Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Crucea de Sud / La aniversara…

Posted in Poezie by Hopernicus on 19/01/2013

Crucea de Sud

Odinioară,

am stat şi eu ca un tigru flămând

în lumina siderală-a Solstiţiului de la cumpăna anilor,

adulmecând mireasma de sânge tânăr a noului an,

pe când zeităţi translucide fluturau printre zodii,

ca să-mi arate cărarea cea mai dreaptă

înspre stelele calde, scufundate sub Crucea de Sud.

 

Acum, vânător şi vânat, îmi caut o inimă vie

prin plasele de crengi ale sângelui negru

care mi-a mai rămas.

Doar că, acum,înaltă, fericită şi vie,

Crucea de Sud  se înalţă din nou printre ceţuri,

sclipind şi clipind.

 

Ea spune, desigur, cuvinte,

dar  nici o silabă măcar n-a ajuns  la urechile mele

                                       

                                        La aniversara…

 

Am început să-mi aduc totuşi aminte.

ca printr-un vis de la hotarul cel mai de est al viselor mele,

că obşnuiam,pe vremea aceea, să scriu  cuvinte frumoase,

ca şi cum aş fi pictat îngeri pe ziduri,

şi că le trimiteam cu emoţie-n lume,

spunându-le că lumea e colorată, ipocrită şi dulce,

ca un şarpe exotic, adormit printre flori.

 

Era pe vremea aceea, dulce-amară,

când stelele-aveau încă ochi omeneşti

şi mă priveau, murmurând,

chiar şi din cartea închisă sub pernă,

peste Floarea Albastră a visului-vis.

 

Dimineaţa, devreme,Steaua Zorilor

îmi  spunea, în limba română,poveştile limbii române.

Iar, mai târziu,chiar eu am scris o poveste

în care chipul de pe coperta din urmă a cărţii

avea ochii şi uimirile mele de-atunci.

 

Ioan Florin Stanciuautor Ioan Florin Stanciu

Reclame
Tagged with:

Comentarii închise la Crucea de Sud / La aniversara…

Prinţul

Posted in Articole by Hopernicus on 19/01/2013

Frumuseţea va salva lumea!

F.M. Dostoievski
În dimineaţa zilei de miercuri, 27 noiembrie, 1867, soseşte la Petersburg, un tânăr înalt, cu păr bălai, cu obrajii supţi şi o bărbuţă rarã ascuţitã, cu ochii mari albaştri, având o expresie blajinã,cu trăsături plăcute, fine şi delicate.

Astfel îşi face apariţia, în spirit, unul dintre cele mai fascinante personaje imaginate vreodatã – una dintre acele fiinţe minunate, precum Quijote, Hamlet, Ishmael, Zorba…, pe care nici bunul Dumnezeu n-a îndrăznit sã le făurească de-a dreptul.

Iar prinţul Lev Nikolaevici Mîşkin chiar nu este de pe lumea aceasta, cãci, aşa cum se sugereazã adesea în paginile cãrţii, el, întrupare a smereniei divine şi a simplitãţii generoase, este purificat de orice urmã de vanitate omeneascã, fiind animat doar de o arzătoare necesitate de a iubi .

(“Prinţul se apropie de noi ca o fiinţã venitã de pe o altã planetã” scria Paul Evdokimov.)
Numai cã, asemenea albatrosului lui Baudelaire, rãtãcit în aceasta Vale a Plângerii, prinţul pare întruparea cea mai ridicolã a inadaptabilităţii. Naiv şi inocent pânã la limita dintre om şi înger, el le apare multora drept un biet idiot, anticipând viziunea sumbrã din Marele Inchizitor. Totuşi, în momente limitã, câteva dintre personajele romanului intuiesc cã se aflã în faţa unui miracol : „niciunul nu face cât degetul mic al dumitale, niciunul nu are nici mintea şi nici inima dumitale” (Aglaia), „Te aşteptam ca pe o providenţã!”, „A mai existat vreodata un astfel de om?”(Lizaveta), „citeşte în sufletele oamenilor ca într-o carte deschisã” (Lebedev), „Mã întreb, de unde atâta naivitate  şi inocenţã sufleteascã, cum poate nici în vârsta de aur a omenirii nu s-a pomenit şi, în acelaşi timp, atâta clarviziune!” (Keller)
Desigur cã despre ţesătura secretă de aluzii şi de simboluri a acestei capodopere incontestabile s-a vorbit şi se va mai vorbi încã multa vreme, dar cu adevãrat importantã este ideea ca umanitatea se prãbuşeşte tot mai vertiginos în prãpastia pãcatelor sale letale şi cã nicio mântuire nu mai e posibilã, pentru cã, în aceastã Stranie Evanghelie profetică,  Hristos, cel reîntrupat întru izbãvirea noastrã, a tuturor, este văzut doar ca un visător lamentabil şi inadaptat.

O undă de speranţã mai existã totuşi, atâta timp cât Idiotul-Sublim, Lev Mîşkin, şi „sora” sa Sonia Marmeladova, Prostituata-Înger, vor continua sã ne vorbeascã din paginile celor mai frumoase cãrţi ale neamului omenesc. Fiindcã şi eu mai cred, cu disperatã încrâncenare, cã FRUMUSEŢEA AR PUTEA SALVA LUMEA, alunecând adesea în capcana penibilă apropriilor mele himere, pentru că nu-i bine să uiţi nici o singură clipă măcar  că Binele şi Frumosul nu sunt din lumea aceasta.

Chiar dacă speranţa moare ultima.

Ioan Florin Stanciu autor Ioan Florin Stanciu

Tagged with:

Comentarii închise la Prinţul

Punct

Posted in Poezie by Hopernicus on 22/10/2012

 

 

Aş vrea să scriu un poem

cu tăcerea dintre două cuvinte,

exilate-n genunchi şi cu faţa la colţ,

într-o cameră goală,

când praful nevăzut dintre stele ninge pe cărţi,

iar lumina-i mai friabilă şi mai palidă chiar

decât scrisorile vechi înghesuite-n sertare uitate.

 

Pe urmă, vântul  trânteşte o uşă

şi-o fantomă de frig trece-n goană pe lucruri.

 

Mi-e frică de tine!

Şi trec dintr-o cameră-n alta ca o umbră de frig

Gândindu-mă la privirile tale severe sau la zâmbetul tău invers,

ca un copil pedepsit să scrie de-o mie de ori:

N-am să-mi mai pun palmele transpirate de spaimă

 pe geamurile zidite-între noi

Şi n-am să-ţi mai scriu niciodată  numele

cu degetul ud pe oglinzi!

 

Pe urmă, se-mplineşte, în sfârşit, profeţia

Şi lumea întreagă se-închide-ntr-un punct.

 

 

 

Poate chiar punctul acesta…

Iată-l! [.]  Punct !

 

 

autor Ioan Florin Stanciu

Tagged with:

Comentarii închise la Punct

Despre reflexele condiţionate la aligatori

Posted in Proză by Hopernicus on 22/10/2012

Pe certificatul meu de naştere scria şi încă mai scrie, cu meşteşugite floricele verzi-albăstrui, Ion Beremici. Dar, până la-nceput de mileniu, când a-nceput înscrierea candidaturilor pentru funcţia de primar al comunei , nimeni n-a sesizat filonul de aur care se-ascundea, încă din naştere,între cele două file filigranate şi îngălbenite de vremuri

Pentru că, abia atunci,eu însumi am descoperit extaziat filonul de aur ce se-ascundea cu diabolică modestie în unica inscripţie, de pe unica vitrină a singurului Bufet Comunal,unde,cu hipnotice litere portocalii şi aproape lipite, cineva scrisese odinioară, in illo tempore, cu economie de vopsea şi cu mână tremurândă de voluptate, BERE MICI ,adică definiţia locală a  Paradisului Terestru, după cum s-a şi dovedit:

– Dar asta ar însemna, mi-am spus eu,în gând, că, dacă mi-aş depune şi eu candidatura pentru Primăria comunei, n-ar trebui decât să plătesc pe cineva, ca să scrie deasupra VOTAŢI şi ar rezulta imediat cel mai zdrobitor slogan electoral imaginat vreodată prin împrejurimi.

De aceea, imediat ce mi-am depus candidatura, am şi achiziţionat o preţioasă  cutiuţă cu vopsea portocalie-n ulei şi-o pensulă mică din păr de cămilă – singura mea investiţie electorală concretă, pentru că aşa cum veţi fi ghicit deja, toată campania mea electorală se baza doar pe teoria pavloviană a reflexelor condiţionate, generate inconştient de ecourile incluse ale numelui meu.

Iar asta se întâmpla chiar în lunga mea perioadă de recluziune cronică, când, culcat pe spate în semiîntunericul vânăt al odăiţei mele închiriate, cu mâinile încrucişate pe burtă, cu ochii lipiţi în tavan, cu urechile moarte, respiram din ce în ce mai rar şi mai profund,evitând orice acţiune conştientă, cugetând alandala la reversibilitatea spirituală a timpului şi  încercând să mai recuperez câte ceva din lumea aceea îndepărtată  care fusese odinioară şi-a mea, fără să fie niciodată a mea –  însă abia acum,cu adevărat, fascinantă când hotarele ei fulgurante începuseră deja să se topească amestecat într-o paradisiacă incertitudine. O lume prin care, în ultimii treizeci de ani, trecusem inconsistent-holografic, dar care îşi mai plimba, probabil, fantasmele invulnerabile pe undeva prin adâncurile pline de coridoare, uşi secrete şi trape ale memoriei mele de orb surdo-mut voluntar.

Perfecta definiţie a unui primar perfect!  jubilase Despinoiu,apăsat şi realist,ca întotdeauna

Oricum, dacă Silache Despinoiu, printr-un asediu aparent dezordonat, dar susţinut prin mijloace subtile şi diverse, îşi propusese să mă scoată din bârlog, ca să-mi depun candidature la funcţia de primar , reuşise.

– Scoală-te, bă paraliticule, şi umblă !, strigase el, în cele din urmă, exasperat, sau tu crezi că  aligatoru’ pune singur botu’ la urnă dacă nu-l îndopi, mai întâi, cu gogoşi,cu mici şi cu bere!?

Şi iată că umblam. Făceam chiar vizite, la început timide şi numai pe la copiii la care fusesm uns diriginte. Apoi, din ce în ce mai degajat, intrasem prin casele unor oameni a căror existenţă nici n-o bănuiam – lumea cealaltă,  uluit însă de respectul aproape jenant cu care eram primit şi ascultat.

– Aşa sunt toţi, îmi explicase Despinoiu, excesiv ca întotdeauna. Au în sânge pornirea de a face sluj în faţa unei autorităţi.  Iar, pentru ei, care şi-n calendar se uită mai mult pe poze, tu eşti Cărturarul, dar nu, doamne fereşte,  Savantul, Poetul sau Geniul, ci un posibil viitor Cititor de Contoare, Perceptor, Recenzor,Portărel, Popă, Notar, Secretar, Primar, Activist… În orice caz, consideraţia lor nu trebuie să te oblige la nimic. Joacă-ţi rolul, fă-ţi plinul şi vezi-ţi de treabă.  Ia exemplu de la farisii ăia de la Gargalîc care s-au oploşit ca lăcustele de pretutindeni şi care, speculând veneraţia băştinaşilor pentru veneticii spoiţi, le-au şi luat şapte rânduri de piele. Cu consimţământ unanim, bagă la cap !

Era şi asta una dintre învăţăturile lui pe de-a-ndoaselea, pentru că nişte inflexiuni secrete ale tonului sugerau mai degrabă contrariul.

Cu timpul, începusem să mai dau şi eu pe la bufet, cel mai serios şi mai rentabil birou de cules şi răspândit informaţii, întinzând-o uneori chiar după ora închiderii, când atemporalul cârciumar, dom’  Nae Agiu, îşi blestema clienţii şi-şi număra banii, studiind chiorâş lumea prin unica inscripţie, de pe unica vitrină,  prin care, cu litere mari şi aproape lipite, cu economie de vopsea şi cu mână tremurândă de voluptate , se anunţa paradisul terestru: BERE MICI – ceea ce, paştele şi arhanghelii mamii lor dă aligatori şi dă şobolani dă baltă, însemna că avem bere şi mici, deşi o aşa minune se întâmpla numai o dată,  la patru ani,în campania electorală.

– Ia uite şi sloganul nostru electoral, strigase Despinoiu trimfător, arătându-mi vitrina, pentru că aligatoru’, băi dom’ primare, se ademeneşte cel mai ieficient acilea-n  cârcimă ,zi după zi,  şi nu numa’n  ajun dă tot, pă la bal şi pă la iarbă verde!

– Adică, în niciun caz, în bibliotecă sau în biserică, dac-am înţeles eu bine !!!

– Opaaa, ştiam eu că vitrina asta-i miraculoasă, că, uite,nici n-ai văzut-o de-aproape şi ţi-a şi venit mintea la cap!

Călăuză perseverentă şi mărinimoasă – ehe, când e vorba de căzutu’  din pomu’ cu şerpi, nu-ţi trebuie cine ştie ce talent înnăscut– Despinoiu reuşise să mă introducă de câteva ori şi pe la ezotericul cazan de ţuică al fostului C.A.P., unde Lache Chioru şi colaboratorii săi perseverenţi se afumau, la propriu şi la figurat, ferecaţi în spatele unei uşi de cetate care se deschidea, după un complicat sistem de semne, numai hierofanţilor.  Asudat, ameţit de tăria spirtoasă a aerului, mâncasem calcan sărat, frăgezit pe plita de tuci şi băusem frunte de prună aromată şi călduţă, dar tăioasă ca un acid.  Hi, hi, hi, apă dă foc, dom’  profesor. Arde, frige şi topeşte ! Mai bagă o cană la dom’ profesor, bulgarule, că, uite, a-nceput să se lingă pă dinţi.   Iar Despinoiu, care părea un membru de onoare al clubului, se învârtea satisfăcut printre putinile cu prune dospite, printre butoaie, damigene, găleţi, aţâţa focul, întorcea carnea, gusta, mirosea, tranşa, murmura ordine de a căror competenţă nu se îndoia nimeni, râdea, gesticula, îi bătea pe burtă şi îi înjura fără discriminări, într-o deplină şi armonioasă simbioză. Entuziasmul spontan cu care era primit de fiecare dată mă făcuse să-nţeleg ura crescândă a lui Costică Cotilici,contracandidatul meu pesedist, care, în ciuda avansurilor sale mieroase şi a risipei de bunăvoinţă, era întâmpinat pretutindeni cu aceeaşi suspiciune îngheţată, un soi de sobrietate scremută care semăna mai mult a dispreţ. Ăştia mai bătrânii din Vadu, îmi spusese odată Despinoiu,  formaţi la şcoala sănătoasă a lui Păcălici, au un simţ pronunţat al lichelei şi-ţi adulmecă veninul din sânge înainte de-aţi flutura vreo limbă despicată-nspre eiIar ei ştiu că adevărata faţă a omului o vezi doar la o ţuică,două,nouă,nouăşnouă…., aşa că aici şi la cârciuma lui nea Nae Agiu vor fi  sediile principale  ale campaniei nostre electorale, cu discursuri, pomeni fără cruce şi cu conferinţe de presă, cu tot.

Oricum, mintea neobositului meu Director de campanie electorală lucra permanent la cea mai înaltă tensiune, pentru că, în mai puţin de o săptămână,sub celebra inscripţie de pe vitrina Bufetului apăruse un afiş frumos încondeiat în cariocca, dar insinuant şi pefid :

N-avem bere,n-avem mici, VOTAŢI-L PE COTILICI!, în vreme ce pe uşa paralitică a barăcii care mai rămăsese din vechiul Cămin Cultural, fusese lipit un altul, cam de aceleaşi dimensiuni, anunţând: MARE BAL ELECTORAL AL PARTIDULUI LOCAL

Intrarea liberă, Berea şi micii pă gratis). Şi tot cu scrisul celui care răspândise,mai întâi, pe garduri,  vestea că, odată ajuns primar, Cotilici va interzice păşunatul pe Grind, obţinând astfel, din partea tuturor crescătorilor locali de animale, şi fondurile

 

Astfel, pe fondul aurorei roz care mi se şi deschisese la orizont, mă şi învârtisem, de vreo trei ori, prin clădirea căcănie-a Primăriei comunale, ca să-mi văd cu ochii mei viitorul birău de Primare şi să-mi încerc fundul pe uriaşul fotoliu frumos capitonat în roşu,care-i supravieţuise glorios fostului Secretar comunal, al fostului P.C.R.

– Numai foşti, tată, da’ uite c-a venit,rău însetat, şi prezentul actual, am scandat eu euforic, prăvălindu-mă cam de sus pe pernele înflăcărate şi cotrobăind febril, după legendara sticlă cu whiskey, din sertarul stâng al biroului.

Apoi, trei zile mai târziu, dar exact la timp, apăruse, cu ea în mână,sub un şervet roz, chiar providenţialul dom’ Sile Despinoiu, tatăl şi naşul noului P.L.B(adică Partidul Local Beremici),precum şi neobostul său şef de campanie electorală,care-şi stabilise sediul electoral chiar sub vitrina ptredestinat-pictată de la cârciumă,adică chiar acolo unde, de mai mulţi ani, el oricum îşi petrecea cam toată ziua, aiurând omenirea şi imaginând mari şi norocoase afaceri, cu garantate câştiguri pentru toată lumea.

Iar, într-o bună zi, harnicul meu director de campanie autoinvestit m-a şi tras insistent la fereastra birăului, ca să-mi arate, prin fereastra îngustă din dreapta, dubiţa albastră cu care-aduceam la şcoală copiii de la Şipotul Mic,dar pe care scria acum cu meşteşugite litere portocalii, rigide şi inegale,după cum învăţase Despinoiu la puşcărie : Stimaţi aligatori  votaţi partidul local şi candidatul său suprem Ion BERE MICI

Iar aligatorii erau toţi rătăciţii de la care eu şi Despinoiu aşteptam măcar câteo umbră de vot, fie el şi bine ameţit sau etilic-întâmplător.

Totuşi, ca să nu mai lungesc vorba degeaba,iată că-au trecut deja trei ani de când am fost ales, cu surle şi tobe, primarul comunei şi de când îmi servesc berea zilnică, adâncit în fotoliul frumos capitonat în roşu al fostului Secretar comunal P.C.R.

Timp în care, ca să nu mă-nnăbuş de modestie, s-au acumulat şi două realizări notabile:

Mai întâi,la vreo săptămână după alegeri, când promisiunile erau prea proaspete, ca să mă mai prefac că le-am şi uitat, am adus,direct de la Constanţa,cu-o dubiţă a Cooperaţiei de consum, cu vreo mie de mititei de-adevăratelea, gata frământaţi şi condimentaţi, deşi, în cele din urmă, nicio bucăţică măcar n-a mai ajuns pe altarul festiv-înmiresmat al Grătarului Investirii Noului Primar, pentru că,în aceeaşi noapte, o ceată dă aligatori încă necunoscuţi au spart magazia Bufetului comunal şi-au dispărut definitiv în beznă, cu pradă cu tot.

 

Pe urmă,în sala coşcovită a fostei biblioteci de la Vadu şi în euforia generală, am inaugurat un nou cazan pentru ţuică (Cupru sută la sută şi ţevăraie inox!!! ), ţinând cont de stringenta realitate,pentru că, în ultima vreme, producţia de fructe fermentabile din gospodăriile populaţiei depăşise orice recorduri memorabile.

–         Asta, datorită conducerii noastre înţelepte predica Despinoiu, ori de câte ori se ivea prilejul şi când interlocutorii nu se aflau deja într-o descurajantă stare de anestezie generală. Păi, nu v-am spus eu că, dacă n-o s-aveţi zilnic bere, , o să aveţi ţuică  cât să vă spălaţi  şi cu ea pân cap, dacă vreţi ?!

 

 

autor  Ioan Florin Stanciu

Comentarii închise la Despre reflexele condiţionate la aligatori

Veşnica pomenire

Posted in Proză by Hopernicus on 20/10/2012

 

 

Învăţătorul nostru Latif-hogea murise-ntr-o joi, cam pe la prânz.

Mi-aduc doar aminte că dormeam cu motanul în braţe, pe canapeaua de lângă sobă, când bunicul meu s-a-ntors de la saia, mirosind a iarmá de orz şi-a păr de cal:

–         Bă, tică, să duse şi păcătosu-ăla dă hogea Cemalladin,! Laaa loaaat apaaa, săracu’!

–         Păi, cum aşa, a sărit ma-mare!?, crucindu-se

–         Păi, chiar aşa! Cică l-a găsit alde Filiz,în şopronu-ăla ,de-i zicea şcoală, întoiegit la catedră, mort-ţapăn, săracu’, că nu ştie niminea dă când o fi şezând aşa, cu fruntea pă palme şi cu fesu-ntr-o dungă, bietu’ păgân.

–         Şi tu dă ce te mai mieri p-acilea, Avrame!? a strigat cu năduh ma-mare, c-aşa-i omu’…,ca sticla dă lambă!!  Aci, o vezi! Aci, n-o mai vezi!

–         De, asta aşa e!, aşa e! Da’ tot nu pot să nu mă mier şi eu la ce i-or folosi la ăl păcătos, toate crucile şi mătăniile  pă care i le făcuşi tu pân-acu?!

–         Aoleu, da’ cum să nu-ţi faci cruce, că era şi el un soi dă popă, la ei, acolo, săracu’!?

–         Popă d-ăla, dă umblă coarnele-n băţ, ce să-ţi mai povestesc!? Da’ tot ar fi bine să ştii că ceva,ceva semne tot primise şi el, amărâtu’, că, mai dăunăzi,la Merdevenlî Punar, când îl întrebai ce mai face, îmi răspunse cam cu sictir aşa, adecă, cu barba-n piept şi cu ochii-n ţărână că:  Lasă-mă, bre, sub cortu’ meu, aci,că eu sunt mort dă mult! Uite, mîinile mele sunt umbre, iar ceea ce ating ele sunt numa’ neşte umbre şi umbre de umbre. Căci   frunza mea din Pomul cel Sfânt s-a desprins deja,dar n-au trecut încă cele patruzeci de zile ale Îndurării şi Îngerul cu Faţa Întunecată, Slăvitul  Abd-al-Djabbar m-a uitat.

–         Adecăăă,cam sâmţa şi iel că i s-apropiase funia dă par, care va să zică?

–         Păi, dar aşa cum !?

–         Şi cân’ îl îngroapă, de?

–         Ho bre, că nici nu să răci bine! Ţi-i teamă c-ăi lipsi la pomană!?

–         Ia mai lasă-mă, frate, că n-o să mă înghesuiesc eu la griş,compot şi baclavale…Căci la iei nu merge,ca la noi, iavaş,iavaş ;i cu mare dichis… că, iute, îl înfaşă-ntr-o perdea sau ceaceaf, ce-o fi să fie,p-acolo, şiii, salamalicum,hopa, gata!, mi-ţi-l  şi  dă pă copcă!

Iar, eu, adormit pe jumătate, cu motanul în braţe, îmi aminteam de zilele când învăţătorul nostru, efendi Cemalladin ne citea, râzând el primul, din Năzdrăvăniile lui Nastratin-hogea, jumătate-n româneşte şi jumătate-n turceşte, dar tălmăcindu-ne, cu o palmă pe buze şi cu un deget la tâmplă, înţelesurile ascunse ale acelor istorioare vesele şi înţelepte.

Spre exemplu :Chendi iazîsînî ocumaian eşee benzer,bre, zicea el câteodată scărpinându-se-n barbă şi privindu-ne drept în ochi . Adică, hăă,hăăă :   Cine nu  poate să-şi cetească singur scrisorile curat magar este, bre!

Dar întotdeuna, pe la amiază,aşa,  se retrăgea o clipeală, în casă, de unde ieşea apoi cu un covoraş vişiniu, frumos răsucit sub braţul drept. Ocazie cu care îşi schimba adesea şi hainele, ivindu-se, în ţinută de baiaram, ca în prima zi de şcoală sau în ultima, când îmbrâncea premianţii mai în faţă şi organiza un fel de serbare finală, cu cântece lălăite şi poezii împleticite în două limbi.

Avea nişte şalvari mai verzi decât ştevia cea mai verde, o cămaşă  grena ca tufănicile de octombrie şi un fes tare precum un castron pentru raţe,bine potrivit cu cămaşa, dar culoarea care îţi sărea în ochi, de îndată, şi pe care o mai văd şi-acum, câteodată, chiar şi fără să închid ochii,era culoarea brâului lat şi atent răsucit în jurul mijlocului său durduliu, de un galben intens şi solar, ca floarea  de rapiţă

-E vremea pentru rugăciune, bre, că aşa a rânduit cu slovă de foc Luminăţia Sa    Mahomet, Profetul Cerurilor şi-al Pământurilor. Uite, eu mă duc mai încolo, pă mal, ca să fiu mai aproape de  răsăritul Luminii, dar şi mai liniştit,  mai senin şi mai curat la suflet.Iar voi să vă faceţi rugăciunea voastră, aici, pă dovleci.  O s-o spună,mai întâi, Ioana rar, mai încet,aşa… şi voi o s-o repetaţi după ea, cuvânt cu cuvânt, da’ tot în şoaptă,aşa,  şi nu răcnind ca măgarii, că Dumnezeu nu e surd şi, orişicum, El ştie prea bine de ce sunteţi voi aici şi de ce staţi călare pe dovlecii-ăştia.

Şi aşa făceam!

–         Tatăl Nostru, carele eşti în ceruri, murmura Ioana, iar noi şopoteam melodios după ea, cuvânt cu cuvânt, pînă la Amin!,când ne adunam calabalâcul şi-o luam în linişte spre casele noastre, după o mai veche înţelegere cu efendi Cemalladin.

 

 

Dar, întorcându-ne la ziua morţii sale,  cred că adormisem deja, dar tot l-am auzit pe tata-mare, întorcându-se de pe undeva, din împrejurimi:

–         A venit Raşid ăl bătrân şi cu fiu-su Adnan, ca să le dau caii şi căruţa, că pleacă mai mulţi la un loc, încolo spre Istria,pe grind, ca să caute o stâncă aşa mai potrivită pentru monomentu’ dă la capul mortului, că, de ! ,nici hogea Gemalladin-ăsta n-a fost chiar-aşa, vriun târâie-traistă,la viaţa lui.

De fapt, întreg cimitirul turcesc dintre salcâmi era înţesat cu lespezi funerare greceşti şi romane, cărate cu caii dinspre ruinele de la Histria sau Vicus Celeris. Cu toate că, în ultima vreme, turcimea bătrână de la Caraharman, tot mai sărăcită şi mai vlăguită, prefera să caute, mai întâi o lespede potrivită, pe undeva, pe grindurile limanului Sinoe şi să ducă apoi mortul la pietroiul ales ca să-l îngroape acolo, la umbra lui, decât să dezgroape şi să târâiască ditamai stânca pînă-n cimitirul lor dintre salcâmi.

–         Păi,mai întâi şi-ntâi, le-am spus eu că am calul din dreapta bolnav şi că bietul meu car de la Măgurele să clatină şi pă loc dăn toate doagele, dar tot n-am putut să-i alung din bătătură, când e omu’ la nevoi şi la durere, aşa că le-am făgăduit căruţa, însă cu înţelegereaca să  mâi eu caii,  şi la dus, şi la-ntors.

–         Ura!Atunci, merg şi eu! am strigat, săltând drept pe tălpi, cu pisoiul în braţe.

–         Da, dar,mai întâi,o să cam trecem să-l luăm şi pe Pavle Măglaşu, profesoru-ăla dă istorie, ca să nu dăm iar peste vreo piatră d-aia cu pecetea muzeului, ca să vie iar arhiologii dă la Constanţa cu miliţia şi cu câinii,ca să-ncarce iar monomentu’ la dubă şi să lase bietul hoit fără nicun semn pă pământ. Şi mai lasă,dracu’, motanu-ăla să prinză şoareci, că ăsta-i rostu’ lui la casa omului!

 

Astfel, de plecat, tot am plecat,cu bătrânul mereu la cârmă, dar cu mine şi cu dom’ profesor ciuciţi frumos pe scândura din mijloc, pe care ma-mare întinsese, un cojoc vechi de berbec merinos, cu lâna-n afară.

Mai întâi, am mers aproape două ceasuri pe spinarea de şalău afumat a grindului Chituc, apropiindu-ne, fără belele, de Bisericuţa, unde drumul şerpuit de pe grind se îngusta şi mai mult, sugrumat între pâlcuri zburlite de ţipirig şi între tufe ţepoase  de porumbar încâlcit, căci nisipul era uscat şi bine bătut de tractoarele cu remorci care căraseră talienele şi buclucurile lipovenilor înspre Gura Portiţei. Însă, cu toate că soarele coborâse pe jumătate dincolo de carapacea granitică a podişului, orizontul era tot mai departe şi părea să nu mai atingă niciodată pământul, iar, în dreapta, lama de sabie a mării se apleca arcuit către oceanele nevăzute, de dincolo de lentila aurorală a depărtărilor

–         Heu! quam vicina est ultima terra mihi! a murmurat Pavle abia auzit, cuprins, poate, de nostalgia celui care, în tinereţe, cutreierase cu profesorii săi, arheologi, toate coclaurile astea.

Acum ştiu, de prin cărţi, că localnicii numiseră Bisericuţa nişte ruine anistorice care străjuiau de veacuri o insulă rotundă de nisip şi de plauri din marginea de sud a lacului Zmeica,unde,cică, Sf. Gheorghe ar fi răpus un balaur înaripat, foarte aproape de laguna-golf Goloviţa căreia turcii îi ziceau, la fel de enigmatic, Colţul sau Cotul Bugeac .Aşa cum am mai aflat, între timp că mai mulţi istorici, printre care şi Radu Vulpe, vorbesc despre un castel roman tardiv, poate chiar cel numit, pe harta genovezului  Antonio Zotta, Castel Negro sau, alteori, Civitas Nigra. Dar, de pe o hartă mult mai veche a Daciei romane, reiese că acolo a fost, se pare, un castru vremelnic al trupelor auxiliare – castella

 

Păcat doar că, ceva mai înainte, un canal îngust de apă verzuie tăia limba de nisip a grindului, la o aruncătură de ochi mai în faţă,

– Oricum,nu s-ar putea trece mai departe, spusese Pavel, întinzându-se şi coborând împleticit pe cealaltă parte a carului..

De fapt, boazul, lat de vreo zece  metri, care tăia oblic cocoaşa îngustă a grindului, era semnalizat de departe de pâlcurile vesele de lozioare, migdali pitici, răsuri şi salbă moale, în faţa cărora străjuia o barieră verde-galbenă  de păiuş, rogoz, colilie şi bălănică  năpădite cărunt de constelaţia lactee a melcilor.

–         E apă dulce, raportase Pavel, după ce se întorsese dintr-o scurtă expediţie  de cercetare. Am văzut lişiţe, chirighiţe,un cârd de stârci şi chiar o vidră foarte  dezinvoltă, ceea ce-ar înseamna că e obişnuită cu omul şi că trebuie să fie şi ceva pescari pe-aici.

–  Da’ păgânii-ăia de ce s-or fi oprit toţi dodată şi-au făcut horă p-acolo? Ori au găsit cevaşilea?

Apoi,am coborât cu tălpile goale pe alintul cald  al nisipului de cuarţ sarmatic, brodat migălos cu milioane de scoici roz-sidefate, care multiplicau minuscul, dar infinit,ultimele raze sfioase ale soarelui, scufundat încă pe trei sferturi dincolo de colinele îngenunchiate-ale zărilor,

Acolo, lângă canalul ivit peste noapte în braţul de nisip al grindului, la o aruncătură de ochi mai în faţă,  turcii noştri îşi deshămaseră caii şi îi legaseră de chitucii din spate ai obloanelor pictate.

Dar noi i-am găsit ciotcă deasupra unui pietroi dreptunghiular de vreo juma’ de tonă, aşa.

–         E o stelă funerară romană din marmură albă, frumos tăiată ,şlefuită şi scrisă de vreun meşter vestit al timpului său, a spus Pavle, după ce a cercetat-o de-aproape şi i-a şters faţa de deasupra cu o pătură udă.

–         Da. Da’ ia uită-te mai bine, că are colţul de sus frânt şi e rău afumată pă margini, a zis Adnan dezamăgit.

–         Păi, poate că-i mai bine să fie afumată a zis Pavle cu o umbră de zâmbet,pentru că nici voi nu prea aveţi vreun interes să se vadă foarte bine numele adevăratului proprietar

–         Zău, da cini-o fi ala?!

–         Monumentul, spusese Pavle către  tata-mare, e scris cu litere greceşti, dar textul e în latină : APOLLON IATROS AMICUS POPULI ROMANI.

–         Adecăăă..

–         Adică,grecul Apollon Iatros, primul şi adevăratul  proprietar,  a  fost declarat, în veşnicie, prieten al poporului roman, iar, când spunea astea, Pavle urmărea cu palma deschisă ciudatele litere greceşti săpate-n marmura afumată, bătând cu arătătorul pe cuvântul AMICUS.

–         Păi asta-nseamnă c-a rămas şi prietenu’ nostru!, a spus fericit tata-mare,frecându-şi palmele.D-aia eu nici n-aş mai fi  dă acord,ca să-l lăsăm pă amicu’ nostru în mâinile păgânilor iştia. Da’ stai, stai că uite un cataroi cam la fel, mai încolo ! Ia hai să-l studiem şi p-ăla.

Cataroiul era de fapt o altă stelă funerară antică din calcar cretacic împietrit, dar mult mai sărac, nispos şi galben-verziu, de pe care literele,mai neglijent săpate, începuseră să-şi cam piardă contururile.

–         Opaa ăsta-i chiar de-o mie de ori mai folositor că se potriveşte şi cu flamura verde-a Profetului!, a exclamat extaziat bunicul meu, încrcând să-l convingă şi pe Raşid, care şedea cam între două ape.

–         Alo, unchiule Avram, a şoptit Pavel , apropiindu-se neostentativ, ca să-i murmure ceva la ureche.

–         Ia auziţi, băi lifte, ce zice profesoru’, cică e şi-o scobitură cu coarne în formă dă jumătate dă lună, acolo, mai sus, în colţul din stânga,, ceea ce eu cre’că e dăstul semn că piatr-asta p-alde voi v-aştepta. Numai’ să nu vă bată gându’ s-o aburcaţi în căruţa mea, că eu am deja osia frântă-n vreo trei locuri.

Apoi, iute, şi-au suflecat mânecile, au coborât obloanele noastre şi-au făcut din ele un fel de plan înclinat, pe care, cu chiu şi cu vai, au împins monomentu-n carul din lemn de salcâm al lui Gearîp.  Şi pe urmă, hai cu el la locul ales pentru înhumarea bietului dom’ Latif.

Însă nici măcar în ziua îmormântării, motanul meu n-a avut parte de un somn prea liniştit, pentru că, pe la prânz, aşa, ne-a bătut în poartă tanti Jeni Cocoş, educatoarea, care adunase o bună parte dintre elevii dascălului răposat şi veniseră apoi cu toţii să mă ia şi pe mine:

–         C-aşa e frumos, Florică,maică, să vă duceţi şi voi cu-o floare-acolo, la căpătâiul ăluia dă v-a pus condeiu-n mână, că doară n-a murit un câne, bre !!

Mortul fusese aşezat chiar în mijlocul odăii cu acoperiş într-o apă, care, până mai alaltăieri, ne fusese şi sală de clasă.Iar noi am intrat unu-n-ceafa-ăluilalt, ca oile, cu frunţile plecate şi cu câte-o floricică răsucită-ntre palme. Eu, ca de pildă, aveam o răsură de toamnă, care se făcea galben-cărămizie când îi venea vremea, dar care acum era mai verde şi mai palidă decât urzicile tinere.

Defunctul , înfăşurat într-un  dalb voal înflorat, adus de pe la Mangalia sau Istanbul, , zăcea drept şi încremenit chiar pe fosta catedră, dar cu o mână pe-alături, în afara acelui giulgiu imaculat (chepenlic, cum îi ziceau babele de pe-acolo), Iar pe deasupra, pe piept , frumos netezită, se afla o eşarfă verde cusută-n fire de aur cu versete din Coran, după bunul lor obicei.  Exact aşa cum aveau să-l pună şi-n gropa de veci. Dar pe noi nici nu ne-au mai cărat pe la cimitir,căci a venit baba Temiz a lor, ne-a împărţit nişte batiste brodate, câţiva bani de-aramă şi ne-a trimis iute pe la casele noastre.

Dar, spre seară, când tata-mare s-a-ntors acasă, l-am auzit povestind în tindă:

-Bă, bun pietroi i-am găsit lu’ hogea-ăsta-al nostru. C-a rămas de mai bine di-un metru dasupra pământului şi să-l fi văzut ce verde sclipea în amurg şi ce bine să potrivea cu muşchiul di-un veac de pe coaja salcâmilor!

Numai că la prima oră din noapte-aşa, când ma-mare tocmai se pregătea s-aprindă lampa,

ne-a bătut în uşă profesoru-ăla, Pavle Măglaşu

–         Nu ştiu ce dracu făcurăm,bre, nea Avrame că n-o potrivirăm de loc…Păi, pietroiu-ăsta chiar nu merge neam,  c-a fost al unei femei,nene, – o prinţesă grecoaică, una ANTHUSA.

–         Ba eu cred c-am potrivit-o chiar foarte bine, pentru că ăştia doi, din moment ce nu vorbesc aceeaşi limbă, nici n-or să aibă cum să se mai certe pă urmă-ntre ei… Că,adică, al cui s-ar fi cuvenit să fie pietroiu-ăla, dă drept şi dă drept!

Dar eu tot m-am gândit toată noaptea la cum o sta dascălul nostru, acolo, sub pământ, cu versuri din Coran, aurite pe piept şi cu lespedea unei prinţese grecoaice la cap.

 

autor Ioan Florin Stanciu

Tagged with:

Comentarii închise la Veşnica pomenire

est Deus in nobis

Posted in Poezie by Hopernicus on 20/10/2012

            

                            lui  Mihai Eminescu,

Aplecat smerit deasupra cuvintelor

şi cu palma stângă lipită pe inimă,

aşa începe poemul acesta

despre Întruparea  Duhului Sfînt

pe pământ

şi despre Cuvântul

care s-a pogorât

în frigul şi bezna

trupului meu

 ca să-mi spună:

Iată,

încă o dată,

mi-am aprins

Floarea Albastră

în candela

palmei tale din dreapta,

iar tu,

încă o dată,

cu preaplecată smerenie,

să-ţi potriveşti

cuvintele care ţi-au mai rămas

după flacăra ei. 

Fără să uiţi

că Adevăratul Cuvânt

s-a născut 

în peştera umilă-a exilului

şi că puţine dintre vorbele tale,

 

sub aripa milostivă-a Luminii de-a fi,

rod în lume or să poarte

 

Astfel încît

nicio clipă nu pot să uit

că umbra

e tot o manifestare-a luminii,

aici, pe pămînt,

unde

adevărul, ca şi minciuna,

se măsoară-n cuvinte.

Şi unde,

mereu în genunchi

şi cu palmele strîns lipite

pe-o Floare Albastră,

orb, te aştept,

în răscrucea de vînturi nemilostive

din cercul nostru strâmt,

de la est de Eden.

 

 

autor Ioan Florin Stanciu

Tagged with:

Comentarii închise la est Deus in nobis

Căsuţa albastră din lună

Posted in Pt.copii by Hopernicus on 17/03/2012

În clasa a V-a, spre surprinderea tuturora, Mădălina a luat premiul I, dar, la serbarea de sfârşit de an, n-a putut să vină niciunul dintre ai săi, căci tatăl era  plecat, de vreo jumătate de an, pe undeva, prin Uniune (cele trei vederi pe care le primiseră, până acum, purtau mereu altă ştampilă), iar mama trudea şi ea departe, la Bistra Mare; şi uneori, seara, dacă era timp urât,  nici nu mai ajungea acasă, pentru că autobuzul nu putea trece peste şuvoaiele care se prăvăleau de pe munţi, cărând pietre şi trunchiuri, şi rădăcini împletite, iar, câteodată, chiar stânci întregi. Atunci, ea îi găsea pe Silică şi pe Iedi, fraţii ei  de patru ani şi de doi ani, singuri în casa pustie şi rece. De fapt, le zărea de departe feţele albe pe geamul întunecat, ca în visele ei rele cu capetele celor doi iezi obraznici dintr-o ilustraţie de abecedar, dar nici nu mai avea puterea să fugă spre ei, căci drumurile de-acasă la şcoală şi, de la şcoală acasă, o istoveau peste măsură. Păi, ci ti joci, e doo poştii, bre, zicea lumea. Oleacî mai mult di paişpi chilometri, carivasăzâcă, adică şăpti dus şi şăpti-ntors.

Acum însă, vremea parcă o luase razna de tot, din moment ce, pe la prânz, când Mădălina, ca un caloian din lut închegat, ajunsese, pe sfert leşinată, la şcoală, un soare mic şi prea blînd, aplecat curios printre nouri, încinsese ponoarele care deveniseră adevărate derdeluşuri nămoloase peste care fetiţa îşi dăduse drumul, încălecată pe ghiozdan ca pe-o sanie.

Pe urmă, făcuseră numai trei ore de curs, a câte patruzeci de minute fiecare şi cu pauze de cinci minute: una de geografie, la care nevasta directorului (Pupăza-coaptă-din-teiu’-trăsnit)venise după vrun sfert de ceas şi, apoi,îndată, cu dirigintele, două ore de repetiţii pentru serbare. La geografie, Gică spusese că: braţili Dunării sunt trii : adică,Sulica şî Sfântu’ Chelia, iar doamna, după ce râsese ca moartea la dentist, cum râdea ea foarte rar, îi atrăsese atenţia să-şi păzească cu grijă chelia lui, proprie, şi apelase, iarăşi, la Mădălina, care, ca de obicei !, răspunsese corect, adică : Sulina, Chilia şi Sfântu Gheorghe.

–  Nume strămoşeşti, să se ştie, adăugase profesoara cu ochii la ceas.

Dar după-amiază, cerul se răsturnase negru peste păduri şi-o ploaie subţire începuse să-şi ţeasă marama pe deasupra, coborându-se cu lapoviţă de bici spre pământ, ceea ce făcuse ca serbarea să întârzie cu încă vreo două ore, deoarece părinţii copiilor, împrăştiaţi prin fel de fel de văgăuni ale muntelui, ajunseseră greu, surprinşi de schimbarea neaşteptată a vremii. Iar când se adunaseră îndeajuns de mulţi ca să se poată începe, s-a constatat că nu ajunsese nimeni de la primăria comunei. (Merge şi fără, a rezolvat-o directorul. (Apăi, nu sunt eu consiler comunal ?  Apăi, sunt !)

Iar la serbare, Mădălina, Fata Pădurii, recitase Baba Cloanţa de Vasile Alecsandri, cu atâta patos şi atâta adâncă trăire a textului, încât puţinii oameni adunaţi acolo începuseră să tragă cu ochiul spre ceaţa vernilă de-afară, ca şi cum vocea, aci bocită şi aci strigată a fetiţei, ar fi venit de undeva, dintre codri.  Directorul se albise ca varul, crezând,poate, că asistă la vreo străvezie aluzie la apucăturile nevestei dumisale, iar   câţiva copilaşi mai slabi de înger îşi simţiseră ochii învăluiţi într-o năframă de lacrimi…


Fuge baba despletită,
Ca vârtejul fioros,
Sus, pe malul lunecos,
Şi-n tăcerea adâncită
Satan urlă furios.

Mii de duhuri ies la lună,
Printre papură zburând,
Şi urmează şuierînd,
Baba Cloanţă cea nebună
Care-aleargă descântând.

Codrul sună, clocoteşte
De-un lung hohot pân’ în fund.
Valea, dealul îi răspund
Prin alt hohot ce-ngrozeşte,
Dar pe dânsa n-o pătrund!

 

Dar când serbarea se încheiase, iar oamenii îşi aburcaseră copii  la grumaz şi, cu mic cu mare,  o luaseră de-a chioara  peste povârnişurile megieşe, care erau de-acu nişte derdeluşuri primejdioase şi înfrigurate.

La lumina tremurată a singurului tub de neon care mai pâlpâia în tavan, Mădălina, rămasă singură în sala cutreierată de mirosuri de băligar, de fân şi de tutun ieftin, îşi trăsese un pulover vărgat peste cămaşa albă de ceromonii, apoi nişte ciorapi lungi şi, în sfârşit, hanoracul ei kaki de vânătoriţă  care îi era şi bundiţă,şi palton, şi pelerină. Apoi adunase şi împachetase  cu mare migală cele câteva prăjituri, sticks-uri şi rulouri cu salam şi cu caşcaval rămase de la masa  oficialităţilor, cu gândul la cei doi fraţi care o aşteptau flămânzi acasă şi care, dacă şi-ar fi potolit mai iute şobolanii din maţe, ar fi lăsat-o şi pe ea să-şi puie ceva mai degrabă capul pe-o pernă.

Şi aşa o găsise mătuşa Maranda, când venise să măture şi să-nchidă.

– Ar fi mai potrivit să dormi la mine, Mădălină, hăi, că afară se găteşte mare prăpădenie, maiculiţă, şi, zău, nici eu nu ştiu dacă ai să afli tu atâta vârtute, ca să treci peste Târniştea într-o vreme ca-aista, de nu se vede om pe om, alăture fiind. Ca să nu-mi mai bat gura cu ce duhuri bântuie pân sihăstriile alea –unde, să nu scoţi câne dîn casă, darămite un puişor dă om,bre!

– Apăi, vreu, nu vreu, trebe sî pot,musai, mătuşă Marandă, căci, dacă mămuca n-o ajunge nici  ea acasă într-o noapte ca aista, apăi cei doi fraţi ai mei, slabi dă minte şi de-a pururi flămânzi, are să cam intre-n spărieţi şi-are să ne bocească pă la fereşti, până li s-or usca şî ochişorii dăn cap.  Apăi, las că-i cunosc eu bine, că mai mult eu i-am crescut, ce te mai mieri, p-aicea !?

 

Şi, chiar dacă Mădălina ştia drumul şi legată la ochi, până la urmă, tot s-a rătăcit, căci umbrele din cer se înfăşuraseră cu cele de pe pâmânt, învârtejându-se într-un vifor cumplit, cu lapoviţă în două şi într-o horă de ştime fără  nume şi chip, în vreme ce peste cărările ştiute,încurcate printre ciritei de brad,  se surpaseră troiene de spini, de crengi împletite şi de frunze putrezicioase.

Aşa că, într-un târziu, după ce se răsucise zadarnic prin şanţuri mocirloase, urcând pripoare necunoscute şi împiedicându-se de prundul unui pârâu ce-i tăia calea de pretutindeni, Mădălina  se prăbuşise în genunchi pe o pernuţă umedă de muşchi îngheţat, cu fruntea sprijinită de trunchiul aspru  al unui molid aproape schilod şi încremenise acolo-n rugăciune, căci îşi pierduse deocamdată nădejdea că va mai răzbi de una singură la vreun liman omenesc.

Atunci, o geană vânătă de lumină  s-a deschis prin plasa de crengi şi fetiţa, presimţind o minune, a ridicat fruntea şi-a zărit, pe culmea domoală, ochii de miere închegată ai unui lup tânăr, al cărui trup învăluit într-o auroră de aburi cocliţi  fumega stins în umbra copacului.

Un lup verde-albastru, Maica ta Doamne!, a murmurat ea, alunecând din nou în genunchi şi cu palmele împreunate pe buze

– Nu sunt lup! Nu sunt lup! Nu sunt lup! a repetat arătarea aceea  din fum închegat, răsucindu-se în jurul cozii, , ca şi cum i-ar fi descâlcit gândurile. Eu sunt doar o căţeluşă de codru, care a fost trimisă să te caute şi să te aducă la adăpostul nostru de dincolo de pârău.

– Şi cum se face că vorbeşti ca un om? a murmurat copila, tremurând şi de frig şi de spaimă. Şi, mai pe ormă, cine spui că te-a trimes să mă cauţi?

– Nu eu vorbesc! Nu eu vorbesc! Eu nu vorbesc! a repetat un ecou ca un şuier răsucit de vânt, în vreme ce căţeluşa aceea de umbre vinete-violete s-a rotit de trei ori în celălalt sens.

Orişicum, fetiţa, ajunsă la capătul puterilor, tot nu mai avea de ales, aşa că s-a târât împleticit după neobişnuita sa călăuză, care, arar, se oprea la vreun pripor s-o aştepte, mai ales, când poteca, adesea ruptă de apă, se înfunda sau se răsucea în jurul său ca un şarpe de lut. Iar, oarecând, printre vălătucii de pâclă şi ghearele de ramuri, a dat de-o fundătură de munţi , unde – aproape, departe – pâlpâiau prieteneşte ochii fosforescenţi şi mijiţi de somn ai unei căsuţe îngenunchiată-n omăt pân’ la brâu.

Căsuţa, cu pereţii zugrăviţi în sineală palidă şi cu tichie aascuţită de şindrilă,ca o mănăstirică,  părea pregătită să pornească într-o clipită înspre văzduhuri, aşa cum mai crezuse   Mădălina,odinioară ,de mult, când, într-o zi umedă,de Sfântul Foca,   tatăl său, un fecior pe-atunci,o dusese de mână,ca să vadă şi ea mănăstirea Voroneţului, care, zărită de pe un tapşanul cărării-n zăpadă, părea o măiastră albastră cu pliscul înălţat înspre soare şi pregătită să se ridice, din clipită-n clipită,  la ceruri.

Numai că, acuma, în faţa ei, şedea, ca o sanie prăvălită-n omăt, o cocioabă din bârne muruite,alcătuită, cu precupeţită iuţeală,după chipul şi asemănarea mănăstirii-minune, cu pereţii zugrăviţi tot într-un fel de mieriu-vioriu şi,apoi, în toate apele de-albăstreală , amestecate ici şi colo cu un  gălbenuş spelb, cam ca pe straiele de toamnă-ale pădurilor.

Taman de-aceea, simţindu-se pe jumătate acasă, fetiţa s-a lăsat să alunece fără de sine de pe priporul întroienit, până ce trupul ei, înfăşurat într-un ghemotoc de lăicere vârstate şi alte sumane jilave, s-a desfăcut moale peste prispa de-o şchioapă.

 

 

Dar când, într-un târziu, şi-a revenit în simţiri, fata a dibuit că se proslăvea, singurică şi cu ochii împăianjiniţi,  pe-o blăniţă de catifea,cum îi pielea de mţă, într-un fel de scorbură toropitoare, cutreierată tainic de foşnete şi înnăbuşită de miresmele cele calde şi dulci-amărui ale pădurilor, vara.

Un plâns înnodat şi, parcă, bine ştiut se răsucea în vârteje molatece  prin golul de poloboc al încăperii,iar  gânguritul lui bolnav se împletea cu descântecul scâncit al unei făpturi nevăzute încă, dar care trebuie să fi vegheat pe undeva, pe- aproape.

Se afla, întinsă pe spate, într-o covată scobită dintr-un singur trunchi de salcie, în care se aşternuse şi un soi de plocadă hirsută din rafie şi din ierburi fremătătoare de râu. Astfel, desluşise mai întâi grinzile afumate ale tavanului, peste care se învălmăşeau, în cruciş şi-n curmeziş,  sumedenie de scânduri negeluite şi la fel de întunecate, iţind înspre colţul cel mai îndepărtat o bortă  aproape rotundă, dar bine ferecată în împletituri ascuţite, din nuiele şi  spini. Iar pân-acolo se înfiripa coşcovită o scară din salcâmi boiereşti, cu fuştei  răsuciţi, mai lustruiţi şi mai alunecoşi decât oloiul de in.

Ridicându-se anevoie pe coate, Mădălina zări în cealaltă parte a odăiţei o pîlpâire de flăcări şi o făptură de umbră bine înfofolită, care şedea cocoşată peste spuza de jaratic şi se jeluia îngălat, fără vorbe, ca şi cum ar fi uitat de mult pricina şi rostul acelei plângeri zadarnice. Iar ,când o limbă de foc se înălţă la o boare de vânt, obrajii de mere abia-pîrguite ai făpturii-femeie se arătară feciorelnici încă prin deschizătura călugărească a broboadei şi sub streaşina verde-crudă a părului revărsat în frunze roşii pe frunte.

Peste câteva clipe însă, când o pâclă de cenuşă se învolbură peste vatră, chipul ei, pe jumătate întors înspre fereştile de-o palmă, i se păru Mădălinei mai bătrân decât lumea şi mai brăzdat de ani decât coaja celui mai bătrân dintre copacii pădurii. Apoi, nu peste multă vreme, bocetul se coborî din nou în adâncurile trupului ei răsucit şi cocârjat ca o salcie, iar faţa i se aprinse din nou cu acea lumină jună de zâmbet şi de ghiduşă iscodire.

Mădălina ar fi vrut să-i vorbească, ca să-i arate că s-a întos printre cei vii, dar, năucită de acele chipuri şi culori mereu schimbătoare, nu ştia cum ar fi fost mai nimerit să-i spună:  duducă, mătuşă sau bunică.

– Dar ce nacaz mare ţi s-a întâmpinat, mătuşică dragă? îndrăzni ea într-un târziu, căutând să se salte în capul oaselor, în vreme ce luntrea sa din lemn covăţit începuse a se legăna de la sine pe valuri nevăzute şi molcome .

– Iaca, mi-a venit ştire tainică şi înfricoşată  că oarece talhari, s-a ridicat cu joagăre şi cu topoare ca să-mi ucigă neşte copii dragi de-ai mei, adecă  taman stejarii cei tineri de pe Valea Ursoaicii,copchilaşii meeei ceeei mai mituteeeei!!!, s-a jeluit deodată glasul ei de buhă, şi,iaca, iară nu-mi vine nimenea cu-o mânuşică d-ajutoriu, de cum mi s-a arătat şi-an visu’ d-az-noapte când m-am şi deşteptat sleită de spaime şi hămesită de foame.

– Da’ nu te mai boci atâta, mătuşică, zău, că-i mai mare ruşinea, iar eu am taman ce-ţi lipseşte şi chiar mai mult decât atâta. Văleleu, da’, unde mi-i jeanta ce-o aveam aninată în cureluşe pă spati? întrebă fata îngrijorată. Te pomeni, c-am prăpădit-o cu totu’, saracana dă mini!

Îmbrobodită din nou până-n sprâncene, arătarea de umbră s-a aplecat cu schiaun înspre patul şoldiu de lângă vatră.

–         Ia ieşi d-acolo, miresică, hăi, şi nu mai face pe moarta în păpoşoi, că  am eu îndestule raghile şi pentru cojocul tău cel fudul. Hai, marş la vedere,  dacă ţi-am poroncit!

Şi când căţeluşa fumurie s-a iţit sfioasă din cotloanele ei, mătuşa a şi prins-o cu două unghii de guşă şi a dăscălit-o îndesat printre măsele:

– Apăi, lele-leliţă, chiar acuma pe loc, să te duci şi să-mi aduci bocceluţa fetii aiasta, de unde îi şti tu şi cum îi putea, dară fără de dânsa să nu te încerce Spurcatul să te înfăţoşezi înaintea ochilor mei.

Şi numai după ce leliţa a fost degrabă azvârlită cu vârful opincii de tei în viforniţa de-afară, femeia îmbrobodită (tânără- bătrână – fără de vârstă) s-a aşezat mai bine în cotlonul ei, cutreierat de licureală şi umbre, de dincolo de horn, unde chipul ei întinerea, uneori, ispititor, rotund şi voios sau îmbătrânea,alteori, încărunţit,ascuţit şi supt, după cum sclipirile palide ale flăcărilor de sub oala largă de lut se aburcau sau se prăvăleau pe păreţi.

– Iac-aşa, adecă eu îmi ard soba cu bureţi,ca să nu-mi arz singură copchilaşii, iar coropcarii ceia de lotri stremţuroşi, îmi culcă pădurile ,ziua-namiaza-mare, făr’ să deie  nimănui nicio dijmă!  Păi, socoteală-i aiasta?!!

– Eu sunt Mădălina Alupei, a spus deodată fetiţa, aşezându-se turceşte pe laviţa îngustă de lângă vatră, şi taman astăzi am primit premiul întâi peste clasa a V-a, dară coroniţa, diploma şi ghiozdanu’ mi s-or fi prăpădit în urgia d-afară şi nu ştiu, zău, dacă m-o mai crede cinevaşilea, de amu-înainte…

–  Dară grăiai, carevasăzâcă, şi de cevaşilea merinde pe care le păstrai în turbinca de-ai prăpădit-o-n omăt? susură năluca aceea mereu schimbătoare,scormonind cu o nuieluşă afumată  de corn prin măruntaiele jarului.

– Aveam prăjituri,alune,biscuiţi cu miere,kukuruku şi grisine,şiii…na! că nici nu mai ştiu bine ce mai aveam p-acoloşea, spuse fetiţa uşor amuzată de zâmbrele pleoscăite ale gazdei sale.  Da’ matale,fimeie, dacă nu ţi-i cu vrio suparare, ce tot fierbi p-acolo, căci, zău, dacă răzbate vriun duh dă miros pân-aici!?

– Iaca, am pus d-o fiertură, da’ zău dacă mai ştiu şi eu ce-o să fierb aci, căci iarna a fost cam fără de coadă,frumuşica mea, şi nu mi-o mai ramas mai nimica pân lăzi sau p-afară, la uscat, pă prichiciuri. D-aia sunt;aşa di rău sleită de foamie  şi, i-auzi!,ia!,  cum îmi gârâie maţele ca râşniţa dă la moara pă apă  ,mânca-te-ar maica, fătuca mea.

– Păi eu tocmai din nimica ştiu să gătesc cel mai bine –  spuse fetiţa înspăimântată brusc de acel  apăsat-pofticios  mânca-te-ar maica  –  căci, deh!, şi pan cămara noastră d-acasă, bate, cel mai adesea,  tot vântoasa pustietăţii, de şi-au luat şi şoarecii lumea-n cap, şi lăstunii, şi gândacii dîn grindă,… şi toţi. Da’ eu tot nu pot să cred că n-ai mata  pă undeva vro camară mai tainică sau că nu ţi-ai pastrat pă, te mieri unde, cevaşilea: vro prună uscată  sau un boţ dă jumară,vriun cofăiel dă zamă, pă undevaşilea, pă sus, pân pod  sau pân cele sipete dosite?… Că eu, cu voia dumneatale, îndată aş putea să mă aburc pân-acolo, ca să mai dau un otrocol pân cele hârburi şi desagi, unde, doară, doară, o mai fi rămas vreo bucuţă dă slănină şi câte-un boţ sfrijit dă malai întoiegit.

–  Numa să nu te-împingă Mititelu’ şi ceasu-ăl rău să te sui pân acolo, că-i poznă mare, rău!!  şi-o să fie vai şi-amar de capul tău şi dă toate oasili tale,dacă n-oi asculta, că acolo-n pod şade tomnai şarpele casei cel viclean şi lingău,care îi mai hămesit şi mai amarnic la foame, dăcât noi amândoo, la un loc, fătuca mea!!

–  Da’ ,iacătă, că eu tot nu ştiu dacî mătălică îi fi vrio zână adievarată dîn vro poveste de poveste sau numai vro dihanie gârbovă şi urîcioasă din cele  mai  rele şi mai pocite , ferească-mă Domnu- Bun’ să mă ferească-n veacu- vecilor!

Atunci, baborniţa şi-a făcut, cu icnet de râs, o ditamai crucea şi a întors spre fetişoară un obraz mai alb şi mai curat decât soarele de dimineaţă .Iar Mădălina, mai luminată şi ea, i-a pus chiar întrebarea care-i şedea pe limbă de când făcuse ochi:

–         Apoi, mata nici televizor n-ai, mătuşică, hăi, că nici nu mai ştiu cum să-ţi mai spui pă nume ?  Pentru că, de-amu, deh!, nici noi,acasă, la noi, nu mai avem niciun televizor şi niciun radio – ăăă, nimica-nimicuţa-nimic, vreau să zic, c-o vinit, mai dăunăzi, un chiorpec cu neşte musteţe albe, ca de cotoi încalţat, de la Bistra Neagră, şi ne-o taiat corentu’ ilectric, că adecă n-am scos paralele la vreme, pasămite. Da de unde parale, vai dă capu’ capetelor naostre,dacă tata s-o fi prapadit numaidecât prin cele străinătăţuri, iar mama n-a mai loat vro harchină dă simbrie d-un veac şi mai mult. Că d-o lună n-am îmbucat decât numa’ şî numa’ pasat îmbrânzit şi hrincă unsă  pă pâne,care-i mai bună decât costiţele cele afumate,şi dăcât cârnaţii prăjiţi, daca ai răbdarea şi priceperea să pârpăleşti cu temei pânea veche pă vatră şi s-o ungi mai apoi cu rabdare şi cu rânduială, numa şi numa cât îţi este de trebuinţă.

Şi iarăşi dinspre para pâlpâindă a  cuptorului s-a auzit un sughiţ de râs, ca un glas de cârstei

–         Acu digeaba te mai hlizeşti p-acolo,că tot  nu ştii dă niciunele, fin’că nici n-ai cum să ştii,că, de pe la televizor, tot mai iscodeai şi mata cîte una şi-alta, adecăăă:    ba că-a fugit Buzuca dă la Pepe, numa-n izmene;  ba că şi-o pus Nicoleta ugere noi; ba că nu mai are Boc niciun ioc , păntru niciunele şî păntru nimicuţa; şi-atuncia te-ai mai fi strâns şi mătălică pă la bozonare, cu chiverniseală şi cu chibzuială, ca să-ţi ajungă banu’ macar şi pentru mâne şi pentru poimâne, daca primăvara îi cam depărtişor şi nu mai e nicio nădejde pă nicăiri di-un trai bun…

C-aiştia n-are milă dă om, nici cât di-un cânie, bre !!

Ba că e criză; ba că s-o răsipit; ba că s-o cheltuit; ba că s-o furat; ba că dracu’ ghem i-o loat!!! .. ba, că s-a eftinit loboda, da’ că s-o furat pibu’…ce diavol a mai fi şi-acela adecă, adevarat că s-o furat şi încă nimica n-o  înviat!…. Ba că, la toate suferinţele treb’e leacuri numa’ şi numa’ muşeţel cu urzici şi cu talpa-gâştii, da-numa-n tigaia-aia minune şi cu Senalax, la sfîrşit

–         Da, pîn’ la ormă, cini-o fi risipit şi-o fi furat atîta amar dă parale, duducă, hăi??!

Apăi, d-aştea nu ne spunie niminea nimca-nimicuţa!  Că, pă la tilivizor, e numa’ şi numa’ cu tigăi şi cu constipaţi şi cu ăia cari-or murit înghesuiţi la pomană… Ba,cică, mai pă ormă-aşa, cică s-or fi loat,di-acu’,  Pepe cu Monica, di-or crapat  Tălîmbeanu’ şi şi cu Buzuca, cu tăt;   apoi altili şî altili, câti-n lună şi-n stele; cu-alde Adi-Minune-Piti-Cot şi cu Iemil-Boc-Banii-Ioc şi tot cu zaiafet, şi chelălăială cu-alde Laurenţiu Puţă şi-alde Guţă-Maimuţă  Tot şoimăniţi şi tot belele ,ca să caşti gura la iele!!!

Căci meşter  îi  Ucigă-l Toaca la trebuşoare ca aieste!

–         Apăi, de!, Cini ti punie sî ti holbezi la iei?

–         Păi, cum cini ti punie?!  Foamia!!  Foamia ti punie!!! Şiezi,cîtu-i zioa, cu ochii bleojdiţi acolo, ca sî mai uiţi dă foamie!   Asta ie!!

–         Aşea o fi!, Da’ mie, dă cîn’ ăi început mătălucă  sa-mi istoriseşti, parcî mi-i şi mai foamie! Da, batîr, chiar le-ai văz’t mata, cu ochişorii matale pă toate aiestea?

–         Aiestea  şi multi  altiele!!    Da’ câte le-or mai fi tot dondănit,p-acolo, cât oi fi fost eu la şcoală sau p-afară, apăi, zău că nu mai pot să ştiu, Maica Ta Doamnie!!!.        Că, cică, să trăiţi bine!, ăăă, auzit-ai,mata,oare, de una ca aiasta, mătuşică, hăi, trăi-i-ar Nichepercea pe ceea lume,ăăă..,acloşea, gios, supt cazanu’ cu zmoală,acolo să-i trăiască! Arrraaa!!!,  nu le-ar mai muri mulţi înainte, dă talhari fără capac la maţe şi care nu să mai satură, sătura-i-ar viermii cei neadormiţi, să-i sature!!! Că, az-dimineaţă, l-am văzut şi pă Băsiescu-ăla pă la Protv, ceia ce-ar însemna că or o murit  degerat pă undeva, or s-o apucat să facă reclame la tigăi,că altăceva nu s-arată p-acolo !!

–                 Da, iaca, tot îi bini că te ţii mata jună şi fudulă şi că nu eşti suferindă dă v’o boleşniţă cevaşilea, căci, vălei-vălelei, ţi-ai fi dat şi mata sufletu’, singură şi răscocoşată pân  pustietăţile aieste, fără ca să te afle nici macar poştaşu’ nost, dă la Măgura Pleşuvului, care iera om bun şi dă pus la bubă, saracanu dă iel, da’ care este şi iel tăt şiomer,  d-amu, cum s-ar zâce. Că numa iel şi cu popa Ciripic mai stăruiseseră la vreo slujbă dân tot satu’ nost… Riestu’la vatră! , la vatrai şi la blide! – ci ti joci! ? căci meşter  îi  Ucigă-l Toaca la trebuşoare ca aieste!      Şi-apăi bine se mai trăieşte p-aici, Doamne-apără!, căci toate făpturile satului îşi suflă în unghii  şi-şi plâng în pumni, blestemându-şi până şi ceasul în care s-au născut,că lumea,la noi, mănâncă şi mere pădureţe, căci n-are încotro…

 

 

 

–         Atuncia,daca văz că nu să mai termină, ia, întinde-te mătălucă o ţîră la loc, în covata matale, la un pui dă somn, că eu tăt am să mă am duc să-i alung pi lotrii ceia di codri şi poati taman sclipuiesc şi ceva îmbucătură dă pă la iei,zău-aşa. Şi vai de pielea lor are să fie, şi nici ciolan peste ciolan n-o să le rămîie !!! Ei, lasă,măi ticăloşilor, că vă voi dobzăla eu de-amu  înainte!

 

 

După o vreme, Mădălina s-a deşteptat cu acelaşi  bocet înfundat în urechi, care, la negura’ dintre veghe şi somn, i se părea chiar bocetul lihnit al frăţiorilor săi, fercaţi singuri în casă de-o zi şi mai bine. Iar tînguitu’ acesta suspinat şi stîns părea să vină de undeva, de sus, dintre grinzile îmbrăţişate şi încălecate ale podului.

De aceea, amăgită şi ispitită, fetiţa s-a ridicat ca o lunatecă şi s-a aninat cu amîndouă braţele de scara îngustă din lemn răsucit şi sticlos de salcîm boieresc, care veghea singură în colţul cel mai îndepărtat,  dincolo de oala de lut unde bolborosea fără de sine o fiertură verzui-străvezie ca apa dă broaşte.

Şi, aburcată aşa pînă sus, la uşa din palce- împletite de la borta înfundată  a podului, fătuca cerceta îndeaproape, dacă-i vrun lacăt, ivăr sau lănţug, dar  gura podului părea, în cele din urmă, deschisă, căci hârca de babă  uitase de dînsa.

Dară, cînd Mădălina a rădicat alene capacul, şi numa’ di-un deşte, s-a şi   prelins prin crapatura îngustă o licăreală verde-aurie, cum îi licuriciu de candelă,iar  jelania aceea smîrcîită de plod s-a apropiat de urechile ei ca o pală de vînt.

–         Da cini-i acoloşia, bre?!     Silică, tu ieşti, frăţioare?

Şi, înnodată-n mustrări dă cuget, fetiţa a răsturnat, opintindu-se, portiţa aceea de ramuri, pe cînd  licăreala boreală de lummînărică topită s-a revărsat peste dînsa, amuţind-o.

Tot podul părea plin de candelabre  fistichiu colorate şi de licăriş scînteios.

Iar, aproape de tot, pe două picioruşe de prunc, veghea neclintit – un pricolici aluniu şi aprins pe dinăuntru, ca un  păpuşel poleit, dintr-aceia nemţeşti, cum numa’ prin vitrinele de la Piatra mai văzuse vreodată.

Un sfredeluş de jumătate-de-om ce avea în frunte numai un ochi, dar avea nişte urechi clăpăuge şi nişte buzoaie dăbălăzate de-ţi venea să-ţi scuipi singur în sîn, nu alta ! Iar pe  tărtăcuţa dolofană, ca un dovleac scobit şi cu feştilă aprinsă într-însul, se înălţau, în tremur, două nuieluşe de alunel nins şi cutreierate de sclpiciuri vernile , străluminînd pretutindeni la fel.

Clipă în care fetiţa s-a prelins cutremurată pe scară în jos:

–         Văleleu, măicuţa mea,  da’ aista-i taman Riciu-Păduriciu, nepotu-ăl dintîiAl Păduroaicei!!!

–         Sau, vai dăzilişoarele noaste!!,  ce dihanie de om, a mai fi şi- aista, numai Cel-de-pe-comoară a fi ştiind!!

Atunci însă,arătare-aceea din pod şi-o strecurat buzoaiele prin borta podului şi-o şuierat numaidecît precum vîntoasele cele răle:

–         Apăi, duducă, hăi, dacă ţi-i dragă viaţa şi vrei să mai vezi soarele cu ochii şi să mai calci pă iarbă verde….să-mi dai iute ascultare şi supunere întru toate Iar, mai întîi şi-ntîi, să te mai duci, fără bob zabavă dup-aici, căci vai de pielea ta are să fie!!  Bagat-ai bine în cap vorbele mele?..

Însă Mădălina, cu minte şi ageră, cum era ea, repede şi-a adunat  surtucele răsipite în toate părţile şi-a şparlit-o drept afară-n omăt, tăind-o de-a dreptul înspre-apus, unde ar cam fi fost musai să fie şi satul ei, căci, după-atîta amar de hoinăreală, se descurca mai bine în codru, decît, pintre case şi oameni, la tîrg.

Dar, fiind casa cea ţuguiată a Păduroaicei aşezată într-o fundătură de munţi  şi îngenunchiată-n omăt pân’ la brâu,fetiţa a pornit-o, iute şi degrabă, la deal, în sus, mai mult pe brînci şi pe palme, ca o vulpe-încolţită de-ogari.

Şi, norocirea ei!, căci de-acolo, de sus, de pe grumazul dealului, se vedeau, în depărtare, fuioare alburite de fum şi se auzeau glasuri îndepărtate de cîni.

Iară, în ziua aceea,  sara a căzut mai devreme piste munţi şi piste văi ca o umbră de întristare şi ca o plasă cu noduri de stele, licurind printre luminişuri de nori şi bolte de cetini.Iar tăcerea era atîta de mare şi cerul atîta de adînc şi de necuprins, încît,fetiţa, privind înapoi,văzu cu mare mirare cum un sul de raze scânteietoare, care-ţi fura vederile, se învîrtejeşte deodată în jurul căsuţei cu moţ, care se aprinsese azuriu-fluorescent,ca luna cea plină, de la Sînziene. Apoi, căsuţa întreagă, cu streşinile sale şindrilite albastru şi cu turla sa văruită, cu tot, se ridicase  răsucit din omăt şi plutise un timp, legănat, printre mesteceni, luminînd valea întreagă ca o revărsare siderală de zori.

În cele din urmă, însă, răsărise, imensă, curată şi limpede, luna cea adevărată, iar căsuţa vrăjită,sclipind şi licurind, se şi îndreptase de îndată-ntr-acolo, lăsînd o dungă de alboare lilachie pe cer, ca o scară-azurie-n văzduh.

–         Iaca, văzui şi căsuţa din lună, Maica Ta Doamne, murmură Mădălina, alunecînd în genunchi pe oglinda de omăt înmărmurit  a munţilor.

Dar , după ce o pleoapă de umbră violetă se închise gînditoare,cît cerul, răsunară din nou, dinspre codri, drujbele ruseşti de tăiat lemne şi tunetele seci ale topoarelor şi prăbuşirea hăulită a brazilor şi ,poate,chiar vîntoasa jeluită a Păduroaicei.

– Dară, le spunea Mădălina fraţilor ei, nu vor pieri niciodată pădurile noaste,căci, iaca,di-acolo, di sus, din căsuţa albastră din lună,Puiul cel verde al Păduroaicei le veghează, şi ziua, şi noaptea. Uite-acolo, lîngă ochiul dîn dreapta al Lunei, le arata ea cu degeţelul mănuşii, vedeţi?, i-o luminiţă  dalbă de ger şi-un tovarăş de-al nost, pururea neadormit, după cum chiară eu l-am văzut, pe cele coclauri.

 

 

autor Ioan Florin Stanciu

foto Elisabeta Luşcan

Comentarii închise la Căsuţa albastră din lună

O fereastră în timp / Poemul dintâi /

Posted in Poezie by Hopernicus on 09/03/2012

O fereastră în timp

 

Nothing is real and nothing to get hung about.
White Roses Fields forever

 

Isus, Eminescu, Îngerul blond şi tu,

plutind într-un ghem de lumină

între mine şi cărţile mele,

mai curată, mai frumoasă, mai vie,

decât toate personajele închise acolo

şi mai străvezie decât ferestrele

labirintului de sticlă pe care

dezordinea infinită a timpului

îl aşază-ntre mine şi zâmbetul tău.

Noroc, totuşi, că mai există şi cărţi care

nu s-au scris încă, aşa că, într-o zi, chiar

şi la celălalt capăt al timpului nostru,

te pot reinventa, prin cuvinte – mai frumoasă

mai suavă, mai vie decât toate făpturile

lumii din cărţi, pe care nici măcar Dumnezeu

n-a îndrăznit să le făurească de-a dreptul

 

Poemul dintâi

 

N-aş putea să vă spun dacă,

premeditat sau nu,

ea este atât de frumoasă,

nici ce motiv

ar mai fi avut Dumnezeu,

ca să facă lumina,

dacă n-ar fi făcut, mai târziu,

trupul ei de aramă-aurită

şi somnul ei infantil printre crinii brodaţi,

în vâltoarea de petale căzute din cer a cuvintelor mele.

 

Pentru că, mai înainte de toate,

Cuvântul a fost!

 

Iar,

premeditat sau nu,

rostul ei pe pământ

este Poemul acesta

precum şi

Cele pe care nu le-am scris încă.

 

Pentru că numai eu

aş putea să vă spun,

cu pudoare şi graţie,

că ea are un semn,

cât un fluture mic,

într-un ungher nevăzut

de pe corp

şi că,

până şi atunci când se răsuceşte prin somn,

frumuseţea ei rămâne întreagă

alături de mine şi lipită de umărul meu,

 

Dar

nici măcar eu n-am găsit încă

acele cuvinte cu buze şi mâini

care s-o sărute pe buze, cu buzele mele

şi să-i mângâie degetul mic, cu o mână a mea.

 

Magic

 

Astăzi,

ţi-am pus aurore pe frunte,

ţi-am pus un cireş înflorit lângă treptele albe

şi-o floare de gând

în palma ta mică, întinsă prin somn

 

Astăzi,

conspirând în extaz,

sunt convins pe deplin

că şi Dumnezeu a făcut Lumea aceasta

numai şi numai

pentru ca eu să pot să te văd

levitând printre floricele de câmp –

atât de inconştient de frumoasă

şi mai suavă decât orice cuvînt

pe care cineva, un poet oarecare,

l-ar putea născoci, pe pământ.

 

Astăzi, am desprins

un nufăr de pulberi stelare

din al nouălea cer

şi l-am îmbrăcat

în rochiţa ta verde, cu floricele de câmp,

iar

lumea a devenit atât de frumoasă.

încât,

dacă deschid ochii,

nici nu mai pot să respir.

 

autor: Ioan Florin Stanciu

http://cititordeproza.ning.com/profile/IoanFlorinStanciu

Tagged with:

Comentarii închise la O fereastră în timp / Poemul dintâi /

Moara cu noroc

Posted in Studii by Hopernicus on 17/01/2012

 


            SPAŢIUL MALEFIC, FACTOR  ORDONATOR

                             AL   STRUCTURII   EPICE

                                                           

 

Toţi exegeţii mai importanţi ai nuvelei Moara cu Noroc, hipnotizaţi parcă de complexitatea tipurilor umane create de Slavici, au scos în evidenţă remarcabila capacitate analitică a autorului, deplângând însă incapacitatea nuvelistului de a da operei sale o expresie formală adecvată – o arhitectură, adică, pe măsura marilor sale intuiţii psihologice.

Astfel, G. Călinescu presupune că nuvela a cam fost trecută cu vederea, datorită faptului că e mai puţin compusă şi vorbeşte elogios despre proporţiile de infern ale patimilor şi  de furtunile cotropitoare care se ascund în sufletul omenesc (2)

Intuiţia epică, notează Pompiliu Constantinescu, e umbrită de moralistul care moralizează, în loc să observe şi să construiască, iar realizarea întregului nu e niciodată atinsă.(3)

Arta lui Slavici, observă D. Vatamaniuc, nu este a artistului, ci a analistului.(4 )

În ciuda unor  contribuţii de excepţie  la receptarea mai modernă a povestitorului ardelean, între care se remarcă monografia Magdalenei Popescu(5) ,chiar şi în exegeza recentă, Ioan Slavici apare ca un scriitor care nu concepe esteticul decât în îmbinare organică cu eticul şi, astfel, nu se deplasează mai hotărât vechile reticenţe cu privire la imperfecţiunile formale – mai evidente în descrierea cadrului fizic.

Din acest punct de vedere, Mircea Zaciu, de pildă, mai sintetizează o dată părerile tradiţionale, conform cărora : Moara cu Noroc e mai puţin compusă, fiindcă Slavici nu e preocupat de latura estetică a creaţiei, cât de adevărul psihologiilor, scoţând încă o dată în evidenţă : desenul neîngrijit al mediului(6 )

Generalizând, în exegeza din ultimele decenii ale secolului  al XX-lea, Ioan Slavici apare, mai ales, ca un scriitor care nu concepe esteticul decât în îmbinare organică cu eticul.

Iar între acestea se pune, uneori, chiar un semn de identitate absolută, în spiritul imperativului categoric kantian sau, mai degrabă, în spiritul eposului popular, construit, în bună parte, pe antiteza dintre bine şi rău.

Nimic nou nu vine să tulbure părerea lui Xenopol, formulată (atenţie!) în 1882, adică la numai un an de la apariţia nuvelei în discuţie : În toate novelele din popor nu vezi cel mai mic artificiu de povestitor ; istorisirile se desfăşoară naturale, c-o legătură ferită de orice meşteşugire, precum e viaţa înseşi. Concluzia întemeiată, în general, pe o excesivă analiză a semnificatului, ar fi că nuvela aceasta este aproape o capodoperă – ezitarea perpetuă avându-şi izvorul în prejudecata puternic înrădăcinată, că Slavici nu ştie să construiască ; prejudecată întreţinută şi de imaginea emblematică a unui autor prea moralist, prea didactic, prea înglodat în materialitatea unui realism primar, numit, nu tocmai elogios, realism poporal.

E drept că se mai recunoaşte uneori, ca o concesie, şi adierea, printre rânduri, a unei fascinaţii inefabile, a unui nu ştiu ce şi nu ştiu cum, care vine să mai tulbure siguranţa comentatorilor şi care, presupunem, a rămas la nivelul indescifrabilului tocmai datorită lecturii unilaterale a semnificatului, în dauna procedurilor semnificante: adică, a practicilor narative de textualizare a socialului.

În cazul lui Slavici, recunoscut ca un prozator tutelar, şi în cazul Morii cu Noroc, recunoscută ca Mantaua din care a ieşit nuvela românească modernă, pare să se fi uitat că nuvela, ca specie, a fost considerată adesea cea mai artistică dintre forme .(7)tocmai pentru că, în genul scurt, conţinutul de idei, gânduri şi sentimente este indisolubil legat de expresia sa formală, implicând o îngemănare perfectă, în care toate părţile slujesc aceleiaşi finalităţi de ansamblu,  presupunând, după Roland Barthes, identitatea substanţială a unităţilor care o compun şi nu doar simpla lor alăturare. (8)

Iar, dacă nu uităm că, pentru semiologie, opera literară este un sistem de semne  şi un produs al răbdării combinatorii, desigur că acceptarea totală a acesteia depinde numai de capacitatea lectorului de a o descifra la diferite nivele. (9)

Astăzi, se ştie bine că orice capodoperă a condiţiei umane nu poate fi epuizată de temă ca atare, ea fiind, deopotrivă, şi o formă relativ nouă. Aceasta este şi perspectiva din care vom încerca să abordăm nuvela Moara cu Noroc.

Totuşi, din dorinţa noastră de a da un caracter cât mai tranşant demonstraţiei, în concordanţă cu orientarea iniţială a acestui demers, vom  insista deliberat asupra relaţiei dintre descriere şi structura narativă, mizând tocmai pe observaţiile anterioare, conform cărora descrierea, considerată mai mult ca un mod de expunere independent şi mai puţin ca un element decisiv şi semnificativ al structurii, a fost socotită o cenuşereasă a operei lui Slavici – un călcâi vulnerabil sau un apendice realist, fără prea mare acoperire estetică.

Astfel, măruntul capitol al II-lea din Moara cu Noroc, cel care pare o secvenţă descriptivă detaşabilă, dar care se integrează decisiv în  incipit, pentru a fixa cadrul, timpul şi sensul întâmplărilor, a fost rapid expediat de mai toţi comentatorii: a) fie printr-o interpretare preponderent stilistică, pe linia lui Tudor Vianu care scria despre lipsa de ingeniozitate picturală a lui Slavici şi de ochiul său cenuşiu, care nu vede bine nici oamenii, nici peisajele(10), fie minimalizat printr-o interpretare aproape topografică, relist-primară, ca la D. Vatamaniuc, care, înşelat de bătrânul truc al verosimilităţii, cedează tentaţiei de a stabili coordonatele geografice ale întâmplărilor, observând cu satisfacţie că: oraşele şi satele sînt date cu numele lor reale.

Izbeşte încă din primele pagini, scrie D. Vatamaniuc, referindu-se chiar la capitolul menţionat, preocuparea pentru exactitate, ca în lucrările ştiinţifice, păstrând astfel discuţia în cadrele tradiţionale ale verosimilului referenţial, prin care se atribuia epicului simpla veleitate de a calchia şi de a reproduce realul. (11)   De mai mulţi ani însă, problematicii logico-filozofice a adevărului (gradului de obiectivitate, în cazul nostru) i s-a substituit, în plan discursiv, o chestiune formală : cea a modalităţilor de obţinere a sensului – pentru că între realitatea vieţii şi realitatea ficţională n-a existat niciodată o coincidenţă totală, care ar fi transformat opera artistică într-o parafrază, aberantă prin inutilitate, a lumii reale.

Pentru autor, a se supune normelor verosimilului înseamnă, mai întâi, a pune discursul epic într-o relaţie acceptabilă cu spaţiul în care el apare posibil – construirea, aşadar, a unui referent care să suporte congruenţa ficţiunilor verbale cu realitatea.

În virtutea acestor observaţii cu caracter general, vom studia cadrul natural al nuvelei în discuţie nu ca pe un minor şi grăbit decor etnografic, ci ca pe un factor esenţial şi ordonator al structurii epice – deci, ca pe un semn funcţional, menit să pună în mişcare povestirea, prefigurându-i şi conturându-i viziunea de ansamblu.

Urmând să demonstrăm, în cele din urmă, că, citit prin această grilă, capitolul al II-lea al nuvelei, cel care fixează şi desenează cadrul întâmplărilor, este un capitol cu cheie, condensând importante sugestii anticipante, în acord cu sensurile fundamentale ale naraţiunii.

Iată, spre exemplu, cum este conturată imaginea panoramică a spaţiului în care se va petrece drama lui Ghiţă : De la Ineu drumul de ţară o ia printre păduri şi peste ţarini lăsând la dreapta şi la stânga satele aşezate prin colţurile văilor. Timp de un ceas şi jumătate drumul e bun; vine apoi un pripor, pe care îl urci, şi, după ce ai coborât iar în vale, trebuie să faci popas, să adapi calul ori vita din jug şi să le mai laşi timp de răsuflare, fiindcă drumul a fost cam greu, iară mai departe locurile sunt rele.  Aici, în vale, e Moara cu noroc.

Bănuim că numai la o lectură unilaterală nu s-a putut remarca deliberata ordonare a spaţiului şi abila punere în scenă, conform schemei mentale:

 

drumul e bun                         iară                               mai departe

locurile sunt rele.

Aici, în vale, e

                                     Moara cu noroc.

 

Situată cu premeditare între drumul cel bun şi locurile rele, Moara cu Noroc pare a fi o punte temporară între cele două extreme esenţiale ale condiţiei umane – un fel de purgatoriu terestru, care mai păstrează, cel puţin, la început, posibilitatea unei opţiuni existenţiale.

Spiritualizarea cadrului, învestit cu două calificative de ordin moral, nu trebuie neapărat pusă în relaţie numai cu viziunea romantică, încă modelatoare în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ci, mai degrabă, cu o străveche concepţie populară asupra spaţiului, care nu este niciodată abstract şi indiferent, ci concret şi calitativ, fiind străbătut de forţe spirituale active, care pot influenţa destinul omului şi pot da un sens actelor sale.

Astfel, loc bunloc rău, loc ferit  sunt termeni familiari în satul nostru tradiţional (15)

În acest context, am putea aminti şi faptul că Ion Barbu, pe linia tradiţiei populare, îşi aşază ideala sa cetate Isarlâk: La vreo Dunăre turcească/ Pe şes veşted, cu tutun/ La mijloc de Rău şi Bun…, într-un spaţiu exemplar, atemporal şi fictiv,deschis tuturor posibilităţilor.

La Slavici însă, peisajul ne face să intuim existenţa unei finalităţi interioare şi a unui sens ordonator.

Mai ales că antinomia care caracterizează, de la început, cadrul exterior al naraţiunii  ni se dezvăluie apoi la toate nivelurile operei:

a)    etic: înfruntarea dintre bine şi rău;

b)    social: Ghiţă se pune la mijlocîntre ordinea juridică a statului şi legislaţia mutuală a hoţilor(14);

c)     psihologic : dihotomia lăuntrică, personajele fiind caractere scindate  şi animate de tendinţe contradictorii :

cumpătare şi lăcomie, la Ghiţă;

inocenţă şi demonie potenţială, la Ana;

tărie sufletească şi pasiune distructivă, în cazul lui Lică

d)    viziune:

clasic / romantic;

obiectivitate / subiectivitate ;

patos /  austeritate etc.

e) simbolic:  noroc / nenoroc.

De remarcat, tot din perspectiva deictică, a spaţiului literar, valorile contradictorii ale cronotopului  drum La drum, la drumul mare, –observă Bahtin – în acelaşi punct temporal şi spaţial, se intersectează căile celor mai feluriţi oameni, reprezentanţi ai tuturor păturilor şi stărilor sociale…, aici, se pot întâlni întâmplător şi cei care, în mod normal, sunt despărţiţi de ierarhia socială şi de dimensiunea spaţiului, aici,  pot apărea diferite contraste şi se pot înfrunta şi împleti destine dintre cele mai diferite.(12 )

Iar, din acelaşi punct de vedere, ar trebui să remarcăm cât mai firesc şi ambiguitatea hanului, ca spaţiu închis şi deschis deopotrivă: Orice han, oricât de mizer, subliniază Valeriu Cristea, constituie, prin definiţie, în contrast cu spaţiul deschis spre risc al călătorului, un spaţiu închis, ocrotitor. (13)

Şi, desigur, nu se poate să nu remarcăm ambivalenţa antagonică a cuvântului Noroc din titlu, care este inclus, în fond, într-un toponim, tot din categoria semantică a  drumului, care este imaginat adesea şi ca drum al vieţii, ceea ce implică, obligatoriu, o alegere şi un risc, adică o  cale proprie a destinului, conform unui pattern comun mai tuturor culturilor europene: pentru că cine n-a auzit de: the Way of Lifele chemin de la vie sau de mult mai celebrul, nel mezzo del cammin di nostra vita, –  o cale, reamintesc, care poate fi fastă sau nefastă, aşa cum încercarea norocului presupune, din start, şi posibilitatea nenorocului sau, mai expresiv-popular, a nenorocirii şi a ghinionului, căci norocul e după cum şi-l mai face şi omul, dar şi după cum îl  macină roata destinului.

