aia, dar continuă să strângă parale pentru o barcă. Despre Mişu şi Dorin şi-ăilalţi nu mai ştiu nimica.

 

 

autor Mihai Victus

Din vară, te-am furat pe Tine,autor Bianca Petcu

Din vara aceasta am furat apusurile sângerii ale lui August şi freamătul frunzelor în zefirul Nopţii. Am închis o lume în palmă, o fericire în ochi şi o iubire în suflet. Este linişte acum şi un fel de glas târziu al dimineţii mă trezeşte mereu.

Sunt bulversată. Sunt haotică; sunt neştiutoare; sunt curioasă; simplă; copilăroasă; friguroasă şi visătoare. Dar sunt prinsă pe pământ. Am avut un vis vara aceasta. M-am visat atât de mică, încât fiecare strop de apă ce curgea din cer pe lângă mine, se risipea şi devenea o mare. Şi-ntr-una din mări, mă pierdusem Eu. Mă pierdusem de Mine, de Eul pe care l-am dobândit atât de mult timp în suflet, în vene şi-n arterele ce-mi păstrau inima caldă. Căutam printre scoici, mă luptam printre alge şi mă jucam în nisip, iar nisipul…ei bine, nisipul era atât de moale, încât degetele mi se scăldau în el. Era ireal, într-adevăr un vis, dar parcă ceva încă mă ţinea prinsă de pământ. Şi brusc, visul meu a devenit un amalgam de idei, de gânduri şi de sinapse controversate ale neuronilor. Nu vreau să visez realitatea, nu vreau să văd în vis ceea ce trăiesc deja! Nu vreau caracatiţele ce bulversează mereu tot, nu vreau meduze şi nici demoni maritimi ce înghit vise şi împroşcă tot ce e frumos cu alge putrezite. Devenisem speriată în vis. Părea un fel de paralizie nocturnă a minţii ce nu avea să se termine decât la strigătul soarelui, iar soarele, era departe. Am vrut să ţip, dar marea nu îmi permitea. Să fug, dar nisipul părea să mă strângă de picioare. Şi am deschis ochii în vis. Am rugat marea să nu îmi rănească privirea şi să nu îmi alunge visele, aşa că iată-ma aici, la fel ca înainte relatându-mi visul. Cu ochii deschişi, reuşeam să păşesc prin visul meu straniu şi uşor timid. Timid, căci nu mi te arăta pe Tine. Dar Eu te căutam, şi ştiam că am să te găsesc lângă o scoică aşteptându-mă pe Mine. Ştiam că am să te văd şi am să îţi sar în braţe cu ochii mei înlăcrimaţi şi plini de sare, iar Tu ai să îmi zdrobeşti oasele şi ai să-mi fărâmi buzele cu un sărut. Ştiam că îmi vei povesti poeme şi îmi vei recita gânduri, că totul va fi diferit dar de asemenea totul va fi minunat; că nu ne va atinge din urmă nicio meduză, nicio caracatiţă şi niciun monstru maritim. Ştiam că deasupra noastră vor pluti vase ce se vor risipi în largul mării pustii, iar noi…noi doi vom înota stângaci spre malul plin de nisip ars şi urme de tălpi aproape şterse. Dar nu mi-a fost să te găsesc. Cu ochii plini de sare şi cu buzele fărâmate de apa învolburată, mi-am pus bocancii în picioare şi am pornit din nou la drum. Am alergat, având în Mine o forţă uluitoare, spre ţărmul cel mai apropiat, iar acolo, printre scoici eşuate şi îndrăgostiţi radioşi, te puteam zări pe Tine, destul de ameţit şi trist. Am ştiut că mă căutai, căci mi-am dat seama din privirea ta întrebătoare, din atmosferă şi din zâmbetul atât de fad. Ai ştiut ca voi veni, căci mi-ai simţit parfumul amestecat cu briza mării şi ai auzit nisipul scrâşnindu-mi sub bocancii grei. Ne-am înecat în sângele cerului, şi ne-am pierdut în frumuseţea mării împreună. Drumurile noastre lungi au luat sfârşit aici. Ne-am găsit, dupa multe scoici rupte, tone de alge putrezite şi câţiva demoni ai mării fioroşi. Amândoi cu hainele murdare de nisip şi de cerneală, am alergat pe plajă spre Septembrie. Te-am furat din vara, şi vreau să-i mulţumesc lui August pentru decorul frumos pe care mi l-a oferit…pentru liniştea şi uşurinţa cu care a făcut ca tot acest act să pară perfect.

Din Septembrie am de gând să fur frunze şi ploi reci. Şi am să alerg cu tine prin stropii infiniţi până la adăpostul nostru – o casă veche, ce emană istorie şi iubire. Şi-o să mă strângi în braţe sub mica bucată de acoperiş în timp de părţi din părul meu se vor uda… Da…din vara aceasta am furat atât de puţine şi totuşi mi-am completat viaţa cu Tine. Visul meu din mare este acum realitatea pe care o trăiesc pe ţărm, cu bocancii în picioare şi cu pumnul strâns în palma Ta…

 

autor  Bianca Petcu

Liberi, autor Anca Tănase

Lotca încărcată cu nuferi galbeni alunecă pe apa îngrăşată  de mâluri şi alge primordiale, ambarcațiunea arhaică se târăște la doar o lungime de braţ de femeie și  de liziera plaurului în care, egretele şi cormoranii sunt prinși în ritualul de împerechere.

Brațele acoperite pe jumătate cu horbotă verzuie  se mişcă ritmic. Ea vâslește. În rest, ar putea fi linişte deplină.Se aud și lupii tineri, așa  cum se aleargă printre tulpinile de trestie casantă ca un cristal veritabil. Formele vegetale troznesc la fiecare mişcare a sălbăticiunilor, în timp ce fluviul fantomatic se înfundă în delta muşcată, în aval, de talazurile Mării Negre.

Străina din lotcă prinde să cânte, nu de teamă, nu de singurătate.Buzele sale muşcate la sânge lasă să-i scape  jalea unei baladei adusă acolo, de oameni născuți și crescuți pe alte meleaguri.

Totul este un murmur a tot ceea ce fusese odată, un blestem, o povară de rusalcă fără podoabe din argint sau aur. Femeia din lotcă nu are vârstă și nici identitate.

Între scânduri, pe un braț de izmă sălbatică, stă coșul de răchită plin cu pâine și o stilclă de vin roșu și dens  precum sângele bivolului de apă. Lângă coș, femeia își mișcă trupul și brațele din inerție, caligrafiind în apă și în aer, cercuri concentrice. Sigur simte amorțeală în degete, în palme, în umeri,  apoi durerea moale i se lasă ca o piele prea strâmtă, peste sânii asudați, peste pântecele gata pecetluit în așteptarea facerii. Între scândurile vechi și demult călăfuit cu smoală, dau iama șuvițe din apa bălții. Rochia ei din creton ieftin îi lasă dezvleți genunchii,  peste care roua dimineții cade obraznică. Deasupra este cerul și crengile sălciilor ce se oglindesc himeric în apă.

|La zenit, abia se deslușește turnul de pază, apoi rând pe rânt, toate trei rândurile de sârmă ghimpată ce își încolăcește geomoetria barăcile în care sunt dorm prizonierii.

De pe canal, nu se simt nici gardienii, nici câinii de pază.

Lotca încărcată cu nuferi s-a oprit ca și singură. Femeia se înfioară apoi strânge pleoapele, privește prin hățișul de trestii cu insitență, cu teamă omenească. Se închină.

Execută gestul fără cucernicie, fără frondă și fără să-și facă iluzii că ar ajuta-o în ziua, care se anunță a fi liniștită pentru  hoți și paznici.

Lotca s-a înțepenit în coasta plaurului din care sălbăticiunilse trezesc și amușină vânatul.  Ea  tremură și abia se abține să nu țipe. Șarpele face  înconjorul bărcii de câteva ori, apoi se ridică, se prelinge, cu tot trupul șui, în barcă. Ea îl simte rece ca marmjra lângă pulpa piciorului. Jivina este atrasă de dogoarea sângelui și i se  lipește, apoi, i se încolăcește în jurul gleznelor . Ea  nu mai are putere nici dorința să i se opună și , acolo departe de lume, acolo sub primele raze de soareale zilei nebune, Rosemarie  îi atinge cu sfârcul degetelor solzii tineri.

Șarpele se retrage și de pe mănunchiul de mentă sălbatică, din sticla, ce părea a fi închisă eremtic, se scurge, gâlgâie , curge tot vinul, se amestecă cu apa de baltă.

Acum, pătat cu roșu, ștergarul în care a mai rămas doar pâinea de secară, este doar mărturisirea unei  jertfe. Profane.

Dinspre colonia prizonierilor se aud câinii-lup . Furioși.

Sună și alarma. Se dau ordine peste ordine și puștile sunt îndopate cu gloanțe adevărate.

În dimineața cu gingiile sângerânde peste plaur, el, evadatul nu pare a fi îmbrăcat zeghe ci într-o cămașă din zale dintr-un material cu totul și cu totul necunoscut.

În lotca aia, din lemn subțiat de vechime, el bărbat, ea femeie, se contopesc cu umbra șarpelui pe care nici un glonț nu îl poate atinge.

Străina ține ochii închiși și buzele-i sunt ca și peceluite cu aburul dimineții.

Clar, nu este o eroină, și cu el alături, nu mai știe de rostul cuvintelor. Nici Timpul nu mai are dimensiune. Vremea este când fierbinte când rece și gloanțele paznicilor șuieră. Ori,poate este numai șarpele care părea să fi dispărut în maldărul de flori sălbatice…

Real este numai fluviu, apa tot mai grea de sedimentele unui continent decadent, și care nu își acceptă destinul.

Acolo, la capătul lumii , printre plaurii cu cormorani și egrete, cei doi habar nu au că, de fapt  ei sunt ultima poveste de dragoste adevărată a Planetei.

Sunt liberi în barca, unde apa le-a trecut de glezne, de genunchi, de pântece, de coșul pieptului…

 

autor  Anca Tănase

pictura Constanta Abalasei- Donosa

Jurnal banal, autor Ionut Copil

Am primit de la un prieten o carte: „Despre omul frumos” scrisă de unu Purice. Dar mi-a plăcut. În goana noastră după altceva am uitat să mai recunoaştem frumosul. E adevărat, privind un armăsar care se autofurajează pe un mirific plai… zicem că-i frumos, gândindu-ne de fapt cum să-l posedăm sau, pentru cei mai perverşi, cum să fie posedaţi(te) de respectivul animal.

Lumea noastă e plină de lucruri şi fiinţe frumoase. La început şi omul a fost frumos. Şi a început să se bucure de lucrurile frumoase.

Şi aşa a apărut urâtul în lume. Cu orgoliul limbricului că e mai mare decât intestinul subţire.

Cu rare excepţii, omul nu a creat lucruri frumoase… şi atunci a decretat că urâtul e Frumos. Adevăratul frumos e simplu, armonios, util…

Aş vrea să cred că percepţia frumosului este o unealtă psihologică prin care recunoaştem lucrurile juste din Univers, printr-o altă cale decât raţiunea, care prea adesea e limitată şi pătată de societatea care o cenzurează.

 

Nevoia cetăţeanului de a fi dator.

Nu-i o glumă! De ce credeţi că atât de mulţi cetăţeni sunt datori vânduţi băncilor?

Pentru că acei bani le sunt vitali pentru supravieţuire? Da’ de unde! În majoritatea cazurilor se duc pe lucruri cu care cetăţeanul, ajungând acasă, se întreabă la ce o să-i folosească! Şi cu toate că am o părere destul de proastă despre intelectul cetăţenilor, nu pot să cred că sunt chiar atât de „hotărâţi” să achiziţioneze lucruri de care nu au neapărată nevoie cu preţul multor luni de sclavie.

De fapt, lucrurile sunt un picuţ mai complicate: Cetăţeanul e în raport cu societatea un măgar (la figurat, că dacă era la propriu nu era aşa nasol), sau mai bine zis un/o paricopitat(ă), adică oaie… Ideea e că e posedat de spiritul gregar. Şi, din această cauză, face lucruri pe care nici o maimuţă mai răsărită nu le-ar face, darămite un om întreg la cap:  e sclav. Îşi provoacă sieşi durere. Nu se bucură de nimic. Îşi bate cu nepăsare joc de darul Universului. Şi toate astea provoacă frustrări!

Dar cetăţeanul este prea îndobitocit (laş) să schimbe ceva.

 Cum ar fi pur şi simplu … să trăiască. Aşa că face datorii pentru aşi justifica sclavia.

 

Era un organism

Mintea era orgolioasă, făcea numai ce vroia ea. Stomacul se credea într-un restaurant de fiţe şi înghiţea cu lăcomia specifică tot ce intra în raza sa de acţiune.

Bila protesta… şi da pe afară! Rinichii se rugau de un litru de apă în plus (sau o bere) dar cine să-i asculte,  aşa că s-au reprofilat în depozit de materiale de construcţii. Inima tânjea după un pic de afecţiune, sufocându-se sub un nor de amărăciune,  plămânii se uscau sub arşiţa indiferenţei. Sub dictatura legii autonomiei locale, fiecare se conducea după legea propriei ignoranţe şi a egoismului iluziei propriei supravieţuiri.

Unii erau fericiţi, alţii mimau fericirea, mai mulţi mascau durerea, puţini agonizau sub priviri indiferente.

 Apoi a venit colapsul: Marea criză!

Vom înţelege oare că Totul e Unul  şi Dumnezeu e în oameni, şi nu în poveştile popilor?

autor  Ionut Copil

Miruna, autor Ionescu Ion

O seară mirifică. Lună plină. Stele. Mii de stele. Puzderie… Pe Calea laptelui se plimbă îngerii. Şi liliecii ling mierea serii. Mă întâlnesc cu Miruna din întâmplare. A rămas tot fragilă. Cred că n-are mai mult de 14 ani. O copilă.

Suntem la ţară, în vacanţă.

O invit la o plimbare prin pădure.

Ea are privirea tulbure. Am pus mâna pe obrazul ei şi arde toată. E o vâlvătaie. O torţă cu flăcări nevăzute. Şi frumoasă ca o regină. Priveşte galeş la mine si mă întreabă :

-Unde mă duci ?

Eu tac şi o prind de mână. Unde s-o duc ? În Paradis ! Dar nu vreau să-i spun. Pădurea tace. Doar un vânt cald trece prin frunzele verzi. Noaptea pădurea pare a fi un monstru.Copacii au chipuri deavoleşti. Iarbă mare. Poiene de vis. Ce frumos miroase a flori : didiţei, maci sălbatici, şi aglice… Cântă în depărtare un corn. Dulce cântă peste aceste tăceri. Ca un glas de flaut.

Miruna tace şi aşteaptă răspunsul.

-Te întreb, unde mă duci ?

-Aici, zic, aici în această poiană ! Aici e Paradisul…

Ne-am culcat în nămeţii ierbii. Cu faţa în sus. Priveam cerul, luna, stelele… Vântul cald ne mângâia feţele. Miruna tace. Se gândeşte. Într-un târziu îmi zice :

-Prost mai eşti ! Aşa a gândit Dante Paradisul ?

Miruna are ochii mari, gene lunguieţe, sprâncene subtiri, desenate parcă sub fruntea ei împodobită cu buclişoarele aurite ale părului.

-Miruna, Dumnezeu când te-a făcut a pus în tine toate minunile lumii, îi zic. Şi ea tace. Priveşte-n sus şi se gândeşte.

-Aştept totuşi răspunsul, zice.

-Care răspuns ?

-Ăla cu Paradisul…

Şi n-am mai rezistat. Am îmbrăţişat-o şi am sărutat-o pe ochi. Îi ardeau şi ochii. După o pauză începe să plângă din senin. Îi sorb lacrimile. Sunt sărate şi dulci. Licoarea lor mă îmbată. Trece un foşnet lin prin pădure. Ea se scutură. O stea cade undeva peste orizont şi cade spânzurată printre copaci. Foşnetul se-nteţeşte. Mă ia în braţe şi se face prunc lângă mine. Arde toată. Miruna e flacără. De-ai scăpăra o piatră pe ea ar lua foc pădurea. I-am răspuns si eu.  Am luat-o în braţe si-am strâns-o tare la piept. Deodată parcă s-a trezit dintr-un vis şi a strigat tare :

-Nuuuu !

Şi a sărit de lângă mine ca o tigroaică.

Nu mi-am dat seama ce-a vrut să spună cu ,,nuuuul’’ ei. Cu ce-am supărat-o, mă întrebam eu în sinea mea.

-Domnule, sare ea în picioare, are dreptate mama…

-Ce-i cu maică-ta ?

-Păi uite ce e, zice, tu, fată, zice mama, să-ţi porţi de grijă că viaţa este făcută dintr-un amestec de bine şi de rău şi dacă nu-ţi dai seama unde e binele si răul, o păţeşti ! Faci ca fata popii, vii cu burta la gura acasă ! Şi-ţi nenoroceşti viitorul…

Începui să râd. Dispăruse Miruna aceea dulce, dispăruse toată frumuseţea  şi fericirea din ea. Era lupta dintre pasiune si raţiune. Vechea luptă dintre materie şi spirit. Adica Platon cu Aristotel în duel.

-Miruna, o rog eu, vino lângă mine. Eu n-am să-ţi fac niciodată vre-un rău. Dacă ai încredere în mine, te rog vino lângă mine ! Începusem aşa de frumos o poveşte de dragoste… Hai s-o continuam…

Şi a venit lângă mine. S-a aşezat iar pe iarbă. I-am pus mâna în dreptul inimii şi i-am simţit sânii cum se zbăteau. Am sărutat-o şi am mângâiat-o pe păr şi pe obraji. Stătea ca o pisicuţă cuminte lângă mine. I-am descheiat nasturii bluzei şi am tras-o pe gât jos. Sânii ei abia mijau, precum corniţele unui miel. I-am sărutat mameloanele  ca pe două mere roşii şi fata s-a ruşinat şi s-a băgat mai mult în mine. I-am tras apoi fusta şi ce mai avea pe ea şi am luat-o în braţe, aşa despuiată. Ardea toată. I-am sărutat nudul crud de feciară părticică cu părticică, apoi pântecele, picioarele…  Şi ea n-a mai zis nimic. Şi-a băgat nasul în pieptul meu şi mi-a zis :

-Ce frumos miroşi tu a bărbat…

-Si tu a floare, i-am zie eu.

Miruna m-a cuprins în braţe ca o vraja şi mi-a zis :

-Hai să adormim aşa ! Şi m-a sărutat cu buzele ei de pisicuţă.

Şi-am acoperit-o cu corpul meu şi ea, ca o iedera, s-a încolăcit pe mine şi am adormit…

Când ne-am trezit, i-am soptit Mirunei la ureche :

-Miruna, ăsta e Paradisul !

Noaptea se adâncise în întunecimea ei. Apăruse luceafărul de ziua. Pădurea dormea ca un monstru uriaş pe capul dealului ; jos in Valea Seacă, se-auzea apa clipocind şi pe luciul ei dansau arătările nopţii : luna, stelele, luceafărul, calea lacteee, tot cerul parca se spărsese şi căzuse în apă.

Ştii ce , îmi zice Miruna, pentru că acum te cunosc- şi-şi trăgea bluza pe ea- am curajul să stau cu tine nopţi întregi pentru ca eşt un băiat bun.

Se auzeau cocosii cântând.

Am plecat cu Miruna spre sat. De mână ca doi copii.

Apoi s-a terminat vacanţa de vară şi n-am mai văzut-o.

A ramas doar visul şi o poveste…

 

autor  Ionescu Ion

Viaţa e în noi sau noi suntem în viaţă?, autor Mirela Dogaru

Se ascunde sfioasă la adăpostul  cearceafurilor și il roagă să nu aprindă lumina. Îi e atât de rușine de parcă ar ascunde cine știe ce diformitate și și-aș dori în clipa asta să fie precum o broscuță țestoasă cu carapace, să aibă unde să se refugieze. O mângâie blând  repetându-i că e atât de frumoasă  și Dumnezeule, a fost măritată atâția ani , da a fost, dar inhibarea adunată în atâta timp nu are cum să se volatilizeze într-o noapte. Strânge din dinți în espectativă când el o atinge diferit de tot ce-a cunoscut  până atunci și lasă treptat, treptat crisparea să se scurgă ca o apă murdară care primește,  prin nu știu ce  minune, un afluent proaspăt .

A trăit o veșnicie, parcă, într-un trup pe care abia acum îl percepe, uimită, cercetătoare, fiindu-i descoperite resorturi pe care habar nu avea că le poartă în adâncul ei și cunoaște, tumultos și halucinant, femeia  care sălășluia inconștient în ea. Nu mai există porți inchise, zăvoarele au fost sparte, cearceaful s-a dus naibii cât colo, își arcuiește mândră spatele de parcă ar striga infatuată   „ priviți-mă , eu sunt, așa cum n-am fost nicicând, cum nu credeam că pot și voi fi vreodată„ Și precum valurile furioase, când marea e în extaz, înaintează și se retrage spasmodic,  într-o simfonie de acorduri ascendente, culminând cu un final în care totul este dispersat în miliarde de particule… Nu, nu sunt eu asta, își spune trecând prin fața oglinzii de pe hol și totuși ar vrea ca femeia impudică, dezinvoltă, care stă cu sânii neacoperiți  și  ochii dilatați încă de miracolul pe care tocmai l-a trăit, să alunge umbra  veche, impregnată  în dreptunghiul  argintiu.

Când l-a întalnit nu știa prea multe despre el… două mastere, doctorat și la 38 de ani, celibatar. Dar totul a evoluat atât de repede, neașteptat  și s-au trezit speriați că s-au indragostit.Ea tulburată încă dupa divort, el cu planuri de viitor devenite brusc incerte. Era singură, copiii îi plecaseră în străinatate și dragostea lui a venit ca  un curcubeu după ploaie.

Era un miracol ceea ce trăise în ultimul timp, însă de ieri pășea ca prin vis călcând pe speranțe, telefonul lui… „ Mi-a venit ok-ul pentru transfer, nu știu ce să fac, chiar nu știu, nu dorm de zile întregi nici măcar o secundă, sunt sfâșiat,  abia pot să bag în gură câteva înghițituri de mâncare” …Dar când a cerut transferul și de ce?

Iși amintește că i-a pomenit odată ceva, a crezut că în glumă să o necăjească, că ar fi cineva în București, o femeie, care ar putea să-i dăruiască o familie, dar el nu o iubea, îi spusese .Știa că-și dorește nespus de mult un copil, dar… ..Uitase de  incidentul acela și acum îi explodă în minte dureros. Și dacă a spus adevărul… poate ea e acolo și-l așteaptă? A vorbit cu o prietenă care i-a spus așa ,,fă-i tu un copil și oprește-l lânga tine, dacă îl iubești mai mult ca pe tine,

fă-i un copil, nu-ți arăți nici pe departe vârsta și nu o să se mire nimeni când te va vedea”
A răspuns pe nerasuflate ,, Nuuuuuuu!!! E cea mai absurdă idee și nu-i vorba că nu pot fizic dar la la vârsta asta cînd altele …și apoi eu nu contez?

Astăzi își așteaptă iubitul, și-a pus o rochie albă, care se vede frumos pe pielea bronzată.Agățată delicat  pe umăr, stă o floare  mov ca un păcat .A sunat-o și i-a spus că o iubește prea mult și nu concepe să se despartă plecând în alt oraș.Se învârte ca o nebună prin casă lălăind ca o puștoaică„ nu pleacă, mă iubește, mă iubește” Tresare, sună telefonul, e doar Diana, o  cheamă la plimbare pe malul mării.Parcă începe să se lase răcoare,închide fereastra. A lăsat-o pe Diana singură la plimbare, dar prietena ei o iartă, se bucură dacă e fericită…dar ea nu e  nicicum, doar așteaptă…

-Alo …nu te supăra, îmi pare rău, nu mai pot veni, nu pot să-ți spun la telefon,

probleme personale, mi-e dor de tine și ne vedem cât de curând voi putea…

Rochia s-a șifonat de atâta așezat și ridicat de pe canapea și floarea ei cea păcatoasă atârnă  jalnic.A aruncat pantofii cu toc aiurea pe hol.E intuneric în casă dar nu-i vine să aprindă lumina. Un pahar cu apă e tot ce îi trebuie acum, dar  nu se poate ridica, e amorțită.

Stă pe scaunul din bucătărie, cu mâinile răpuse de deznădejde, atârnînd inerte în poală și privește spre suportul de vase de pe chiuvetă; o farfurie, o furculiță, un cuțit și un pahar.Sperase că vor fi, într-un târziu, câte două din fiecare. Și el sperase că vor fi trei…

 

autor Mirela Dogaru

Regatul divin al Horaiţei, autor Aurora Cristea

Ploua cu găleata când am ajuns la Mânăstirea Horaiţa, după un drum lung, istovitor şi plin de peripeţii. Vederea îmi era înceţoşată de picăturile repezi ce-mi alunecau aproape cu furie pe faţă, iar vântul puternic mi le împrăştia până spre colţurile ochilor. Noaptea măreaţă îşi spunea cuvântul şi am avut sentimentul că forţa naturii este mai aprigă aici decât oriunde în altă parte. Câinii urlau în cor cu aerul rece ce sufla printre crengi, iar noroiul mă afunda tot mai mult spre lăuntrul lui înghiţindu-mi gleznele cu lăcomie, înlănţuindu-mă silit, cu o îmbrăţişare vrăjmaşă, ostilă. Vreme de câteva ceasuri bune am auzit ecoul universului supărat pe noi, tânguindu-se neîncetat într-un reproş inefabil, dăruind lumii plânsetul propriului său suflet.

Apoi, scuturându-şi mantia îmbufnării, şi-a redus jalea până la o muţenie desăvârşită şi, oprindu-se deodată, a lăsat locul unei silenţiozităţi perfecte de puteai simţi şi sfinţii revenind printre noi. Somnul nu mi-a dat târcoale în acea noapte, iar după torentele zbuciumate, spre dimineaţă, am mai aşteptat ceva vreme până să ies din chilie, fiindcă nu eram sigură dacă vuietul aprig nu se va răzgândi şi nu se va răzbuna pe mine pentru că am avut curajul să-l cercetez.

Cu o uşoară teamă la început şi păşind atent pe pământul rece, m-am îmbărbătat singură în cele din urmă şi am ridicat cu încântare privirea spre cer, să-l salut, să-l simt şi să-l respir într-o veneraţie ocultată, într-o admiraţie mută şi un respect sublim interior: natură sacră, fiică a lui Dumnezeu, eşti înălţătoare!

Curtea interioară a mânăstirii era transformată într-un spaţiu dumnezeiesc, iar ritualul evlavios de dimineaţă efectuat de preoţii acestui aşezământ îmi suscitau furnicături sacre a căror forţă o resimţeam din plin. Senzaţia de beatitudine, de mulţumire spirituală şi vizuală m-a pietrificat pentru câteva secunde şi mi s-a părut că am atins culmile Raiului, că rugăciunea a devenit soră cu natura, încolăcindu-se, completându-se, ridicându-se laolaltă spre poarta deschisă a Paradisului.

De jur împrejur, falnice şi somptuoase, vârfurile munţilor înţepau cu gingăşie, din loc în loc, mantia cerească, ca o cupolă de circ răsturnată. Verdele crud se împletea filigranat în sute de nuanţe comprehensive, iar pământul respira liniştit, primind cu bucurie adevăratul festin ce-l onora. Mireasma brazilor îmi gâdila nările şi-mi răscolea plămânii cu preţioasa lor puritate, iar soarele jucâuş îmi zâmbea ştrengăreşte, pitindu-se din când în când după vreo turlă. Dansul delicat al crengilor de brad şi-a împreunat mâinile invitând cerul la sărbătoare, iar el, cu o binecuvântată dăruire, i-a dat curs satisfăcut, oferind lumii fără perfidie comoara sa nelimitată de frumuseţe, poftindu-mă cu mărinimie şi pe mine să fac parte din mişcarea lor cadenţată. Am văzut firul ierbii care, într-o bucurie fără margini, se înălţa neastâmpărat către spaţiul infinit, acum atât de senin de parcă aşa ar fi fost o eternitate, am experimentat parfumul suav al florilor care mă cuprindea şi mă-nălţa într-o euforie mistică, plină de mister, am simţit Duhul cel Sfânt cuprinzându-mi inima şi confesându-mi-se subtil ca într-o profundă relaţie filială, iar extazul solemn l-am experimentat pe propria-mi piele.

Strălucirea de diamant a norilor, venea şi ea să reflecte prin neprihănire, tabloul fără seamăn ce încremenise într-o frumuseţe ireală, completând cu măiestrie gravura celestă realizată de Creator. Cupola cerească, acum pictată de albul imaculat al cristalelor de gheaţă, îşi inunda bogăţia când cu forme geometrice asimetrice, când cu picturi iscusite ce aproape că luau forma sanctificaţilor locului.

Decorul fastuos şi ireal m-a fascinat până la adoraţie, l-am simţit, l-am atins şi l-am rugat în tăcere să rămână în vecie ţintuit într-un eden fără sfârşit. Cuvintele s-au temut, şi-au pierdut din fermitate şi s-au estompat în emoţie mută, dăruindu-mi fericite clipa de aur a imaginii încremenite-ntr-o natură supremă, desăvârşită, iar culorile june ale primăverii îşi tricotau bucuroase asortările împachetate în dantescul primăverii.

M-am întrebat atunci cu pietate ce am făcut în lumea asta să merit o asemenea chemare, ce forţe nevăzute m-au împrejmuit şi m-au ridicat în văzduh, îmbătându-mă de fericire? Iar cerul, ghicindu-mi parcă gândul precar, îmi zâmbi îngăduitor şi-mi trimise o rază de soare ce-mi gâdilă retina. Am înţeles atunci răspunsul lui şi i-am surâs cu o plăcere unică. Am asemuit acest spectacol al micii mele lumi cu un dar divin, ca o binecuvântare asupră-mi, că am suportat în tăcere anterioara mânie dezlănţuită, am plecat smerită capul şi, rotindu-mă uşor către răsărit, locul de naştere al adevăratei spiritualităţi, am şoptit cu evlavie şi recunoştinţă: Mulţumesc!

 

autor  Aurora Cristea

Naufragiat, autor Radu Nicolae

Inocent Robinson, cred că insula există, mai am câteva lovituri de braţ în oceanul frământat al  dorinţei încăpăţânate şi aburii ceţoşi ai incetitudinii se vor risipi, vor lăsa privirii lacome, plaja cu nisip de aur, spuzit de ovalul alb al scoicilor, născute din gândurile optimiste. Dincolo de dealul bolovănos, pe care iarba a uitat să crească, se întinde livada cu fructe sărutate de soarele unei dimineţi norocoase. Mâinile obosite se înviorează, trupul, delfin, spintecă valul, capul se ridică peste coama lui de spumă, văd copilul care şi-a oprit goana după fluturi, din mijlocul cireşilor în floare, îmi face semn  de bun venit cu amândouă mâinile, mai aşteaptă puţin, câţiva zeci de metri mai am de străbătut prin apa vicleană care încearcă să mă păstreze, ca pe un dar râvnit abia dobândit, te caut de când te-am pierdut şi nu am de gând să renunţ acum, când sunt atât de aproape de tine. Livada e a noastră, nu ne-o poate lua nimeni, aici am învăţat buburuza să zboare, copacul să-şi coacă fructul, pasărea să-şi clădească cuibul. La început era doar un cireş în mijlocul curţii acoperite cu pietriş care se trasforma pentru câteva clipe în mărgăritare după ploile calde şi repezi de vară, prea trist în singurătatea lui, ocrotea  acoperişul  casei prăbuşite în plâns, de picăturile obraznice care ar fi vrut să se strecoare prin muşcăturile lăsate de trecerea firească a timpului. Noi doi l-am adus aici, odată cu insula invadată de cireşi. Sunt ani de când n-am mai mâncat pofticioşi fructele de mai, duc dorul pariurilor pierdute  la marea întrecere, cine scuipă mai departe sâmburele în care adormit, embrionul viitorului copac, visa deja un aer ameţit de bătaia aripilor de păsări sosite de peste mări şi ţări. Mai am câţiva metri până la ţărm, să nu pleci prea departe să trebuiască să strig dupa tine. Nu plec nicaieri, a venit şi Ana, are părul împletit în codiţe, legate cu funde albastre, şi-a pus cercei de cireşe la urechi, ne-a adus şi seminţe de dovleac, date prin sare, coapte pe plita. Mă dor braţele, valul parşiv trage de mine, a trimis sirenele să-mi zăpăcească urechile cu cântecele lor ”în port sosi  femeia,” îmi promit împărăţia de sub mări, nu am nevoie de ea. Câţiva zeci  de metri…

Ţărmul e tot acolo, braţele mele obosesc inutil, un zid nevăzut nu mă lasă să trec, râde de neputinţa mea de a găsi mângâierea firului de iarbă, gustul cireşei coapte. “Vino mai repede, te rog, cireşul plânge de sete, izvorul e departe, găleata e prea grea pentru mine, sunt doar un copil…” Te aud, voi sfărâma blestematul ăsta de zid, ai încredere, mai aşteaptă puţin…” Nu te mai văd, o ceaţă se lasă între noi,” eu te văd copil cu faţă de înger, ce zgomot se aude, ai grijă, ce caută camionul acesta în livada noastră!?

“Nu te mai aud, ceaţa se îngroaşă, nici marea nu mai  cântă, Ana a plecat tristă, nu te-a întâlnit să-ţi spună povestea  brotacului care s-a înecat în fântâna ce abia o săpase…”  ai grijă, nesăbuitul de camion vine  spre tine. ”Nu te  mai găsesc, mi-e frica,tată “ Blestematul de zid  se năruie, în scrâşnet de frână şi ploaie de cioburi, oceanul ţipă ca un copil  trezit din somn de visul urât, braţele sunt libere, trupul spintecă apa,  plaja se lasă linsă de valul sărat, călcată de fuga  tălpilor mele, scoicile se dau la o parte, dezvelindu-mi cărarea  ce şerpuieşte dealul  bolovănos, mă conduce binevoitoare spre locul unde mă aşteaptă o livada  şi un copil…

Dincolo de  deal, câmpia acoperită cu pietriş, în mijlocul ei, un cireş carbonizat, crengile azvârlite spre cerul nepăsător cerşind îndurare pentru copilul cu cămaşa însângerată care înlănţuie trunchiul în ocrotire. Iartă-mă fiule, lacrimile cad, transformă în mărgăritare pietrişul, copilul îşi întoarce capul spre mine, are sânul plin cu cireşe coapte, ce trist şopteşte “Ai uitat de întrecerea cu sâmburi” nu am uitat, aş vrea să-i spun de zidul dintre mine şi el,cum  până la urmă l-am spart, nu mai am timp, a aparut Ana, l-a luat de mână, iarba biruie pietrişul, înverzeste câmpia  sub fuga  lor; orizontul îi înghite încet, nu mai rămâne nici cămaşa albă, nici rochia albastră a Anei…

Singur, îngenunchez, nu mai ştiu a câta oară,  în faţa crucii timpului pierdut.

 

autor Radu Nicolae

Demolare, autor Dobrica Mariana

Se întorcea acasă. „Acasă”, acest „acasă” de acum,  era o locuinţă în stil colonial (moştenire de familie), într-un cartier liniştit al unui  vechi oraş, foarte aproape de ocean, erau amintiri risipite ale unor vremuri mai calme, mai calde, când timpul „avea răbdare” cu toţi şi cu toate, când lumea aştepta să fie cucerită de el. Şi da, o cucerise într-un anume fel, dar acestă cucerire însemna, tot într-un anume fel, şi un capăt de drum. Iar când atinsese acel punct terminus al ascensiunii sale, simţise sau ştiuse că trebuie să se întoarcă.

Întoarcerea era poate şi o regăsire a unui eu de mult uitat  şi alterat  de circumstanţe spaţiale, temporale sau emoţionale.

Lucrurile îl aşteptau foarte bătrâne, prăfuite şi tăcute, dar, deşi stins, viaţa pulsa încă în ele.

A avut nevoie de ceva timp pentru a şterge şi lustrui vechile mobile, gândurile altor vârste ale sale, frunzele palmierilor din grădină, pietrele rotunjite şi roşii ale aleii, scândurile băncilor, aripile fluturilor, pentru a descoperi, prin anexe, cotloane şi sertare, albume de familie, cântece de adormit copii, ceainicul de argint al bunicii, săruturi, lacrimi, pipa ciobită a unui tată autoritar, nişte vise cam incerte, lătratul insistent al lui Bob, câinele alb al copilăriei sale… adică tot trecutul.

Dar lipsea ceva din acest decor, lipsea ceva atât de mult, încât această absenţă îl durea: oceanul.

Asimilase acest element al unui spaţiu exterior, integrându-l peisajului impresionist al sufletului său, era un fel de „mereu-prezenţă” în eul său adânc, cu valuri calme sau furtuni, cu scoici şi peşti albaştri, cu abisuri tainice, cu   albatroşi maiestuoşi, cu  înşelătoare şi ameţitoare cântece de sirenă…

Sperase că, odată întors, va suprapune cele două imagini, cea a unui ocean real, palpabil şi cea a unui ocean interior, le va face să se contopească şi va reuşi astfel, poate, să ajungă la un fel de catharsis existenţial…

Însă nu mai vedea oceanul acolo unde îl lăsase, nici zilele prăbuşindu-se în el (auzea doar zgomotul valurilor, uneori sonor, alteori surd şi simţea mirosul sărat al valurilor sau  cel al algelor putrezite), fiindcă între el şi acesta se interpunea o clădire, obturându-i câmpul vizual…

În timpul lung al absenţei sale, un bloc rece şi impersonal de beton şi oţel  crescuse hidos şi acoperise orizontul.

Părea un un monstru cu sute de ochi de sticlă, care îi studia atent şi parcă agresiv fiecare mişcare, care îl urma până şi în somn, în transcendenţa viselor chinuite de nelinişte.

A încercat să accepte noua realitate, a sperat că oceanul din el e suficient, deşi ştia că nu se va simţi niciodată întreg, că lumea lui va fi mai săracă fără adevăratul ocean.

La un moment dat s-a îmbolnăvit, oceanul din sine se estompase, abia îi mai simţea „valurile, vânturile”, peştii albaştri se decoloraseră, devenind transparenţi (nu mai erau decât nişte biete contururi de peşti), cântecele sirenelor  se transformaseră în bocete, iar  albatroşii se sinucideau izbindu-se de stâncile falezei…

Încercase să se vindece, de fapt să vindece peştii, valurile, albatroşii, scoicile, sirenele, briza… Dar cum să vindeci un ocean?

În cele din urmă  a înţeles că nu putea fi vorba de o însănătoşire (miraculoasă!?), ci de o dispariţie. Clădirea-zid, ucigătoare de zări, trebuia să dispară.

Odată conştientizat acest lucru, nimic nu a mai părut imposibil. Nici găsirea proprietarilor, nici cumpărarea construcţiei (după lungi discuţii, i-a convins în cele din urmă pe cei care o deţineau să o vândă, în schimbul unei sume fabuloase), nici detonarea controlată a acesteia. S-a plimbat apoi prin moloz, a dansat chiar, ca un bătrân oştean, beat de bucuria victoriei, printre ruinele cetăţii cucerite, stârnind mirarea celor din jur, care nu înţelegeau de ce distrusese clădirea care putea fi adăpost pentru mulţi alţii. Nu a mai pierdut timpul să le explice sentimentul de eliberare ce îl cuprinsese când văzuse năvălind asupra sa orizontul, nici nu avea rost, doar plătise pentru asta, ci a chemat muncitorii care au curăţat locul. Au făcut-o cam superficial, pentru că în urma lor a găsit, zile la rând, fragmente de gheare şi vertebre de oţel şi nenumăraţi ochi sticloşi care clipeau încă în nisipul care începea să cotropească totul. L-a periat răbdător, aşa cum perii părul lung şi blond al unei femei, până a devenit mătăsos şi strălucitor, apoi l-a împodobit cu scoici şi alge.

Oceanul a revenit în el, nu  prea mai făcea diferenţa între cel exterior şi cel interior; a învăţat, dintr-o carte a bunicii sale moarte, cum să croşeteze dantele de spumă albă – un val pe faţă, unul pe dos, două valuri pe faţă, unul pe dos…- , i-a fost destul de greu să capete acea îndemânare feminină, dar bătrâna, vizitându-l uneori în vis, i-a explicat „arta”  împletirii valurilor; a smălţuit scoicile şi le-a aruncat din nou în apa fremătătoare, murmurând un descântec vechi, pentru a le face să nască perle, s-a împrietenit cu albatroşii care îşi pierduseră aerul baudelairian şi dansau printre valuri şi a pictat peştii şi răsăriturile în nuanţe de trandafiriu şi furtunile în verde.

A devenit pentru ceilalţi un bătrân singuratic, cam nebun, dar inofensiv, care stătea ore în şir pe o bancă din grădina casei sale şi privea oceanul sau se plimba pe plajă vorbind cu norii, cu nisipul, cu meduzele, cu briza şi, desigur, cu albatroşii care, deşi cârtitori şi cicălitori mai tot timpul,  ajunseseră să îl îndrăgească şi i se aşezau pe umăr.

Această părere a celorlalţi, exprimată mai zgomotos sau şoptit, cu tristeţe, cu milă, indiferent sau batjocoritor, nu părea să-l deranjeze, atâta vreme cât lumea lui era din nou frumoasă şi întreagă, iar sufletul său era plin de valuri, valuri, valuri… încât el însuşi devenea val, val, val… talaz, mare, ocean….

(Am creat acest text pornind de la o ştire pe care am auzit-o într-un jurnal de noapte: cineva a cumpărat o casă, plătind o sumă enormă, pentru a o demola, fiindcă îl împiedica să vadă oceanul de la fereastra locuinţei sale.)

 

autor Mariana Dobrica

Fântâna dorinţelor, autor Petronela Carstea

Sarah a terminat de dat încă un strat de cremă pe ghetele de drumeţie. Şi-a verificat rucsacul, recapitulând ce trebuia să conţină: apă, mâncare, pelerina de ploaie, binoclul, trusa de prim ajutor. Şi-a pus ochelarii de soare pe cap, şi-a legat straşnic şireturile şi şi-a înhămat rucsacul. În timp ce îndesa un briceag în buzunarele laterale ale bermudelor, a fluierat puternic şi melodios. I-a răspuns un lătrat vesel. Era câinele ei, Pistruiatul, numit astfel datorită mulţimii de picăţele maro ce îi împodobeau blana albă.

Pistruiatul nu era un câine de rasă. Îl găsise într-un tufiş într-o zi când se întorcea de la şcoală. Auzindu-i schelăitul rugător a îngenunchiat lângă tufiş, rupându-şi dresurile albe de şcolăriţă în genunchi. Printre ramuri l-a găsit pe Pistruiat şi bucuroasă, l-a dus acasă. Nu la fel de bucuroşi au fost părinţii fetei, dar în final au cedat rugăminţilor ei. De-atunci au trecut aproape cinci ani.

Sarah era gata de drum. Pornea într-o drumeţie prin pădurea din apropiere. Pistruiatul nu avea nevoie de lesă, era isteţ şi foarte devotat. Şi-a pus brăţara norocoasă la mână şi s-a pregătit să iasă, deşi nu îi dădea pace sentimentul că uitase ceva, ceva foarte important.

– Harta! a exclamat Sarah.

S-a întors în grabă şi a căutat printre hârtiile de pe birou. Ştia că o lăsase acolo, la loc sigur, căci nimeni nu se băga în dezordinea din camera ei. Şi totuşi, nu era!

– Cauţi harta? s-a auzit o voce de copil de după uşă şi fata a înţeles că va avea probleme cu frăţiorul ei, Tim. Nu o primeşti dacă nu mă iei şi pe mine, i-a spus el.

Fata punea în balanţă opţiunile. Putea să-i accepte oferta, şi planul i-ar fi reuşit, chiar dacă ar fi trebuit să-şi suporte fratele toată ziua. În schimb, dacă îl refuza, ar fi rămas şi fără hartă şi ar fi riscat să fie şi spusă părinţilor.

Părinţii lor erau oameni de ştiinţă. Nu agreau poveştile şi visatul cu ochii deschişi, le considearu inutile. Aşa că atunci când Sarah a descoperit harta care indica drumul spre Fântâna Dorinţelor, n-a spus nimănui. În alte condiţii, nici ea n-ar fi crezut, dar pe spatele hărţii apăreau notate câteva nume cu scris mărunt. Unul dintre ele era al unui om ce avea casa chiar la colţ, lângă cofetărie. Despre el se vorbea că din cauza datoriilor la bănci urma să-şi vândă casa. De câteva zile însă, echipe de coonstructori au început să ridice încă un nivel la casa vecinului şi tot strada vorbea că omul tocmai închiriase un spaţiu în centrul vechi al oraşului, să-şi deschidă un restaurant. ”Să fie doar o coincidenţă?” a gândit Sarah atunci privind la hartă.

– Să ştii că dacă ţi se face frig, nu-ţi dau geaca mea, i-a spus ea resemnată lui Tim, Băiatul şi-a îndesat şi el câteva lucruşoare într-un rucsac şi s-a înfiinţat la uşă.

Era devreme, ceasul fetei arăta că abia trecuse de opt. Harta indica intrarea într-o pădurice din apropiere şi de-acolo un traseu scurt, dar şerpuit şi care necesita urcuş. Lui Tim începea să-i pară rău că plecase în drumeţie.. Căscând somnoros şi-a întrebat sora de ce plecaseră atât de devreme, că traseul de pe hartă arăta abia câţiva kilometri.

Explicaţia fetei a fost simplă. Tocmai pentru că traseul era atât de scurt, se aştepta să mai urmeze ceva după… Anticipa aventura!

După vreo oră de mers Tim a început să se plângă de foame şi oboseală. Deşi iritată, fata a încropit un picnic, scoţând din raniţă două tartine cu unt, brânză şi salam, un baton de ciocolată şi un măr verde. Tim şi-a făcut partea alegând batonul ca desert. Pistruiatul făcea piruete la mică distanţă de ei, urmărindu-şi coada.

”Interesantă preocupare!” s-a amuzat Sarah.Apoi a studiat harta.

– Uite, suntem aproape! a strigat ea surâzătoare, sărind sprintenă în picioare şi luând-o la goană pe o cărarea abia ghicită printre copaci. Tim şi Pistruiatul au urmat-o ca îndată.

– Staţi! a ţipat Sarah speriată, oprindu-se brusc. O prăpastie se deschidea la picioarele ei.

Fata era debusolată. Începea să-i pară rău că crezuse în existenţa o fântânii dorinţelor. În timp ce Tim se aşezase pe un bolovan şi lingea staniolul batonului de ciocolată, Pistruiatul lătra la hău şi la ecoul lătratului lui.

– Hei ! E cineva acolo sus? s-a auzit o voce din prăpastie. Căutaţi fântâna?

Tim a venit repede lângă sora lui. Ochii lor sclipea de uimire.

– E sigur să coborâm acolo jos? a întrebat fata.

– Daaaaaaaaaaaaa! a venit confirmarea vocii din adâncuri

Atunci au văzut că la câţiva metri în dreapta lor era o cărare. Abruptă, e drept, dar părea destul de sigură. Entuziasmaţi, au început să coboare încet, cu grijă să nu calce strâmb. Valea părea tare adâncă şi copiii nu şi-ar fi dorit să afle unde se termina.

Tim a ţipat. Se zgâriase la mână într-una din pietrele ascuţite ce acopereau pereţii prăpastiei.

”Ce aş vrea să fie mai uşor de coborât’’ şi-a spus el.

Deodată, a simţit cum piciorele lui calcă pe sol drept. A privit în jos şi a observat că panta abruptă devenise o scară, cu trepte perfect tăiate în stâncă şi care avea şi o balustradă de siguranţă. Zâmbind, şi-a binecuvântat norocul şi a început să coboare fluierând.

Brusc, aşa cum se întâmplă adesea la munte, cerul s-a întunecat şi din depărtare s-au auzit tunete. Sarah a privit norii şi a înţeles că se apropia furtuna. Abia acum realiza cât de mult coborâseră şi nu ştia ce vor face în faţa urgiei. Primii stropi de ploaie i-au atins faţa. Mici, reci, rapizi.

”Cât aş vrea să avem unde să ne adăpostim” a gândit fata.

Pistruiatul s-a zbârlit de cum a simţit ploaia. Ura apa. A început să alerge pe scară în jos, apoi a dispărut. Speriată, tânăra l-a strigat şi a pornit pe urmele lui. Ajunsă la ultimele trepte a descoperit că în dosul lor se deschidea o grotă. I-a găsit acolo pe Tim şi pe Pistruiat şi s-a ghemuit lângă ei. Îi era frig şi parcă puţin foame… dar lăsase rucsacurile sus, să nu-i incomodeze la coborât!

Tim n-avea astâmpăr. Intra şi ieşea din  grotă.

– Mi-e foame, a lămurit-o el ieşind din nou. Când s-a întors, avea un coş în mână.

– L-am găsit pe trepte, a spus el firesc şi a început să scormonească prin coş. Au găsit acolo ouă fierte, friptură rece de curcan, gogoşari şi o pâine bine rumenită, o cutie plină cu plăcinte cu mere şi  un termos cu ceai fierbinte. Văzând atâtea bunătăţi şi crezând că stăpânii au uitat de el, Pistruiatul s-a repezit la coş şi l-a răsturnat. Din el s-a rostogolit o bucată de carne, roşie sşi suculentă.

Şi-au astâmpărat toţi foamea cu merindele găsite de Tim, dar fetei nu-i dădea pace un gând: Prea se întâmplau lucruri ciudate…

– Sara, a rugat-o Tim, să mergem acasă! Nu mai vreau să căutăm fântâna…

Fata l-a privit nedumerită.

– Dar, suntem în fântână! a exclamat ea. Ca să-l convingă, Sara a bătut din palme şi afară s-a înseninat. Apoi a murmurat ceva şi imediat, la gura grotei a apărut un elicopter. Pilotul era îmbrăcat în costum şi avea papion la gât, de parcă mergea la operă. Le-a făcut semn că îi aşteaptă. Copiii au urcat bucuroşi şi au început să inventeze dorinţe care mai de care mai năstruşnice: maşinuţe teleghidate, roboţei, console şi joystick-uri pentru Tim, farduri, oje, rochiţe înflorate, chiar şi o geantă Prada pentru Sarah. Pistruiatul era cel mai fericit. Rodea de zor la un os de dinozaur!

După vreo oră de zbor şi dorinţe, Sarah şi-a îndreptat ochii spre cer şi a văzut că nu urcaseră deloc. Sau chiar dacă urcaseră, pereţii prăpastiei urcau o dată cu ei… Atunci fata a aruncat o rochie în hău. Privind în sus a zărita marginea prăpastiei. Oftând şi-a aruncat geanta. Marginea părea că s-a mai apropiat puţin, dar tot la mare distanţă era..

– Aruncă tot! i-a strigat ea lui Tim.

Începuse să se teamă că devin dependenţi de vale. A aruncat tot ce i-a căzut în mână, în ciuda protestelor fratelui ei. L-a îndemnat pe Tim să privească în jos. O mulţime de oameni se plimbau de colo-colo, cu ochii pierduţi în neant. Unii râdeau, alţii vorbeau singuri şi mulţi admirau obiecte invizibile.

– Nu e real, Tim! a ţipat Sarah, smulgând osul din gura Pistruiatului.

Băiatul, îngrozit şi el, a început să arunce toate jucăriile. Goliseră elicopterul de cele obţinute şi  vedeau marginea prăpastiei. Sarah l-a luat pe pistruiat în braţe apoi i-a strigat lui Tim :

– În timp ce sari, doreşteţi să ajungi pe marginea prăpastiei!

Elicopterul a dispărut de sub picioarele lor şi ei au căzut în picioare pe pământ. Şi-au recuperat rucsacurile şi au luat-o la fugă spre casă. S-au oprit doar când au ajuns pe strada lor. Acolo au văzut că din curtea vecinului dispăruse casa cu încă un etaj în construcţie.

Sarah a întrebat-o pe cofetăreasă unde e casa vecinului.

– Ce casă, copilă?! s-a mirat vânzătoarea. Aici primăria urmează să amenajeze un loc de joacă pentru copii. Fântâna Dorinţelor îi vor spune, parcă…

 

autor Petronela Carstea

Misterul pietrelor albe, autor Farcas Narcisa Liliana

Eram cu gândul la Neva, pe șoseaua care mă ducea la locul meu preferat-stânca ce semăna cu un cap de vultur, conducând vechiul meu Ford Explorer 4×4.

Am ajuns puțin mai repede decât îmi propusesem și am parcat pe locul meu obișnuit din spatele stâncii. Nochi, cockerul meu negru, țâșni din mașină imediat ce am deschis portiera și ajunse în câteva secunde pe porțiunea de nisip unde aveam obiceiul să îmi așez șevaletul.

Până mi-am scos din mașină tot ceea ce-mi era necesar pentru hobby-ul meu-pictura-Nochi își săpase deja una din gropile lui preferate și îmi urmări toate mișcările până în momentul când mă așezai în fața tabloului început cu trei după-amieze în urmă, cu ochii la peisajul ce se întindea în fața mea și cu gândul că eram în luna iunie și până în noiembrie trebuia să termin tablourile începute pentru a prezenta a doua expozitie personală în Peru.

După câtva timp Nochi începu să mârâie și să privească nedumerit către drumul pustiu ce ducea spre vechiul castel.Vântul începu să sufle ridicând praful și nisipul în jurul nostru, așa că am strâns totul, am pus în mașină și pe Nochi l-am invitat să stea, să latre și să mârâie înăuntrul Fordului.

Am pornit apoi în lungul vechiului drum să descopăr cauza agitației cockerului meu spaniol.

***

Căuta pe sub pietrele albe gândaci verzui și îi așeza într-un fel de cutie cu capac ce lucea în lumina soarelui care se pregătea să apună. De fapt lumina aceea îmi atrăsese atenția mai întâi pe drumul prăfuit și pustiu ce ducea la castel.

Mai apoi am privit atent mogăldeața chircită pe vine ce îmi părea de la depărtare o moviliță de pământ care se tot muta dintr-un loc într-altul, fiind îmbrăcată cu un fel de haină de un verde metalic, toată franjurată,pe care vântul o flutura într-un ritm cadențat. Totul dădea impresia că mogâldeața îndeplinește un fel de ritual în acel ceas al înserării, pe drumul singur, fără niciun copac care să îi țină de urât în timpul nopții.

Ducând într-o mână fluierul sculptat în os de balenă, pe care tatăl meu îl cumpărase de la un negustor din Chile, și în cealaltă mână rucsacul împletit din liane, m-am apropiat cu pas ușor de fluturarea aceea de panglici negru-verzui care ridica piatră cu piatră și aduna gândaci (de câte ori trecusem pe acolo în alte zile nu-mi trecuse prin cap că sub acele pietre albe sunt gândaci verzi într-un număr atât de mare).

I-am zărit ochii, două lumini verde jad care mă priviră preț de câteva secunde și apoi îmi atrase atenția ceva ce semăna cu o inimă care se vedea pulsând rar prin pieptul străveziu. Mâinile erau tare subțiri, de aceeași culoare ca și haina franjurată, iar picioarele nici nu atingeau pământul. Nu am văzut nicio reacție la apropierea mea din partea “fluturării negru-verzui”și atunci m-am așezat pe rucsac,am scos fluierul și am început să cânt în timp ce mogâldeața se îndepărta tăcută,până se pierdu în întunericul care se lăsase.

Am revenit în același loc în seara următoare, la aceeași oră, având cu mine un aparat foto si o cameră video. Am privit pietrele care nu mai erau albe,deveniseră roșietice, și erau foarte grele față de dimensiunile lor. Unele dintre ele erau atât de lucioase că îți puteai vedea chipul pe suprafața lor. Am continuat să merg către castel și după ce am intrat în pădurea ce îl înconjura mi-a atras atenția un lucru tare ciudat: unul dintre copacii cu trunchiuri foarte groase avea în locul scoarței o ușă sculptată în piatră-acelasi fel de piatră roșietică pe care o văzusem cu câtva timp înainte de-a lungul drumului. În rest, nici un indiciu care ar fi putut să amintească de trecerea”fluturării negru-verzui”prin acele locuri.

Când am ajuns acasă mi-am sunat tatăl, arheolog, și i-am povestit totul,din momentul când am parcat Fordul pe locul din spatele stâncii până în momentul când am văzut poarta sculptată în trunchiul foarte gros al copacului de lângă intrarea în castel.

Am revenit în același loc și în anul următor, în 2001, în aceeași zi,la ceasul înserării, de data aceasta cu o echipă de trei arheologi-tatăl meu și încă doi prieteni de ai săi. Am așezat camere de luat vederi și am așteptat în liniște însă nu am mai văzut nimic care să semene cu apariția aceea ireală  care mă fascinase cu un an în urmă.

Asta a fost tot. Am notat în jurnalul meu de călătorie acea zi ca fiind ziua misterului pietrelor  Albe.

 

autor Farcas Narcisa Liliana

Străinul, autor Beatrice Popa

Shirely Enamorado spărgea semințe de struguri între dinți, când, pe strada prăfoasă ce cotea dinspre mare se năpusti într-o goană aiuristică și periculoasă un țap durduliu ce trăgea după el o funie  înțesată de scaieți uscați și ascuțiți.

Pornise de undeva de pe câmpurile galbene sau de pe coastele golașe, pline de sare, și gonise înspre sat ca zeița Thetis, care primise porunca de la tatăl său, „du-te, fără ca Hera să te poată zări”[1], și-acum stătea să-și dea duhul împleticindu-se-n loc și cu limba plină de spume atârnându-i hidoasă în mijlocul drumului.

De cealaltă parte a uliței câțiva săteni adunați în umbra porților răsfoiau leneși ziarele.

Din timp în timp sorbeau, care mai lacom, care mai nepăsător din carafele cu cidru acidulat și rece și păreau să nu se sinchisească prea mult de eforturile bietului animal, care li se arătase mai mult mort decât viu și fără nicio intenție profetică.

Trei dulai, simțind că era rost, încolțiră biata lighioană și erau la un pas să se repeadă și să-i curme și ultima suflare ce mai pâlpâia în barba lățoasă și plină de muște a îndrăznețului  intrus, ce acaparase de partea sa liniștea acelei amiezi.

Era o vară fierbinte și zilele se lungeau de la răsărit la apus fără să aducă cu ele altceva decât, din când în când, turiști curioși.

După ce colbul ridicat se mai risipi, Enamorado putu să zărească un petic roșu aprins pe funia încâlcită de jur împrejurul grumazului lighioanei.

Intrigat, scuipă sâmburii din gură și apropiindu-se ușurel de țapul aproape leșinat, începu să rânjească. Se aplecă și descâlci dintre scaieți o pereche minusculă de tanga roșii. Îi ridică cu două degete deasupra capului și, dezlănțuit, începu să danseze în jurul țapului amețit și epuizat ce se sprijinea înfrânt, pe labele din față, fără nicio legatură cu idolul care anunțase odată sosirea corabiei sfinte și care căzuse mai apoi de pe vârful muntelui direct în mare, împreuna cu diavolul care locuia întrânsul.

Și cum dansa el acolo, în colb, toate mișcările acrobaților minoici și ale fetelor hetairai se strecurau afară din el ca odinioară duhul din lampa fermecată, nevăzut de toți muritorii, chemat să împlinească tainice porunci.

De dincolo de colină răzbătea muzica unui taraf. O nuntă era în toi și se apropia.

Enamorado era de multă vreme scamatorul și vraciul satului și, deși era trecut de patruzeci de ani, părea mai mult un băietan care abia ieșise din oul adolescenței.

Oamenii locului păreau să nu se teamă de Vraciul cel Veșnic Tânăr, care nu se știe exact de unde venise, dar care trăia de mulți ani, liber de orice obligații, în satul lor, și care, deși se arăta mai mereu atot-știutor și nu întotdeauna pe placul tuturor, le făcuse de-a lungul timpului mult bine.

Atunci când la țărm nu acosta niciun vas cu turiști pe care să-i acapareze cu trucurile sale executate fără greșeală, nu făcea nimic altceva decât să se plimbe în susul și-n josul insulei, scrutând cu ochii săi ageri și negri fiecare colț al orizontului așteptând parcă sosirea cuiva. Uneori, când avea chef, depăna povești incredibile despre lumile necunoscute care încetaseră demult să mai existe. De cele mai multe ori își omora timpul practicând giumbușlucurile pe care toți sătenii, care printre altele, îl credeau ori nebun de legat ori un mare mincinos, dar nicidecum un sfânt, le știau deja pe dinafară.

Purta întotdeauna asupra sa, sub brâul alb, un iatagan curbat și sclipitor cu care se lăuda că îi aparținuse și lui Mehmed al doilea, dar care de fapt, era mult mai vechi și în lama căruia se oglindeau, dacă știai să privești, sentințe de rang și felurite alte istorii. Îl moștenise de la străbunii săi, căutătorii de aur, ce călătoriseră cu corăbiile lor tocmai până la Catalhoyuk.

După cum se lăuda, iataganul avea puteri fermecate și în el se ascundeau tainele multor comploturi și razboaie duse de-a lungul istoriei de către cei care odinioară fuseseră pe rând, stăpânitorii tuturor lumilor. Capete de regi precum și de tot soiul de alți nobili din diferite lumi apuse, ba chiar și cele ale unor împărați din îndepărtatele dinastii ale Japoniei, căzuseră fără nicio tăgadă sub puterea sa magica și nemiloasă.

Pe una dintre fețe, aproape de mânerul lucrat în aur masiv învelit cu un soi de mătase lucioasă, foarte groasă, de culoare mov, se găseau niște inscripții care păreau să fie, de-adevăratelea, foarte vechi. Enamorado se lăudase odată că asemenea inscripții mai fuseseră găsite doar pe niște carapace de broască țestoasă din China, și că doar el știa cu exactitate mesajul pe care-l ascunsese cu dibăcie, cel ce inscripționase sabia. Și pentru că ar fi reușit să descifreze cele tainice ar fi fost răsplătit de cele nevăzute, cu anumite puteri miraculoase și i s-ar fi iertat și câteva păcate veniale.

De data asta însă, iataganul avea să se-ncurce c-un cap nu chiar așa de soi.

Enamorado îl scoase de la brâu și-l mânui cu grijă de parcă ar fi ținut în brațele lui un plod abia născut și nu o armă ucigătoare. Îl învârti de două ori prin aer făcând ca lama să lucească orbitor și sătenii să-și acopere ochii cu palmele și, cu-o lovitură precisă, reteză capul țapului care încă mai agoniza în colbul din mijlocul drumului. Scoase mai apoi din sân o cârpă ce purta și alte însemne de sânge uscat, scuipă de câteva ori în ea și, mulțumit de treaba săvârșită, șterse bine lama iataganului până îi redă luciul.

Se aplecă apoi, luă tigva țapului la subțioară și apucând animalul mutilat de una dintre copite începu să-l târască prin colb îndepărtându-se către coliba lui de pe țărm.

La capătul uliței îl întâmpină alaiul de nuntași gălăgioși care țopăiau voioși și lipsiți de orice alte griji cu sticlele de vin roșu, de Madeira, destupate, slăvind în chiote vinul drumului de întoarcere.

Pe el îl văzuse primul, în acea zi, străinul.

 

autor Beatrice Popa

Livada de vulpi, autor Cristina Stancu

Cineva mă urmăreşte, cineva îmi vorbeşte în minte suprapunându-se peste identitatea mea găsită cu greu. Bătrânul din faţă miroase a spirt şi transpiră de parcă ar răsufla înăuntrul unei tragedii ireparabile care se desface cu fiecare secundă pe care el o petrece aici. „Eu şi familia mea locuim într-un cimitir, e proprietatea noastră, e grădina noastră de cruci din spatele casei, e locul copilăriei mele, e o afacere de familie.” Voci. Şuşoteli absurde. Imagini strecurate pe furiş. Oameni cu plase în mână îmi aruncă pungile de plastic în groapa care se cască involuntar în trunchiul meu, de parcă aş fi un copac bătrân găurit de păsări invizibile care nu mai aveau unde să-şi ascundă cuibul. Sunt o ţintă, mă deplasez cât pot de mult însă în anumite momente imaginea din faţă e absorbită de alta, crapă de parcă ar fi un simplu geam murdar de praf într-o cămăruţă minusculă rămasă încuiată timp de 20 de ani. În mijlocul camerei, exact în mijlocul acelei camere, într-un cub de sticlă eu mă formez într-un pătrat de carne interior. Sunt o ţintă, mă deplasez, respir, mă deplasez, respir, mă deplasez, sunt o ţintă, renunţ. Rămân pe loc, e acelaşi întuneric dintotdeauna, în el zace aşa cum numai un om ar putea-o face, zace o groapă mică, o groapă discretă, unde cubul de sticlă tresare în paşi mici, paşi discreţi, intrând acolo ca într-o transformare previzibilă de secole. Pentru că uneori aşa apare. De secole. Cel care mă urmăreşte îmi înghite fiecare fir al gândurilor, simt nişte tălpi uriaşe peste tâmple, se lipesc de ele scoţând un zgomot de lipăit absurd aici, pentru că aici sunt numai eu, lipsit de o atmosferă, sunt numai eu, continui să-mi spun până când devine o exagerare. Numai eu.

Tot ce mai percep e senzaţia unei întrebări care-şi dizolvă automat orice răspuns care-i transpiră. Este o întrebare vagă, ambiguuă, cu un trup numai al ei. Înăuntrul trupului ei este întrebarea care nu vrea niciun răspuns, care-şi refuză sau ucide răspunsurile. Toate astea se petrec cu adevărat în faţa privirii mele. Mă relocalizez în raport cu ce se întâmplă acolo, întrebarea nu ţine de mine, întrebarea e liberă să facă ce vrea, întrebarea nu contează. Paşii omului din faţă încep să răsune mai puternic pe caldarâmul uscat. Îl urmăresc pentru că nu pot merge undeva numai pentru mine. Mă subţiez în acel sunet şi pierd contactul cu el. Nimic nu poate sta pe loc. (vocea unui trecător din stânga mea care vorbeşte la telefon)

Cineva mă urmăreşte, cineva îmi vorbeşte în minte suprapunându-se peste identitatea mea găsită cu greu. Aş vrea să nu mai văd atât de clar căldura, să nu o mai văd ca pe un obiect mare nedisciplinat, încălţat cu bocanci într-un fel de picioare diforme, călcând pământul şi rotunjind cu fiecare pas câte-o coapsă pe interiorul acelei suprafeţe. Eu ştiu cum e acolo, cu doi milimetri sub pământ, cu totul cu doi milimetrii sub pământ. Eşti înconjurat de coapse dintr-un material pe care dacă l-ai gusta ar fi rânced iar tu, ca supoziţie, te-ai întoarce undeva, sau cel puţin ai dori aşa ceva chiar şi când ar fi total imposibil. Tu eşti o supoziţie într-o coapsă care se retrage la sfârşitul vieţii înapoi în căldură, căldura aceea diformă, lipsită de disciplină încălţată în bocancii vechi care-ţi par atât de familiari.

Cineva mă urmăreşte, cineva îmi vorbeşte în minte suprapunându-se peste identitatea mea găsită cu greu. Bătrânul s-a oprit. M-am oprit. Se îndreapta către o bancă verde. Mă îndrept către o bancă verde. Se aşează pe banca verde. Rămân în picioare lângă el şi în spatele băncii verzi. Pe trotuarul din faţa lui trecătorii ar pustiiţi, chipurile lor se înverzesc şi se dilată atrase în jos ca o mulţime de membrane supuse fiecare câte unei legi diferite. Atrase în jos picurând, iau forma unor cercuri pline, de lemn proaspăt tăiat, suspendate în mişcare, trase după trecători, mereu înverzindu-se, mereu picurând supuse unor legi diferite ca unor paşi diferiţi, mereu picurând câte un altfel de lemn proaspăt tăiat. Bătrânul nu are chip. Se chinuie să aibă chip. Mă chinui să am chip.

Cineva mă urmăreşte, cineva îmi vorbeşte în minte suprapunându-se peste identitatea mea găsită cu greu. Bătrânul se desprinde. În faţa lui îmi arată o măsuţă de cafea roşie pe care se odihneşte un acvariu în care creşte o broască ţestoasă cu o carapace din ce în ce mai roşie. Îmi schimbă locul, sunt în faţa bătrânului, sunt dincolo de măsuţa roşie de cafea, încerc să plâng, nu ştiu de ce încerc să plâng. Îmi spune că ochii mi s-au schimbat în vânătăi iar locurile lipsă din mine sunt în vânătăile din locul ochilor lui. Bătrânul îşi schimbă ochii în două vânătăi lugubre, îmi dau senzaţia că sunt într-un coridor de geam fumuriu croit exact pe măsura trupului meu. Coridorul e lung, e mult prea mult pentru mine şi totuşi forma trupului meu e peste tot şi se continuă chiar dincolo de sfârşitul coridorului fumuriu. Bătrânul îşi îndreaptă ochii de vânătaie către mine de parcă aş fi o carte, îşi lipeşte cele două palme pe cele două vânătăi care mi-au luat locul ochilor, bătrânul îmi controlează mersul. Bătrânul se ridică de parcă m-ar ridica şi pe mine. Eu şi bătrânul mergem aşa, cu palmele lui lipite pe ochii mei de vănătaie. Mergem împreună, avem acelaşi pas, bătrânul mă forţează să am acelaşi pas ca şi el pentru că bătrânul vrea să capete chip, aşa îmi spune.   Coridorul de sticlă fumurie se retrage şi revine având formele a două trupuri în aceeaşi poziţie, batrânul şi eu, uniţi prin forma braţelor sale întinse către ochii mei de vânătaie. Bătrânul are glas, eu am glas numai în încleştarea aceea în propria mea carne unde va trebui să mă întorc în curând.

Cineva mă urmăreşte, cineva îmi vorbeşte în minte suprapunându-se peste identitatea mea găsită cu greu. Bătrânul îşi dezlipeşte palmele de ochii mei de vânătaie. Îşi retrage braţele iar corpul meu începe să semene cu cel diform al căldurii. Mă deformez şi mă adaug la ceva. De parcă sunt lipit pe un perete alb şi nu mai ştiu unde încep. Bătrânul se culcă liniştit pe podeaua coridorului fumuriu şi moare, eu sunt lipit pe acel perete alb şi îl privesc. Îl privesc pe bătrân cum moare.

Bătrânul nu a existat niciodată, mi-a zis cineva de parcă mi-aş fi zis eu însumi.

Dar bătrânul moare, i-am zis de parcă şi-ar fi zis el însuşi.

……………………………………………..

Poiana aceea cu vulpi la rădăcina fiecărui măr, vulpi din vis, se termina cu o casă ce semăna unui bloc, noi eram trei, eram şi eu dar în afară de mine eram 3, şi puteam intra numai într-o singură încăpere. Pe un zid, cel care unea o cameră cu cealaltă, câteva beţe foarte subţiri ardeau strălucind, aşa cum ar arde, dacă ar putea, un scârţâit prelung care s-ar repeta la nesfârşit într-o buclă pe care dacă ai asculta-o te-ai pierde într-o lume mai reală. Am rămas acolo puţin. S-a luminat şi un bătrân a venit împreună cu o mulţime de oameni fără chipuri care îi vorbeau. Bătrânul nu ne-a văzut ieşind, el doar a deschis uşa de sticlă şi a ţinut-o aşa câteva clipe privind mereu către mulţimea aceea care îi vorbea. După ce am ieşit, bătrânul şi-a schimbat elegant direcţia privirii şi s-a deplasat dinspre mulţime înăuntru, apoi a închis uşa.

 

autor  Cristina Stancu

Expoziţia „GUERNICA”, autor Dorel Schor

 

În aprilie 1937, la cererea franchiştilor, germanii au bombardat localitatea bască Guernica din nordul Spaniei. Era una din primele crime mari împotriva civilizaţiei, orăşelul a fost distrus în totalitate iar populaţia în bună parte ucisă. Picasso a pictat, în replică, tabloul Guernica, care a fost expus la Expoziţia internaţională de la Paris. Ecoul a fost uriaş, arta plastică a reuşit să trezească conştiinţe, să revolte, să mobilizeze. E posibil ca Guernica să fi fost uitată, sau să rămână un eveniment local, dacă  tabloul lui Picasso n-ar fi ţinut trează amintirea evenimentului, devenind simbol şi avertisment.

Asociaţia artiştilor plastici din Natania şi-a propus, pentru expoziţia sa anuală exact acest subiect: Guernica. Ca un memento permanent, ca un subiect stimulator, ca o încercare a artiştilor de a aborda teme grave, valabile permanent. Curatoarele expozitiei, Hedva Arazi si Ester Rokah, au permis participanţilor varietatea de stiluri şi conceptia personală, cerând doar îincadrarea în subiect. Avem, în consecinţă, nu mai putin de 27 de lucrări ilustrând  subiectul, nu replici la atât de bine cunoscuta lucrare a maestrului spaniol, cât punctul de vedere personal, la trecerea atâtor ani, şi felul în care
Guernica (localitatea sau tabloul) au impresionat artistul.

Clara Herşcovici ilustrează un om care striga. Tabloul, amintind prin forţa sa de strigătul lui Munch, adună întreaga tragedie a Guernicai, de parcă ar dori să menţină veşnic trează conştiinţa oamenilor. Ea avertizează asupra nenorocirilor aduse de război, fapt evident în lucrările semnate de Nili Carmel, Daniela Lahav, Ghila Ruso Zimet,Tamara Halperin, Iosi Shemesh, Ziva Caspi…   Unele exponate au funcţia unor postere în stare să răscolească tendinţa de uitare sau indiferenţa. Păsările de pradă ale lui Mihal Wizer sau chipul şi mâinile întinse în toate direcţiile ale lui Tami Nahshon, puntea suspendată peste hăuri a lui Aric Schneider sau trupul răstignit la orizontală surprins de Hedva Arazi nu pot lăsa indiferenţi privitorii. Alte lucrări sunt semnate de Ayal Dotan, Ahuva Erez, Ghila Stein, Iacov Shaki, Ravi Lahav, Dalia Lavi, Mira Stern, Asher Rokah, Sabtai
Kirsenboim, Orna Sliser, Shosh Aviani, Ester Rokah, Iosi Wecsler, Hen
Leopold, Tamar Gotthilf, Haia Ruzik.

Într-un fel, singulară prin tematica abordată, expoziţia anuală a artiştilor plastici din Natania, înscrie evenimentul ca o reuşită. Trăim astăzi într-o lume cu nimic mai buna decât pe timpul tragediei din Guernica. Evenimentele nu ne răsfaţă şi o firească îngrijorare justifică pe deplin subiectul. Artiştii din Natania nu fac decât să ne avertizeze şi să amintească tuturor ce se poate întâmpla atunci când
extremismul şi fanatismul hotărăsc destinul oamenilor.

Pictura inspirată de literatură. autor Dorel Schor

 

Primele cărţi, încă înainte de descoperirea tiparului, erau frumos şi bogat ilustrate. Se întelege că desenele trebuiau să întregească textul, dar uneori fantezia pictorului medieval reuşea adevărate performanţe. Sunt cunoscute frumoasele miniaturi irlandeze sau cele orientale de la Babur Nama care depăşesc cele scrise, realizând pentru posteritate, în afară de valoarea lor artistică, şi una documentară de exceptie. Ne vom referi însă numai la „literatura” laică. Capodopera
„O mie şi una de nopţi”, culegerea povestirilor Sheherezadei din veacul de aur al  civilizatiei arabe, a stimulat imaginaţia multor pictori din mai toate ţările. Iată aici, un desen vechi, unul din primele care au însoţit textul, având naivitatea stilului dar şi autenticitatea personajelor.

Folclorul este de asemenea stimulator. O lucrare de Constantin Piliuţă, cu un peisaj idilic respirând linişte pastorală şi pace (şi un simbolism izoteric) sugerează+ versul „pe un picior de plai, pe o gură de rai” cu care cântareţul popular a numit intuitiv locul atât de îndrăgit. Un pictor mai putin cunoscut la noi, Nicolai Samokis, gaseşte interpretarea potrivită „Troicii” lui Serghei Esenin, lăsând frâu liber nu numai cailor care spulberă zăpada în goana lor nebună, dar şi fanteziei poetului.  E poate spaţiul privilegiat în care claritatea rostirii plastice încearcă să egaleze frumuseţea versurilor.

În arta plastică israeliană s-au remarcat lucrările care ilustrează frumuseţile câte unui loc sau însotesc câte un cântec intrat în repertoarul personal al fiecăruia. De pilda versurile poetei Rachel , cooptate firesc în folclor, dedicate Kineretului (lacul Tiberiada) au inspirat numeroşi pictori, printre care Reuven Rubin, Nahum Gutman, Shmuel Charuvi, Ziona Tager, Mordechai Levanon… În opera lor, acest lac, parte din istorie şi religie, capătă o altă dimensiune, fiind în
mod paradoxal, uneori fascinant şi spectacular, alteori esenţă şi simplitate.

Pictura capătă un aspect social şi militant atunci când e inspirată de literatura sociala şi militantă. Vom da ca exemplu pânza lui Alexandru Ciucurencu ilustrind un fragment din cunoscuta poezie a lui Mihai Eminescu „Împărat şi proletar”. Comanda sociala sau numai comanda a vremii, pictura poarta insemnele unui mare pictor, care semneaza numai
cu iniţiale dar nu face compromisuri cu calitatea. Exemplele sunt foarte  numeroase, nu am încercat decât o trecere în revista a unei tematici care poate servi ca subiect unei lucrări vaste şi exhaustive.

„Poet bătrân, doar de timp răpus, cântă-ţi iar legendele…”, autor Dasius

„Poet bătrân, doar de timp răpus, cântă-ţi iar legendele, coboara din abis cuvinte-n lumea noastră. Spune-n lumea aceasta cum s-a coborât în adâncuri omul cel de aur; dă drumul cuvintelor să zboare spre cerurile din care au venit. Lasă muzele prin buzele tale sa dea vers gândirii, să dea sufletelor prin cuvânt puterea veche a lumii noastre. Poet bătrân, vocea ta mai tare o ridică să umple auzul celor de sub Soare, dar cuvintele tale să fie pline de neînţeles, să înteleagă doar acei pe care lumea încă nu i-a cunoscut, să nu se pângărească şi să cadă în ruină,  dulceaţa vremurilor noastre, vremuri ce-au apus când a căzut cerul, când l-am simţit cu greu peste umerii noştri”.

Voi cânta, Priamide vechi şi nou, voi cânta, voi lăsa Olimpul să-mi toarne-n minte şi în suflet amintiri trecute, vise necunoscute. Voi da muzelor iar viaţă, aripile lor rupte le voi lipi cu lut înapoi, şi prin cuvintele mele vor sta din nou pe nori şi minţile muritorilor vor tulbura prin plăcerea ce-o vor arunca peste Gaia însetată. Un cuvânt în lumea lor. suflet priamid, căntăreşte acum mai mult, cât o sutime din armatele pe care le ştiai. De când tu dormi în desfătările  Elysiumului, aşteptând a ta zeiţă din nou să-şi lase capu-n pieptul tău, schimabat-au zeii a pământului faţă de atatea ori. Acum nebuni conduc ca buni, dar Gaia le numără zilele şi îi leagă-n mreje, apoi îşi va scutura munţii, umerii ei laţi şi vor cădea de pe faţa ei toţi nebunii morţi ai lumii. Dar nu ce vad în timp vreau să-ţi cânt acum.

„Bard de-un timp cu lumea veche, tu lucrurilor faci nume, şi le faci cu uşurinţă-n timp loc. Bard bâtrân, cântul ţi l-am plâns, şi acum mă uit cum  pletele în ţărâna pământului cad şi cu ele, cuvintele în sufletele muritorilor; dar văd mereu cum viaţa ţi  se stinge sub lumina lui Apollo. Spuneţi cuvintele şi lasa-mă să trec din lumea rece spre căldură şi spre templu. Am răpus în lupte vieţi prea multe, şi acum tot ce mă mai doare, e c-am să găsesc templul gol şi pustiit, fără candelă ce arde, fără statuie de zeiţă, a mea iubită zeiţă. Îmi e teama c-am luptat în atâtea lumi şi dorul ei mi-a secat şi oasele, mi-a uscat şi trupul sub armură, sufletul îmi mai zboară acum în braţele ei şi ca roua sunt pe gâtul meu, ca lumina ce-nveleşte pământul dimineaţa şi tot ce-i viaţă-n el tresare şi se bucură”.

Ţi-au dat zeii doar o viaţă şi tu ai pus-o toată-n mândra ta zeiţă! Ai dus războaie sângeroase şi ai pus în lut frunţile ce-au rânjit palatelor cereşti; pentru dor ce-ai dus ai fost tu dus. Ţi-au rupt inima din piept să scoată dorul ei, dar n-au putut.. Apollo când te-a rupt de ea, n-a văzut cum Mercur, din glasul lui Iupiter, dor ţi-a pus în fiecare din trup şi suflet, părticică. Pot să rupă ei tot ce esti tu, dar nu o vor lua din tine, chiar de trupul ţi l-ar arde şi te-ar împrăştia sub copitele nebune ale lui Neptun, tot zadar se va chema războiul lor; şi cenuşa de ai fi, tot aşa vei purta dorul ei dârz priamid …

 

autor Dasius

Poeme de Valentin Macaveiu

simbolism în stilul meu

profesorului meu, Aurel Pantea,
erau luceferii în lapte și-un dumnezeu necopt palpa lumină
iar universuri fătate de o zi
cu ombilicul netăiat mugeau în creșe
timpul nu ştia să meargă
și lumea era încă în cutii nedesfăcute
noi ne jucam de-a dumnezeu cu dumnezeii
eram copii erau luceferii în lapte
și-i adormeam cu vorba la amiază

 

afară-i azi

eu mătur ce a mai rămas din mine
cît timpu-i constipat în viață
cît viața-i constipată-n noi
ca o sirenă la menopauză
îmi curg cerurile pe
pereți
bunica arde pere pe sobă
eu mătur ce a mai rămas din mine
un dumnezeu cît un borcan de murături
am luat prezentul de urechi
cît timpu-i constipat în viață
ca un vierme-ntr-o cireașă cît un dumnezeu
ca o sirenă la menopauză
afară-i azi spuneam
afară-s îngeri sub formă de babe
eu mătur ce a mai rămas din mine
afară-i azi spuneam
afară-s babe
bunica arde pere pe sobă
eu ard cutia ultimului dumnezeu livrat acasă

 

 

 

potcoave de colecție

lui mihai,

sînt încă tînăr acasă copil
îmblînzitor de dumnezei nepotcoviți
sădesc muguri de viață în ridurile lor
și vindec moartea cu iubirea
sînt încă tînăr și dumnezei fără potcoave
îndrăznesc să-mi joace-n păr
pe mine cel care a luat soarele de guler
și-și leagă norii la șireturi
sînt încă acasă copil
și vindec moartea cu iubirea
îmblînzitor de dumnezei nepotcoviți
am alăptat sudoare ne muririi
ai mei mătură viață după mine
eu plimb timpu-n lesă
sînt tînăr încă îmblînzitor de dumnezei

 

Mama e un dumnezeu cu aripi

 

mama e femeie și mamă

e-un dumnezeu cu aripi

această fiinţă această femeie

cu ochii cât murea culeasă

cât marea

cu ciorchini de inimi din care

curge lapte de sirenă

ea bate îngeri în rame

pentru că mama e un dumnezeu cu aripi

e femeie și mamă

această ființă această femeie

cu mâini de zeiță

cu ochii cât marea

cât murea culeasă

de dumnezei în șorțuri albe

și pieptul ei calm ca oceanul

această ființă această femeie

ajunsă aici în arce de iubire

e-un dumnezeu cu aripi

ea naște raiuri din călcâi

și bate îngeri în rame

cu sufletul ei cât o lună însărcinată

de ciorchini de inimi

din care curge lapte de sirenă

 

mama e femeie și mamă

e-un dumnezeu cu aripi

această ființă această femeie

cu lacrimi de pluș și ochii cât marea

cât murea culeasă

de dumnezei în șorțuri albe

care o caută în păr de stele

și se grăbesc să o scalde

în lapte de sirenă

această ființă această femeie

care a îmbrăcat iubirea

în cămașă de noapte

e-un dumnezeu cu aripi

e stânca la care zeii vin dimineața

să-și potcovească firea

 

autor   Valentin Macaveiu

pictura ”zborul iubirii”, Victoria Duţu