Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Dreptul la considerare

Posted in Articole by Hopernicus on 09/01/2012

Nu spun în fiecare zi că te iubesc de crapă piatra în o mie de bucăți și aceste o mie de bucăți se fac nisip și acest nisip se face infinit iar acest infinit îl țin în mâna dreapta și îl sărut cu toată iubirea mea pentru că este timpul în care te voi iubi totdeauna.

Mi-am spus că trebuie să smulg dorința și să o sărut ca pentru ultima dată. Dar năpustirea uitatului m-a legat de o singură amintire. Amintirea cu mine copil. E singura fără imagine. Știu că am o amintire și știu sigur că am fost copil. Să-mi acord un imaginar simbolic doar pentru că uitarea mi-a acoperit ochii?

Am căutat puncte de sprijin dar am găsit un ordin depresiv care dădea definiția omului.

Am încercat să găsesc logica disperării dar am dat peste un act mărturisind noblețea singurătății continue.

De unde vin emoțiile? De ce răul se rotește în jurul zborului nostru?

Dau ruga mea în schimbul privirilor întoarse de la milă. Dau mâinile celor care stau în genunchi cerșind sub masca neavutului umilința ca ceilalți să meargă, mândri, demni, mai departe, cu numele ascuns de zâmbetul ironic.

Moartea pare blândă în fața sincerității și ruine se vor numi sufletele oarbe.

Am căutat să privesc prezentul dar  am găsit o aripă ruptă care se chinuia să-mi fie umbră împingând viața în mine.

Ce ușor e să trăim fără să ne dăm seama!

Am rătăcit în sufletul meu căutând libertatea. Nu am crezut că mă pot pierde în mine. Am râs de neputința de-a cânta viața de parcă nimic nu mi se întâmplase.

Cât de poetic poate deveni cuvântul? De ce realul pare precum un gard ruginit în cimitir? De ce ne folosim de cuvintele care definesc suferința, lipsa, întunericul, moartea? Să primim mângâiere? Cuvintele  se întorc împotriva noastră. De ce iubirea vine din suspin?

Am căutat drumul închis și cerul cu mulți nori. Am găsit timpul iertării. M-am așezat în genunchi a rugă chiar dacă știam că nimeni nu-și va da mâinile în schimbul disperării.

Izbeşti firav ochii de cer şi te miri că noaptea mai umblă în cerc paradoxuri, şi focul… Focul roteşte cu şoapte chemarea.
Puteai să ucizi cu piatra copilul. Puteai să nu spui că ăsta-i destinul. De ce să mă naşti cu milă şi plânsă apoi să mă dai supusă şi mută? Înghite în grabă cuvântul cu nume. Copilul mai plânge când ţipi către cer, blestemul nu doarme. Mai taci. De ce speri?
Privesc şi înghit mormanul de piatră.
autor Doria Șișu Ploeșteanu
Anunțuri

Comentarii închise la Dreptul la considerare

%d blogeri au apreciat asta: