Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Câştigătorii premiilor cititorilor la concursul de proză scurtă ”Desculţ prin cetate” ediţia 2012

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 12/12/2012

 

 

http://static.issuu.com/webembed/viewers/style1/v2/IssuuReader.swf

 

Premiul I

O-MISIUNE, autor Anda Bejan

Se lăsa un amurg mistic și atmosfera devenea tot mai înecăcioasă.

– Mi s-a tăiat de toate dispozitivele astea smart. Viitorul tehnologiei smart va fi tehnologia foolish. Sper să nu dispară iarăși câmpul de observație.

– Cu puțin noroc nu va dispărea.

Nici un foșnet nu gâdila aerul.

– Ce idioți și savanții ăștia! De ce să inventezi o pădure artificială care s-o imite p-asta reală, când a din urmă era deja creată și trebuia doar să avem grijă de ea?!

– Dă-i în mă-sa. Lucrurile s-au schimbat mult în foarte scurtă vreme. De când au produs breșa aia în timp au reușit să materializeze toate proiectele aberante.

– Pe tine cum te-au arestat?

– Îm… Am avut un bunic pustnic. Găsea cu ușurință găuri de vierme prin munții unde își avea chilia. Bine, uneori putea dispărea cu tot cu chilie. Li se înfățișa doar anumitor inși. Pe el nu l-au găsit să-l aresteze, dar știi cum se întâmpla, că arestau toți descendenții care se apropiau genetic foarte mult de structura înzestratului. Din cei cinci frați ai mei, numai eu am avut bafta asta.

– Bine, chiar e o baftă. Că ne țin în acel areal e doar un mic inconvenient. Faptul că ne folosesc în misiuni ne ține mintea mufata la nou. Noi cu înzestrările native suntem mult mai breji decât robotăciunile create și mega antrenate. Dar dacă ne vom purta cum vor ei, dacă îi vom păcăli că am învățat îndoctrinarea lor, ne vom putea întoarce în lumea noastră.

– Da, dar totuși ne vor stoarce de puteri în misiunile astea. Poate ar trebui să mai lăsăm de la noi, să ne prefacem că ratăm misiunile, să ne dăm ramoliți.

– Tu de ce ești la pârnaie?

– Fabricam medicamente pe bază de plante. Am ajutat multă lume. Cu ceva leacuri băbești și un pic de chimie ciupită de la un prieten farmacist am reușit multe chestii. I-am ajutat pe mulți în acea perioadă când leacurile băbești deveniseră prohibite. Mai știi cum spuneau? Controlează hrana și vei avea omenirea la degetul mic. Atunci au început cu hrana modificată și cu introducerea codului farmaceutic obligatoriu.

Aerul zvâcni scurt și tremură pentru câteva momente ca o coardă întinsă la maximum zgândărită de o mișcare nevăzută. Ceva ca un fulger globular expulză un al treilea individ.

– Ești un geniu! A funcționat! Lasoul de portaluri a funcționat!  Trăiască bunică-tu! Hai să-l altoim p-ăsta!

– Zi, bă, unde îi țineți? Zi că te caftesc de-ți merg fulgii!

– Stai mă, blând, așa glumește el ca să pară fioros. Zi care e treaba cu voi, cu gașca voastră de tâmpiți care ne-ați mâncat zilele ca să răscolim universurile după voi. Că am ajuns să fiu paralel cu orice lucru de când cu salturile în universuri paralele după voi.

  -Oricum mă omorâți. Nu zic nimic. 

-Fă-l mă să zică.

Inelul o dată desfăcut își făcu efectul.

– Tre’ să-mi zici totuși care e faza cu inelul ăsta. Mi-am tot bătut capul să-mi dau seama…

– Simplu nene. In vino veritas. Un praf pe baza unei substanțe din vin. Ceva în genul Serul-Adevărului.

– Avem o organizație. Noi facem criminalii să dispară. Îi punem la adăpost în anumite excrescențe ale timpului și spațiului.

– Ce excrescențe? Zi!

– Sunt Zone Spațiu-Timp-Morulă care pot atinge maturitatea, devenind parte realizabilă a lucrurilor. Hrănite de ideile subconștientului colectiv, se pot dezvolta până la înfăptuire. Pot ajunge să facă parte din Marele Destin.

– Vorbești serios? Există așa ceva? Cum putem ajunge într-o asemenea excrescența?

– Trebuie să înfăptuiți o crimă. Apoi călăuzele noastre se ocupă de voi.

– De ce protejați criminalii?

– Ei iau păcatele oamenilor. Lumea nu înțelege asta. Vă salvăm de voi înșivă. Creăm Colecționarii-de-păcate. Vom elimina criminalii, iar Colecționarii vor fi trimiși în Universuri pentru a echilibra prin crime karma lumilor. Cu timpul sperăm ca lumea să creadă în proiectul nostru pentru a-l putea materializa.

– Cine mai are acces la excrescențe?

– Toți cei care întâmplător visează și își doresc în chip sincer proiectul nostru pot ajunge în excrescență. Roboții nu pot ajunge aici. Numai umanoizii. 

– În proiectul vostru nu credem. De omorât nu am omorât pe nimeni ca să fim introduși de călăuzele ca tine. Bine..singurele crime comise de-a lungul timpului au fost crimele față de noi înșine.

– Ce vreți să spuneți cu asta?

– Adică noi avem infinite posibilități de a fi. Putem fi orice. Alegerile care se ivesc ne obligă să omorâm visuri, să omorâm celelalte posibilități ale noastre, să omorâm eu-rile noastre alternative..

– Asta nu se pune. Dar mai e o soluție. Doi oameni care cred sincer în ceva pot forma o excrescență. Alegeți-vă un ideal comun și puteți evada pe acolo! Continuați să-l alimentați, continuați să creați și alte zone și sporiți Universurile! Asigurați infinitatea lucrurilor! 

*

Seninul cerului tivit înspre dealuri de roșul apus al astrului făcea copacii să pară negri.

– Seamănă cu un apus rural din alte vremuri și spații… Crezi că ne va găsi cineva curând aici?

– Cu siguranță. Trebuie să mai fie și oameni care nu vor să schimbe lumea.

autor Anda Bejan

 

 

 

 

 

 

Premiul II

Vremuri , autor Helene Pflitsch

Ajunse în staţia de autobuz mult prea repede.

Aşa era ea. Nu-i plăcea să aibă emoţii că va putea întârzia, nici nu-i plăcea să fie așteptată.

Staţia era goală.

Indicatorul era același ca în urmă cu optsprezece ani, când mai călătorise pe ruta aceasta cu autobuzul. Era ruginit de vânt şi ploi, pe alocuri cu pete de vopsea albastră, iar numele firmei căruia îi aparținuse se vedea încă scris cu litere mari de tipar: ”ITL” (întreprinderea de transport local).

Sigur, firma nu mai exista, nu rezistase schimbărilor, rezistase doar indicatorul şi, probabil, nimănui nu i s-a părut important să-l schimbe.

Indicatorul acela îi trezi amintiri.

Simți în aer mirosul autobuzului de atunci, miros înţepător ce îţi pătrundea în haine. Scaunele acoperite de huse din postav cărora nu puteai să le ghicești culoarea, împrumutaseră câte ceva de la cei care trecuseră pe acolo. Călătorii, în majoritatea lor, erau oameni de la munte veniţi la oraş cu treburi; unii pe la spitale, alţii după cumpărături mai de soi, iar alţii cu merinde pentru copiii dați pe la şcoli. Purtau haine făcute din lâna sau piele de oaie, aveau desagi în care puneau de-a valma mâncarea cu detergenţii cumpăraţi de la oraş. În ele căraseră găina sau rața pentru” domnu` doctor” sau vreun” profăsor” ce fusese prea sever cu dracu de copil sau purcelașul pe care aveau să-l vândă la oraș, că tare le trebuiau o coasă nouă sau o mână de cuie.

Pe vremurile acelea, autobuzele erau supra pline, oamenii stăteau pe scaune și în picioare asemeni sardelelor din cutiile de conserve, că te mirai cum de mai puteau să-şi mişte picioarele după cei peste optzeci de kilometri  făcuţi în asemenea condiţii.

Timpul se scurgea şi staţia a început să prindă viaţă. Cineva i se adresă familiar întrebând-o ce vânt o aduce pe acolo.

Autobuzul se apropia încet, părea deja obosit deși era doar la prima cursă. Imaginea lui o făcu să zâmbească. Era ireal să mai existe încă un autobuz din acele vremuri pe care unii, aflaţi în staţie, nici măcar nu le cunoscuseră.

Se schimbase totuși ceva. Mai erau scaune libere şi oricât s-a străduit să mai găsească vreun călător îmbrăcat cu haine din lâna de oaie, nu observă.

Autobuzul rămăsese, straiele oamenilor se schimbaseră.

Se aşeză pe un scaun, lângă geam.

Privi lung biletul din mâna ei, asemănător și el cu cel din trecut.

Indicator, stație, autobuz  și bilet, toate rămăseseră neschimbate, doar firma care le administra se chema altfel:” Gladiola Albă”. Interesant nume pentru o firmă de transport din sufletul Munților Apuseni.

Autobuzul îşi reluă mersul molcom.

Drumul şerpuia lin în susul Arieșului. În stânga, la poalele crestelor înverzite care se ridicau semețe spre cerul albastru, senin, șoseaua era însoțită de linia îngustă de cale ferată. Dar asta știau doar cei ce cunoșteau locurile. Pentru că acum, ea nu se mai vedea. Vegetația ce nu putea fi ținută în frâu o acoperise şi o dată cu ea atâtea poveşti despre micul trenuleţ ce o străbătea de trei ori pe zi şi tot de atâtea ori pe noapte.

Simți o strângere de inimă. Trenulețul acela ce părea desprins dintr-o poveste se încadra atât de perfect în decor. Parcă-l vedea cu vagoanele lui verzi, asemeni unor cutii de chibrituri strecurându-se cu grijă la baza muntelui.

De-a lungul anilor avuse sentimente amestecate faţă de Mocănița. O iubea şi în acelaşi timp îi era teamă de ea

Când îl văzuse întâia oară, avea câţiva anişori. Cutiile acele verzi erau trase de locomotiva cu aburi. A crezut că este balaurul din poveste, care scotea fum şi flăcări pe nări şi a strâns mai tare mâna mamei încercând să se ascundă după fusta ei. Când aburii s-au risipit, micile vagoane străluceau în soare și dinspre ele răsunau glasuri vesele. A bănuit că Zâna cea Bună i-a venit în ajutor și a făcut o minune.

Mocăniţa urca încet de trei ori pe zi până sus în munte şi tot de atâtea ori cobora. Vagoanele mici, cu scaune din lemn erau neîncăpătoare. La sfârşit de săptămână sau în zile de sărbătoare grupuri de tineri luau trenuleţul cu asalt şi îi vedeai peste tot, chiar şi pe acoperişul vagoanelor. Iar atunci, parcă trenuleţul râdea şi era fericit.

Cu trenulețul de jucărie urca în fiecare vară cu părinții ei, până acolo, la lelea Ileană.

Atunci tatăl ei a învățat-o să asculte glasul pământului, care era altul decât cel al șinelor de cale ferată.

Se întreba dacă acum, șinele alea ruginite și acoperite de buruieni mai au glas.

Cu siguranță. Doar că sigur își plângeau soarta, își jeleau copilul.

Cine să îi audă însă plânsul? Poate doar Arieșul care încă mai trece pe alături.

O aduse înapoi în timp o femeie cu fusta neagră, încreţită, care îi măreau şoldurile, cu bluză din material supra elastic cumpărată dintr-un magazin chinezesc, dar cu straiţa de lâna ţesuta în casă. Se așezase lângă ea în timp ce salută pe cineva cu glas mult prea tare şi întrebă pe altcineva dacă își rezolvase problema pentru care fusese la oraș.

– No, apăi de unde ești și încotro te duci?

Aceleași stații cu indicatoare ale ITL-ului, aceleași autobuze molcome, aceeași oameni curioși și vorbăreți, nu se schimbaseră prea multe în cei aproape douăzeci de ani.

Doar Mocănița dispăruse și parcă luase cu ea hainele alea din piei și lână de oaie.

autor Helene Pflitsch

 

 

 

 

 

 

Premiul II

Aproape underground, autor Ionel Mony Constantin

Grăsanul transpira abundent, deşi în cameră era un frig pătrunzător. Pârâiaşe de sudoare îi alunecau pe frunte şi pe obrajii trandafirii, apoi se adunau în şuvoaie mai largi sub bărbia dublă, de unde se pierdeau în jungla părului, din estuarul întredeschis al cămăşii. Când se apleca deasupra ziarului aflat pe masă, marcând cu unghia arătătorului câte un pasaj mai elocvent, stropi grei picurau pe foaie, desenând un arhipelag printre cuvinte şi imagini. Uşa se deschidea rar şi atunci în cârciuma înghesuită, de cartier,  pătrundea câte un val de aburi, iar frigul din interior înfrăţindu-se cu frigul de afară, se mai umaniza un pic, devenind mai suportabil . Vorbea singur, suficient de tare ca să-l înţeleg şi nu dădu semn că doreşte să se întrerupă atunci când am venit lângă  el.  Nu îl mai văzusem niciodată, nici măcar întâmplător. Intrase şovăitor, se aşezase  într-un colţ şi ceruse de băut. Era singurul client în după-amiaza aceea de ianuarie, în care gerul îi alungase acasă pe toţi obişnuiţii casei, iar patronul uitase să mai umple cu rumeguş burdihanul de metal al sobei de lângă fereastră.

– Uite, spuse, făcându-mi semn să-i umplu paharul, cu ţuica aceea care odinioară era numită “Ochii lui Dobrin”, uite, repetă el, eu stau aici şi sufăr în timp ce alţii se îmbuibă. Stai jos şi toarnă-ţi şi tu, continuă, răstindu-se la mine de parcă aş fi fost eu vinovat de suferinţa lui. Îi vezi ? Pe toţi i-am cunoscut, ştiu şi ce lapte au supt de la mama lor şi acum uite-i cum s-au ajuns. Uite, sublinie paragraful din ziar cu indexul său dolofan, li s-au acordat noi privilegii, au diplome, sunt eroi, s-au sacrificat pentru victoria Revoluţiei! Ei sunt în fruntea bucatelor, în timp ce eu…

Lovi deodată  cu palma în blatul negeluit al mesei provocând un mic seism. Paharul cu ţuică se răsturnă şi amestecă  băutura cu picăturile de transpiraţie, lărgind astfel arhipelagul de pe ziar la nivelul unui continent, dar grăsanul nu îi dădu nici o atenţie.

Am început să şterg  pata cu şervetul de la bar în timp ce el îşi continua monologul.

-Crezi că vreunul dintre ei a făcut vreo brânză, are vreun merit real? Sublinia cuvintele ridicând tot mai mult glasul. Unde au fost ei atunci când EL încă nu căzuse? Tremurau lângă amante sau în cel mai bun caz ascultau speriaţi  Europa Liberă. În timp ce eu…

Repetă agresiv cuvintele „în timp ce eu …” privind încruntat la paharul gol.

Era evident că dorea să se descarce. Adunase în sinea lui, de prea multă vreme, veninul acumulat şi acum preaplinul dădea pe dinafară. Am adus un alt pahar curat, i l-am umplut şi mi-am turnat şi mie unul. Prin fereastra îngheţată pătrundea înserarea. Am aprins becul chior şi m-am aşezat.Venind din bucătărie, s-a prelins neauzit Gogu, motanul jigărit cu care mă pricopsise fostul barman. Ca într-o melodramă proastă de bulevard sosise clipa destăinuirilor:

-Uite, vezi măi dragă, îşi reluă el ironic peroraţia, la noi în oraş aş fi putut fi măcar „ultimul de pe listă cu voia dumneavoastră” dar nu am vrut să mă laud. Aşa cum ţi-am spus, în timp ce lor le dârdâia fundul de frică eu am luat iniţiativa, da, da, iniţiativa.  Cred că îţi mai aminteşti cum erau zilele acelea când toţi ştiam că la Timişoara se întâmpla ceva dar nimeni nu făcea nimic, dar absolut nimic. Pretutindeni domnea numai teama, era prezentă peste tot, în apartamente, în magazine, pe străzi, în inimile oamenilor.

Vocea i se transformase şi ea, pe măsură ce vorbea, într-o şoaptă misterioasă, înfricoşată, apoi reveni treptat la tonul normal.

– Cât despre EL nu era nici măcar acasă să ne spună ceva, să ne explice cese întâmplă. Se găsise să plece tocmai acum la „prietinul” lui  din Iran, ayatolahul…

Motanul a mieunat scurt cerându-se afară. Am întredechis uşa şi, pe faţă, vântul mi-a risipit câţiva fulgi.

– Se moaie gerul am zis, începe să ningă.

Nu m-a auzit, sau nu m-a ascultat, pentru că nu s-a întrerupt din povestire nici o clipă. Am pierdut un început de frază dar nu era nimic semnificativ :

-… aşadar, spuse, am decis să acţionez singur. Nu aveam cu cine să colaborez şi nici în cine să am încredere. Ştii de altfel cum se zicea pe atunci, din trei români unul este turnător şi altul securist. Era ora zece seara şi stăteam în sufragerie cu televizorul deschis aşteptând Dumnezeu ştie ce. O auzeam pe nevastă-mea sforăind sonor în dormitor, stătuse inutil pe undeva la vreo coadă, iar fiică-mea era plecată aiurea, la un video prin vecini, cu prietenii ei. Aşa că m-am hotărât, măi dragă, să fac manifeste, pe care să le împrăştii în timpul schimbului de noapte. Am ales zona industrială .

Eram conştient de pericol şi de dificultatea întreprinderii. Am conceput un text scurt, prin care le ceream muncitorilor să iasă şi ei în stradă, să se solidarizeze şi să lupte. Într-o oră puteam realiza manual, folosind şi o coala boţită de indigo, cam cincizeci de bucăţi. Când am terminat mi-am dat seama că scrisesem cu mâinile goale şi pe fiecare hârtie erau amprentele mele.  M-am panict, o clipă am vrut să distrug totul, dar m-am hotărât să risc. La urma urmelor aveam de traversat întregul oraş, iar acolo nu mă cunoştea aproape nimeni. M-am decis să arunc manifestele pe geam din mersul maşinii. Numerele Daciei mele erau şi aşa murdare de noroi, iar parcurgerea câtorva kilometri cu luminile stinse, mă făceau aproape invizibil. Îmi dădeam singur curaj dar transpiram aproape ca acum, deşi eram cu mult mai slab.

Făcu o pauză, timp în care deşertă cu rapiditate ultimul pahar de ţuică de pe fundul sticlei şi îmi făcu semn, pe muţeşte, să mai aduc una. Ochii lui Dobrin clipiră şi ei conspirativ, aşa că m-am grăbit să mă execut, curios să aud urmarea. Începu, fără să mai fie nevoie să-l îndemn:

-Drumul s-a desfăşurat fără peripeţii, a trecut o patrulă, străzile erau pustii la ora aceea înaintată, maşinile  aproape că nu mai circulau.

Pe bulevard singura lumină care ar fi putut să mă dea de gol, cea a lunii, era ascunsă de nori. Am redus viteza, am lăsat geamul lateral şi am scrutat atent intunericul  din dreptul fabricii de prototipuri.

