Arhiva revistei literare Faleze de piatră

tăcuţi şi orbi / gândul şarpelui / Tristeţile reginei

Posted in Poezie by Hopernicus on 12/08/2011


 

tăcuţi şi orbi

nu plângem să ne ridicăm deasupra sorţii
şi de fapt nu ne ridicăm
vremea ne face mărunţi şi înţelepţi
inima rămâne izvorul de lacrimi
din lacrimi se ridică un munte
peste care trecem cu privirea palidă
tot mai aplecată în pământ
pentru că acesta îşi cere dreptul
suntem ceea ce alegem
destinul depinde de ceea ce vrem să fim
noi nu depindem de destin
ne trăim viaţa la maxim
inconştienţi
absenţi
uneori prea tăcuţi
alteori prea orbi
uneori grăbiţi
alteori neghiobi
ne consumăm sufletul pe nimicuri
îl lăsăm deschis şi dăruim viaţa toată
apoi te trezeşti prea gol să te mai înţelegi şi prea singur să te accepţi

gândul şarpelui

am fost să mă caut
am găsit un gol
am întrebat golul unde umblă fericirea
dar el a tăcut
am întrebat tăcerea unde sunt
mi-a arătat moartea
am întrebat moartea unde e viaţa
mi-a aşezat degetul pe buze
cuvintele suntem noi
dincolo de înţelesuri
doar nevoi

vina e simţirea
confirmăm durerea cu dureri
sunt oameni povestitori de oameni

clipele sfârşesc la mijloc de drum
pietrele căzute la picioarele câinilor
crapă în calea vântului

suflet pereche
te chem
te adun
o muză mai cântă din nori cu alţi sori
de-mprumut

ah,
întregul acesta ce-l simt
să fie desăvârşit prin sacrificiu?
el îmi soarbe sângele
în mijlocul vieţii
uite un şarpe
cu ochii mă soarbe
ascult cuminte vântul
de ce o miză-i mare doar în păreri opuse?
de ce spui că eşti interesant cu vocea ridicată?
de ce mereu un început de basm îţi pare ziua?
unde-i sacrificiul?
cine se lasă în voia sorţii zâmbind nemuririi?

tristeţea din apă are gustul lacrimilor
zâmbiţi
fugiţi
viaţa-i frumoasă
în colţul străzii bate vântul o frunză
mereu îmi iese un om în faţă
tresar în somn

dacă iarna reuşeşte să alunge un anotimp
şi dacă lacrima se opreşte
înseamnă că totuşi există contur

nimic necesar într-un haos necesar
construit din puncte goale
atârnat la un moment dat pe un drum gol
mă las purtată de o singură numire a iubirii
duminica îmi las capul plecat peste vocea ce-şi spune rugăciunea

… doar dacă nu ne striveşte cuvântul un trecător grăbit şi greu
sâsâitul vorbelor nu poate ajunge la surzi

Dumnezeu îţi încarcă spatele cu atât de multe pietre de parcă s-ar distra
te lasă în viaţă
cât să curgi lin
apoi
vine zâmbind
şi-ţi mai adaugă pietre să duci
să duci
să duci
până te faci una cu pământul
până îţi doreşti să te acoperi cu el
lăsând în urma ta un morman de albastru

 

Tristeţile reginei

cerul a văzut tristeţea în ochii ei
s-a speriat şi s-a ascuns după lună
luna a văzut lacrimile cerului la picioarele ei
s-a speriat şi s-a ascuns după Stella Maris
dar ea a rămas cu pământul
şi-a făcut culcuş de regină
lângă o fântână a început să se roage
nopţile să le cheme
să le vorbească despre pietre şi trecut
tristeţi valsând pe roua dimineţilor duminica
e singura zi în care
încearcă rochia de mireasă
un copil cu părul cârlionţat
îi spune mamă
apare în vis dimineaţa
sărută paşii făcuţi de el
ştie că nu poate veni
pentru că nici ea nu poate rămâne
aici
aşa
măcar pentru şapte ani
să respire fiecare anotimp până când pielea
prinde miros de vară

 

autor Doria Şişu-Ploeşteanu

http://cititordeproza.ning.com/profile/DorinaSisu

Anunțuri

Comentarii închise la tăcuţi şi orbi / gândul şarpelui / Tristeţile reginei

%d blogeri au apreciat asta: