Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Dreptul la considerare

Posted in Articole by Hopernicus on 09/01/2012

Nu spun în fiecare zi că te iubesc de crapă piatra în o mie de bucăți și aceste o mie de bucăți se fac nisip și acest nisip se face infinit iar acest infinit îl țin în mâna dreapta și îl sărut cu toată iubirea mea pentru că este timpul în care te voi iubi totdeauna.

Mi-am spus că trebuie să smulg dorința și să o sărut ca pentru ultima dată. Dar năpustirea uitatului m-a legat de o singură amintire. Amintirea cu mine copil. E singura fără imagine. Știu că am o amintire și știu sigur că am fost copil. Să-mi acord un imaginar simbolic doar pentru că uitarea mi-a acoperit ochii?

Am căutat puncte de sprijin dar am găsit un ordin depresiv care dădea definiția omului.

Am încercat să găsesc logica disperării dar am dat peste un act mărturisind noblețea singurătății continue.

De unde vin emoțiile? De ce răul se rotește în jurul zborului nostru?

Dau ruga mea în schimbul privirilor întoarse de la milă. Dau mâinile celor care stau în genunchi cerșind sub masca neavutului umilința ca ceilalți să meargă, mândri, demni, mai departe, cu numele ascuns de zâmbetul ironic.

Moartea pare blândă în fața sincerității și ruine se vor numi sufletele oarbe.

Am căutat să privesc prezentul dar  am găsit o aripă ruptă care se chinuia să-mi fie umbră împingând viața în mine.

Ce ușor e să trăim fără să ne dăm seama!

Am rătăcit în sufletul meu căutând libertatea. Nu am crezut că mă pot pierde în mine. Am râs de neputința de-a cânta viața de parcă nimic nu mi se întâmplase.

Cât de poetic poate deveni cuvântul? De ce realul pare precum un gard ruginit în cimitir? De ce ne folosim de cuvintele care definesc suferința, lipsa, întunericul, moartea? Să primim mângâiere? Cuvintele  se întorc împotriva noastră. De ce iubirea vine din suspin?

Am căutat drumul închis și cerul cu mulți nori. Am găsit timpul iertării. M-am așezat în genunchi a rugă chiar dacă știam că nimeni nu-și va da mâinile în schimbul disperării.

Izbeşti firav ochii de cer şi te miri că noaptea mai umblă în cerc paradoxuri, şi focul… Focul roteşte cu şoapte chemarea.
Puteai să ucizi cu piatra copilul. Puteai să nu spui că ăsta-i destinul. De ce să mă naşti cu milă şi plânsă apoi să mă dai supusă şi mută? Înghite în grabă cuvântul cu nume. Copilul mai plânge când ţipi către cer, blestemul nu doarme. Mai taci. De ce speri?
Privesc şi înghit mormanul de piatră.
autor Doria Șișu Ploeșteanu
Anunțuri

Comentarii închise la Dreptul la considerare

Am o eugenie…

Posted in Proză by Hopernicus on 09/01/2012

– Am o eugenie. Vrei?

– Da. Când mergem acasă?

– Peste o oră. Mergem cu o salvare. Stai aici liniștită și mănâncă eugenia până îți fac externarea. Încearcă să te mai piepteni. De ce nu te tunzi? Ai părul încâlcit și te arată slabă rău. Stai aici cuminte. Când termin treaba mergem acasă.

Făceam pașii mici. Amețeam. Mâinile îmi tremurau. Țineam eugenia cu ambele mâini. Mă gândeam la ce-a spus tanti Marioara. O să mă certe mama? Sunt sigură că da. Ce-am să-i spun? Pe hol se aud pași. Voci. Sper să nu intre cineva în camera asta. Îmi vine să plâng. Mă uit iar în oglindă. Ochii sunt tulburi. Am cearcăne. Părul pare un snop de paie adunat pe capul meu. Cred că mă tund și mă vopsesc neagră. Nu-mi place să fiu așa de albă.

– Hai să mergem. Ne așteaptă o salvare jos.

– Da?

– Da. Nu am cu ce să te îmbrac. Te-a adus la spital în chiloți si tricou. Cum să mergi până acasă așa?

– E frig afară?

