Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Omul de dincolo

Posted in Proză by Hopernicus on 20/10/2012

 

OMUL DE DINCOLO

(Nuvelă)

«De ce vă grăbiţi… de ce vă grăbiţi voi, oamenii, să spuneţi imediat despre un lucru că e nebunesc sau înţelept, bun sau rău?! Ce rost au toate astea?»

(Goethe)

            «Vântul suflă încotro vrea, şi-i auzi vuietul; dar nu ştii de unde vine, nici încotro merge…» 

(Evanghelia după Ioan)

 

 

 

1.

Pentru un moment avu acea senzație ciudată că toate acestea nu i se îmtâmplă lui, ci altcuiva, unui  om pe care el nici măcar nu îl cunoaște. Nicidecum omul acela nu putea fi el – Dunca Pătru a Todoarei de sub deal sau Dunca Dumitru, cum îl obligau ei să se numească, nu știa de ce,. Aștepta să se trezească din acest  coșmar, dar vocea gravă a maiorului de miliție îi spulberă orice speranță:

–   Și dumneata susții în continuare că nu ești Dunca Dumitru?…

–        Ba Dunca mi-s, da’ nu Dumitru ci Pătru! Dunca Pătru a Todoarei de sub deal.

–        Și atunci cum îți explici că vecinii tăi spun că ești Dunca Dumitru?

–        Oamenii cu care m-am întâlnit pe uliță? întrebă mirat.

–        Da, ei, dădu din cap maiorul.

–        Nu-s vecinii mei, nu i-am văzut niciodată…

–        Dar te-ai născut și locuiești în Vârfuri, nu?

–        Da, în satul Vârfuri.

–        Și ăia cu care te-ai întâlnit pe stradă nu-s vecinii tăi?

–        Nu.

–        Și nici tu nu ești Dunca Dumitru?

–        Nu, sunt Dunca Pătru.

–        Dar soția ta Dunca Anișoara te recunoaște că ești soțul ei, Dunca Dumitru pe care ea

l-a crezut mort?

–        Aia nu-i muierea me’! spuse hotărât. Pe muierea me’ o cheamă Mărie, fata

morarului Ștef de pe vale, ș-apoi eu nu am murit, e drept că am fost dincolo, da’ de murit nu am murit.

–        A-a-a, deci recunoști că ai trecut dincolo?

–        Da, am trecut.

–        Și cum e dincolo?

–        E tare bine.

–        Și cum e binele ăsta? Explică-mi și mie!

–        E așa o liniște, o simți în suflet, nu te apasă nici o grijă, uiți de toate câte ai pătimit pe

aici pe la noi.

–         Mda, își trecu mâna peste frunte maiorul, și zici că la noi e greu, te apasă grijile,

pătimești?…

–        Păi așe-i viața dom’ șef.

–        Și de ce aia mă-ti nu ai rămas dincolo, dacă-i așa de bine!? trânti cu pumnul în birou

maiorul.

Pătru Dunca nu se sperie deloc, cum se aștepta maiorul, se uită drept în ochii acestuia, strânse din umeri și spuse cu voce liniștită:

–        Păi, bag sama încă nu mi-o sosit sorocu’, ș-apoi io am fo’ dincolo în ospeție.

–        I-auzi! La cine?

–        La sergentul Eusebiu.

–        Eusebiu și mai cum? se pregăti să noteze maiorul.

–        Nistor Eusebiu, dar noi îi spuneam sergentul Eusebiu.

–        Care voi?

–        Noi, cei dân pluton, răspunse calm Dunca Pătru.

–        Aha, zâmbi maiorul, ați făcut armata împreună, după care Eusebiu a trecut dincolo și

acum te-a chemat pe la el, așa e, nu? se bucură maiorul, de parcă ar fi descoperit o mare taină.

–        Nu am făcut armata că începu’ războiul ș-acolo ne-am împretenit.

–        Așa-a-a, deci ai făcut războiul?

–        Da, am fo’ și rănit, își duse mâna la umărul stâng.

În loc să-l enerveze, răspunsurile lui Pătru, parcă îl calmau pe maior. Anchetase sute de

infractori: hoți, criminali, excroci care se țineau tare în timpul anchetei, dar de această dată i se păru că are în față un om care nu minte, adică în sensul că nu cunoaște alt adevăr în afara celui pe care-l spune cu toate că adevărul lui era ireal. Aproape că îi păruse rău că îl înjurase adineauri.

–        Dar dumneata ști în ce an suntem? îl întrebă calm maiorul trecând înapoi la apelativul

«dumneata».

–        Apăi cum să nu știu Doamne iartă-mă! se miră Pătru. Suntem în una mie nouă sute

douăzeci.

–        Deci dumneata ai luptat în primul război mondial, șopti maiorul apăsând butonul

soneriei.

Imediat apăruse un plutonier subțirel, maiorul făcu semn cu capul spre Pătru.

–        Hai băiete, pune mâinile la spate! îi spuse plutonierul, conducându-l spre arest.

2.

–        Tu Anișoară, eu nu mai pot răbda, nu pot și gata! îi spuse Dumitru Dunca soției, într-o

duminică după amiază.

–         Alții o duc mai rău decât noi, mult mai rău și nu se plâng, nu-l mânia pe Dumnezeu

Mitrule, nu-l mânia, că și azi la biserică părintele a citit că nu trebuie să cârtim împotriva lui Dumnezeu și să ne mulțumim cu ce avem.

–        De parcă eu împotriva lui Dumnezeu cârtesc, tu Anișoară? Eu nu am nimic cu

Dumnezeu, că eu am ce am cu cei ce ne sug sângele și nu ne lasă să ne bucurăm de sudoarea frunții noastre, cu ăștia aș avea eu o socoteală, cu tovarășii de la partid care ne iau totul, ’tui partidul mamii lor!…

–        Ferește-te de asemenea vorbe Mitrule, că Dumnezeu Sfântul te-ar ierta dacă ai cârtii

împotriva lui, dar îștia nu te iartă, nu te iartă Mitrule, spuse îngijorată femeia.

Cunoscându-i firea neastâmpărată își făcea griji pentru el, că Mitru era gata să se aprindă din te miri ce și apoi tare îi mai plăcea să spună bancuri cu Ceaușescu și să facă glume pe seama partidului.

«Tu nu ai să mori acasă Mitrule!…», îi spuse odată directorul Nănășan, când Dumitru văzându-l peacesta rezemat de poarta școlii și discutând ceva cu părintele care stătea rezemat de poarta parohiei, se opri în fața răstignirii din lemn ce se afla între școală și parohie, își făcu semnul crucii și spuse cu voce tare:

«Iar te-au pus Doamne între doi tâlhari…», părintele râse cu mare poftă, era șugubăț și el, dar directorului nu-i picase bine.

«Și cam unde credeți că ’oi muri?», îl întărâtă și mai tare Dumitru.

«La pușcărie, unde-i locul celor ca tine.», spuse directorul întorcându-i spatele.

În ultimul timp Dumitru se mai potolise, de când se împrietenise cu frații Ion și Vasile Toaderaș și cu Grigore Pupăză, pe la bufet nu mai călca. Aceștia erau pocăiți și încercau să-l ducă și pe el pe calea Domnului, dar îi băgară în cap să fugă cu ei în America. De fuga aceasta în America, Anișoara  se temea mai rău decât de faptul că ar putea fi arestat pentru că nu știe să-și țină gura.

–        Tu crezi, Mitrule, că în America cresc colaci pe garduri și te așteaptă pe tine să-i

culegi? îi spuse necăjită Anișoara.

–        Eu nu vreau să culeg colacii nimănuia, vreau doar să mă bucur de munca mea, vreau ca

tot ce-i al meu să fie al meu.

–        Și acum tot ce avem al cui e Mitrule, nu e al tău, al nostru?…

–        Da, e al nostru tot, și vițeii din grajd sunt tot ai noștri, tu Anișoară?

–        Da’ a cui să fie, Doamne iartă-mă?

–        Ei dacă-s ai noștri, atunci mă duc să tai unul.

–        Potolește-te Mitrule, că o să dăm de bucluc, vrei să te închidă ca pe Ilie din Valea

morii?

–        Da’ de ce să mă închidă, că tu zici că vițeii-s ai noștri?…

–        Mitrule, Mitrule… că bine ți-a spus directorul Nănășan că nu ai să mori acasă, oftă

Femeia.

A doua zi Dumitru plecă cu trenul la Bozovici, împreună cu frații Toaderaș și cu Grigore Pupăză să lucreze la pădure, a mai fost cu ei la butin și a câștigat bine, dar de data asta Anișoara tare ar fi vrut ca el să rămână acasă.

3.

Pătru Dunca privi mirat în jur, totul i se părea schimbat, peste tot au răsărit cruci noi din fier, altele din piatră albă și neagră, lucitoare și netede de parcă îți venea să le mângâi cu mâna. Mormintele, unele acoperite cu pietre mari, erau îngrădite cu gărdulețe de fier, altele cu lanțuri, cu vaze din piatră cu flori în ele, cu candele aprinse și cu tot felul de statuete. Potecile dintre morminte parcă erau mai largi și pietruite, cu bănci pe alocuri, pe care te puteai odihni la nevoie.  Nici în cimitirele de la oraș nu văzuse atâta frumusețe, dacă nu ar fi știut că se află în cimitirul din Vârfuri ar fi băgat mâna în foc că se află într-unul din cimitirile pompoase ale marilor orașe.

Însă mai mare îi fu mirarea când ajunse în vârful dealului din cimitir, unde își lăsase caii legați de crengile părului pădureț. Veniseră împreună cu Eusebiu călare, fără șei, el  încălecă iapa, iar sergentului îi dăduse armăsarul sur. Secularul păr pădureț, numit Părul Spânzuraților, era renumit prin poveștile cu strigoi, bosorcăi și lumânări ce dansează noaptea în jurul lui. Poveștile se datorau în mare parte faptului că de crengile lui se spânzuraseră Axenia, porcărița satului, când rămase grea cu sluga popii, jidovul Wolf când îl prădaseră hoții și Alexa, feciorul birăului. Se vorbea că l-ar fi spânzurat niște hoți de cai din pusta ungurească cu care s-a înhăitat. Ei bine, părul lipsea, cât despre cai ce să mai vorbim?…

«S-or fi întors singuri acasă», gândi Pătru, dar ceea ce îl necăjea mai tare era: «unde dispăruse Părul Spânzuraților?».

–        Ce minune o fi și asta? șopti nedumerit, nebănuind că acolo jos în sat, unde oamenii

petreceau  la nunta sa, îl așteaptau minuni mai mari decât dispariția Părului Spânzuraților, deși după întâlnirea cu sergentul Eusebiu, ce l-ar mai fi putut mira?…

Deodată simți o sete chinuitoare, de parcă înghițise cărbuni aprinși, își trase pălăria pe ochi și începu să coboare prin Livada Ungurului ținând un pic stânga, să ajungă la fântâna de sub călină. Fântâna de sub călina roșie, – astfel o numeau cei din Vârfuri. Mai înainte o numeau fântâna de sub piatră, deoarece era acoperită cu o lespede mare.

Fântâna, la fel ca și Părul Spânzuraților își avea legenda ei, cum de altfel, aici în Vârfuri, avea propria-i legendă aproape orice lucru rămas de pe timpul strămoșilor. Dunca Pătru știa mai bine ca oricine legenda fântânii, deoarece moșul său Dunca Ștefan era eroul principal al acestei legende. În Vârfuri, pe vremuri nu erau fântâni și oamenii erau nevoiți să coboare, cu căruțele încărcate cu butoaie, după apă până laTisa. Într-onoapte, bunicului său îi apăru în vis haiducul Olexa Dovbuș, care îi spuse că sub lespedea din Livada Ungurului se află ascunsă o comoară. Crezând că este vorba de bijuteriile familiei Iablonovski, – comoară  pe care mulți o căutaseră fără nici un rezultat, tânărul și credinciosul Ștefan îi povesti visul său parohului, care sfătuindu-se cu oamenii din sat, au hotărât să sape sub lespede de sub care țâșni apa. O adevărată comoară pentru cei din Vârfuri. Dar ovreul Wolf cumpără Livada Ungurului o împrejmuii cu gard pretinzând de lafiecare om care lua apă de acolo să lucreze în ficare an două zile pe moșia sa, dar nu trecu multă vreme și pe Wolf îl călcară hoții, arzându-i casa și toate acareturile. De durere și spaimă bietul ovreu se spânzură.

4.

–        Tovarășe plutonier, dumneata l-ai cunoscut bine pe Dunca Dumitru? întrebă maiorul

Vișovan, aprinzându-și țigara.

–        Foarte bine, tovarășe maior, doar sunt de șapte ani șef de post în Vârfuri, îi cunosc pe

toți, de la cei mai mici până la cei mai  bătrâni, localitatea nu e așa mare, răspunse plutonierul Timiș.

–        Și acest Dunca Pătru, e una și aceeași persoană cu Dunca Dumitru?

–        Fără nici o îndoială, am jucat de câteva ori fotbal împreună, ba am fost și la nunta

lui, nu puteam să-l refuz deoarece în fiecare toamnă ne aducea lemne pentru postul de miliție, le tăia, le crăpa, le stivuia, – un băiat deosebit.

–        Nu a avut niciodată probleme cu legea? se interesă maiorul.

–        O singură dată a fost cercetat, fiind suspect de furtul unui fierăstrău mecanic  marca

«Retezat», de la sectorul forestier Măgura.

–        Сând s-a întâmplat, în ce an?

–        Acum trei ani, în optzeci și trei, țin minte că ieșise la pensie fostul șef de sector și

venise în locul lui inginerul Moldovan.

Maiorul notă informația într-un carnețel cu coperți negre, după care spuse:

–        Asta înseamnă că amprentele lui se află în baza noastră de date.

–        Mai mult ca sigur, consimți plutonierul.

–        Aș vrea să vorbesc cu soția lui și cu cei doi martori, cu care s-a întâlnit pe uliță, poți să-i

chemi la post?

–        I-am și chemat, tovarășe maior, când ați sunat că veniți în Vârfuri, am și trimis după ei,

eram sigur că vreți să vorbiți cu ei. Cei doi au și venit, trebuie să apară și Anișoara Dunca. Unul e văr de-al doilea cu Dumitru Dunca, tot Dunca se numește – Vasile Dunca, iar celălalt, Ilie Bursuc e omul nostru, îi urmărește pe Martorii lui Iehova și ne informează unde se adună. El m-a anunțat că a apărut Dumitru.

* * *

–  El e tovarășe maior, se poate să nu-l cunosc pe Mitru?! Păi am copilărit împreună. Voia să fugă din țară să scape de armată. Noi îl credeam mort, înecat în Dunăre, iar el… crede că scapă prefăcându-se nebun. Am mai văzut noi de alde îștia, spuse agitându-și mâinile Ilie Bursuc, încercând să dea de înțeles maiorului că nu îi sunt străine astfel de probleme

.

–        Care noi? întrebă ironic maiorul. Nu îi plăcu acest omuleț cu capul mic și ochi

bulbucați ca de broscoi.

–        Păi, tovarășul plutonier, dumneavoastră, eu… că știți și eu…

–        Bine, bine tovarășe Bursuc, poți pleca – nu mai am nevoie de dumneata, îl întrerupse

maiorul.

–        Păi, și declarația, nu trebuie să scriu o declarație că l-am văzut și am anunțat organele

de miliție?

–        Dacă va fi nevoie te vom chema, spuse maiorul ridicându-se de la birou.

–        Să mă chemați tovarășe maior, să mă chemați, că eu ajut organele, poate să vă spună

și tovarășul plutonier, spuse dezamăgit că nu i se ia declarația.

* * *

Vasile Dunca stătea speriat în fața maiorului mototolind în mâini un fes negru. Сe vină avea el, că Mitru încerca să fugă din țară, că murise sau nu murise?… Pe el să-l lase în pace. Armata o făcuse, de furat nu furase în viața lui, de vorbit nu vorbise de rău pe nimeni, ce au cu el? Mitru îi e doar văr de-al doilea, bunicii lor erau frați, dar ei nici măcar nu au feciorit împreună, când Mitru începu să umble la fete, el era însurat demult. Nici nu prea se vizitau, deoarace stăteau departe unul de celălalt. Mai bine și-ar fi rupt un picior alaltăieri dimineață, decât să iasă pe uliță și să-l întâlnescă pe Mitru și pe Ilie Bursuc, că acesta a fugit una-două la miliție, futu-i mama lui de nimuric!

–        Ești sigur că omul cu care te-ai întâlnit alaltăieri dimineață este vărul dumitale Dumitru

Dunca? întrebă cu voce liniștită maiorul Vișovan, ghicind parcă spaima lui Vasile.

–        Nu suntem veri dulci, bunicii noștri au fost frați gemeni, parcă se dezvinovățea în fața

maiorului.

–        Dar dumneta îl cunoști bine pe Dunca Dumitru?

–        La fel ca toți ceilalți oameni din Vârfuri, nu suntem nici prieteni, nici dușmani, că stăm

departe unul de celălalt.

–        Dar omul pe care l-ai întâlnit pe uliță este Dunca Dumitru?

–        Da, numai că… ezită Dunca Vasile.

–        Numai că?… repetă maiorul.

–        Parcă nu era Mitru. Mergea speriat privind în jur  de parcă nu mai văzuse în viața lui

satul și apoi era îmbrăcat în port de sărbătoare, dar așa cojoc la noi nu se mai poartă de mult, nu știu să mai aibă cineva în sat, de unde l-o fi luat nu știu.

–        Ați vorbit cu el, v-a spus ceva?

–        Apăi, eu i-am dat «Bună dimineața!», iar Bursuc îl luă peste picior, că vine de la

mândre și acasă are muire, dar el s-

a dus de parcă nici nu ne-a văzut.

* * *

–        Ordinul de chemare a venit la două săptămâni după ce Mitru plecase la Bozovici cu

frații Toderaș și cu Grigoare Pupăză, răspundea liniștită la întrebările maiorului, Dunca Anișoara.

Cu fața palidă și ochii triști, îmbrăcată în negru, avea o frumusețe profundă, misterioasă. «E doar o copilă», gândi maiorul.

–        Ți-a vorbit vreodată că nu vrea să facă armata?

–        Nu, nu mi-a spus niciodata așa ceva, numai că-i mai venise odată ordinul și nu s-a

prezentat,  acum doi ani în optzeci și patru, de abia ne-am luat. Mie mi-a spus că a făcut cerere de amânare, dar pe urmă am aflat că nici măcar nu s-a prezentat.

–        Câți ani ai dumneata? întrebă blând maiorul.

–        Anul acesta împlinesc nouăsprezece, zâmbi trist femeia.

–        Am fost orfană de ambii părinți,  m-a crescut o mătușă, continuă femeia, văzând că

maiorul tace. El la fel nu mai avea pe nimeni, maică-sa murise cu trei ani înainte de a ne lua, iar pe taică-său  nici nu-l ținea minte, poate i-a fost frică să mă lase singură și să plece în armată, deși pleacă la butin, unde stă câte trei-patru luni, «mai repede veneai din armată», îi spuneam.

–        Dar când a plecat ultima dată nu ți-a spus că are de gând să fugă din țară?

–        A plecat anul trecut, imediat după Paște – lunea, după Duminica Tomii, iar de Rusalii

îmi trimise bani și carte în care scria că vrea să treacă Dunărea, să fugă  în America la fratele lui Pupăză, numai că odată cu cartea veni și vestea că s-a înecat în Dunăre. Pupăză Grigoare împreună cu Toaderaș Ion reușiseră să treacă, Toderaș Ștefan a fost prins, iar Mitru s-a înecat, nu s-a lăsat prins de grăniceri. Ștefan Toaderaș a stat șase luni în pușcărie și a scăpat, iar Mitru… ce să cred acum, e omul meu, nu-i el?… Nu mă cunoaște, întreabă de nuntași… de Mărie… dacă s-or întors caii?… De parcă nu ar fi el, ci altcineva în corpul lui, dar de nu-i el cum de o știut să vină acasă, și de ce și-a înstruțat pălăria ca la nuntă, și cojocul de unde l-o luat?…

–        Nu l-ai întrebat?

–  Păi nici nu am avut timp că a venit șeful de post și l-a luat cu el, spuse femeia ștergându-și lacrima cu colțul baticului.

–        Dar spune-mi te rog, dacă soțul dumitale avea vreun semn din naștere, sau dacă a fost

operat de ceva, avea vreo cicatrice, sau tatuaj?

–        Semne din naștere după câte știu eu n-a avut, și nici operat n-a fost, dar are o cicatrice

pe piciorul stâng, s-a tăiat cu toporul rău de tot, până la os. A avut șapte copci.

–        Îți mulțumesc, poți să pleci, dacă va mai fi nevoie te vom chema, spuse ridicându-se

maiorul.

Anișoara se îndreptă spre ușă, dar deodată se întoarse spre maior și îl întrebă cu glas rugător:

–        Vă rog să-mi spuneți ce se va întâmpla cu el?

–        Nu știu, răspunse sincer maiorul.

–        Este în arest?

–        Nu, e la spital, dar deocamdată nu îl poate vizita nimeni.

Femeia ieși fără să mai spună ceva.

5.

– Ț-ț-ț-s-s-st! duse degetul la buze ochelaristul, tuns periuță, cu un veston militar îmbrăcat peste bluza de pijama și apropiindu-se de patul lui Dunca Pătru îi șopti la ureche:

– Dumneta poți să ții un secret?

Dunca îl privi mirat și dădu afirmativ din cap.

–        Atunci în douăzeci și șapte, eu l-am ucis pe regele Ferdinand, chi-hi-hi-hi!…  chițăii ca

un șoricel, arătându-și dinții mărunți. Toată lumea credea că a murit de cancer la mațe, dar nu a fost așa, chi-hi-hi-hi… Singurul Ionel Brătianu s-a prins care-i șpilu, dar eu repede și pe el, chi-hi-hi-hi!..

Dunca Pătru îl fixă cu privirea, neînțelegând o iotă din ceea ce spunea. Nu auzise să fi murit regele Ferdinand, și apoi ei erau în anul douăzeci, iar ochelaristul vorbește de douăzeci și șapte… Aproape nici nu se miră de vorbele acestuia. Probabil există o limită a puterii de uimire pe care dacă o depășești, nu te mai poate surprinde nimic, iar Dunca Pătru prin câte a trecut în ultimele zile, depășise demult acea limită a puterii de uimire.

–        Imediat după întâlnirea cu Nicolae Titulescu i-am făcut felul și lui Ionel, la fel ca și

Regelui Ferdinand, cu tinctură de cucută, chi-hi-hi-hi!… Toți au crezut că a murit de răceală, niște proști, chi-hi-hi-hi!…

Dunca continua să-l privească în tăcere pe ochelarist, ceva din fixitatea ochilor lui îl făcea să semene cu un sihastru. După baia făcută, în prezența asistentului și mâncarea primită, dar mai ales după somnul în așternutul moale se simțea ușor. Un sentiment de nepăsare, neobișnuit și îmbătător, se strecură în sufletul său și nu voia să îl părăsească.

–        Elena Văcărescu nu îl iubea pe Ferdinand, mă iubea pe mine, era moartă după

mine, numai că nu avea ce face, că na, regele e rege! Dar să fi văzut măi frate ce versuri îmi scria…

«Te voi iubi întotdeauna. Din ceasu-acesta care-mi scapă

Și până-n viitor când timpul, nepăsător, victorios,

Își va goli clepsidra toată, la cea din urmă a mea etapă,

În inima îmi va rămâne amorul nostru luminos…»

– recită ca un actor dramatic ochelaristul.  De aceea l-am și chi-hi-hi-hi… pe Ferdinand. Și ce dacă era rege?…

Dunca Pătru nu scotea nici un cuvânt. Pentru el cuvintele nu mai aveau nici o valoare, erau ca apa de ploaie.

–        Iar acesta de acuma, Carol al II-lea, e mai curvar ca ta-su, Chi-hi-hi-hi!… continua

ochelaristul. Cu ăsta am fost și la Crucea de piatră. Îi plăcea să i-o tragă lui Lulu, dar asta înainte de  a se cupla cu Elena, numai să nu te scapi cumva în fața lui Maniu că o încurcă bietul Carol, Maniu îl bate cu cureaua de la pantaloni – na, na, na!… Chi-hi-hi-hi!.. Carol plânge și se jură că nu o mai vrea pe Vulpescu, iar Maniu îl crede… Chi-hi-hi-hi… Dar să vezi cum va zbura Maniu de la guvernare, și regina-mamă va zbura…           Atunci o să vedem pe cine mai bate Maniu?… Chi-hi-hi-hi!…

* * *

Profesorul doctor Aurel Munteanu, șeful secției de psihiatrie, îl repartizase pe Dunca Pătru în același salon cu Sârbu Ștefan, fost profesor de istorie – un pacient foarte interesant pentru el care se ocupa de cercetarea dedublării falsei personalităţi. Ștefan Sârbu, Cavalerul Istoriei, cum îl numeu ceilalți pacienți, chiar și asistenții, reprezenta pentru doctor cel mai important caz fiindcă nega existenţa propriei personalităţi, înlocuind-o cu una absolut nouă plăsmuită de el, pe care o trăia din plin în timpul dictaturii carliste.

«Unul tocmai luptase în Primul Râzboi Mondial, celălalt face ordine prin istorie, după bunul său plac,asasinând câte un rege sau ministru, astfel s-ar putea să se înțeleagă bine amândoi», zâmbi profesorul, care într-un fel își invidia pacienții, adeseori povestea despre ei  prietenilor săi:

«Cei mai fericiți dintre toți oameni sunt cei asemenea pacienților mei, deoarece nu știu ce înseamnă mustrararea de conștiință, nu-i chinuie teama zilei de mâine și nici nu se lasă seduși de speranța într-o bunăstare viitoare. Ei doar își trăiesc clipa, pe care și-o aleg ei să trăiască, și o trăiesc într-o absență totală a nefericirii».

