Arhiva revistei literare Faleze de piatră

ziua păcatelor

Posted in Proză, Proză scurtă by Hopernicus on 04/11/2011

– Moș Dobrică, taie și mie găina asta.

–  O tai, Floare, o tai. Da ce faci bun, hă?

– Vin fetele de la București. E vacanță.

– Aha. Uite afurisenia că nu stă… Pff, da’ e grasă, fă,  Floareo! Ce le dai să mănânce?

– Hai bre, matale râzi de mine. Ce nevoia să le dau?

– Da’ asta mică, e la școală?

– E.

– În a câta?

– Prima. E mică, bre.

– Ei, e mică! Nu e. Iote la ea ce domnișoară!

– Mulțumesc, moș Dobrică, că mi-ai tăiat găina asta, că uite, stau de ceva vreme în drum și nimeni nu trecea.

– Să trăiești, Florică, să trăiești.

 Poteci, artist Dorina Şişu

 

Sângele se scurgea cu ușurință în urma femeii. Câteva picături au căzut pe picior. Câinele o lingea.

– Marș! Marș! Ce te-a apucat și pă tine, spurcăciune?

Fetița o privește mirată pe mamă.

– De ce țipi la el?

– Ete, na! Țip. Țip cât vreau io și la cine vreau. Ia adu cana aia de colo.

Se așează pe un scăunel. Găina o bagă într-o oală mare cu apă fierbinte. Apucă șorțul și își șterge transpirația de pe frunte. Din buzunar scoate o batistă. Era strânsă în triunghi. Îi plăcea să le calce în triunghi. O desface și suflă nasul.

– Hai cu cana! Ce faci, dormi?

– Nu dorm. Uite.

Mirosul de pene se simțea tot mai tare. Câinele aștepta ceva din găină.

– Marș de-aci! Marș, n-auzi? Al boalii câine ce ești tu dar!

– Nu mai spune așa la câine…

– Și tu ce ai, hă? Ia mergi la măta-marea d-aci și mă lasă dracu’ în pace și tu și câine și toți.

 

Încercam să scriu firesc. Mama devenise un personaj rece, ciudat, respingător. Îmi aduc aminte de ziua aceea. După ce m-a izgonit la mamaie, mama a fugit în camera cu icoană și cu tabloul tatei și a plâns. Plângea, întrebând pe Dumnezeu de ce i-a luat bărbatul. Plângea către tabloul tatei, certându-l că a murit lăsând în urma lui trei fete și o văduvă. Nu înțelegeam neputința ei și nu înțelegeam de ce mereu plângea aceleași vorbe. Repetam în gând că eu nu plâng. Eu nu am să plâng așa niciodată.

– Florică!

Cineva o strigă la poartă. Mama nu a auzit.

– Mamă, te strigă un om.

– Să plece. Cine e?

– Nu știu.

– Nu pot nici să plâng… Nici să plâng nu mă lasă. Of, Doamne!

Plângea în fiecare zi. De cinci ani plângea, întreba, judeca, povestea ori țipa la tata cu lacrimi zicând continuu „Ionel, Ioneleee, Ioneeeel…”

– Tu erai, Titele?

– Io eram. Da’ ce făceai? Iar plângeai?

– Da, Titele, da. Că sunt o femeie vădană cu trei fete de fustă. Ce, crezi că e ușor?

– Da’ io, Florică, am zis io că e ușor? Te cred.

– Ehe, le știți pe ale voastre.

– Tu ce faci, zgâtie mică?

– Bine, săru’mâna!

– De ce ai venit, Titi? Unde e Lenuța?

– Am fost până la dada Mița, că a adus laptele de la oi și am venit să iau niște zer. Vine și ea acum. Uite că intră pă poartă.

Lenuța era sora tatălui meu. Era mică de statură și slabă. Soțul ei, Titel, era gras și mare. Vorbea foarte tare, râdea cu poftă și bea mult vin. Era tot timpul roșu la față. Mama și cu mătușa Lenuța au rămas afară la povești. Din cauza căldurii am intrat în casă. Mă jucam în camera cu icoană. Îmi plăcea să privesc vitrina cu pahare. Luam câte două și îmi imaginam că stau cu cineva de vorbă.

– Aici erai?

Unchiul Titel a venit după mine în casă.

– Da.

– Și ce făceai tu aici? Te jucai?

-Da.

– Pot să mă joc și eu cu tine?

S-a apropiat de mine, m-a luat în brațe și m-a strâns. Nu aveam aer. Îl împingeam.

– Unchiule mă doare. Nu am aer.

– Hai să ne jucăm. Uite, io stau așa și tu te împingi în mine așa.

M-a apucat cu o mâna de fund și mă împingea în el. Cu cealaltă mână m-a mângâiat apoi m-a strâns între picioare.

– Unchiule, merg la mama. Lasă-mă în pace.

– Hai că e frumos jocul.

– Nu-mi place. Mă doare.

Mă strânge de piept. Tremura. Gura lui se apropia tot mai mult de a mea. Respirația lui devenise apăsătoare în urechea mea. Mirosea a țigări și a vin.

– Vreau la mama…

– Hai că e frumos. Îți place și aici…

M-am smuls din brațele unchiului plângând. Am ieșit în fugă. Nu știam unde să merg să nu mă vadă cineva cum plâng pentru că nu știam ce să spun. Joaca unchiului era dureroasă și credeam gesturile lui un lucru rău. Nu trebuia să afle mama. Nimeni. Acest joc va rămâne secretul vieții. Oare am să pot spune cuiva?

 

autor Doria Șișu Ploeșteanu 

Anunțuri

Comentarii închise la ziua păcatelor

%d blogeri au apreciat asta: