Arhiva revistei literare Faleze de piatră

''Incursiune în romanul greco-latin'' (Dorina Şişu)

Posted in Art., Prezentări de carte by Hopernicus on 12/02/2011

Apărut  la Editura Transilvania,  în cadrul Colecţiei Cititor de Proză, – volumul  Incursiune în romanul grec-latin, autor Dorina Şişu, se constituie în unul dintre evenimentele editoriale de marcă ale anului 2010.

Nu trebuie să citeşti toate cele aproape 150 de pagini ale cărţii pentru a te dumiri că un astfel de demers, literar, nu a fost gîndit pentru  ,,ronţăitorii,, romanelor roz-bombon şi nici pentru cei care nu deţin dorinţa de incursiune în ceea ce ne place să credem că este matricea culturii europene,- avem aici geneza însăşi a Literaturii pe care,  noi o disecăm  mai mult  dintr-o memorie colectivă, la îndemînă, decît după studii aprofundate, de gen.

Dorina Şişu sparge pojghiţa blazării contemporane, coboară în tainiţe străvechi şi, cu uneltele  căutătorilor de comori intelectuale indubitabile, reuşeşte să scoată pe piaţa de carte o lucrare care, cred eu, ar trebui să îşi aibă locul său pe raftul bibliotecilor şcolare, locul de unde  încep, sau ar trebui să pornească,  mai toate călătoriile spirituale.

Dorina Şişu nu face Teorie de dragul teoriei  şi fiecare idee  folosită drept cheie a logosului  ziditor de pagini extrem de interesante nu doar ca istorie literară, dar şi ca Viaţă de dinainte ca romanul ca gen să aibă viaţă,- fiecare idee, zic, aici este aidoma unei cariatide. Structuri arhitectonice elevate şi stil particular, muncă de creaţie dar şi sisifică trudă de cercetare,- iată spaţiul  prin care autoarea  se mişcă elegant, – aşa, ca şi cum ar caligrafia, pe falii de nisipuri nemişcătoare, codul cel prin care, noi, cei mai mult sau mai puţin igoranţi, să putem dibui universalitatea Cuvîntului, să reuşim să ne împărtăşim din trezirea aceea, urieşească, a două civlizaţii, a două fenomene colosale care stau la baza vremurile în care  trăim. Prezentul se datoreza trecutului.

Incursiune in romanul grec-latin este un studiu vast, ambiţios şi pe măsura unei penelope care ţese cu şi printre însemne prăfuite de vechime.  Autoarea prinde în pagini  distincte toate cuvintelor potrivite, împodobeşte textul-la-subiect cu ,,purupra şi aurul ,, călătoriilor de iniţiere pe care, intelectual vorbind, le ducem cu toţii, noi muritorii, pe vîrful aripilor, sau… şontîc-şontîc.

Ecuaţiile componistice, de ,,laborator,, – tehnica mînuirii ştiinţifice a sintagmelor ce fac pod între lumea greco-romană şi  Aventura umanităţii,  cu apogeul său în Mileniul Trei,- raţiunea descifrării pasajelor peste timp,  demersul făcut pas cu pas pe calea cunoaşterii  pornind din punctul  zero al prozei europene,  şi implicit a celei romaneşti,- ar fi putut duce la o inapetenţă pentru informaţie pentru cititorului de azi,- care, vai,   optează  mai mult pentru  lectura  pe ,,diagonală,, în devafoarea unei lecturi  sistematice, serioase. Nu a fost să fie aşa! Cartea te atrage magnetic.

Dorina Şişu are stil, şarm personal şi  harul scriitorului făcut nu născut, şi care, dacă ar vrea, ar putea scrie poeme pînă şi într-un caiet de Algebră.

Împărţirea cărţii pe capitole şi, mai apoi,  zidărirea fiecărui capitol în mai multe eseuri  structurate pe teme interesante prin unicitatea abordării ,- toată structura cărţii de faţă vine şi accetuează  procedeul prin care studiul se derulează firesc, prin potrivite într-un puzlle care te incită prin inedit şi enigmă. În acest sens, consideraţiile critice nu pot fi decat unele favorabile.

Poveşti şi umbre de ,,basm,, antic se prefiră între tradiţiile care, aşezate fiind în oglindă, ne arată pe noi, oamenii,- aşa cum am fost, cum încă mai suntem: amatori de vise şi de  aventuri fantastice.

Plonjarea, cu sau fără lonjă de siguranţă, în golul de sub cupola Circului lumii atemporale, – iată forţa şi raţiunea Dorinei Şişu, -talentata şi harnica autoare a unei cărţi în care zeii şi oamenii devin  persoanje.

Pe parcursul lecturii nu poţi să nu te detaşezi de mediul ambiant modern, să nu uiţi pentru o clipă că  există ornice electronice şi maşini infernale, cu combustie.

Lectura te fură şi … te laşi în voia cuvintelor anume alese, aşa, precum Ulise însuşi se lăsa dus de vîntul opintindu-se-n pînza corăbiei.

Dorina Şişu deţine o filosofie  (care ţine de exerciţiul exploratorilor, a eroilor din romanele dintotdeauna) are tenacitate şi forţa nativă prin care  discerne lucrurile importante din noiamul informaţiei de bibliotecă.

Iată esenţa care stă la baza scrierii cărţii sale,- carte zidărită ca un pod de legătură între  Odiseea, Metamorfozele  şi Don Quijote.Ne deschide porţi interesante către autorii din antichitate, apoi doar sugerează jaloanele care, odată urmate ar trebui să ne ducă spre taina şi destinul coloşilor literaturii din secolul tuşat de ritmul diabolic al industrializării.

Incursiune în romanul grec-latin este o lectură necesară, în aceste vremuri de redefinire, fie şi numai pentru a ne smeri, a recunoaşte că nu noi, cei de Acum şi de Aici, suntem Alfa şi Omega minunii ce se numeşte Literatură.

autor Melania Cuc

.

Anunțuri
Tagged with: ,

Comentarii închise la ''Incursiune în romanul greco-latin'' (Dorina Şişu)

Poeme din volumul în lucru ''Blitz''

Posted in Poezie by Hopernicus on 11/02/2011

Rugul a ruginit untdelemn

Umbra umblă goală pe sub rochia de bumbac.

-Nu-i nici un pericol!

Insişti tu,

Încerci să mă convingi

Să mergem mai departe prin grotă,-

Două şopârle din smalţuri mimetice.

Pe deasupra noastră zboară oameni

Şi sângele strugurilor sălbatici

Se maturizează ca un puber

În palestra grecească.

Soarele-i tot mai  albastru la ochi,-

Tenor fără voce şi cu vena tăiată.

Roşu hujuie vântul  de dimineaţă,

Jilav şi sfânt ca  ţâţa lupoaicei

Care va naşte schimbarea la faţă.

Un peisajul  de neînţeles

Pentru negustorul de vinuri din Galilea

Şi rugul a ruginit untdelemn.

Iubeşte-mă! Îţi zic

În timp ce tu treci serios ca un mort

Cu mănunchi de imortele aprinse

În mâna anchilozată ca o mănuşă de  fier.

Cu gândurile strînse în diademă

Perla coroanei s-a întors în scoica  ucisă.

Chiar aici,

În oul păianjenului care mă ţese

În  pânza foarte subţire…

Cresc un dovleac fermecat

La capătul  curcubeului

Peste care

Oul egretei cade cu aripi cu tot.

Străina poartă pălărie  albastră

Şi de sub-nisipuri

Apa îi cântă ca o placă celebră de vinilin.

Nu mai sunt podoabe autentice în burg,

Nici îngeri în tot acest eşafodaj

Pe care-l urc

Umăr la umăr cu paznicul nopţii.

Din foişorul de foc

Se vede ca-n palmă spectacolul cabaretului.

Suntem cu toţii prezenţi

În cartierul de vest,

În somnul chiricit ca un sceptic

Ce-şi pierde viaţa pe  o carte de joc.

Din stofa paltonului cu reminiscenţe de mosc

Vă întind mâna unsă cu tot curajul de care dispun…

-La ce bun?!

Mă întreabaţi voi, fotografii de familie,

Şi eu plec

În automobilul  meu

Capitonat cu  fleanduri

Din dantelă  fină, de  Flandra.

Este incendiu perpetuu în Istorie

Un capitol s-a închis brusc.

Arhivarul îşi dresează puiul de Rotwailer

Cu o coţka de carne…

Ce caut eu printre rafturile  cu carii obezi

Şi secretele lumii scrumite pe plită ?

Ca un copil amnezic vin şi vă spun că…

Zidurile acestea sunt albe

Pe sub solzii de marmura neagră.

Tu încerci să mă convingi că mint,

Şi…trecem  râzând, cu ochii închişi,

Prin mulţimea de domni furioşi.

Dincolo de frica scăpată din lesă,

Ne aşteaptă masa cu ştrudel şi cafea rece.

Degeaba îţi spun că mi-e poftă

De vorbele  crescute pe limbă,

Că nimic nu va mai rămâne la fel

In satul prin care

Umblăm ca trupă de cobzari fără instrumente .

Propovăduim pacea de o mie de ani

În timp ce

Ticălosul cu pantofi înroşiţi

Se plimbă agale

Pe asfaltul proaspăt turnat

Pe calea victoriei.

autor Melania Cuc

http://cititordeproza.ning.com/profile/melaniacuc

http://republicaaudiovizualului.podbean.com/2010/12/24/iisus-cel-batut-in-cuie-de-cositor-colinde-melania-cuc-corul-pensionarilor-din-baia-mare/

http://www.melaniacuc.ro

http://as-tv.ro/?cat=31

Tagged with:

Comentarii închise la Poeme din volumul în lucru ''Blitz''

Atenţie, Motor!!!!

Posted in Proză, Roman by Hopernicus on 17/01/2011


( fragment de roman)

Armurile cavalerilor medievali şi toate armele reconstituite după artefacte unicat, de muzeu, rezemă valul de paiantă al cârciumei din care un beţiv iese cu un şut în fund şi înjurând cârciumarul de Precestă.

Mirele, şi el în pauză de cafea, repetă rolul,  scenariul, citeşte atent, cu ochelarii puşi pe şaua nasului acvilin. Azi are barba rasă şi sprijinită în pumnul cu care, el, Regele Arthur, îi dă replica sultanului Saladin.

– Cabotin incorigibil! – îi zic şi, dacă aş fi un mujic aş scuipa sigur în făraşul cu nisip, în care câteva mucuri de ţigară ieftină se sting încet, ca fetele bolnave de ftizie.

Văd cum Lebăda se apropie de el, merge cu bărbia ridicată, cu un zâmbet afişat în colţul gurii şi cu sandalele legate pe gleznele-i subţiri în nojiţe de naylon extrem de transparent.

Poartă  rochie cu decolteu asimetric tăiat peste locul de sân.

-Psss, iubita! – o abordează golăneşte careva  dintre soldaţii-figuranţi.

Lebăda, din instinct, îşi trage fibra de mătase peste piept, să-şi ascundă astfel infirmitatea ca pe un păcat.

Se împiedică, alunecă, se prăbuşeşte sub povara coşului cu vişinele mustind.

Mirele zvâcneşte, vrea să se apropie, s-o ridice… dar, duce doar pe jumătate gestul până la capăt.

–              Camera! Filmeazăăă!!

Aşa, OK, bre… mai trage o cadră! Acum… Cum nu mai ai peliculă???! Te ucid cu mâinile mele! Aşa o scenă de viaţă nu mai prindem niciodată.

Hai, blegule, schimbă registrul… Aşa, frăţioare, şi tu, tu, femeie…stai, stai aşa nemişcată în baia de sânge

Asta-i Femeia! Ăsta-i Graalul, doar o pată roşie pe o rochie albă. Atât!

Sânge! Vreau mai mult sânge!

Aduceţi vopsea din aia care se ia…  Găleţi cu vopsea, turnaţi peste ea.

Filmează, filmează… ţipa Regizorul, din scaunul lui de dumnezeu al unei simple pelicule, dar care spera să-i aducă nu gloria, ci bani, o sumă cu mai multe zero-uri în cont, cât să-i plătească pensia alimentară fostei neveste.

-Dom’ Regizor, femeia e moartă… se găsi un milos să-şi dea cu părerea şi chiar încercând, cu puterile lui, să-i potolească pe vlăjganii care, incitaţi de ritmul şi ineditul filmării, turnau  găleată după găleată de vopsea roşie peste Lebădă ca fără de răsuflare.

– Jigodii, la o parte!…Tună vocea Mirelui, care aruncase din mers paginile cu scenariu şi singura lui pereche de ochelari buni, direct în lentila cameramanului, una super-sofisticată şi care costase o avere casa de filme.

Aleargă spre femeia lui – către un trup nici mort, nici viu – zăcând în balta de suc vişiniu şi la care o mulţime de insecte de tot felul se avântă, plonjează, înoată, cu disperare asigurându-şi plinul  stomacului.

De acolo, de sus, îl văd cum îi trage fusta peste fesele dezvelite, cum o  ridică pe braţe, mireasă, purtând-o  ca pe o floare de hibiscus din care cad picuri roşii.

Cineva a sunat Ambulanţa şi când nu se mai aştepta nimeni, a sosit la faţa locului şi felcerul cu adidaşii Made USA.

Mirele a urcat-o şi a urmat-o pe Lebădă, pe lângă targă.

Îi văd mai apoi, tot în pereche, pe brancarda din pânză şi oţel, în drum spre spitalul municipal.

Stau îmbrăţişaţi pe cearceaful pătat, aşa, ca după o noapte de dragoste, pe un pat nupţial.

Ea e palidă şi cu unicul sân viu adunat, strâns în corsetul feşelor de tifon.

El e calm, mult prea calm pentru un astfel de deznodământ trist.

Ea are mâinile umede şi foarte fierbinţi, prinse în ţesătura mantiei lui, una albă şi cu cruce roşie, de cavaler teuton.

Nu înţeleg nici acum cum  reuşesc să formeze perechea perfectă – el, un derbedeu fără identitate precisă; ea, numai suflet în rochia aia, cu o aripă de lebădă în loc de mânecă stângă.

El, fiu de contrabandişti, născut în puşcărie; ea, prinţesă cu blazon dar… fără noroc şi fără moşie.

Ea, cuminte şi educată în pension; el, un fost soldat cinic şi irascibil.

autor Melania Cuc

http://cititordeproza.ning.com/profile/melaniacuc

http://republicaaudiovizualului.podbean.com/2010/12/24/iisus-cel-batut-in-cuie-de-cositor-colinde-melania-cuc-corul-pensionarilor-din-baia-mare/

http://www.melaniacuc.ro

http://as-tv.ro/?cat=31


Tagged with:

Comentarii închise la Atenţie, Motor!!!!

Luparul (fragment de roman)

Posted in Roman by Hopernicus on 15/12/2010

Poveşti scrise pe zapadă


–Uuuuuăăă! Slobozi el, urletul, aşa cum învăţase în prima copilărie.

Repetă chemarea cu sforţări uriaşe, scoţând din gâtlejul acela, sclerozat de ne-folosinţă, strigătul de chemare la supunere necondiţionată.

Se iviră din ceaţă, primele haite; unele sătule după vânătoarea din toiul nopţii trecute, altele flămânde şi îndărătnice ca apa care nu se lasă zăgăzuită de nimeni.

Apoi, lupii singuratici, bătrânii cu canini înfipţi în jugulara amintirilor de altădată, dar care nici ei nu s‑ar fi dat înapoi de un ospăţ cu carne caldă şi moale…

Ultimul sosit era o lupoaică foarte frumoasă, radiind de minunea naşterii căreia‑i făcuse singură faţă.

Abia se îndurase să‑şi lase puii singuri în cotlonul din stâncă şi să răspundă intereselor acelei făpturi, care nu avea nici colţi, nici blană, nici măcar gheare, doar… izul acela iute‑acru al veşmintelor, şi în faţa căruia, ei, cei mai puternici, adevăraţii stăpâni ai pădurii se închinau, îşi duceau până la capăt gestul de supunere oarbă, aşa cum le fusese transmis din vechime.

Lehuza îşi purta trupul şui cu mândrie făţişă, lăsând la vedere ţâţele drepte şi ugerele grele.

Avea urechi mici si ascuţite, ochii apropiaţi unu‑n altul şi un miros fin, de… strănuta întruna.

Lăsa să se înţeleagă doar că se supunea ritualului, dar şi că ştia, simţea că era rost de hrană vie la doar o alergătură, acolo, lângă viroagă.

Se atinse ca în treacăt, de bărbatul în care sângele se porni pe dată să fiarbă.

El îi prinse coada, apoi şoldurile rotunde, greabănul, gâtul cambrat ca la femeia frumoasă.

Dezmierdă în neştire fără să aleagă, până ajunse cu sfârcul degetelor la pântecele în care se plăsmuise minunea vieţii.

Ai fi putut jura, că ea, lupoaica aia vicleană îl juca pe Mutu pe degete.

Femela avea pleoapele grele, mârâia moale, se topea sub înfrigurarea aceea nemai­întâlnită şi care unea cu blestem de moarte două specii evident, sublunare.

Şi lucrurile ar fi scăpat de sub control sigur dacă Mutu nu şi‑ar fi amintit la timp că el era acolo Stăpânul.

O dovedi, lovind‑o pe femela su­perbă peste gura, din care limba‑i scăpă gata retezată şi picurând bale amestecate în sânge, pe omătul reavăn.

Mutu nu se opri, o snopi, o umili sub ochii haitelor străine şi defel indiferente la ce avea să se întâmple cu rostul lor de acolo înainte.

Masculii în putere îşi ridicară perii suri în coamă, scoteau colţii la omul laş şi cu care nu mai voiau să facă pace, să meargă mai departe prin veacuri de pustietate.

Atunci apăru pe cerul de deasupra tuturor zăganul, se alinie cu umbra peste soare, schiţă semn numai de iniţiaţi cunoscut, apoi dispăru în aerul străveziu ca fulgul de păpădie.

Se lăsase liniştea densă, în care numai clănţănitul de colţi loviţi unul în altul, se auzea ca venind din toate părţile.

Omul scăpă un răget de durere mortală şi, pentru prima dată de când trăia departe de oameni, căută şi scoase din traistă prâsnelul şi cremenea amnarului. Apoi şi iasca.

Lovi una‑n alta!

Scânteia se iţi ca dintr‑un fulger în miniatură şi apoi, un firicel de fum alb năvăli, jarul se înteţi, deveni suficient de aprig ca să mistuie cele câteva vreascuri uscate, aduse acolo, în creier de munte de stihii, nu de oameni.

Miraţi, nu speriaţi, lupii se ridicară brusc pe picioare; colo, nişte organisme programate genetic să se hrănească cu carne şi sânge chiar dacă le era sau nu le era foame.

Mutu privi fiarele triumfător aproape şi, cu jarul cărat direct în podul palmei lui răpănoase, delimită cercul magic, de jur împrejur, închizând în semn şi animalul sălbatic şi omul, care era din ce în ce mai nesigur pe situaţie.

Lor, fiarelor, nu era nevoie ca gân­gavul să le vorbească.

Animalele înţelegeau cu cine trebuiau să se pună şi cu cine nu, pe acel capăt de lume cu nebănuite dinafară, cutume.

Damful de sudoare umană odată scăpat de sub cămeşoiul soios,  se îndesă, pe rând, în nările lupilor.

Era o altă provocare şi câţiva dintre patrupezi dădură semne făţişe de furie. Dar, asta doar pentru o clipă mai lungă ca veacul.

Apoi se lăsă din nou liniştea primordială, de se putea desluşi cum, de dincolo de jnepenişuri, apa sălta din izbuc, bătea, spărgea stânca dincolo de care dansa ca sa nu moară o femeie sau poate un înger alcătuit din fulgi de zăpadă.

Era un dans păgân, exersat din memorie viitoare pe uvertura agoniei lebedei negre.

Din locul lui, din mijlocul haitei de lupi, Mutu se lăsă pe genunchi, pentru ca mai apoi să se facă una cu pământul acoperit până-n gingii de neatinsa zăpadă.

autor Melania Cuc, redactor Frecvenţa Cititor de Proză

http://cititordeproza.ning.com/profile/melaniacuc

Tagged with:

Comentarii închise la Luparul (fragment de roman)

Dansul Inorogului

Posted in Despre cărţi by Hopernicus on 11/12/2010

Elogiul Melanholiei

Apărută în ediţie de lux la Editura «Semne», în primăvara anului 2010, cartea cu poeme domneşti, pe care ne-o dăruieşte poetul Theodor Răpan, este un mirific labirint prin care transcendenţa metaforei scapă din gravitatea a ceea ce am fost învăţaţi să denumim „timp fizic“.

Învrăjbirea vorbelor, domolirea lor, – tot acel fastuos colorit al unui ,,A fost odată ca niciodată” – basm  dublat de pojghiţa tot mai subţire de realitate, – cartea poartă  colb de aur pe file.  Povestea personalizată, mitul şi ridicarea textului la rangul de Artă, – toate sunt doar detalii ale unui întreg prin care  talentatul  Poet umblă fără clintire, ca şi cum cotidianul nici nu mai există.

Într-o perioadă în care literatura din colţuri diferite de lume se globalizează, se toacă şi se realcătuieşte într-un fel de „puzzle“ metaforic, din ce în ce mai rar întâlneşti poeţi născuţi, nu făcuţi în paginile revistelor. Theodor Răpan ne demonstrează că a fi original este egal cu acea simplitate  celebrată de cei aleşi.

Poemele, în pereche, stratificate pe falii şi în stiluri evident, voit diferite, stau ca domniţele din dedemulturi, în oglindă.

Dansul Inorogului nu este o carte care se cere citită pe peronul gării, nici în tramvai , nici când nu ai răgaz pentru clipa de taină. Este Cartea care are locul ei pe noptieră, de acolo unde  o ridici şi… în lumina difuză te laşi dus cu mintea şi inima într-o lume dispărută în spuma sidefurilor unui Răsărit prin care însuşi Cantemir umblă pe vârful botinelor.

,,Cântul lui Teleor“ (Teleorman/Deliorman/Pădurea Nebună) –  text  prefirat cu solzi smulşi de pe cuvintele vechilor hrisoave – este un imn pentru Libertate, un exerciţiu repetat dinaintea zilei în care autorul aşază şi Inorogul şi Arlechinul în faţa viitorului cărţii sale. Povestea poate să înceapă!

Bine, rău, intrigă şi frumuseţe diafană, – paginile următoare  mustesc de magie şi mierea vorbelor  se decantează în sintagme pe care, pentru a le prinde înţelesul, trebuie să  le citeşti o dată, de două ori, de câte ori simţi că ţi-e foame şi sete de neînţelesuri. Eroii sunt ca şi vii în codrul cel de frasini, sunt entităţi distincte, dar care îşi duc dansul laolaltă în hieroglife şi arabescuri fantastice. Doar valorile umane, intangibile, rămân la locul lor, cum Soarele şi Luna stau pe firmamentul Cerului fără teama de nimicnicie.

Prin Yggdrasil, codrul poematic, lupta pentru bine, frumos şi pentru  inima Arunei se dă pe viaţă şi pe moarte, cavalereşte.

Un  rătăcitor atemporal, un cheltuitor de frumuseţi demult apuse – , autorul cărţii de faţă a plonjat  în poveste, devine el însuşi personaj, după cum glăsuieşte: „Pun 10 cărţi din 22 toate! Porunca lor în mine mă străbate! Arcana mare sufletul cunoaşte şi doar lumina minţii o împarte!“

Vina de a simţi plăcerea lumii este un capitol de carte de o dulce durere umană, zbaterea bărbatului îndrăgostit, între  lumea reală şi cea de dincolo de ceaţa imaginaţiei devine o geografie a sufletului, chiar dacă uneori,Theodor Răpan ne plimbă  pe sub un cer de stele reci.

Cu mască sau fără mască, iubirea îşi face jocul până la capăt! Într-un dans, ca şi ritualic, prin poeme separate – sau unite între ele de ilustraţia fabuloasă a Aurorei-Speranţa Cernitu, – Theodor Răpan duce firul basmului său până la capăt. Asistăm fără voie la o iniţiere masculină la care participă martori, personaje mai mult sau mai puţin mitice.

Senzualitatea clipei, în care dragostea pare aproape lumească,  este redată cu fineţe, eleganţă şi în culori voievodale.

O carte de duminică la amiază! O carte de artă şi pentru care autorul,  dar şi ilustratorul merită toată admiraţia noastră!

Aruna – zeiţa cu degete trandafirii, Arlechinul şi cărţile de tarot,  cele câteva măşti ale zeiţei (femeii iubite), mirajul şi cavalerul puternic… tot zeităţi şi tristeţi, Melanholia cu Daimonul care veghează creaţia însăşi, – sunt tot atâtea motive pentru care autorul acestei cărţi unice să ardă pe rugul primordial, să-şi mistuiască patima de cavaler rătăcitor prin focul creaţiei.

Lucrarea, ca un remember al Epocii Luminilor, un soi de dans al lebedei pe luciul părelnic de apă – aşa mi se arată cartea cu poemele îngemănate  peste pasta vopselurilor – carte pe care Theodor Răpan a adus-o ca pe un omagiu al cavalerismului vechi, într-o lume modernă, adică… bezmetică şi totuşi, frumoasă !

autor Melania Cuc, redactor la postul Frecvenţa Cititor de Proză

http://cititordeproza.ning.com/profile/melaniacuc

Tagged with:

Comentarii închise la Dansul Inorogului