* * *

–         Nu vreau să mai stau cu el, nu vreau să mai stau cu el, nu vreau, nu vreu, nu vreau!…

tropăia ca un copil în jurul doctorului Munteanu Sârbu Ștefan arătând cu degetul spre patul lui Dunca Pătru.

–        Liniștește-te, așa, hai să ne așezăm pe pat și îmi vei povesti ce s-a întâmplat, încerca să-

l liniștească doctorul.

–         Nu vreau să mai stau cu el, nu vreau, nu vreau!…

–        Pentru că?…

–        Pentru că tace tot timpul, nu vrea să ne jucăm de-a vați ascunselea și îi spune lui Maniu

tot ce află de la mine.

Dunca Pătru se uita ba la doctor ba la ochelarist și nu știa ce să spună. Doctorul îi făcuse discret semn cu capul, ce însemna că totul e în regulă.

–        Acum Maniu iar o să-l bată pe Carol cu cureaua de la pantaloni – na, na, na!… Chi-hi-

hi-hi!.. Și numai din cauza lui, că nu știe să țină un secret.

–        Nu el ia spus lui Maniu, spuse doctorul și îi șopti ceva la ureche.

Sârbu Ștefan dădu din cap în semn că a înțeles cine e vinovat de bătaia pe care o va primi

Carol, deveni dintr-o dată foarte serios și apropiindu-se de patul lui Dunca Pătru, îi întinse acestuia mâna.

* * *

Dunca Pătru nu-și va face niciodată sânge rău din cauza vecinului său de salon. Va fi atât de calm – sau indiferent – încât va părea a fi mereu altcineva, o umbră ruptă de realitate sau irealitate. Cât timp vor sta împreună nu o să-i spună vreodată ceva, poate nici în sinea lui. Doar o singură dată, când Cavalerul Istoriei îi va povesti despre cearta iscată între el și Majestatea sa Regele Carol al II-lea și dând din mâini îi va răsturna castronul cu supa de roșii, va rosti un «N-n-oh» ce va suna ca un blestem în urechile lui Ștefan Sârbu, care de atunci va înceta să-i mai povestească întâmplări din culisele vieții familiei regale, iar a doua zi va povesti tuturor că Soldatul, așa îl numea pe Dunca Pătru, se întâlnește pe ascuns cu Iuliu Maniu și îi raportează tot ce mișcă.

6.

           

            Bineînțeles, amprentele lui Dunca Dumitru din baza de date ale miliției, nu corespundeau cu amprentele luate de la Dunca Pătru, care nu avea nici o cicatrice pe piciorul stâng, dar în schimb avea una lăsată de glonț pe umărul stâng. Maiorul Vișovan nici nu se aștepta la alt rezultat.

Era convins că Dunca pe care îl anchetase nu este una și aceeași persoană cu Dunca cel înecat în Dunăre, după spusele lui Toaderaș Ștefan, sau poate fugit peste hotare deoarece cadavrul nu a fost găsit.

«Atunci cine este omul acesta care își spune Dunca Pătru, seamănă izbitor cu Dunca Dumitru, nu cunoaște sau nu recunoaște pe nimeni, crede că a luptat în primul război și susține că ne aflăm în anul o mie nouă sute douăzeci?…»? îl rodea întrebarea pe maior.

Îl sună din nou pe profesorul Munteanu.

–        Până acum l-am crezut pe Ștefan Sârbu cel mai interesant caz întâlnit de-a lungul

carierei mele, dar iată că Dunca Pătru este un caz nemaiîntâlnit de mine și nici nu am citit vreodată despre un comportament asemănător, îi spuse doctorul pe terasa restaurantului «Zimbru», unde s-au întâlnit la o cafea.

–        Este bolnav psihic?

–        Dragul meu nu cred că un om care trăiește în anul o mie nouă sute optzeci și șase, dar

susține că se află în o mie nouă sute douăzeci poate fi sănătos?

–        Deci, e bolnav?

–        Numai că pacientul nostru nu prezintă nici o tulburare în cele cinci axe prin care se

evaluează un bolnav psihic: gândire, memorie, atenție, emoție și comportament.  Pare perfect sănătos din punct de vedere psihic.

–        Și atunci?…

–        Ei și atunci, asta este singura problemă: de ce ar susține cineva sănătos la minte că

trăiește cu șaizeci și șase de ani în urmă?

Maiorul tăcea.

–        Dar hai să nu tragem concluzii pripite, pacientul se află doar de patru zile la mine, iar o

tulburare psihică este diagnosticabilă de obicei în minim două săptămâni, în anumite cazuri chiar de la șase luni la un an.

–        Marea problemă a noastră celor de la miliție, este nu dacă Dunca Petru este bolnav sau

nu, ci cine este el și de ce toată lumea îl confundă cu Dunca Dumitru? Chiar și nevasta acestuia susține că este «omul ei».

–        Dragul meu, bine ai spus că aceasta este problema voastră pe care eu nu cred că sunt în

stare să o rezolv, spuse zâmbind profesorul Munteanu.

–        Aș vrea să mai stau de vorbă cu el, bineînțeles dacă se poate, spuse aproape șoptit

maiorul.

–        Se poate, dragul meu, se poate, vino când dorești, numai anunță-mă înainte ca să nu fiu

plecat.

–        Deocamdată vreau să mă întorc în Vârfuri, satul în care locuia Dunca Dumitru și în care

a apărut de niciunde la poarta acestuia Dunca Pătru. Vreau să dau de cap acestei povești aproape de necrezut.

–        Atunci nu îmi rămâne decât să îți doresc mult noroc, dragul meu, mult noroc! repetă

profesorul Munteanu.

 

7.

Recitind, poate pentru a zecea oară însemnările făcute în carnețelul cu coperți negre,

maiorul hotărî să afle cine este Măria, fata morarului Ștef de pe vale, dacă există sau a existat o asemenea persoană? Poate astfel va reuși să afle de ce Dunca Pătru a întrebat despre nuntași și cai? Poate găsind răspuns la aceste întrebări va putea să dezlege misterul acestui om pe care toți îl confundă cu Dunca Dumitru.

Porni spre Vărfuri fără să-l mai anunțe pe șeful de post și nici pe la postul de miliție nu mai trecu. Opri la marginea satului, unde un om în vârstă păștea două vaci. Îi spuse că este folclorist și îl întrebă dacă mai este moară pe vale.

–        Ehe nu mai e de mult, de când făcu Opriș moara la curent, da fărina nu-i la fel de

bună cum o fo’ ceia de la moara lui Ștef, dădu din mână a supărare bătrânul.

–        Dumneta l-ai cunoscut pe morarul Ștef?

–        Apăi cum Doamne iartă-mă să nu-l cunosc? se miră bătrânul.

–        Morarul avea o fată, nu?

–        Avea două fete ș-un fecior. Pălaga fata cea mare s-o măritat după un ungur din

satu’ vecin, apoi s-or mutat la Vireșmort, o murit demult săraca, Ștefan, feciorul o murit și el săracu, o fo’ holtei că ave’ nu știu ce hibă la plămâni, iar Măria săraca mai trăie’ ș-acu’ stă în vale la casa părintească. O pătimit și e’ săraca că i-o dispărut mirele-n noaptea nunții, strămoșul lui Dunca ăsta cu tămbălăul, de scrie-n gazetă despre el, iar e’ o născut după nuntă doi gemeni – pă Ilie și pă Pătru, o trecut prin mare rușine, că a rămas gre’ de fată, înainte de a-i blagoslovi popa cununia. Pătru o fo’ moșu’ lu’ Dumitru, ăsta cu tămbălăul. L-or spănzurat hortiștii în trizeci și nouă că s-o ridicat împotriva lor.

–        Dar pe mirele dispărut în noaptea nunții cum îl chema? întrebă maiorul oferindu-i

bătrânului o țigară.

–        Tot Pătru, Dunca Pătru, spuse bătrânul aprinzând țigarea, după ce îi rupse filtrul.

* * *

–        Apăi cum Doamne iartă-mă să nu bei un păhăruț de horincă? se miră bătrâna curățând

o ceapă pe care o puse pe farfuria de lemn lângă feliuțe subțiri de slănină și cârnaț afumat. Oi be’ și eu unu cu dum’ata.

Maiorul se conformă, bău ciocnind cu bătrâna și îi ură «La mulți ani!»

–        Apăi, mie la optșpatru de ani, nu prea îmi mai trebuie mulți ani, doar o bătrânețe

și moarte ușoare, pentru asta mă rog la Drăguțu’ de Dumnezeu, că tare mult am pătimit pe lumea aiasta, poate dincolo mi-a si mai bine, cine știe? Că amu ia pe ăștia mici îi învață la școală că Dumnezeu nu ieczistă, iar omu’ e născut din maimuță, Doamne iartă-mă, că or bolunzit cu toți de atâta carte.  Pe noi ne învăța la școală să ne rugăm la Dumnezeu și cum să-i respectăm pe cei bătrâni, iar acu’?…

Bătrâna îi aduse fotografii vechi de famile, unele făcute în fața morii, altele în spatele ei, ca să se vadă roata morii. Într-o fotografie îl zări pe Dunca Pătru, era îmbrăcat la fel cum îl aduse șeful de post, de ziceai că l-a luat din fotografie și l-a adus la sediul miliției. Pe spatele fotografiei cineva scrise cu cerneală violetă:

AMINTIRE DIN ANUL 1920

12 APRIL + ZIUA DOUA DE ÎNVIERE

VETERAN DUNCA PĂTRU

–        Atâta mi-o rămas după el: chipu lui, doi prunci și năcazurile, că am rămas de râsu’

lumii – nici nevastă, nici fată…

–        A murit? întrebă maiorul, speriindu-se de propria-i voce.

–        Dumnezeu Sfântu știe ce s-o întâmplat cu el?… Că o dispărut în noaptea nunții –

doușnouă spre trizeci april, era joi noapte’ spre vineri, o ieșit și dus o fo’…

–        Nu v-a spus unde merge?

–        La miezu’ nopții, când nunta era în toi, intrase un băiat, în haine militare, era sergent,

așe spuneau  oamenii, că eu nu mă pricep la grade. Pătru când l-a văzut, la început s-o speriat, și s-o albit ca varu’ ș-o început să tremure, pe urmă s-au îmbrățișat, s-au pupat ș-au băut la horincă de se minuna toată lumea, că pe Pătru nu-l știa nime’ de bețiv, da’ cu soldatu’ ăla o băut mult, apoi spre dimineață o ieșit să-l conducă. «Tu Mărie, aesta-i un pretin tare drag mie, l-oi condece până la marginea satului, că-i musai să margă, mă întorc mintenaș și apoi ți-oi povesti de el.», așe mi-o zis. Luase dân grajd doi cai. Caii s-au întors da’ dă el nu mai auzi nime’ veci!

Maiorul mai bău un pahar și ceru voie bătrânei să fumeze, aceasta îi aduse o farfurioară de lut.

–        Am ajuns de povestea lumii, unii ziceau că o fugit să scape de mine, că m-o lăsat gre’,

alții povesteau că l-o omorât  Găvrilă Gorgan pentru că umbla la muierea lui, alții că s-or dus împreună cu soldatul ăla să fure caii de la armată și i-au împușcat… cine știe ce s-a întâmplat de nu s-o mai întors Pătru?… Așe, mi-am crescut singură feciorii, apoi când să mă bucur de ei, că s-au însurat amândoi, pă Pătru l-au spânzurat hortiștii în trizeci și nouă, nici nu împlinise nou’șpe ani, iar pă Ilie l-au luat voluntar în patrușcinci rușii,  nu s-o mai întors nici ăla bietu’. Apoi nevasta lui Pătru s-a prăpădit și ea, și am rămas cu nepotu Dumitru, l-am crescut de mic, dar l-o ucis buștenii ’n butin în șapteșdoi, avea și el un copil, dar s-o prăpădit și ăla, anul trecut. Eu nu cred în vrăjitoare, da’ mi-o zâs baba Rozalia dân Codru’ Tătarului, că o îngropat cineva o lumânare în mormânt, ca să se stingă neamul Duncenilor, că și celălalt nepot mi se prăpădise, fiul lui Ilie de muri pe front, amu mi-o mai rămas un strănepot, Vasile…

8.

–        Nu eram, atât de amețit din cauza rănii. Glontele îmi trecuse  prin umăr, sângele poate

înghețase de n-o curs mult, că mare frig o fo’, da’ nu mâncasem de cinci zile nimic, ăla o fo’ tăt baiu’ numa’ sugeam cetină de brad, și pe urmă o scuipam. Așe m-o găsit sergentul Eusebiu și m-o târât în spate trei kilometri, poate și mai bine de trei, povestea Dunca Pătru ascultătorilor săi, – maiorului Vițovan și profesorului Munteanu. Apoi ne-am împretenit, – eram mai ceva ca frații. O țigare nu am fi fumat unu’ fără celălalt. El crescuse la oraș, la orfelinat, nu avea pe nimeni și ne-am vorbit că după război, dacă scăpăm cu viață, vine și se stabilește la noi în Vârfuri. Că așe-i în viață, – moartea îți cântă «Veșnica pomenire» la ureche, iar tu te gândești la ce ai să faci după război…, oftă Dunca.

–        Lui Eusebiu nu i-o fo’ dat să vadă sfârșitu’ războiului și să vină la noi în Vârfuri. A

murit în brațele mele mele, l-a lovit o schijă în cap. Știa că moare și m-o rugat să-i fac o cruce la marginea cimitirului din Vârfuri. «Dacă nu mi-o fost dat să trăiesc la voi, măcar o cruce să am, poate mi-o aprinde și mie cineva câte o lumânare de ziua morților, iar tu Pătrule, când te vei însura să vii la crucea me’ și să mă chemi la nuntă, nu cumva să nu vii!», asta mi-o spus și pe urmă și-o dat sufletul. Eu după ce m-am întors din război i-am pus cruce mare de stejar, da’ nu la marginea cimitirului ci în mijlocul lui și pe ea am scris:

«ÎN AMINTIREA SERGENTULUI NISTOR EUSEBIU + 1916»

Apoi înainte de nuntă, m-am dus la cruce să-l poftesc cum m-o rugat. M-am dus împreună cu Mnihai a lu’ Vasalie Moșului, cu care am umblat la poftit prin sat, după cum îi obiceiu’. Nu credeam nici un moment, că el poate veni la nuntă, că mortu-i mort! M-am dus doar așe ca sufletul lui să fie împăcat că nu l-am uitat. Da el…

–        A venit la nuntă? întrebase doctorul, mai mult ca să-l ajute pe Dunca care se oprise din

Povestit, poate temându-se că cei doi nu o să-l creadă.

–        Da, o venit!… O venit la miezul nopții, răsuflă ușurat Dunca Pătru. Îi era teamă de acest

moment, iar de acum înainte  era sigur că-i va fi ușor de povestit. Dar de fapt mult de povestit nu i-a mai rămas, doar că băuse împreună cu Eusebiu, două uiegi de horincă. Uiegi de literă, dar nu s-au îmbătat, iar dimineață, înainte de cântatul cocoșilor îl  conduse călare pe Eusebiu la cruce și acesta îl pofti să vadă cum e «dincolo», unde o stat doar câteva clipe. Dar când s-o întors nu a mai găsit nimic cunoscut lui. Asta e tot!

–        Și cum ai trecut dincolo? întrebă maiorul.

–        Apăi, așe deodată mi s-o părut că stau cu Eusebiu lângă cruce da’ în același timp mă

plimb cu el pe marginea unui râu, printr-o livadă atât de faină cu pomi plini de tăt felul de poame, iar păsările cântau atât de  mândru și deodată nu am mai fost lângă cruce numa’ pe marginea râului. Ș-apoi am simțit o așe liniște și pace în suflet, nu am mai simțit ceva la fel până atunci, poate doar când eram prunc mic și adormeam în brațele mamei.

9.

În aceeași noapte, spre dimineață, maiorul avu un vis foarte ciudat. Visa că îl visează pe Dunca Pătru. Și în visul din visul său era concomitent și în drum spre Vârfuri împreună cu acesta și lungit pe canapeaua din sufrageria sa. Se duceau la Măria fata Morarului Ștef de pe Vale, dar au ajuns în mijlocul cimitirului lângă o cruce mare de stejar pe care sta scris:

«ÎN AMINTIREA SERGENTULUI NISTOR EUSEBIU + 1916»

            Dunca Pătru, era îmbrăcat în costumul popular, exact cum îl aduse șeful de post, la fel ca în fotografia pe care i-o arătase bătrâna. Deodată acesta începu să pălească din ce în ce mai tare și să se dizolve în văzduh, lăsând în urmă un iz de busuioc.

* * *

Trebuia să ia cât mai repede,  o hotărâre.  Dar nu o putea lua de capul lui ci doar cu aprobarea comandantului. Era un caz paranormal, iar cazuri paranormale nu existau, o știa prea bine.

–        Dragul meu, îi spuse cu o zi înainte  profesorul Munteanu. Partidul nu ar accepta pentru

nimic în lume ca cineva să se întoarcă în țară, fie chiar și din rai sau din iad, fie și după șaizeci și șase de ani fără aprobarea lui.

–        Și atunci care va fi soarta acestui om?

–        Un biet bolnav psihic, ca atâția zeci sau poate sute de alți bolnavi.

–        Dar bine, sunteți de acord cu mine că acest om nu este bolnav psihic, avem mărturii și

dovezi în acest sens.

–        Sunt întru totul de acord, dragul meu.

–        Și atunci va trebuie să mă ajutați să demonstrez adevărul.

–  Nu, dragul meu, nu are nici un rost, crede-mă! Eu m-aș transforma din medic pacient iar tu în cel mai bun caz colegul meu de salon.

–        Și atunci?…

–        Lasă lucrurile să-și urmeze cursul firesc, zâmbi profesorul.

Nu, nu putea lăsa lucrurile așa, mai ales după visul pe care l-a avut. Se va duce la

comandant, trebuie să-l înțeleagă cineva, nu se poate ca un om să…

Îl întoarse de la ușă țârâitul telefonului.

–        A dispărut! se auzi în receptor vocea profeserolui Munteanu.

–        Cine? întrebă maiorul.

–        Cum cine, dragul meu? Dunca Pătru!

–        A fugit?

–        Nu, nu avea cum, ușa salonului era închisă pe dinafară.

–        Atunci cum, pe geam?

–        Nu, geamul are plasă de sârmă și gratii.

–        Atunci?

–        Pijamaua, papucii și halatul au rămas, de parcă s-ar fi evaporat.

Maiorul tăcea, iar profesorul continuă cu o veselie în glas, pe care nu o putea ascunde

–         I-au dispărut hainele în care era îmbrăcat când l-ai trimis la mine. Erau într-o magazie

închisă cu yală, la fel ușa nu a fost forțată.

* * *

Țârâitul telefonului îl întoarse a doua oară de la ușă.

–        Să trăiți! Șeful de post din localitatea Vârfuri vă deranjează.

–        Vă ascult tovarășe plutonier.

–        Nu este el tovarășe maior, e altcineva!

–        Nu vă înțeleg?

–        Omul pe care îl cercetați nu e Dunca Dumitru, iar Dunca Dumitru nu a murit!

–        De unde ști? se miră maiorul.

–        Tocmai primise Dunca Anișoara scrisoare din America, are și poze cu ceilalți doi, au

ajuns la fratele lui Pupăză.

Maiorului îi apăru pentru o clipă chipul palid și ochii triști ai femeii îmbrăcată în negru, de o frumusețe profundă, misterioasă. Puse receptorul în furcă, își aprinse o țigară și, pentru prima dată în ultima săptămână zâmbi mulțumit, poate chiar fericit.

 

Predeal

03 iunie 2012

 

 

autor Mihai Hafia Traista

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la Omul de dincolo

Ion a Cuțitașului

Posted in Proză by Hopernicus on 30/01/2012

Când Ion a Cuțitașului intră în cârciuma lui Șchiopu, acesta, nebăgându-l în seamă, continua să se certe cu nevastă-sa.

Ion se apropie de tejghea și ceru o halbă de bere, dar Șchiopu cu nevastă-sa „cotcodăceau” de parcă nici nu îl văzuseră.

– Dă-mi o bere, bă! Sau ești surd?… Vezi că mintenaş îți destup urechile de măgar!.. –trânti cu pumnul în tejghea.

Șchiopu vru să răspundă ceva, însă privirea sfredelitoare a Cuțitașului îi îngheţă cuvintele pe buze.

– Toarnă-mi repede o bere, țâța cui ai supt-o, că-ți crăp capul ca pe un dovleac!

– Nu se cuvine așa gazdă bună… – încercă Șchiopu să-l înduplece, însă vocea groasă a Cuțitașului îl întrerupse:

– Nu te găzdălui cu mine, crucifixu’ mă-tii, că-ți smulg perciunii!

Șchiopu puse halba pe tejghea și îi făcu semn femeii să iasă.

Nu-l mai putea răbda pe a Cuțitașului. „Cât să-l mai rabde… cât?…” – striga sufletul lui. Și, la o adică, de ce să-l mai rabde?… Atâta linişte avea și el, cât acesta era închis, cum ieșea din pușcărie, adio linişte!

Ori de câte ori intra în cârciumă, făcea praf totul. Prăpăd rămânea în urma lui. Ce-i drept, se mai băteau și alții, și încă destul de des, căci unde să se răfuiască oamenii dacă nu în cârciumă?… De aceea a lăsat Dumnezeu cârciuma pe lume, să bea omul, un pahar la necaz sau la bucurie, să bată palma pentru un iarmaroc cinstit, sau să tragă colo un par, două, peste spinarea mejdașului de-a băgat plugul în țarina sa, sau flăcăului ce-a tras cu ochiul muierii, sau ibovnicii sale… așa e omenește!

Dar Ion a Cuțitașului, când intră pe ușă, nu ieşea până nu spărgea totul – mese, scaune, sticle, pahare… Comandă de băut la toți, iar când trebuie să plătească începe: „Nu am băut atâta! Nu mă fura, împuțitule, că-ți dau drumu’ la mațe pe jos!” și începea „Armaghedonul”. Încercase să nu-i ceară bani, dar nici așa nu era bine, pentru că Ion întorcea placa: «Crucifixul mă-tii de porc! Drept cine mă iei? Ha? Crezi că nu am bani, mă crezi colduş, ai? Paștele mă-tii, te omor, mă căcăciosule, și te plătesc în aur ca pe unul bun!» și iar începea să spargă totul.

Nu, nu-l mai putea răbda, cât să-l mai rabde… cât?… Și, la o adică, de ce să-l mai rabde?

-Bă muceo, tu nu vezi că halba asta e goală?…  sparse Ion a Cuțitașului halba de

perete. Adu alta, că-ți sparg căpățâna aia bleagă!

– Muiere, dă-mi o halbă curată! – strigă Șchiopu.

Femeia, palidă, ca un cadavru, intră și puse, cu mâinele tremurânde, halba pe tejghea.

 

* * *

„Horincu-u-uța la ce-i bună-ă-ă,

Horincu-u-uța la ce-i bună-ă-ă?

De băut sara pe lună-ă-ă,

Cu mândra care-i nebună-ă-ă…”

 

– cânta Ion a Cuțitașului, ținând strâns în fiecare mână câte o sticlă de „Secerică”. Atât a luat din cârciuma lui Șchiopu, restul a spart şi i-a tras vreo două peste bot.

– Să mă țină minte, crucifixul mamii lui de porc!.. Dar ce-i cu mine? De ce se învârte ulița?… „Horincu-u-uța la ce-i bună-ă-ă”…  Să țină careva ulița! Ce-i asta?… Am băut eu și mai mult… Până la Ancuța nu e departe! Încă un pic, hai a Cuțitașului, ce naiba?!… Da’ ce-mi mai arde rânza, of Doamne! Las’ că beau o cană de more la Ancuța și îmi trece! Da’ ce-mi mai vuiește în urechi și tot îmi bagă cineva lumina în ochi… „Horincu-u-uța la ce-i bună-ă-ă”… Au-u-u, ce mă mai arde!.. Crucifixul mă-tii de… au-u-u!…

 

* * *

A treia zi, prin fața cârciumii lui Șchiopu, trecea înmormântare; oamenii din sat, mai mult din datorie creştinească, îl conduceau pe Ion a Cuțitașului pe ultimul său drum. Șchiopu, rezemat de ușa cârciumii, zâmbind amar de trist șopti:

– Ce zici a Cuțitașului, nu intri la o halbă?…

 

autor  Mihai Hafia Traista 

Tagged with:

Comentarii închise la Ion a Cuțitașului

Aproapelui cu ură (fragment)

Posted in Proză by Hopernicus on 09/01/2012

«Iubiți pe vrăjmașii voștrii,

binecuvântați pe cei ce vă blesteamă,

faceți bine celor ce vă urăsc…»

Noul Testament    

 

Se înserase de-a binelea. Soarele s-a ascuns demult după crestele Dobrucii, iar printre frunzele tremurânde ale merilor crenguroşi din livadă începeau să clipească ușor, una după alta, luminile palide la ferestrele căsuţelor, înşirate pe două rânduri, de-a lungul uliţei ce urca șerpuind spre pădurile Cornetelor.

Deşi nu vedea mare lucru, Andrei Surduc continua să cosească legănându-se de pe un picior pe altul, înaintând uşor în ritmul şuierat al coasei, lăsând în urma sa o brazdă de iarbă tăiată, lată ca după doi cosaşi.

– Peticul acesta de iarbă musai să-l dau jos orice-ar fi! – șopti Andrei şi încurajat parcă de propriile-i cuvinte, începu să cosească mai cu spor.

– Taie coasa? – se auzi de undeva din livada vecină vocea răgușită a lui Vasile Pătcaş.

– Taie coasa câte-un pai, dar mai lasă şi la cai – răspunse-n glumă, neoprindu-se din cosit.

– Mai lasă şi pe mâine vecine! – îl sfătui Vasile şi nemaiaşteptând răspuns continuă:

– Da’ parcă s-a mohorât ceriu, poate s-o îndura şi de noi Cel de Sus şi ne-a da puțină ploaie. Văzut-am ieri că drobul de sare de pe cuptior a lăsat lacrimi de apă, musai să ploaie! Ce zici vecine?

– Nu ne lasă El pe noi, Drăguţu’, fără ploaie!

– Musai să ploaie vecine, musai tare, că s-a răsucit porumbul de secetă!

– Am auzit că pe Dealul Osoiului au secat toate fântânile şi acum bieţii osoienii cară apă din Valea Valahului, cică acolo-i o fântână ce nu seacă niciodată – spuse Andrei, oprindu-se să-şi ascută coasa.

– N-a mai ploiat de mult, cum să nu sece fântânile? – oftă din greu Vasile.

– Andrei, hai că se răceşte cina! – se auzi vocea mamei sale.

– Amu ia vin, îndată! – răspunse Andrei, deşi nu avea de gând să plece, până

nu termina de cosit peticul de iarbă rămas.

Vecinul său intră în casă. Întunericul începea să cuprindă întreg satul, iar livezile au rămas cuprinse de o linişte în care se mai auzea doar şuieratul coasei şi cântecul greierilor.

– Aşa da! – spuse satisfăcut ştergând cu un şomoioc de iarbă coasa. Nu m-am lăsat până n-am gătat!

Când Andrei intră în casă, maică-sa cu soră-sa Maria şi cu frate-său Maxim tocmai terminau de cinat. Maria sări să îi pună gulaş în farfurie, iar maică-sa aduse din cămară o sticlă de horincă astupată cu vârful unui cocean de porumb şi două păhărele.

–        Poate bei şi tu Maxime un pahar împreună cu Andrei? – îl întrebă pe

Maxim.

–        După ce am cinat? Nu, nu pot, nu merge!

–        Închină măcăr un pahar cu fratele tău – insistă bătrâna privindu-şi cu

duioşie feciorii.

–        Pentru nimic în lume! – refuză categoric Maxim.

Andrei privi tăcut spre frate-său şi, turnându-şi bău două pahare unul după altul, apoi începu să mănânce cu mare poftă. Nu era dintre aceia care se uită des în pahar, doar seara bea un pahar două, niciodată mai mult. Îi plăcea să simtă cum horinca, ca un foc mângâietor îi cuprinde stomacul  amorţindu-i odihnitor mâinile şi picioarele ostenite de muncă.

– Andrei, nu e frumos să sorbi cu atâta gălăgie de parcă ți-e frică că-ți va fura cineva mâncarea – râse  Maxim.

Andrei lăsă încet lingură în castron, îl privi mirat pe Maxim  și ridicându-se de la masă ieși fără să spună nimic.

– Ce-i cu tine Maxime?… Vezi, din cauza ta se va culca flămând! – îl dojeni maică-sa.

– Cerșetorul flămând umblă cu straița goală, eu sunt de vină că e încăpățânat ca un catâr?… Nu e frumos să soarbă așa, ca un sălbatic…

– Nu știu ce vă învață prin școlile de la oraș, dar aici la noi important e cum lucrezi nu cum mănânci! Ar fi bine să ți minte acest lucru și să nu te mai legi de Andrei deoarece datorită muncii lui tu înveți carte!

Maxim vroia să răspundă ceva, dar se abținu.

 

* * *

Șoptindu-și rugăciunea de seară, Andrei se urcă în podul șurii și se culcă în fânul proaspăt cosit, dar multă vreme nu a putut adormi.

Nu era supărat pe fratele său, doar îl îngrijora faptul că pe zi ce trece, între ei, parcă se lărgea din ce în ce mai mult o prăpastie îndepărtându-i sufletește. Cu fiecare vacanță pe care Maxim și-o petrecea acasă, simțea cum acesta îi devenea din ce în ce mai străin.

Unde e acel Maxim pe care îl ducea în cârcă peste tot și se lua la bătaie, pentru el cu flăcăii mai mari? Dar și Maxim și-o cam căuta cu lumânarea. Întotdeauna împărțea totul cu el, orice ar fi primit îi dădea lui mai mult de jumătate și întotdeauna lua asupra sa stricăciunile făcute de el, de multe ori fiind aspru pedepsit, dar asta nu conta, deoarece îl iubea mult.

Andrei, nu era doar fratele mai mare, încerca să țină și locul tatălui lor de care Maxim nu-și aducea aminte. Abia împlinise doi ani când acesta a murit strivit de un bolovan în cariera de la Oblaz, iar Maria veni pe lume la trei luni după aceea. Mai aveau un frate, pe  Ion, dar acesta s-a însurat și nu prea avea timp să se ocupe de frații lui mai mici. Îi ajuta cât putea cu bani, cu haine și alimente, dar nu-și putea înlocui tatăl.

Când a împlinit șapte ani, în loc să meargă împreună cu toți copiii la școala din sat, Andrei s-a trezit slugă la Laib, hrănea animalele acestuia, asigurând astfel hrana cea de toate zilele a familiei, compusă dintr-un kilogram de mălai și doi litri de lapte. Evreul se comporta omenește, nu-l bătea, nu țipa la el, îl îmbrăca întotdeauna în hăinuțe curate rămase de la copiii săi și îl așeza la masă alături de el. Era mulțumit, chiar fericit, deoarece în acele timpuri grele, când unii dintre copiii de vârsta lui răbdau de foame și umblau desculți cu zdrențele curgând pe ei, el mânca pe săturate omletă, carne de pasăre și lapte cât dorea, niciodată nu-l oprea nimeni, ba pe deasupra Rifca îi dădea fără știrea bărbatului său carne, ouă, caș, unt, smântână și pâine albă să ducă la ai săi, iar Laib la rândul său, fără știrea nevestei, îi dădea bani.

– Cu toate că sunt evrei și nu cred în Domnul nostru Isus Hristos, sufletele lor sunt creștine căci urmează porunca Lui care zice: «să nu știe dreapta ce face  stânga…» – povestea, zâmbind mulțumită Anna Surduc, mama lui Andrei.

Pe micuțul Maxim îl aștepta cu totul altă soartă, când împlinise șapte anișori, mama lui, împreună cu Ion și Andrei, căzură de acord să-l dea la școală, să învețe carte și chiar (de ce nu?) să devină domn, bineînțeles dacă o avea cap pentru carte.

 

autor  Mihai Hafia Traista

Tagged with:

Comentarii închise la Aproapelui cu ură (fragment)

Rabinul, bancnota şi unchiul Fedea

Posted in Proză by Hopernicus on 09/01/2012

Afară ploua de puteai să-ți bagi degetele-n ochi. Nu că asta cu degetele e din aia cu întunericul. Atunci ce rămâne de făcut?… Reluăm:

Afară ploua cu găleata (așa e bine!). Unchiul Fedea, cu desaga pe umăr, de parcă l-ar fi încovoiat patru draci, alerga de rupea pământul spre mica haltă de la marginea orașului, ce avea și o sală de așteptare.  Înăuntru nu se afla suflet de creștin, doar un evreu cu o pălărie mare, neagră pe cap, îmbrăcat într-un costum negru, cămașă albă cu cravată tot neagră, cu niște ochi mici și iuți, ce parcă încercau să se ascundă în spatele ochelarilor mici și rotunzi cu niște lentile foarte groase. Ce îl miră pe unchiul Fedea erau părul lung, creț de culoarea mătăsii de porumb, când porumbul încă are dinți de lapte și perciunii extrem de mari.

«Ia numa uită-te la îsta cum arată! De l-aș întâlni noaptea aș face-n gaci de frică», dar uitându-se mai bine la ovreu, era cât pe ce să-și tragă un pumn în cap. «Dacă îsta nu-i rabinul Maiorovici, atunci eu nu-s unchiul Fedea din Fedorivna…», și apropiindu-se de rabin îl salută scoțându-și pălăria de pe cap:

–        Lăudă-ă-ă… ga-hă, ga-hă, gh-gh-gh-m… Bună ziua domnucule rabin!

–        Să de-a Dumnezeu! – zâmbi șiret rabinul.

–        Potop domnucule rabin, potop nu alta!

–        Da de unde ești dumneata unchiule? – se interesă rabinul.

–        Din Fedorivna domnucule rabin, din Fedorivna! Sunt unchiul Fedea din

Fedorivna! – repeta unchiul Fedea, știind foarte bine că evreilor le plac fedorivnenii, deoarece aceștia, trăiesc în foarte bună înțelegere cu ei.

–        Din Fedorivna zici că ești unchiule? – se bucură rabinul.

–        Din Fedorivna domnucule rabin, din Fedorivna, unchiul Fedea din Fedorivna.