Cu manifestele în mâna stângă, mi-am făcut cruce şi mă pregăteam să le împrăştii, când lângă gardul viu am distins câteva mogâldeţe ghemuite. Cum ţi-am spus, aveam  luminile stinse, aşa că am privit cât mai atent în beznă, cu piciorul pe acceleraţie. Atunci s-au auzit câteva focuri de armă, urmate de lătrături…

Tăcu vreme indelungată, cu capul în piept, privind concentrat insula de grăsime pe care degetul său unsuros o adăugase, mai  înainte la mareea umedă revărsată din pahar. Probabil că îl ajunsese şi băutura aşa încât continua să tacă. Eram curios. Am dat unui puşti grăbit un pachet de Malboro şi, după ce a plecat m-am întors la masă.

-Ei! … l-am îndemnat să vorbească dar a continuat să tacă. A reluat brusc, într-un târziu când deja crezusem că a renunţat, după ce a plescăit zgomotos din buze:

-Ei ce să fie măi dragă, nu s-a intâmplat de fapt nimic. Lângă gard erau nişte câini vagabonzi, aveau nuntă şi i-am speriat. Uitasem că pusesem gazolină în rezervor, o cumpărasem la negru şi motorul dădea rateuri. A pocnit ca o puşcă, iar eu m-am speriat, am apăsat pedala până la fund şi am fugit. Atunci însă n-am ştiut, mi-am dat seama mult mai târziu.

Tăcu din nou dar numai pentru câteva clipe.

– Momentul cel mai tare a fost însă când am ajuns acasă şi m-am dus în baie să ard manifestele. Singura probă a „vinovăţiei” mele! Am privit foile şi nu mi-a venit să cred. Le-am mai privit o dată dar nimic nu s-a schimbat. Erau albe, înţelege-mă, în întregime albe fără o urma de cuvânt, vorba ceea, IMACULATA CONCEPŢIUNE.!

Nici astăzi nu ştiu cum de a fost posibil aşa ceva.  Nici acum, când îţi povestesc, nu îmi vine să cred. Îmi spun adeseori că poate totul s-a întâmplat numai în mintea mea. Atunci însă m-am spălat pe mâini, am intrat în bucătărie, am ras o ţuică şi m-am culcat. Nevastă-mea continua să sforăie cu faţa în sus. Am adormit repede, fericit. Avusesem totusi curaj!

autor Ionel Mony Constantin

 

 

 

 

 

 

Premiul III

Tăcerea obiectelor pierdute, autor Anca Vieru

M-am sculat devreme astăzi pentru că voi merge în valea obiectelor pierdute. De ieri, de când m-au anunţat că am fost ales, sunt tulburat de sentimente confuze şi de gânduri contradictorii. Am auzit că e un loc unic, copleşitor, şi că atunci când ieşi de acolo eşti cu totul altul. Iar despre cei aleşi se spune că sunt oameni care au pierdut ceva, cândva. Poate de mult, poate de curând. Dar până la urmă, cine n-a pierdut ceva la un moment dat? Fiecare a uitat, a rătăcit sau a pierdut ceva: o bătălie, o carte, un vis, o încredere…

Dar astea sunt doar zvonuri, nimeni nu cunoaşte pe cineva care a fost acolo cu adevărat. Unii cred că e doar o legendă ca atâtea altele, o speranţă…

 

Plin de îndoieli şi incertitudini, mă duc în locul indicat, un loc oarecare, pe lângă care am trecut de atâtea ori fără să-l observ. Intru grăbit și înaintez pe culoare întunecoase şi din ce în ce mai îngheţate, cobor și urc scări înguste, iar în final ajung în fața unei uși pe care scrie: „Valea obiectelor pierdute”. O deschid curios şi ies. După semi-întunericul culoarelor, soarele de afară albește totul cu străluciri reci. Îmi ia ceva timp să mă obişnuiesc şi înaintez cu paşi şovăitori. Trec de munţii de nasturi de toate mărimile şi culorile, las în urmă pădurile de umbrele, dealurile de cercei desprecheaţi, inele, brăţări de tot felul. Alţi munţi cu felurite şuruburi şi piuliţe, cuie, pixuri şi creioane. Și alte obiecte de care nici nu-ți dai seama vreodată că le-ai pierdut.

Într-o groapă, lângă alee, zăresc un etui transparent plin ochi cu farduri de tot felul. Parcă am mai văzut şi la noi în baie chestii de-astea, pe vremea când casa noastră nu era doar o tăcere goală. Mă uit iar și zâmbesc fără să vreau. Asta da pierdere! Îmi închipui disperarea posesoarei, să fie nevoită să înfrunte lumea cu faţa ei adevărată… Fără mască de protecţie. Sau de carnaval… Mda. În fond viaţa e un carnaval grotesc, fericiţi cei care nu-şi dau seama şi poartă cu naturaleţe masca lipită de faţă.

Dar drumurile se ramifică și eu nu mai știu pe unde s-o iau. În față poteci înguste, mărginite de mormane de pantofi, unii desperecheaţi, alţii noi şi frumoşi, aşezaţi în cutii. Nu mă interesează, măcar de asta am scăpat, așa că o iau pe o potecă perpendiculară şi ajung într-un loc plin cu biciclete. Mai încolo se văd câmpuri întregi cu maşini, unele vechi, uzate, sau accidentate, altele noi, care te ademenesc cu vopseaua strălucitoare şi cromurile argintii.

O iau pe o alee la întâmplare şi nimeresc într-o poiană imensă, brăzdată de șiruri lungi de rafturi cu cărţi în toate limbile. Cărţi de literatură, manuale, agende, cărţi de bucate, atlase. Tot ce vrei…

Merg mai departe, tot mai departe, printre toate lucrurile pe care ţi le poţi imagina, lucruri uitate sau dispărute de mult, lucruri noi de care nici nu ştiam că s-au inventat. Este o linişte deplină în valea obiectelor pierdute, nu se aude decât ecoul paşilor mei. Dacă ar fi avut voce, toate obiectele astea nu ar fi ajuns aici. Dar aşa… stau în mormane mari, sau aşezate pe rafturi, pe marginea străzilor, stau în tăcere aşteptând să le aleagă cineva, cândva. Să ajungă din nou în lumea largă, să-şi reia existenţa firească alături de oameni şi pentru ei. Fiindcă aici, în valea obiectelor pierdute, poți alege ce vrei. Iar lucrurile odată pierdute, au încetat să mai fie ale cuiva.

Mă îndrept către o altă zonă, unde potecile sunt mai puţin bătătorite. Se vede că mulţi s‑au lăsat ispitiţi de tot felul de lucruri şi s-au mulţumit deja. La început nu înţeleg ce văd pe rafturi. Mai fac câţiva paşi şi deodată mă opresc îngrozit.

Aşa ceva nu se poate.

Este… este imposibil.

Ceea ce văd este un braţ omenesc. Nu vreau să mă mai uit şi totuşi nu-mi pot lua privirea de la degetele cu unghii tăiate scurt, inelarul cu verighetă subţire, stofa cafenie de la mânecă. Mai departe, pe acelaşi raft, văd un deget, dincolo un ochi. Mai încolo, ceva care pare un rinichi, nu sunt foarte sigur…

Este insuportabil.

Deja nu mai vreau nimic. Mi se pare că ceea ce am pierdut eu nu poate egala aşa ceva, iar toate lamentaţiile mele nu sunt decât dovezi de egoism şi de jalnică autocompătimire. Mă îndrept spre ieşire şi văd alte şi alte obiecte pierdute, însă nimic nu mă mai tentează. Dar trebuie să aleg ceva, aşa e regula. Orice.

Orice? Atunci o să iau un nasture, nu ştii niciodată când ai nevoie.

Aproape alerg ca să mă îndepărtez de rafturile care m-au îngrozit atât. Repede, repede către ieșire, fără să mă mai uit în dreapta sau în stânga. De atâta goană am rămas fără suflu, încetinesc pasul şi mă uit din nou la obiectele din jurul meu. Fără prea mare interes însă. Am ajuns acum în dreptul unor mormane de jucării şi chiar lângă mine văd o tobă roşie. Mă aplec, o iau şi văd zgârietura de care îmi amintesc atât de bine. Revăd scena de anul trecut, cearta cu ea, țipetele, țipetele, răpăitul continuu al lui Andrei la toba cea roşie. Enervarea mea, de atâta răpăit trebuia să țipăm și mai tare. Țipete și răpăit în toba cea roșie. Care s-a zgâriat când am aruncat-o de perete. Şi apoi, cumva, a dispărut. Așa cum a dispărut totul, iar în casă a rămas tăcerea goală.

Cu toba în braţe mă îndrept spre ieșire. Ce bine, o să-i fac două beţe, şi în sâmbetele în care-l iau la mine pe Andrei, o să-l las să bată la ea până se plictisește. Zâmbesc cu anticipaţie, gândindu-mă la momentele de bucurie pe care le promite toba cea roşie. Eu și el.

Și apoi, cine știe…

Eu și ea.

Noi.

Zâmbesc și merg din ce în ce mai repede, gândindu-mă la momentele în care toba cea roșie ar putea acoperi și altceva decât țipete.

Zâmbesc.

 

autor Anca Vieru

 

 

 

 

 

 

Premiul III

Prin haos, în paşi de dans, autor Nicolae Cîrstea

Ploaia tropăia nervos pe trotuare iar trenul fluiera nebun într-o gară, aşa, ca să afle lumea că a fost repus în funcţia de şef al distanţelor. Noua conducere politică a ordinei lucrurilor în Haos i-a dat şi un fluier de pleu, rămas fără stăpân, asta după ce ceainicul cu aburi fusese executat în piaţa publică. Acidul l-a ros complet şi abia nesimţita ploaie care s-a uşurat pe zidul execuţiei l-a stins într-un tîrziu.

”Pericolul a trecut” îşi spuse în gând trecătorul consultându-şi ceasul. ,,E aproape nouă” îi spuse acesta simţindu-se privit. ,,Ce ciudat” gândi trecătorul şi duse mâna spre buzunarul în care îşi ţinea ţigările. Cu ochii ţintă în focul brichetei, căuta poziţia perfectă pentru aprinderea ţigării iar gândul redundant îl făcu să-şi şoptească ”ce ciudat, nici ceasurile nu mai ştiu să tacă”. Chiar dacă abia perceptibilă şoapta, practic uşoara mişcare a buzelor a făcut ca ţigara să se aprindă pe o parte. S-a întristat brusc, trecătorul simţea că eşuează în tot ceea ce întreprinde, exemplu fiind primii doi picuri de cafea nu ştiu cum apăruţi pe faţa de masă din bucătărie, apoi bătrânica de la parter care nu l-a mai spionat prin vizor ci l-a întrebat la modul cel mai direct ce face, ca şi cum el ar spune cuiva vreodată ce face şi terminând cu ţigarea arzând imperfect.

– Mai rămânea să fiu arestat de tren, răbufni trecătorul cu o voce impardonabil de tare.

– Ar fi avut motive? îl chestionă o voce.

Speriat de situaţie trecătorul se întoarse brusc. Nu era trenul, constată el şi respiră uşurat; era doar poliţistul străzii, om ca şi el, deşi pe la colţuri se mai vorbea că ar fi doar o clonă a poliţistului, căreia i s-au spălat creierii în aşa fel încât credea că e fiu de tren şi nicidecum de muncitor feroviar.

– Ei? insistă poliţistul, dornic să prezinte în faţa noii comenduiri un caz de rebeliune descoperit şi rezolvat.

Ploaia a încetat brusc. Trecătorul tăcu, paralizat de frică, dar şi cu gândul că avocatul îi spusese cu ceva vreme în urmă să nu vorbească cu poliţiştii niciodată. Tăcerea l-a salvat, pentru că în clipa următoare poliţistul a fost alertat prin staţie, cod şase şase şase, adică incidente nemai-întâlnite, aici fiind vorba de deturnarea unei ambulanţe de către un pacient aflat în comă.

Din ceea ce auzise prin staţia poliţistului, trecătorul începu să regizeze un film şi intriga trebuia să rezulte din contradicţia dintre puterile paranormale ale pacientului comatos şi totala neputinţă a Candidei Erendira şi a nesăbuitei sale bunici. Slab scenarist, trecătorul nu putu găsi continuare poveştii şi, supărat pe sine se trânti la pământ imaginând o criză de epilepsie.

În scurt timp mulţimea se adună în jurul trupului său chircit. Unul din mulţime, om cu ochii atât de roşii încât toţi cei din jur au priceput că e beat, spuse simplu:

– E beat!

– Ei, na, râde ciob de oală spartă… zise o mahalagioaică, ce abia aştepta ca cineva să spună un cuvânt, oricare ar fi el, de bine sau de rău, că urgent se poziţiona în contradictoriu, doar aşa,  dând frâu liber complexului capitalistului atotştiutor în faţa mulţimilor de orice fel, eventual provinciali, cum e de aşteptat în preajma gărilor.

Pe trecător îl umflă râsul. Încetă reprezentaţia epileptică şi sări în picioare. În săritură atinse bastonul mahalagioaicei şi această se prăvăli în ţărână.

– Vai, maică, mă trântişi! observă ea cu o voce nefiresc de calmă şi dădu să se ridice. Omul cu ochii roşii încercă să o ajute. N-a apucat. Trecătorul a făcut un salt peste mahalagioaică şi s-a apropiat de vitrina unui magazin. Şi-a scuturat hainele de praf, apoi s-a întors către mulţime şi s-a prezentat:

– Sunt arlechin şi mereu încerc să aflu reacţia publicului la situaţii neprevăzute. Odată l-am imitat pe…

Lumea aştepta curioasă continuarea, dar vorbele arlechinului rămăseseră agăţate în eter, ca zburătoarele uşoare plictisite de zbor. Din spatele mulţimii se apropia poliţistul. Pesemne comatosul era rudă de sânge cu trenul şi şoferul ambulanţei se decupase singur din realitate pentru a nu tulbura noua ordine a lucrurilor în Haos.

Arlechinul ştia că poliţia fusese instruită să împrăştie orice grupare suspectă chiar făcând uz de armă. Şi poliţistul avea pistolul deja în mâna dreaptă. Cu stânga ţinea staţia şi cerea ajutoare.

– Ce se întâmplă aici? chestionă el mulţimea, dar cum arlechinul era lipit cu spatele de vitrină, aproape de uşa magazinului şi mulţimea făcea grup compact la ceva distanţă de el, căutarea ochilor omului legii s-a oprit pe el.

– Iar tu?! a întrebat ameninţător poliţistul luîndu-l în cătarea armei.

Arlechinul a început să danseze de unul singur, în paşi de vals. Mulţimea s-a grupat. Doi câte doi au început să valseze, întâi pe muzică imaginară, apoi pe muzica pusă de poliţist din staţia de serviciu. Mahalagioaica părea pricepută foc la vals şi pe cât de împleticit era omul cu ochi roşii, finalmente ei au fost cei care au ieşit în evidenţă.

Când bateria staţiei s-a descărcat, arlechinul s-a oprit din dans. Unii ar mai fi dansat, că dansul rămăsese singura bucurie permisă oamenilor după ce noua conducere politică a Ordinei Lucrurilor în Haos luase puterea de la vechiul suveran.

– Dansaţi! a fost primul ordin dat omenirii după ce capul regelui detronat fusese decupat de mâini pricepute din fotografia prezentului. Şi oamenii dansau, unii să uite de foame, alţii de frig, câţiva chiar uitaseră ce voiseră să uite şi dansau de dragul dansului.

Arlechinul, pe durata dansului, găsise răspunsul potrivit:

– La alimentara urmează să primească ţestoase. Eu sunt primul la rând. Toţi ceilalţi acum fac liste de aşteptare.

Poliţistul l-a privit cu neîncredere. La câtă sărăcie mâncaseră şi maţele lui de angajat al puterii, mintea lui refuza să creadă că o biată alimentară de cartier putea găzdui delicatesele amintite. Deja şi-o închipuia pe nevastă-sa ţinând broasca de carapace şi pe fiul său trăgând-o de cap. El avea să vină cu briceagul ascuţit temeinic pe piatra de polizor de pe pervaz, cea cu care toţi din familie îşi frecau uneori şi călcâiele, la baie. Avea să decupeze capul ţestoasei rememorând mişcările mâinilor pricepute ce scăpaseră ţara de rege. Apoi, supă de broască, carne cu orez, câteva chifteluţe făcute din carnea mai tare şi finalmente, carcasa de broască pusă în vitrină, aşa ca musafirii s-o vadă de cum îi intră pe uşă.

La spusele arlechinului, mahalagioaica a scos un  caiet ponosit de sub fuste şi un capăt de creion chimic. A umezit vârful creionului şi s-a trecut în capul listei; i-a zâmbit omului cu ochi roşii, l-a pus al doilea, apoi a dat caietul din mână în mână şi fiecare şi-a înscris numele.

– Cetăţeni! a strigat poliţistul şi lumea s-a oprit din scris. Acest om e un mare mincinos. Broaştele ţestoase sunt protejate de lege, carnea lor e interzis a fi consumată. ”Interzis pe dracu” şi-a spus poliţistul ştiind că cei din conducerea superioară mereu au la masă ţestoasă. E drept, asta şi fiindcă Unicului Conducător îi place să meargă la vânătoare de ţestoase. Acum însă omul legii trebuia să se impună.

– La noi mereu alimentarele sunt pline, ce ne trebuie nouă broaşte ţestoase?

– Sunt pline cu lapte şi miere! strigă unul din spate şi cum poliţistul nu l-a identificat în mulţime, s-a făcut că nu aude.

Chiar atunci o vânzătoare lipea un afiş scris cu pix albastru pe o coală maro, de-aia de împachetat. ”Azi nu mai primim ţestoase” a citit mulţimea. Arlechinul a respirat uşurat. Poliţistul l-a salutat respectuos pe omul dovedit nevinovat şi a făcut stânga împrejur.

– Îmi eşti dator, i-a şoptit vânzătoarea prin uşa întredeschisă. Sunt singură deseară…

Arlechinul a văzut-o. Era urâtă rău, dar nu într-atât de urâtă încât să rişte o arestare.

– La cât închizi? a întrebat-o el.

Femeia i-a răspuns şi strângerea de mâini a pecetluit înţelegerea pentru câteva ore de bine reciproc. Binele lui urma să fie o porţie de carne de ţestoasă, ceva băutură mai acătării ori ţigări de import, că vânzătorii, ştia el, mereu îşi făceau parte din bunătăţile ce le intrau în magazin.

Ar fi vrut să plece dar lumea nu se mişca de acolo. Mahalagioaica l-a tras spre ea pe omul cu ochi roşii, a luat poziţia de dans şi au început să valseze. După ea şi ceilalţi nemulţumiţi. Arlechinul valsa de unul singur, nu care cumva s-o facă geloasă pe vânzătoare şi ea să-l deconspire.

Poliţistul s-a apropiat din nou. Era de datoria lui să împrăştie mulţimile. Doar că atribuţiile lui se terminau acolo unde începea dansul…

autor Nicolae Cîrstea

 

 

 

 

 

 

 

sigla concursului: David.C 

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la Câştigătorii premiilor cititorilor la concursul de proză scurtă ”Desculţ prin cetate” ediţia 2012

%d blogeri au apreciat asta: