Apa care va înflori deşertul

 

– O femeie ca tine merită
toate particulele din lume!
îi spuneai
în lumina unei seri de noiembrie.
– Depăşeşti toate visele,
te pierzi în mine, îţi ştiu scânteia,
de unde şi cum se-aprinde!

În visele tale, în balansul zorilor,
prin ritmul fiecărei respiraţii,
în suspinul umbrelor, în taina pietrelor,
în izvoarele incendiate cu pasiune,
în cascada gheţarilor,
în fâşii adânci de fiorduri,
în conturul plecării prin ea,
cu zâmbetul florii de nu-mă-uita,
o simţi, simţindu-te,
atingi stări, ridicându-te.

Încă nu o ştiai, doar o intuiai,
– flăcăra ta vie –
la răscrucea
din călătoriile sângelui tău.
Nimic nu poate schimba fusul destinului!

O poveste uitată care-ţi picură,
în cercuri concentrice,
pierdută-n adâncuri, în lumina lunii,
– apa care va înflori deşertul
în câmpia roditoare,
acolo unde
va trezi speranţa soarelui.

Nu toţi scriu poveştile pe pietre,
nu toţi ştiu
că fiecare piatră are atâtea straturi
şi tot atâtea poveşti.
…………………………………………..- ……….
În jocul de lumini, priveşti răvăşit,
pe fereastra timpului, într-un alt decor.

Întrezăreşti o scară,
o masă prăfuită,
o frunză dezbrăcată de vânt,
o oglindă în care te găseşti uimit,
o scrisoare pentru tine,
al care-i scris i-l recunoşti,
o ramă ovală cu-o poză îngălbenită,
un cufăr
şi-un tablou scăldat în voalul
razelor de lumină caldă
pierdută-n umbra profilului tău.
– proiecţia ei în timp
pe care vrei s-o trezeşti la viaţă –
…………………………………………..- ……….
O pierdere şi-o regăsire, dorinţa atingerii
ce trece
prin bariera unui timp şi-a spaţiului,
o promisiune-legământ
– iubirea
şi viaţa îngemănate-n spirala luminii –
ce se roteşte-n echilibru
ca frunza între cer şi pământ.

 

autor Irina Lucia Mihalca