Am intrat să mă ascund de ploaie și pe urmă o iau cu Dumnezeu încet spre Fedorivna, până diseară mai e mult…

–        Da de ce nu mergi unchiule cu trenul? – întrebă mirat rabinul.

–        Ehe!… Să fi dum’ata sănătos domnucule rabin! Trenu’ face cinci lei, cin-ci lei

domnucule, cin-ci!… De unde să am eu cinci lei? – aproape plânse unchiul Fedea.

–        Uite îți dau eu cinci lei ca să nu mergi pe jos! – spuse rabinul întinzându-i

unchiului o bancnotă de cinci lei.

–        Să vă de-a Dumnezeu sănătate domnucule rabin și fericire și… și… – nu-și mai

termina unchiul  Fedea urările, căci de afară se auzi fluieratul locomotivei.

Rabinul ieși, unchiul după el, dar nu se îndreptă spre tren ci o zbughi pe după haltă unde se afla bufetul lui nea Ilie.

Ehei! Cu cinci lei unchiul Fedea bău o «țuică bătrână» și, uitând că e în ziua de Sfânta vineri, înfulecă și patru mititei.

–        No, apăi amu aș mere pe jos la Budapeșt și nu la Fedorivna să nu mărg! – spuse

unchiul și făcându-și semnul crucii porni spre casă.

 

* * *

 

A doua zi, trecând pe lângă cârciuma lui Duvid, unchiul Fedea își aduse aminte ce mici gustoși mâncase la nea Ilie și i se făcu poftă de o halbă de bere.

«Poate reușesc să-l păcălesc pe Duvid și mi-o da o bere pe barbă. Da zgârcit mai e, cum intri te și întreabă de bani, nu ca Leiba și Șulim care îți dau oricând, da amu nu m-oi duce până-n celălat capăt al satului pentru o bere. A si cea si!» – hotărî unchiul intrând în cârciumă.

–        Nu știu ce să zic Fedea!… Dumneata ești cam greu la datorie!… – se cam îndoia

Duvid.

–        Până mâine domnucule Duvid, am acasă! Am cinci lei, că mi-o dat rabinul

Maiorovici ieri la Sighet în haltă când o plouat. Tare bun vom rabinul!

–        Ți-a dat rabinul cinci lei?! – aproape strigă Duvid.

–        Da, mi-o dat. Da-i-ar Dumnezeu…

–        De-mi adunci mâine bancnota de la rabin eu îți dau pe ea două și nici berea nu ți-

o trec în cont, ba îți mai dau una!

–        Da de ce mâine?!… – sări ca ars unchiul Fedea. – Amu ți-o aduc domnucule

Duvid, amu mintenaș, ozon-perț îs îndărăt cu bancnota! – și golind pe nerăsuflate halba cu bere, fugi la bătrânul Măgură să ceară cinci lei împrumut.

Duvid învârti bancnota pe toate părțile, o mirosi de câteva ori și foarte mulțumit o puse în sertar de unde scoase alte două bancnote a câte cinci lei fiecare și i le întinse unchiului.

 

* * *

 

A treia zi, ieșind din biserică, unchiul Fedea pipăind bancnota de cinci lei primită de la Duvid, se întâlni cu Șulim care îl luă în primire de cum îl văzu.

–        Nu te supăra unchiule Fedea, dar așa om prost ca dumneata nu am mai văzut de

când sunt!…

–        No, că apăi de ce grăiești așe domnucule Șulim?… – întrebă mirat unchiul Fedea.

–        E drept că ți-a dat rabinul cinci lei?

–        Da mi-o dat. Da-i-ar Dumnezeu…

–        Și tu i-a vândut lui Duvid pe zece! Puțin, puțin unchiule Fedea, eu îți dădeam un

pol pe ei!

–        No, că apăi după cum văd domnucule Șulim, dum’ata chiar mă crezi prost…

cum era să-i vând lui Duvid bancnota primită tom’na de la rabinul Maiorovici?… Ha-ha-ha… I-am vândut alta, să se bucure ca bolundul de țurțur. Uite bancnota de la rabin, nu aș da-a-a-o nici pentru doi poli! – scoase unchiul bancnota și o învârti pe sub nasul lui Șulim.

–        Da cât ceri pe ea? – îi sclipiră ochii evreului.

–        Ehe, fără cinzeci de lei nici să nu te gândești la ea domnucule Șulim.

Astfel vându unchiul Fedea bancnota primită de la Duvid lui Șulim pentru cinzeci de lei, apoi a treia zi, alta lui Leiba pentru șaizeci, iar a patra zi fu chemat la sfatul popular pentru a da socoteală, căci ovreii nu erau atât de supărați că unchiul îi trăsese pe sfoară, cât vroiau să știe care dintre ei deține bancnota rabinului.

–        Spune unchiule la care din ei bancnota! – spuse distrat primarul care îndeplinea

rolul de împăciuitor.

–        Apă-ă-ăi la niciunu’!

–        Cu-u-um! Da unde e? – întrebară în cor comercianții evrei.

–        No, apăi am cheltuit-o chiar atunci, la nea Ilie!

 

autor  Mihai Hafia Traista 

Tagged with:

Comentarii închise la Rabinul, bancnota şi unchiul Fedea

Vaca, petrolul şi unchiul Fedea

Posted in Proză by Hopernicus on 07/01/2012
Așa văcuțe frumoase ca ale unchiului Fedea nu mai avea nimeni în toată Fedorivna. Rotunjele, frumușele, plinuțe ca niște dovlecei de îți era drag să te uiți la ele cum strălucesc, de parcă erau din mătase. Iar lapte?… Mulgea câte trei donițe la un muls, de la două văcuțe. Da’ ce lapte dădeau văcuțele unchiului Fedea… gras și gustos de ieșea o smântână
din el… da’ cașul…  nici nu vă mai spun că-mi lasă gura apă.Gurile rele au început să bârfească că unchiul Fedea ar fi șișcoi și că ia laptele de la alte vaci și de aceea vacile lui dau
mult lapte. Ba mai mult de atât, baba Tocănoia se jura «pe ce stă lumea», că unchiul Fedea ar mulge noaptea în podul casei «terlița de îmblătit cânepa». Dar puțini o credeau, deoarece știau bine câte basne putea născoci bătrâna.Când femeile curioase îl întrebau pe unchiul Fedea care-i secretul de văcuțele lui dau atâta lapte… acesta răspundea zâmbind:–  Dă-mi văcuțo smântânică, dă-mi și caș și unt! De sub coadă păstorițo, că așe m-ai păscut. Eu mă trezesc la patru dimineața și mă duc cu desaga de-a umăr în Poiana Împăratului, de unde aduc trifoi pentru văcuțele mele. Apoi sarea și fărina de cucuruz nu lipsesc din iesle… Văcuțele mele numa ouă și miere nu dau, da în rest dau de tăte…«Se pricepe la marhă mai bine decât bătrânul Gorun care o terminat oarece școală pentru marhă.» Îl lăudau pe unchiul Fedea sătenii care de multe ori când li se «betejea marha» îi cereau unchiului sfaturi. Dacă se pricepea unchiul Fedea la marhă, sau nu se pricepea… bunul Dumnezeu știe! Dar dădea câte o povață, de marha se făcea pe loc bine.

–   Așe am vindecat-o eu pe Zoreana me! – îi asigura unchiul Fedea.

Dar într-o dimineață, de abia se crăpa de ziuă, unchiul Fedea mergea spre grajd să vadă ce fac văcuțele lui, când de pe Dâmbul Ascuțit se auzi vocea lui Pătru Clopoțel:

– Bă-ă-ă-ăi Fe-e-ede-e-ea!

– Hă-ă-ă-ă-ăi! – răspunse unchiul Fedea.

–  Nu știu ce-i cu vaca me?… Ori o înghițit un păianjen, ori focu o ști, că s-o umflat ca o dobă, tu nu ai pățit niciodată așe ceva-a-a?

– Apăi, no că pățit-am și eu, amu-s șepte ani-i-i! – răspunse unchiul Fedea.

– Și ce i-ai dat Fedea-a-a?

– Petrol Pătrule, petro-o-ol!

Toată ziua a umblat unchiul Fedea necăjit, poate din cauza vacii bolnave a lui Pătru Clopoțel, poate și-a adus aminte de vaca care i s-a îmbolnăvit cu șapte ani în urmă, cine știe?… S-a mai înveselit spre seară, când Pătru a strigat din nou:

– Bă-ă-ă-ăi Fe-e-ede-e-ea!

– Hă-ă-ă-ă-ăi!

– I-am dat vacii mele petrol cum ai zis și o pierit biata!

– Ș-a me o pierit după petrol mă-ă-ăi Pătrule-e-e! – strânse nevinovat din umeri unchiul Fedea și intră în casă.

 

autor  Mihai Hafia Traista

Tagged with:

Comentarii închise la Vaca, petrolul şi unchiul Fedea