Apa care va înflori deşertul
– O femeie ca tine merită
toate particulele din lume!
îi spuneai
în lumina unei seri de noiembrie.
– Depăşeşti toate visele,
te pierzi în mine, îţi ştiu scânteia,
de unde şi cum se-aprinde!
În visele tale, în balansul zorilor,
prin ritmul fiecărei respiraţii,
în suspinul umbrelor, în taina pietrelor,
în izvoarele incendiate cu pasiune,
în cascada gheţarilor,
în fâşii adânci de fiorduri,
în conturul plecării prin ea,
cu zâmbetul florii de nu-mă-uita,
o simţi, simţindu-te,
atingi stări, ridicându-te.
Încă nu o ştiai, doar o intuiai,
– flăcăra ta vie –
la răscrucea
din călătoriile sângelui tău.
Nimic nu poate schimba fusul destinului!
O poveste uitată care-ţi picură,
în cercuri concentrice,
pierdută-n adâncuri, în lumina lunii,
– apa care va înflori deşertul
în câmpia roditoare,
acolo unde
va trezi speranţa soarelui.
Nu toţi scriu poveştile pe pietre,
nu toţi ştiu
că fiecare piatră are atâtea straturi
şi tot atâtea poveşti.
…………………………………………..- ……….
În jocul de lumini, priveşti răvăşit,
pe fereastra timpului, într-un alt decor.
Întrezăreşti o scară,
o masă prăfuită,
o frunză dezbrăcată de vânt,
o oglindă în care te găseşti uimit,
o scrisoare pentru tine,
al care-i scris i-l recunoşti,
o ramă ovală cu-o poză îngălbenită,
un cufăr
şi-un tablou scăldat în voalul
razelor de lumină caldă
pierdută-n umbra profilului tău.
– proiecţia ei în timp
pe care vrei s-o trezeşti la viaţă –
…………………………………………..- ……….
O pierdere şi-o regăsire, dorinţa atingerii
ce trece
prin bariera unui timp şi-a spaţiului,
o promisiune-legământ
– iubirea
şi viaţa îngemănate-n spirala luminii –
ce se roteşte-n echilibru
ca frunza între cer şi pământ.
autor Irina Lucia Mihalca
Între singurătate şi destin
“Să trăieşti frumos şi să spui mereu:
< Viaţa e-o poveste, e stare, emoţie, e vis…
ca visul din vis, ca ochiul din lacrimă >!”
Asemeni picturii lui Bruegel,
– iluzie şi vis –
ca-ntr-un teatru al umbrelor care se desfăşoară
năluci par oamenii.
Căutând dantela veche a amintirilor noastre,
oglinda viitorului rămâne numai trecutul.
Prin trecerea discretă a serii,
într-o crudă zi de noiembrie, o intuiai pe lumina lunii.
– Vino, îi spuneai, ne-aşteaptă gondola disperării noastre!
……………………………………………………………………………
Conştiinţa-i o provocare!
Fiecare-şi are propriul cod, diferenţa o face cunoaşterea.
Ce vor, de fapt, femeile? Să fie iubite!
Să se privească în oglinda lor, să se cunoască şi releve!
De ce se caută jumătăţile spre perfecta completare a sferei
separate la începuturile lumii? Nu există indicatoare!
Pe harta cerului, spre-o taină, străbat raze de lumină.
O poartă deschisă-ntre lumi,
o întâlnire-cheie,
rezonanţa sufletului pe care-o simţi perfectă.
Esenţă, de ani sau de-o clipă, în curgerea destinului!
Cuvinte cu-adânci înţelesuri pe care
o singură viaţă nu poate să le pătrundă.
Căutări. Dorinţe. Scântei aprinse. Regăsiri.
Întrebări. Răspunsuri.
Explozii de lumină. Culori de cuvinte,
cuvinte de iubire, de dor, de durere,
şoapte, poveştile memoriei.
Oameni care vin, pleacă. În ceaţă dispar lucrurile!
Amintiri concentrice. Rămân sentimentele.
Bărbaţii iubesc reacţiile femeilor,
dar nu au timp să le cunoască, să le iubească.
Sunt în galeria mea, în vis, în camera mea te-aştept.
Nu există constrângeri când iubeşti!
Pătimaşe sărutări,
un vis eşti pentru oricine, mă răvăşeşti toată!
Dorinţa-i reciprocă, intră în visul meu,
acoperită erai de sărutări.
Peste tot câte una,
să dai drumul fluturilor spre înălţimi,
Aproape de epiderma ta sunt, să-mi simţi respiraţia!
Pe tine te cunosc, structura ta o am, o nebunie de emoţii
simt pentru tine. Ai depăşit bariera gândului!
În casa cu grinzi de lemn,
în acea casă rustică te-am văzut singură.
Acolo, în mine, s-a născut ceva!
În liniştea nopţii, îmi doream să fii cu mine,
Dorinţa de a-ţi simţi
conturul feţei şi-al trupului a prins viaţă.
În gândul nopţii am ajuns lângă tine,
în vis ai fost cu mine, vie, adevărată, adorabilă.
O veşnicie a durat, o clipă, dorita clipă!
Am reţinut repetiţia: „atinge-mă cu respiraţia ta!”
Ai simţit focul visului, eu sunt ca viaţa, vie
ţi-am simţit răsuflarea şi mângâierea.
Prin unda iubirii căutăm să înţelegem adevărul Luminii.
Avem nevoie de iluzii,
Vreau ecoul acelei camere, este un alt timp!
Acolo ne risipim
şi ne-adunăm înainte de venirea zorilor?
Nemăsurată este dorinţa de a a fi cu tine,
nu pot reda emoţia.
E doar iubirea, atunci îi simţi lăntric sufletul,
Chemarea ţi-am simţit-o!
O lume paralelă realităţii,
căci dincolo de conştiinţă este perfecţiunea!
Voi intra în visul tău! Perfecţiunea iubirii prin
evantaiul de simţuri, divină întâlnire!
Ne privim în ochi atingându-ne sufletul,
comunicăm prin priviri.
Apa vie din fântâna interiorului nostru!
Prin tot ce trăim
ne-activăm înflorind lotusul iubirii,
iar, de acolo, cerurile se deschid.
Mi-ai venit în vis, salbatico,
îmi transferi totul prea mult!
Închid ochii şi-acolo te văd în zbucium,
strigăt în strigăt – extaz şi durere –
ni s-a întâmplat nouă, ai piatra şi inscripţia!
Încet şi blând se micşorează acest spaţiu.
Să păstrăm pietrele noastre,
Am gustat lacrima, e lacrima hoya, floarea inimii!
Trăieşte visul! Felia ta este la mine.
A venit vremea, visează-l,
închide ochii şi trăieşte secvenţa de-acolo!
Un timp premeditat altor timpi,
Te aştept în vis sau, şi mai bine, primeşte-mă în visul tău!
Privindu-ţi chipul, ai să zâmbeşti,
e ca şi cum te-aş fi cunoscut sau, mai precis, recunoscut.
Vino, de vrei să te visez!
Voi veni în visul tău, te vei oglindi,
vioara mea, “Un cântec a trecut prin zidul de piatră”!
Pasăre de foc e iubirea,
Priveşte marea întâmplare! Simţi, spune, tu simţi?
O fată ţi-a străbătut timpul,
un alt timp în acest Poem nocturn,
– Timp de-amintire, timp de uitare –
Două clipe, mai mult decât una! Mâine e prea departe,
căci odată venit aici somnul se desprinde,
totul se uită,
rămân sclipiri, frânturi de vise, incertitudini,
un gest, un zâmbet, o adiere,
iubirea ce-ndepărtează întunericul,
nori agăţaţi, umbre profilate pe cerul nimănui.
În lacrimă e împletită iubirea.,
Tu… Eu… Atât de aproape şi totuşi departe!
…………………………………………………………………………
Între singuratate şi destin ne pendulează timpul!
Totul se derulează ca şi cum,
pe un drum nesfârşit,
pentru o clipă- ţi-apar călători în calea ta
care, ca şi tine, nu-şi ştiu ţinta.
Alţii, te-nsoţiesc un timp, apoi
la o intersecţie de drum, dispar fara motiv,
topindu-se ca nişte umbre.
E un mister cum de ajung oamenii întâlniţi
să-ţi ocupe gândurile şi fantezia,
rupându-ţi chiar inima,
înainte de a se înţelege ceea ce erau, nişte năluci.
Poate că şi ei, la fel, credeau despre tine…
autor Irina Lucia Mihalca
Comentarii închise la Între singurătate şi destin
Ce faci astăzi?
Ce faci astăzi?
Mă uit pe geam
şi nu te văd,
îmi beau cafeaua …
nu eşti în zare,
pendula ticăie a sfârşit de an
viaţa are o formă de sferă gotică.
Ce face Irina?
E fericită?
Ce fac astăzi – mă întrebi,
strivind forma barocului târziu,
violoncelul de Prado,
sublimele sticle Murano,
când labirintul plin de rouă foşneşte nostalgic.
Ca la o intrare, în oraşul plin de oglinzi,
cobori şi aduni norii,
Pe fereastra gândului departe te uiţi,
Tot mai departe
treci de mine cu privirea…
Zâmbesc, ştiu, inevitabil,
te captivează atâtea forme suprarealiste,
Spirala ce-ţi cutremură vitraliile visului
– o Galatee în mii de contururi –
Pendula ne ticăie din prima secundă,
– Sparge-o de nu-i suporţi sunetul!
Acum îţi citesc enigma dorinţei – “Spania” şi
“Dream of Venus” –
Ce-i fericirea, mă întrebi?
Căutarea, mereu căutarea
spre ultimul tablou – “Coada de rândunică”…
Să zicem că sunt în trecere la Buenos Aires… Da, totul e posibil!
Să zicem că am cîteva clipe libere, intru, pentru o cafea dulce-amăruie, la Caffe Intim, în timpul unui tango. Mă priveşti, cu mintea mă pictezi. E soare şi culorile pastel străpung interiorul. Ai vrea să dansăm un tango teribil de pasionant, chiar dacă nu ştii să dansezi. Acum simţi şi vrei să dansăm, simţi nevoia unei tandreţi infinite … lumina se crispează-n jurul umbrelor noastre şi tremură …
Mă inviţi la dans, ca o vioara de Cremona sub mâinile tale vibrez. Ameţitor, muzica îşi continuă ritmul, piruetele te duc narcotic în timp, într-un timp colorat, plin de miresme, de amintiri – străfulgerări de flashuri prin peliculele derulate.
Să zicem că neatent m-ai călcat pe picior, inexplicabil percepi pierderea unui timp unic… < între două respiraţii îţi apleci capul pe umărul meu > … fugar mă priveşti în ochii mei asiatici, adânci, în care te scufunzi şi uite – mă ridic pe vîrfuri şi-ncet îţi şoptesc:
Singur aşteptând toamna,
că şi cum ai aştepta un vis de ceaţă,
o altă viaţă sau ce doreai,
Neîntrupându-se,
frunzele zboară spre alte gări…
Ca un tren alburiu
în care urci fără să ştii,
aştepţi ochii ei
plutind de dincolo de timp…
Şi, iată, vezi copacii ce te-au îmbrăţişat odată cu ea,
singuri şi galbeni, nocturni şi nebuni
cum era zâmbetul ei.
Vei înţelege mai târziu, poate, mult prea târziu!
În ceaţa fumului am dispărut, muzica îşi continuă un alt ritm… regreţi atâtea, totul, dar mai ales viaţa ce ţi-a devenit o povară albă, neagră, enormă.
autor Irina Lucia Mihalca
Comentarii închise la Ce faci astăzi?
Tu… Eu / Te-ntrebi ce se-ntâmplă…
Tu… Eu
Alunecăm ca două iluzii,
Suntem în acelaşi gând şi nu ne vedem,
Traversăm aceeaşi undă scăldată-n câmpiile din vis
Şi flăcările ei în faţa noastră se înalţă….
Dincolo de tânguirea trestiilor, dincolo de pietre,
Doar forţa singurătăţii în mireasma vântului şi a ierbii…
Uşor ţi-e numele, ca briza mării,
Totul începe cu marea, acea sălbatică mare,
Calmă, dar în adâncuri de nestăvilit!
Un ţărm de mare pe care valurile
Se sparg în mii de bucăţi-destin!
Ştiu că dacă mi-ai strânge mâna ai fi fericit,
Ştii că dacă te-aş zări aş plânge…
Tu… Eu
Poem nocturn plutind într-un vis,
Fără a şti cum lacrima mea te-ar reda întreg
Iar moartea ar mirosi a salcie,
Mereu prea devreme,
Mereu prea târziu…
Te-ntrebi ce se-ntâmplă…
În fiecare dimineaţă aspiri litere din tine,
litere mari, reci, calde, vii,
fantasme care pulsează în dansul lor – imagini în oglindă –
îmbrăţişate-n culori spre noi forme de viaţă.
Umbre desprinse care tremură-n lumina lunii,
Oare nu cumva se joacă cu tine, cu mine, cu noi,
din dorinţa reînvierii cuvântului nou?
În fiecare dimineaţă eşti mereu altul,
te-ntrebi ce se-ntâmplă – copacul ce creşte între noi –
Ah, multe se întâmplă…
şi câte nu se întâmplă?!…
Beţie de simţuri, de stări şi de vise – cuvinte,
poeme, cântări, cântarea cântărilor
ce s-au scris, se vor scrie…
Şi zeii te privesc cu invidie, uneori,
pentru bucata ta de cer şi fluturii de pe umăr –
curenţii de aer ce urcă, urcă şi coboară.
În fiecare dimineaţă aspiri litere din tine
ce atârnă uscându-se în bătaia vântului.
Nu ai nevoie de cântecul altora,
ştii ce-i zborul, flacăra, apa şi focul,
îţi porţi dorinţa – ecou prin fiecare iubire,
Oare tu eşti aici, acolo, risipit pe aripi de vis
în fiecare gând, lacrimă, respiraţie, lumină?
autor: Irina Lucia Mihalca
http://cititordeproza.ning.com/profile/IrinaMihalca
Comentarii închise la Tu… Eu / Te-ntrebi ce se-ntâmplă…
Un cântec a trecut prin zidul de piatră / Priveşte cu înţelegere totul în jur! / Frica, întotdeauna frica…
Un cântec a trecut prin zidul de piatră
Singur aşteptând toamna
Ca şi cum ar aştepta un vis de ceaţă,
O altă viaţă sau ce-şi dorea. Să nu întârzii – îţi spune.
Printre potecile luminate de lună
Neîntrupându-se frunzele zboară spre alte gări,
Ca un tren fumuriu în care urci fară să ştii,
Spune-mi e mult prea târziu în timpul nostru?
Mereu lumină şi umbră, mereu noi plutind de dincolo de timp,
Mereu el e steaua şi ea barca ce-şi caută ţărmul.
Iată, vezi copacii ce te-au îmbrăţişat odată cu el,
singuri şi galbeni, nocturni şi sfioşi cum ţi-era zâmbetul,
Vei înţelege mai târziu, poate mult mai târziu…
Închide ochii, deschide palma să-ţi înfloresc nuferii,
La poale-ţi sunt şi vântul şi izvoarele,
Un nor cu petale plouă peste ei cu flori,
Purtate de vânt, un curcubeu arc peste timp şi loc.
Luminezi acolo unde nu-i lumină,
Un cântec a trecut prin zidul de piatră – baladă-ntr-un gând!
Scăldat în lumina blândă a soarelui de toamnă
Mergi pe cursul râului. Apa se întoarce la vasul ei.
Sortit sunt să am la tâmplă o stea şi
Să plutesc pe cele patru vânturi,
Spune-mi, e mult prea târziu în timpul nostru?
Ca să te doară trebuie
Să te întâlneşti cu flacăra şi taina ei!
Priveşte în liniile din palma ta, în liniile destinului
Din aşteptarea nopţii sunt multe capcane, iluzii, rătăciri.
Apele spală cuvintele, râul îmi şopteşte cântecul,
Râul de sânge din inima ta. Se tulbură timpul, adânc îi rasună paşii,
Un cântec prelung cheamă soarele la-ntâlnirea cu luna,
Ascultă, ascultă ecoul din templul necuprinsului timp,
Râule, cine plânge şi cine vorbeşte – spune-mi,
Cine pe cine cheamă şi cine pe cine caută – spune-mi,
Ascultă, ascultă şi vino la marginea apelor timpului,
El este cel care cheamă, el este cel care plânge – ascultă,
Te iubesc, te iubesc – îţi spune. Să nu întârzii – doar atât îţi mai spune.
Priveşte cu înţelegere totul în jur!
Priveşte cu înţelegere totul în jur!
Mult prea târziu ne va fi să ocolim
stâncile ce ne-au epuizat zborul
când ne vor trezi clopoţeii
câmpului nostru.
Priveşte cu uimire
pescăruşii ce plutesc deasupra mării
precipitându-se spre următorul salt.
Mult mai mult va ploua când
ne vom acoperi
gândurile din ochii păsării phoenix
oarbe de iubire.
Priveşte cu bucurie
agitaţia copiilor urcând toboganul,
fericiţi ca frunzele ce se desprind
cuprinse de mirajul zborului.
Un cerc în care ne vom întoarce –
primul şi ultimul zbor
visat de mugurele
ieşit în călătoria spiralată a vieţii.
Pentru a atinge pământul se grăbeşte,
în drum spre rădăcini,
pentru a porni în sevă spre viitorii muguri
de unde-şi vor relua zborul,
mereu primul şi ultimul, la infinit.
Priveşte cu atenţie
bătrânii sprijiniţi în baston
urmărind
copiii alergând spre tobogan.
Priveşte cu înţelegere totul în jur!
Frica, întotdeauna frica…
Mă învelesc
într-un alb desăvârşit
şi picături dulci de ploaie
Sfârşit
amintiri confirmate, frica
întotdeauna frica desfigurând
logica zâmbetului
golul îngheţat într-o inutilă sărbătoare
globurile de sânge şi indiferenţa târzie
O să-i dăm
un titlu amuzant fricii tale – „Unde este Irina”
purtând în drum lumina celor rămaşi…
ce e dincolo de cortină?
„- Da, îmi amintesc asta!”
fără durere, fără frică,
O odă bucuriei !
„Unde este Irina?”
lângă conturul trupului ei
până ce fiecare parte din ea va muri
abia acolo
o vei pierde definitiv pe Irina
Unde este Irina?
Autor: Irina Lucia Mihalca
Tu… Eu / Tini….Mini ( versiunea română – aromână )
|
autor Irina Lucia Mihalca
Comentarii închise la Tu… Eu / Tini….Mini ( versiunea română – aromână )
Celălalt trup – o nouă viaţă / E un fir, ca un vis…/ La Început – Cuvântul
Celălalt trup – o nouă viaţă
Vuietul veşniciei auzit noaptea tăia timpul în două,
coborât din cer pe pământ împungându-l ca un ac.
Calea lacrimilor suspină pe cer,
Iute ca privirea femeii un sunet subţire
îndoi cerul în lumină şi întuneric.
Dintr-o îndepărtată nostalgie, o tristă melodie
voia să cârpească viaţa acolo unde sunetul
o sfâşiase în două…
La stânga sunetului era noaptea,
la dreapta lui era ziua,
univers presărat cu picături de apă şi prezenturi.
Începând să respire muzică, se strecură prin labirint
călcându-şi umbra plină de apă în Canalul Miracolelor.
Timpul femeii nu curge pe aceeaşi cale cu timpul bărbatului
spre celălalt trup.
Adevărul e în cuvânt, piatră şi apă…
un distih în oglindă –
Milee dugento con sessanta sei prin Surâsul Cybelei
Între cer şi pământ, între El şi Ea – doar un timp.
Voalul a căzut, dând deoparte cioburile,
întunericul deveni lumină
disperarea – speranţă
durerea – bucurie
depărtarea – simbioză
singurătatea – întreg
– Voi fi cu tine până la sfârşitul Timpului!
În palma ei, atingerea literei-mamă ebraice Shin
Îi citi sărutul – Să fii fericită cât îţi stă în putinţă!
Călător în univers după sufletul stelar
spre noul acum, sufletul încarcerat eliberat de trup
caută un strop de apă şi-un strop de timp,
înghiţi din lacrimile Maicii Domnului
în secţiunea de aur a timpului cu veşnicia.
| Mă | privesti | Sunt | în |
| gândesc | îmi | acolo… | moarte |
| la | zâmbeşti. | Destinul | şi |
| o | Doar | a | dispare-n |
| toamnă | acolo | scris | oglindă |
| E | trăieşti. | să | pierdut… |
| un | E | mă | Ne |
| fir | un | cauţi | trezim |
| Ca | fir | mereu… | amândoi |
| un | Ca | – E | dintr-un |
| vis | un | cumplit! | timp |
| Ea | vis | – E | în |
| există | Ca | şi | alt |
| Uneori | un | greu! | timp |
| o | gând | Undeva | şi |
| revăd | într-o | cineva | ne |
| pe | altă | e | pierdem |
| aleea | lumină. | închis | mereu, |
| ce | Sunt | Cineva | tot mereu… |
| duce | aici… | care-mi | Ca |
| spre | Esti | seamănă | un |
| noi | acolo… | e | fir |
| Doar | Suntem | ucis | Ca |
| acolo | vii? | De | un |
| într-o | Suntem | aici | vis |
| caldă | morţi? | într-o | într-o |
| lumină | Esti | clipă | lacrimă |
| Mă | aici… | pătrunde | închis. |
La Început – Cuvântul
La Început Cuvântul a fost
şi Cuvântul s-a Luminat în Om,
în floare, în stele, în lună,
în piatră, fântâni şi în mare…
Omul a luat cuvintele,
le-a amestecat,
le-a compus prin fulgii de nea,
în stropii de ploaie,
în vânt şi miresme de frunze,
în floarea-de-colţ, în Steaua Polară,
în suflet-pereche, în nu-mă-uita,
în gândul din vis,
într-o caligramă.
Cuvintele au început să zboare,
un dans
spre cer şi spre soare…
Din teamă, omul le-a smuls,
le-a îndepărtat, le-a ascuns în adâncuri,
formând noi cuvinte,
mereu mutilate,
psalmi de dor şi de jale,
cuvântul durere, răni, boală şi moarte,
noroi, întuneric,
cuvinte udate în lacrimi din veşnica teamă.
Treptat cuvintele s-au stins
prin gări, în spitale, pe fronturi, războaie…
Au mai rămas amintiri şi umbrele lor
în inimi, în cânturi,
în poveşti, balade şi doine,
mici felinare
în zboruri de fluturi,
petale de lotus, priviri de copil,
gânduri-poeme
în muguri de floare, în raze de soare…
autor Irina lucia Mihalca
Comentarii închise la Celălalt trup – o nouă viaţă / E un fir, ca un vis…/ La Început – Cuvântul
O imensă sferă carbonizată într-o prăpastie
Soarele obosise, slăbise, se vlăguise,
lent a căzut într-un crater imens,
se preschimba
din foc incandescent în negrul-cărbune.
O imensă sferă carbonizată într-o prăpastie!
Plângeam pe marginea craterului,
îl rugam să îşi revină,
să nu se stingă, să nu moară,
mă rugam, îl rugam
să îşi adune forţele,
să urce pe cer.
Mici semne, sforţări, licăriri, reîncepu să lumineze,
culorile i se schimbau,
cu mari eforturi se înalţa,
slăbit, revenea la loc, sunet, durere, asfixiere.
Simţeam asta, ştiam asta,
depindea atât de mult de noi,
de iubire,
lacrimi, dorinţe,
gând-iubire, gând-lumină.
Slăbit nu reuşea, agoniza,
am chemat, am strigăt oamenii…
Stând acolo pe marginea craterului,
umbrele noastre uitându-se
Lacrimi, rugă, dorinţă,
neputinţă-n durere, agonie, stingere.
Cu mare efort pâlpâia viaţă luminii,
pulsând schimba culorile
să redevină minge de foc, Lumină.
Cu mare efort se înălţa puţin câte puţin,
inutil efort,
puterile-i slăbiseră, căzuse la loc.
Se stinse treptat, mistuit,
tăcut spre veşnicie într-o sinistră noapte.
O imensă sferă carbonizată într-o prăpastie!
Toţi plecaseră.
Doar eu cimitir în suflet,
Doar eu lacrimă în agonia Soarelui,
Doar eu plângând stingerea Soarelui din vis.
O imensă sferă carbonizată într-o prăpastie!
artist Constantin P. Popescu, Foc alb
autor Irina Lucia Mihalca, coordonator editare la revista Faleze de piatră
câştigătoare a PREMIULUI PENTRU POEZIE, premiu desemnat de organizatorii concursului Incubatorul de condeie IDC 2010: http://idc.adlittera.com/2010/12/04/antologia-idc-2010/#comments
http://www.paranoiaparadis.ro/2010/12/rezultatele-concursului-incubatorul-de.html
http://maskirovka.wordpress.com/2010/11/21/castigatorii-concursului-incubatorul-de-poeme-idc-2010/
http://www.dreampoet.ro/2010/12/04/concursul-idc-un-testimonial/
Comentarii închise la O imensă sferă carbonizată într-o prăpastie
Arhiva revistei literare Faleze de piatră 
Comentarii închise la Apa care va înflori deşertul