– Nu e frig fată. Io ziceam că n-ai cum să bântui prin oraș în chiloți și tricou. O să zică lumea că ești nebună. Hai, hai să mergem că așteaptă șoferul.

– Și halatul ăsta? E de la spital.

– Lasă-l pe tine că-l aduc io înapoi mâine. Hai odată.

 

Mama aștepta în fața blocului. Era plânsă.

– Sărut mâna, mamă!

– Ce-ai făcut Elena? Ă? Ce-ai făcut? Asta îmi trebuia mie acum? Rușinea asta?

– Ia las-o în pace, fă, Florico. Tu crezi că de morală are ea nevoie acum? Nu vezi că tremură? E slăbită. Ai grijă de ea și vorbește-i frumos că abia am scăpat-o de azil.

-Aoileu! Vai de mine! Acolo o trimitea? Și-a făcut-o cu mâna ei, Marioară. Ce-am făcut io să merit asta?

– Doar la tine te gândești, Floare. Numai la tine. Hai să intrăm în casă că se uită lumea la noi ca la urs.

Nu puteam să spun o propoziție. Voiam să o cert pe mama. Îmi venea să plâng, dar înghițeam des că poate trece.

În casă, mama mă privea lung.

– Asta e, maică.  Acum spune-mi și mie de ce ai vrut să te omori.

– Nu vreau.

– Uite, Marioară, cum răspunde. Ție îți place?

– Și bine îți face, Floareo. În loc să-i stai alături, o judeci.

– Da’ cu ce-am judecat-o eu? O întreb, că-s mă-sa. Nu trebuie să știu de ce a vrut să se omoare?

– Nu așa. Și nu mai repeta mereu că a vrut să se omoare. Acum să o lași câteva zile liniștită și abia după aia o întrebi.

– E-te na! Crezi tu că am liniște să tac? Nu. Eu trebuie să știu. Oricum mă duc la ușa lor și întreb golanu’ ăla ce i-a făcut la fata mea. Că-i un golan, asta e. Și proasta asta s-a dus după el.

– M-am dus după el de gura ta.

Tanti Marioara se ridică și se duce spre ușă.

– Plec acasă. Vă las să vă lămuriți. Dă-i ceva să mănânce că nu are nimic în stomac. Și lasă fata în pace.

– Mulțumesc, Marioară, că ai avut grijă de ea!

– Ei, asta e acum. Cum să nu am? Doamne ferește de așa ceva!

Am rămas doar eu cu mama. După ce a plecat Marioara, părea mai calmă.

– Vrei ceva de mâncare?

– Vreau.

– Ce să-ți dau?

– Ce ai?

– Am ardei umpluți și ciorbă de perișoare.

– Vreau.

– Ce vrei? Ciorbă sau ardei?

– Vreau și ciorbă și ardei.

Mi-a pus în farfurie ciorba de perișoare. Parcă avea cel mai bun gust din lume. Mâncam încet, să simt gustul. Mama stătea cu coatele pe masă și mă privea mută. Am  mâncat și doi ardei umpluți. Mama nu a scos un cuvânt. A strâns farfuriile calmă apoi s-a îmbrăcat de plecare.

– Mă duc până la ei.

– Nu te duce. De ce să te duci?

– Să nu creadă că tu ești singură pă lume și că nu-i judecă nimeni. Sunt niște proști. Merg să-mi apăr fata, indiferent ce a făcut ea.

– Bine. Să nu stai mult.

– Nu stau, nu.

Am plecat pe balcon să fumez. În cap simțeam gândurile de-a valma.

Pentru că frigul domină albul, pentru că cerul domină pământul, pentru că sufletul domină inima și pentru că deșertul domină căile, am întins zâmbetul peste lașitate, peste lucruri și ochii au privit la nimic până când lumina s-a așezat pe umerii mei în locul păcatelor. Priviți ce simplu e. Priviți cuvântul de acum rămâne în retină un simplu cuvânt pe care mâine îl uiți.

 

autor  Doria Şişu-Ploeşteanu

Comentarii închise la Am o eugenie…

să mori în rând cu îngerii

Posted in Proză, Proză scurtă by Hopernicus on 08/11/2011

faci o sumă să-ți iasă de-o haină? de ce? importantă e ușa și pragul. poți trece gol dincolo de lume. și dacă toate se prăbușesc în centrul pământului înseamnă că acesta se transformă în Tartar și probabil că toti vom deveni Sisifi cu bastoane de nuc încercând să rămânem verticali de dragul vecinilor.
mărul. păcat. șarpele privește frumosul și-i spune de verde că-i negru, de cer că-i pământ și de oameni că-s nemuritori. rămânem să dorim ceea ce nu putem avea. inconștienți de puterea noastră ne mirăm cât de mult ne putem mira. în definitiv ce e moartea? o frumoasă trecere și o continuitate de nimeni știută. de ce să știm? căutăm cuvinte și gânduri să putem păcăli timpul că el a trecut și noi am rămas mai triști și mai bătrâni.
mi-a plăcut călătoria în jurul mărului, căci noi asta facem o viață întreagă sau măcar jumate din ea cât o trăim, că în rest e agonie, adică roim în jurul păcatului încercând să găsim calea spre mântuire cu spovedania unui simplu om. mare lucru. mi-am amintit ce sunt și de ce nu sunt din ce nu m-am gândit că aș putea să fiu.

nu suportăm așteptările. rezultatul e mereu altul. realitatea se joacă în ape. înțelegerea unui moment scapă printre degete adevărul și rămânem cu iluzia că am înțeles ceva din viață.

durerea ne-a rămas ca o amprentă pe retină. mi-am dat seama cât de puțini rămânem chiar atunci când ne numărăm anii cu melancolie. mici cu vise mari. un contrast amețitor.

 

 

autor Doria Șișu Ploeșteanu 

Comentarii închise la să mori în rând cu îngerii

ziua păcatelor

Posted in Proză, Proză scurtă by Hopernicus on 04/11/2011

– Moș Dobrică, taie și mie găina asta.

–  O tai, Floare, o tai. Da ce faci bun, hă?

– Vin fetele de la București. E vacanță.

– Aha. Uite afurisenia că nu stă… Pff, da’ e grasă, fă,  Floareo! Ce le dai să mănânce?

– Hai bre, matale râzi de mine. Ce nevoia să le dau?

– Da’ asta mică, e la școală?

– E.

– În a câta?

– Prima. E mică, bre.

– Ei, e mică! Nu e. Iote la ea ce domnișoară!

– Mulțumesc, moș Dobrică, că mi-ai tăiat găina asta, că uite, stau de ceva vreme în drum și nimeni nu trecea.

– Să trăiești, Florică, să trăiești.

 Poteci, artist Dorina Şişu

 

Sângele se scurgea cu ușurință în urma femeii. Câteva picături au căzut pe picior. Câinele o lingea.

– Marș! Marș! Ce te-a apucat și pă tine, spurcăciune?

Fetița o privește mirată pe mamă.

– De ce țipi la el?

– Ete, na! Țip. Țip cât vreau io și la cine vreau. Ia adu cana aia de colo.

Se așează pe un scăunel. Găina o bagă într-o oală mare cu apă fierbinte. Apucă șorțul și își șterge transpirația de pe frunte. Din buzunar scoate o batistă. Era strânsă în triunghi. Îi plăcea să le calce în triunghi. O desface și suflă nasul.

– Hai cu cana! Ce faci, dormi?

– Nu dorm. Uite.

Mirosul de pene se simțea tot mai tare. Câinele aștepta ceva din găină.

– Marș de-aci! Marș, n-auzi? Al boalii câine ce ești tu dar!

– Nu mai spune așa la câine…

– Și tu ce ai, hă? Ia mergi la măta-marea d-aci și mă lasă dracu’ în pace și tu și câine și toți.

 

Încercam să scriu firesc. Mama devenise un personaj rece, ciudat, respingător. Îmi aduc aminte de ziua aceea. După ce m-a izgonit la mamaie, mama a fugit în camera cu icoană și cu tabloul tatei și a plâns. Plângea, întrebând pe Dumnezeu de ce i-a luat bărbatul. Plângea către tabloul tatei, certându-l că a murit lăsând în urma lui trei fete și o văduvă. Nu înțelegeam neputința ei și nu înțelegeam de ce mereu plângea aceleași vorbe. Repetam în gând că eu nu plâng. Eu nu am să plâng așa niciodată.

– Florică!

Cineva o strigă la poartă. Mama nu a auzit.

– Mamă, te strigă un om.

– Să plece. Cine e?

– Nu știu.

– Nu pot nici să plâng… Nici să plâng nu mă lasă. Of, Doamne!

Plângea în fiecare zi. De cinci ani plângea, întreba, judeca, povestea ori țipa la tata cu lacrimi zicând continuu „Ionel, Ioneleee, Ioneeeel…”

– Tu erai, Titele?

– Io eram. Da’ ce făceai? Iar plângeai?

– Da, Titele, da. Că sunt o femeie vădană cu trei fete de fustă. Ce, crezi că e ușor?

– Da’ io, Florică, am zis io că e ușor? Te cred.

– Ehe, le știți pe ale voastre.

– Tu ce faci, zgâtie mică?

– Bine, săru’mâna!

– De ce ai venit, Titi? Unde e Lenuța?

– Am fost până la dada Mița, că a adus laptele de la oi și am venit să iau niște zer. Vine și ea acum. Uite că intră pă poartă.

Lenuța era sora tatălui meu. Era mică de statură și slabă. Soțul ei, Titel, era gras și mare. Vorbea foarte tare, râdea cu poftă și bea mult vin. Era tot timpul roșu la față. Mama și cu mătușa Lenuța au rămas afară la povești. Din cauza căldurii am intrat în casă. Mă jucam în camera cu icoană. Îmi plăcea să privesc vitrina cu pahare. Luam câte două și îmi imaginam că stau cu cineva de vorbă.

– Aici erai?

Unchiul Titel a venit după mine în casă.

– Da.

– Și ce făceai tu aici? Te jucai?

-Da.

– Pot să mă joc și eu cu tine?

S-a apropiat de mine, m-a luat în brațe și m-a strâns. Nu aveam aer. Îl împingeam.

– Unchiule mă doare. Nu am aer.

– Hai să ne jucăm. Uite, io stau așa și tu te împingi în mine așa.

M-a apucat cu o mâna de fund și mă împingea în el. Cu cealaltă mână m-a mângâiat apoi m-a strâns între picioare.

– Unchiule, merg la mama. Lasă-mă în pace.

– Hai că e frumos jocul.

– Nu-mi place. Mă doare.

Mă strânge de piept. Tremura. Gura lui se apropia tot mai mult de a mea. Respirația lui devenise apăsătoare în urechea mea. Mirosea a țigări și a vin.

– Vreau la mama…

– Hai că e frumos. Îți place și aici…

M-am smuls din brațele unchiului plângând. Am ieșit în fugă. Nu știam unde să merg să nu mă vadă cineva cum plâng pentru că nu știam ce să spun. Joaca unchiului era dureroasă și credeam gesturile lui un lucru rău. Nu trebuia să afle mama. Nimeni. Acest joc va rămâne secretul vieții. Oare am să pot spune cuiva?

 

autor Doria Șișu Ploeșteanu 

Comentarii închise la ziua păcatelor

időn kívül ( am devenit )

Posted in Bilingv, română-maghiară, Traduceri by Hopernicus on 12/08/2011

talán a felismerés a várakozás vagy

más nyíltabb és önmagáért létező

időn kívülre kerültem

a megnyilvánulások  átfolynak az

ujjak között a távolság

sosem látott képeket hív elő és

te azt mondod hogy ismersz engem

mégsem emlékszel rám

milyen kifordított pontok táncolnak

szavaid szilánkjain

a legfárasztóbb mégis

az újrakezdés elején lenni

puszta kézzel

vad élni akarással

ismeretlen szomjúsággal

csak a helyben totyogás

tart már függőleges állapotban

 

***

 

Berbec, artist Nick Sava

 

am devenit

 

poate am devenit fără timp

de recunoaștere sau așteptare

sau altceva mult mai descoperit și mult mai de sine

manifestele se scurg printre degete

distanța separă imagini nevăzute

iar tu spui că mă cunoști

fără să-ți aduci aminte de mine

puncte inversate prin cioburi

dansează în vârful cuvântului tău

lucrul cel mai obosit

e capătul unui nou început cu mâinile goale

o foame de viață

o sete de neștiut

doar pașii făcuți în golțin viața la verticală

 

autor  Doria Șișu Ploeșteanu

http://cititordeproza.ning.com/profile/DorinaSisu

traducere de  Attila F. Balazs


 

Comentarii închise la időn kívül ( am devenit )

tăcuţi şi orbi / gândul şarpelui / Tristeţile reginei

Posted in Poezie by Hopernicus on 12/08/2011


 

tăcuţi şi orbi

nu plângem să ne ridicăm deasupra sorţii
şi de fapt nu ne ridicăm
vremea ne face mărunţi şi înţelepţi
inima rămâne izvorul de lacrimi
din lacrimi se ridică un munte
peste care trecem cu privirea palidă
tot mai aplecată în pământ
pentru că acesta îşi cere dreptul
suntem ceea ce alegem
destinul depinde de ceea ce vrem să fim
noi nu depindem de destin
ne trăim viaţa la maxim
inconştienţi
absenţi
uneori prea tăcuţi
alteori prea orbi
uneori grăbiţi
alteori neghiobi
ne consumăm sufletul pe nimicuri
îl lăsăm deschis şi dăruim viaţa toată
apoi te trezeşti prea gol să te mai înţelegi şi prea singur să te accepţi

gândul şarpelui

am fost să mă caut
am găsit un gol
am întrebat golul unde umblă fericirea
dar el a tăcut
am întrebat tăcerea unde sunt
mi-a arătat moartea
am întrebat moartea unde e viaţa
mi-a aşezat degetul pe buze
cuvintele suntem noi
dincolo de înţelesuri
doar nevoi

vina e simţirea
confirmăm durerea cu dureri
sunt oameni povestitori de oameni

clipele sfârşesc la mijloc de drum
pietrele căzute la picioarele câinilor
crapă în calea vântului

suflet pereche
te chem
te adun
o muză mai cântă din nori cu alţi sori
de-mprumut

ah,
întregul acesta ce-l simt
să fie desăvârşit prin sacrificiu?
el îmi soarbe sângele
în mijlocul vieţii
uite un şarpe
cu ochii mă soarbe
ascult cuminte vântul
de ce o miză-i mare doar în păreri opuse?
de ce spui că eşti interesant cu vocea ridicată?
de ce mereu un început de basm îţi pare ziua?
unde-i sacrificiul?
cine se lasă în voia sorţii zâmbind nemuririi?

tristeţea din apă are gustul lacrimilor
zâmbiţi
fugiţi
viaţa-i frumoasă
în colţul străzii bate vântul o frunză
mereu îmi iese un om în faţă
tresar în somn

dacă iarna reuşeşte să alunge un anotimp
şi dacă lacrima se opreşte
înseamnă că totuşi există contur

nimic necesar într-un haos necesar
construit din puncte goale
atârnat la un moment dat pe un drum gol
mă las purtată de o singură numire a iubirii
duminica îmi las capul plecat peste vocea ce-şi spune rugăciunea

… doar dacă nu ne striveşte cuvântul un trecător grăbit şi greu
sâsâitul vorbelor nu poate ajunge la surzi

Dumnezeu îţi încarcă spatele cu atât de multe pietre de parcă s-ar distra
te lasă în viaţă
cât să curgi lin
apoi
vine zâmbind
şi-ţi mai adaugă pietre să duci
să duci
să duci
până te faci una cu pământul
până îţi doreşti să te acoperi cu el
lăsând în urma ta un morman de albastru

 

Tristeţile reginei

cerul a văzut tristeţea în ochii ei
s-a speriat şi s-a ascuns după lună
luna a văzut lacrimile cerului la picioarele ei
s-a speriat şi s-a ascuns după Stella Maris
dar ea a rămas cu pământul
şi-a făcut culcuş de regină
lângă o fântână a început să se roage
nopţile să le cheme
să le vorbească despre pietre şi trecut
tristeţi valsând pe roua dimineţilor duminica
e singura zi în care
încearcă rochia de mireasă
un copil cu părul cârlionţat
îi spune mamă
apare în vis dimineaţa
sărută paşii făcuţi de el
ştie că nu poate veni
pentru că nici ea nu poate rămâne
aici
aşa
măcar pentru şapte ani
să respire fiecare anotimp până când pielea
prinde miros de vară

 

autor Doria Şişu-Ploeşteanu

http://cititordeproza.ning.com/profile/DorinaSisu

Comentarii închise la tăcuţi şi orbi / gândul şarpelui / Tristeţile reginei