O lacrimă topită în geana unui astru
Îţi simt în gând dogoarea în fiecare seară
pe trupul meu teluric brăzdat de anotimpuri
şi-mi picură în palme din ochii mei de ceară
o vagă amintire venind din alte timpuri.
Şi-am tălpi în plumb turnate, străbat cu greu nisipuri,
un dromader ce-şi duce păcatele în spate,
văd oamenii aiurea cu forme fără chipuri,
au mâinile a rugă spre ceruri îndreptate.
Iar aerul e roşu şi-o ceaţă cenuşie,
bolnavă grav de ură ucide-un cer albastru,
iubito, lumea noastră e-o pată sângerie;
o lacrimă topită în geana unui astru.
autor Ioan Gelu Crisan
În lumea lui Dante
E târziu, e miezul nopţii şi-o lumină trecătoare,
dezbrăcată de culoare, se ascunde-n gândul sferic,
fantomatic se transformă într-un car de foc eteric,
ce străbate galaxia pe orbite arbitrare.
A trecut prin lumea noastră, care nu-i o acuarelă,
este haos şi-ntuneric, iar repere nu există,
cu o faţă-aşa perfidă are fiţe de artistă
şi întreg eşafodajul se mai ţine-ntr-o atelă.
Este lumea-n care Dante a găsit în ea infernul
şi speranţele căzute chiar pe pragul de intrare,
unde calea o dictează zeii falşi din sanctuare,
cei ce-mpart cu nepăsare, disperaţilor, eternul.
autor Ioan Gelu Crisan
Comentarii închise la În lumea lui Dante
Văd / Să muşc din soartă / El nu ştia că dorul…
Văd
Văd munţii agăţaţi de colțul lunii,
e un pendul agonizant pământul,
în vârf de ciuturi mai presară vântul,
doar praf de amăgire, pentru unii.
Cutume ale lumii, aberante,
ca niște ploi acide mă usucă,
când trupul meu teluric e pe ducă,
văd clericii cu feţe arogante.
Văd gândurile-n noapte macerate,
în candelă un foc ciudat se-aprinde,
o neagră arătare smoală vinde
şi-o cumpără doi negustori în rate.
Să muşc din soartă
Prinţesa cu o mantie de iarnă
a transformat urgia-n cantilene,
un vifor care spulbera troiene
s-a pocăit şi stele vrea să cearnă.
Din plumb sunt parcă ţurţurii de gheaţă,
ei plâng topiţi în formă de mitralii
şi lacrimile reci cad pe vitralii
ca un buchet ciudat din flori de ceaţă.
În casă-i cald, a zeilor licoare
se împleteşte ca un drog în rime
şi foile cu versuri parcă-s ştime,
iar morţii i-aş mai cere-o amânare.
Să-mi dăruiască înc-un an cu tine,
să-ţi simt în nări parfumul de gutuie,
ca un mustang din pielea ei gălbuie
să muşc din soartă, ca să fii cu mine.
El nu ştia că dorul…
O ceaţă deprimantă pluteşte în fiorduri,
pe crestele de valuri lumina sângerează,
prin închisoarea nopţii sirenele oftează,
iar apele îngână lugubrele acorduri.
Cu dinţi urâţi de fiară în roşia lui barbă
un zeu, născut sălbatic, cu ură le vorbeşte,
la fraţii lui din neguri ca un turbat răcneşte:
„de ce mai simt eu încă, de ce nu eşti tu oarbă?”
A vrut să îmi închidă tot sufletul în gheaţă,
parşiv să mă înveţe ce-nseamnă-apoi uitarea,
prin vene să îmi curgă ca o nebună marea –
el nu ştia că dorul şi piatra o dezgheaţă.
autor: Ioan Gelu Crişan
Comentarii închise la Văd / Să muşc din soartă / El nu ştia că dorul…
Lady Writer
S-a întâmplat cu ocazia lansării primei cărți de poezii a celui mai bun prieten al meu. Vremea era splendidă, iar holul Casei de Cultură era destul de populat. Câteva baxuri cu sucuri ieftine pe care le luasem fără adaos comercial de la magazinul altui prieten și nişte fursecuri făcute de maică-mea reprezentau toată oferta neliterară a serii. Pe la microfonul de-o vârstă cu mine se perindau tot felul de personalități ale orașului. Atunci a apărut ea pășind agale cu, vorba lui Pavel Stratan „ un metru și jumate numa’ di chișoari”. Era cu vreo zece ani mai tânără decât mine, o frumusețe trecută, celebră în cercurile oamenilor cu dare de mână. Ne cunoșteam.
– Ce faci, Nelu?
Am vrut să-i spun c-aștept metroul, dar m-am abținut și i-am zis:
– Pe-aici, cu Mircea.
– Da, păi, acu’ e și el „ poiet ”, zise “minunea” blondă de lângă mine.
– Dar până acum ce-a fost, am întrebat-o zâmbind.
– Ei, a scris numa’ la ziar, dar n-a avut carte, m-a lămurit prea-înțeleapta doamnă.
A stat liniștită câteva secunde, după care s-a-ncruntat și-a zis cu năduf:
– Nu-i greu să scrii. Și eu scriu “poieme”.
Eram uimit, credeam că glumește, dar nu glumea. Am întrebat-o:
– Și despre ce scrii, tu, Lola?
– Despre dragoste și flori și fluturi și psihologie. Știi, câteodată mă și gândesc.
– La ce te gândești, Lola?
S-a încruntat și-a dus mâna la bărbie și-a zis:
– Nu știu la ce, dar tare mă gândesc.
M-am uitat mai atent la ea, era încă foarte frumoasă și mi-au ieșit cuvintele fără să vreau:
– Lola, vrei să vii la mine după ce se termină aici? Bem un ceai de fructe de pădure și mai vorbim de… poezie.
S-a gândit puțin și-a spus:
– Vin, că n-am altceva de făcut.
Spre sfârșitul serii, pe când o așteptam aproape de ieșire, a apărut un grup de tineri gălăgioși. Unul dintre ei m-a întrebat ce-i acolo și i-am spus. Când a auzit s-a-ntors către ceilalți și le-a zis:
– Jesus! Brrrr, aici e poezie! Hai, s-o ștergem!
Când să plece, o fată din grup o văzu pe Lola și începu cu istericalele:
– Aaaaa! Fato, ce bine-mi pare că te văd! Pup, pup!
Ce cauți aici? Hai, să mergem la bar!
– Stai că vin!
S-a-ntors către mine și mi-a zis că trebuie să plece.
Cred că am făcut o mutră de tâmpit și i-am spus:
– Păi, ziceai…
În timp ce se îndepărta, îi spuse celeilalte:
– I-auzi la dobitocul ăla, poezie și ceai de fructe.
Undeva ascunși în noapte cei de la Dire Straits râdeau de mine.
Lady Writer… tocmai mă lăsase cu buza umflată.
autor Ioan Gelu Crisan
Comentarii închise la Lady Writer
Prinţesa mea, mayaşă / De ce dispari odată cu-anotimpul? / Serghei aleargă renii
Prinţesa mea, mayaşă
Rebel, cum sunt condorii,
plutesc într-o poveste,
cu-aripile întinse
eu mângâi, liber, munţii,
te iau în zbor cu mine,
un gând în stânga frunţii,
neantu’-albastru râde,
puţin mai sus de creste.
E-o linişte sublimă,
sunt zorile în faşă,
lumina se strecoară,
furiş, precum briganzii,
mai sus de mine-s zeii,
acolo jos sunt Anzii,
pe tronul ei de aur,
prinţesa mea, mayaşă.
De ce dispari odată cu-anotimpul?
Ciudat ca un fachir strivesc cochilii
pe fire de nisip şi alge moarte,
vreau norul efemer ce ne desparte
să plouă cu buchete de vanilii.
În drama verii aşteptând finalul
se străduieşte-o biată cabotină,
supusă toamnei, cu genunchii-n tină,
să ne înfigă, tremurând, pumnalul.
Eu am în minte o-ntrebare rece,
de ce dispari odată cu-anotimpul?
Credeam că-mi va răspunde simplu timpul,
dar tace, mă ignoră şi-apoi trece.
Serghei aleargă renii
Fărâme de lumină clipesc în întuneric,
o ultimă redută ce încă mai rezistă,
e plină de iluzii planeta noastră tristă
şi-ascunde în fiorduri un zeu cu trup eteric.
În albul-sidefiu se-nchide dansul sferic,
prin iarna infinită Serghei aleargă renii,
otrava fierbe-n cupe şi reci sunt pământenii,
tot ce e-n jurul nostru a devenit coleric.
Învăţ de la piraţii, bătrânii lupi de mare,
ţin arca mea rebelă cu prova către stele
şi mintea mea rănită se-ncurcă printre vele,
în vârfuri de catarge cresc ţurţurii de sare.
Autor: Ioan Gelu Crisan
Comentarii închise la Prinţesa mea, mayaşă / De ce dispari odată cu-anotimpul? / Serghei aleargă renii
Doar un poet din ceruri / Iubita mea, unde-s lăstunii? / Cred că vinul nu-mi prieşte
Doar un poet din ceruri
În visul meu teluric te văd ca pe-o sibilă
stăpână peste soartă şi-mi pare-aşa firesc,
eşti zbaterea de aripi, le simt uimit cum cresc,
un strop de puritate în lumea mercantilă.
Serafice parfumuri ţi-aştern în cale teii,
castanii fruntea-şi pleacă, trecând pe lângă ei
tu eşti aşa frumoasă, iar ei se simt pigmei,
cu aura divină pe care-o văd şi-ateii.
Sunt prea sărac în versuri, nu mă pricep a scrie
o clipă de magie ce arde-n ochii mei,
eşti tot ce au dat zeii sublim unei femei,
doar un poet din ceruri te-ar mai putea descrie.
Iubita mea, unde-s lăstunii?
Te simt alunecând din mine,
insinuant, precum o ceaţă
ce mă transformă-ntr-o paiaţă,
într-un pustiu şi nu mi-e bine.
Durere-n formele profunde,
pe cerul negru ţipă corbii,
apar imagini, le văd orbii,
dispar în neguri prea fecunde.
Îmi bate crivăţul prin rânduri
ce zac pe foi carbonizate,
re’nvie plăgi cicatrizate,
casante-atingeri între gânduri.
A îngheţat haloul lunii,
se-aşterne-o iarnă infinită,
te-ntreb cu mintea împietrită,
iubita mea, unde-s lăstunii?
Cred că vinul nu-mi prieşte
Prin a timpului crevasă
vine-o coasă. După mine?
– Stai, nebuno, te abţine!
Vinul dulce e pe masă.
Mâna parcă mi-e din ceară,
printre flăcări se prelinge;
în cerneală cred că ninge,
iar albastrul mă-nfioară.
Scriu anapoda cuvinte,
văd peniţa cum se-ndoaie
şi se-mpiedică de foaie,
am un gol imens în minte.
La răscruci se rupe drumul,
podul vechi se prăbuşeşte,
îl înjură rău un peşte,
de poem se-alege scrumul.
Prin urechi îmi iese fumul,
cred că vinul nu-mi prieşte.
autor Ioan Gelu Crişan
Comentarii închise la Doar un poet din ceruri / Iubita mea, unde-s lăstunii? / Cred că vinul nu-mi prieşte
Poezie albă, poezie neagră
Ei pun azi lanţuri grele pe cuvinte,
împart poeții noștri iar în cete,
poemele-s pe val ori desuete
și cine ştie ce le vine-n minte.
N-au învățat nimic, de cele sfinte,
din socluri nimeni nu îi mai coboară,
iar sufletul nu pare să îi doară,
când bat trăirile curate-n ţinte.
Cu false și meschine jurăminte
au aruncat în beciuri poezia,
pedeapsa-i crudă pentru erezia
de-a scrie liber, cum îți vine-n minte.
Nu vă luptați, scrieți aceeași limbă,
unii-ntr-un fel, alții poate mai bine
și nu-i lăsați pe ei să vă dezbine,
să spună care-i dreaptă, care-i strâmbă.
autor Ioan Gelu Crisan
Comentarii închise la Poezie albă, poezie neagră
Să-mi risipeşti cenuşa/Iarna plânge pe vitralii/ Fantome de mătase
Să-mi risipeşti cenuşa
O viaţă fără tine miroase crunt a iarnă,
lumina stă ascunsă şi-ntunecă zenitul,
castelul tău de gheaţă sfidează infinitul
și-o noapte pe creneluri ar vrea să se aştearnă.
Prin ere glaciare îmi strig singurătatea,
pedeapsa-i infernală, am inima rănită,
pe drumul rătăcirii de arbori răstignită,
se spulberă granitul, se zguduie cetatea.
Ca să ajung la tine am cucerit imperii,
am scufundat corăbii, armate-au fost zdrobite,
am fost purtat pe scuturi, călcat şi de copite,
m-am lecuit de frică şi n-am să mă mai sperii.
Voi fi o vâlvătaie care urăște scrumul,
o cale către ceruri sau doar o-nchipuire
și-atunci când voi ajunge o simplă amăgire,
să-mi risipeşti cenuşa şi voi pieri ca fumul.
artist Nynna Vizireanu
Iarna plânge pe vitralii
Credințe vechi, crepusculare,
filigranate-n flori de gheață,
pe stropi de sânge roșu-ngheață,
într-o imensă liberare.
Când ninge trist, a pocăință,
o iarnă plânge pe vitralii,
înmiresmată-n flori de dalii
ea mai alină-o suferință.
Rămân doar crengi în forma crucii
crescute-n trunchiuri de troițe
cu ale morții negre ițe
și biciuiesc fața nălucii.
Un zvon lugubru se ridică,
vestește-un clopot penitențe,
de ale lumii chintesențe,
nu-mi pasă-acum și nu mi-e frică.
Fantome de mătase
speranţele uscate
pe trunchiul noduros
udate pe furiş
cu lacrimi efemere
dorinţe plămădite
în suflet dureros
răpuse plâng calin
ascunse în tăcere
iluzii spulberate
pierdute-n clasic vers
parfum de mucegai
pe aripile arse
medalii ruginite
pe faţă şi revers
o plată-nnobilând
fantome de mătase
autor Ioan Gelu Crisan, membru al proiectului Cititor de Proză
Comentarii închise la Să-mi risipeşti cenuşa/Iarna plânge pe vitralii/ Fantome de mătase
Arhiva revistei literare Faleze de piatră 
Comentarii închise la O lacrimă topită în geana unui astru