Este evident, totuşi, că nuvela se deschide sub semnul echilibrului, când binele şi răul stau faţă în faţă, despărţite, deocamdată, printr-o miraculoasă insulă a norocului şi a concilierii. Drept pentru care, va avea loc şi o rapidă adaptare a proaspătului hangiu la noul său mediu de viaţă – adaptare împinsă până la asociere, fuziune şi suprapunere: Abia trecuseră dar câteva luni după Sf. Gheorghe, şi drumeţii mai umblaţi nu mai ziceau că o să facă popas la Moara cu noroc, ci că se vor opri la Ghiţă, şi toată lumea ştia cine e Ghiţă şi unde e Ghiţă, iar acolo, în vale, între pripor şi locurile cele rele, nu mai era Moara cu noroc, ci cârciuma lui Ghiţă. Iară pentru Ghiţă, cârciuma era cu noroc. Revenind, astfel, la schema ideală, sugerată mai sus:

acolo, în vale

 între pripor                                      şi                                  locurile cele rele                                                

                                      nu mai era Moara cu noroc,

                                       ci cârciuma lui Ghiţă.

                               Iară pentru Ghiţă, cârciuma era cu noroc

Există, la început, şi un aparent echilibru de forţe între cele două personaje care se vor înfrunta apoi cu violenţă. La  întâlnirea sa cu Sămădăul, Ghiţă, reprezentant încă al binelui, pare foarte sigur pe sine şi chiar la fel de tare ca Lică, acest mesager demonic al locurilor rele: Câtva timp ei steteră tăcuţi, faţă în faţă, hotărâţi amândoi şi simţind fiecare că şi-a găsit omul.

Totul în concordanţă cu o anume concepţie despre artă a lui Slavici care afirmă, la un moment dat că:  Echilibrul e pe deplin stabilit când amândouă extremele se impun cu deopotrivă putere, iar această restabilire este ceea ce numim sublim – o pauză, o clipă de uluire ce se produce, prin aceasta, în noi şi, apoi, urmează rezolvarea stării sufleteşti care constă în stingerea uneia dintre cele două extreme şi mângâierea celeilalte.(14)

Totuşi, s-ar impune acum o întrebare firească:  Ce extremă este mângâiată în această nuvelă?  Deoarece, anticipând finalul, am putea răspunde fără  ezitare:  Niciuna!

Dar asta ar însemna că echilibrul, de care am făcut atâta caz, era iluzoriu şi că, mai mult sau mai puţin vizibil, are loc o permanentă deplasare spre zona maleficului, care să justifice sancţionarea atroce, din final, a ambelor tabere. Pentru că, judecată mai atent, fericita adaptare la mediu a lui Ghiţă este, de fapt, o dramatică adaptare la mediul lui Lică – diavolul, în cea dintâi prefigurare convingătoare din literatura română (Tu nu eşti om, Lică, ci diavol!).    Deoarece, în realitate, asistăm la o problematică metamorfozare a cinstitului cizmar de altădată, în cârciumar şi, implicit, trecerea lui de la o existenţă modestă şi cinstită, la o alta cu un pronunţat caracter îndoielnic, din punct de vedere moral. Dar, pe deplin armonic cu evoluţia personajelor, nici cadrul natural, care părea, la început, insula unei norocoase opţiuni, nu ne mai apare atât de autonom şi de stabil, pentru că el conţine deja o invazie a răului şi o corupţie care au început mai de mult, dar care se insinuează implacabil.

Pentru că demonizarea latentă este, totuşi, tema acestei nuvele.

Astfel, moara benefică de odinioară s-a prefăcut în cârciumă: încetul cu încetul s-a făcut bătătură înaintea morii, şi, oarecum pe nesimţite, moara a încetat a mai măcina şi s-a prefăcut în cârciumă. Iar schema spaţială, de la care pornisem  se dezechilibrează mereu:

drumul bun                                                                                locurile rele

moară                                                                                           cârciumă

cizmar                                                                                           cârciumar

Se sugerează, cu măiestrie, o anumită direcţie, ceea ce implică un sens şi o valorizare, în strânsă relaţie cu spaţiul în care se produce. Şi probabil că ar fi vremea să reamintim că, în concepţia satului tradiţional românesc, drumul indica tripla localizare: în spaţiu, în timp, dar şi în planul etic, al unei opţiuni existenţiale, căci, fiind intersecţia elementelor stihiale si a celor primordiale, drumul este normal numai atunci când nu-l întrerupe nimic, iar tot ceea ce face ca să se frângă sau să se deturneze cursivitatea lui exercită o influenţă malefică, aducând o tulburare a armoniei şi a echilibrului natural. Deoarece ideea de obstacol poartă influenţe directe asupra drumului şi a călătoriei, sugerând rătăcirea şi ezitarea vinovată. Astfel,  în  secvenţa descriptivă pusă în discuţie, pragul iniţiatic este exprimat prin apariţia unui pripor, însemnând povârniş, pantă abruptă, şi, implicit, alunecare descendentă: „Timp de un ceas şi jumătate, drumul e bun; vine apoi un pripor. Iar dacă, la început, remarcam antiteza bine disimulată dintre drumul bun şi locurile rele, acum ar trebui să remarcăm şi dinamica descendentă a drumului, ce poartă subtile conotaţii infernale.  Cumulat mereu cu ideea popasului din vale, apare simbolul morii; scriitorul denumind cu exactitate zona malefică: „Aici in vale e Moara cu Noroc„, cu un toponim din categoria celor magice, capabile  de a provoca şi adăposti spirite funeste –  căci, în credinţele populare, motivul norocului a fost des asociat cu ideea de câştig necurat, de comoară blestemată şi de pact malefic. Apare astfel, motivul malefic al  morii părăsite, cu lopeţile rupte şi cu acoperământul ciuruit, simboluri ale degradării şi ale destinului potrivnic. Or, se ştie bine că, în mentalitatea populară, locurile părăsite sunt bântuite de spirite demonice, şi de răuvoitoare forţe oculte. Iar, în enigmaticul capitol al II-lea, elementele naturii se constituie,  tot mai apăsat, în simboluri malefice:  Spre exemplu, în antiteză cu pădurea de stejari, din stânga, apar, pe dreapta, răzleţe rămăşiţele încă nestârpite ale unei alte păduri, cioate, rădăcini ieşite din pământ, totul culminând, la propriu şi la figurat, cu imaginea rău prevestitoare, de sus, de pe culme: tocmai sus la culme,  un trunchi înalt, pe jumătate ars, cu crengile uscate, loc de popas pentru corbii ce se lasă croncănind de la deal înspre câmpie (alt simbol descendent).  Elementele stihiale reprezintă, ca şi în eposul folcloric, forţele haosului, elementaritatea misterioasă şi ezitantă a începuturilor – adică, ceva nedefinit, ca o prezenţă fatală – înscrisă în spaţiu, dar necunoscută de nimeni.(15)

Şi tot mai susţinut se va insinua apoi că, încetul cu încetul… şi oarecum pe nesimţite, Ghiţă, tinzând instinctiv către puterea lipsită de scrupule a acestora, preia prerogativele celor care-l slujesc pe Lică, chiar şi atunci când proiectele sale par nevinovate sau justificate, din punct de vedere economic : Trei ani, numai trei ani să pot sta aici, îşi zicea el, să mă pun în picioare, încât să pot să lucrez cu zece calfe şi să le dau altora de cârpit. Deoarece, după întâlnirea cu Sămădăul, Ghiţă îşi cumpără pistoale,  prăseşte,  pe lângă gospodărie, nişte câini feroce şi îşi ia o slugă nouă, Marţi,  fără să ştie că acesta era, de fapt, omul lui Lică (insinuarea demonului), dar se lasă corupt progresiv şi, după procesul prin care Lică îi înfundă pe alde Săilă şi Buză Ruptă, Ghiţă le ia locul, schimbând bani şi obiecte furate, dar căutând instinctiv să înşele, aşa cum, la rândul lor, şi cei doi căutaseră să-şi înşele stăpânul.  Iar, în final, după ce o ucide pe Ana, Ghiţă nu mai este decât un criminal, ca şi Lică, împrumutând masca diavolului, până la confuzie şi suprapunere.

De fapt, până şi citatul, adesea invocat, din G. Călinescu, ascunde acelaşi echilibru sfărâmat: Ghiţă se pune la mijloc, între ordinea juridică a statului şi legislaţia mutuală a hoţilor Acest mijloc nu există însă în realitate, pentru că ordinea juridică se află şi ea în mâinile influenţilor prieteni ai lui  Lică : Dacă Lică e vinovat ori nu, de asta nu prea era vorba: la urma urmelor, parcă toţi ucigaşii se pedepsesc!? Mai ales când oameni prea cumsecade au trebuinţă de dânşii…  Iar, în celebra sa carte dedicată începuturilor romanului, Marthe Robert observă, la un moment dat, că: „ Personajul romanesc – erou problematic – face eforturi disperate  pentru a împăca planul valorilor cu planul existenţei, pe care realitatea istorică, esenţial economică, le-a separat . (16) Confuzia valorilor, extrem sancţionată, în final, este evidentă acum, iar expresia ironică oameni prea cumsecade ar putea deveni atributul mai tuturor personajelor importante ale nuvelei, pentru că mai toate ezită periculos pe puntea fragilă dintre bine şi rău. În felul acesta, teza etică, prea mult licitată de critică, pare riguros acoperită artistic, într-o construcţie echilibrată, în care niciun accesoriu nu rămâne neutilizat în fabulă.

Pentru că, în această nuvelă, spaţiul şi timpul epic sunt organizate după o structură specifică formelor dramatice clasice. De altfel, asemănarea cu tragedia clasică a mai fost sesizată. Dar, din punctul nostru de vedere, am vrea să insistăm pe unitatea de spaţiu (hanul văzut ca o insulă de la marginea civilizaţiei) şi de timp (Ghiţă soseşte de Paşti la han, iar în noaptea de Paşti a anului următor are loc deznodământul fatal). Ceea ce favorizează încărcătura etică a planului narativ, fiindcă tragicul presupune, cu necesitate, existenţa unui ferm sistem axiologic, la care să se facă, apoi, raportarea catastrofei.(17)

Revenind totuşi la misteriosul capitol al II-lea al nuvelei, vom sublinia încă o dată că simplitatea desenului, adică, lipsa artificiului şi a excesivelor rafinamente formale au fost luate drept infirmităţi artistice sau drept garanţii ale deplinei obiectivităţi. Şi, în ciuda faptului că s-a mai observat, uneori, şi o oarecare armonizare a cadrului natural cu diegeza (o armonizare, mai ales, psihologică, pusă în relaţie cu tehnica romanului gotic sau cu obositele procedee naive ale romanelor populare),  nu s-a remarcat hotărât că, în Moara cu Noroc, se căutase o schematizare deliberată – sărăcia artistică a descrierii fiind menită, de fapt, să ascundă anumite trucuri ale reprezentării, precum şi o îndrăzneaţă, atunci, tehnică a anticipării.

Iar tehnica anticipării, prin care vălul nu e ridicat decât puţin şi într-o singură parte, are, după Kayser, funcţia deosebit de importantă de a crea un sentiment viu al unităţii şi armoniei operei literare. Pentru că cercetarea anticipării într-o operă literară, subliniază teoreticianul amintit, va fi de o mare importanţă pentru justa înţelegere şi pentru clarificare.(18)

Din acest punct de vedere, cred că s-ar putea evita şi alte reci argumente teoretice numai dacă am pune în paralel câteva elemente concrete ale cadrului natural, aşa cum apar ele în incipitul nuvelei (sinteticul capitol al II-lea) şi, apoi, în succintul capitol al XVII-lea, care constituie deznodământul tragic al naraţiunii.

  • iară moara a rămas părăsită, cu lopeţile rupte şi cu acoperământul ciuruit de vremurile ce trecuseră peste dânsul.(cap.II)  /  şi zidurile afumate stăteau părăsite, privind cu tristeţe la ziua senină şi înveselitoare (cap. XVII)
  • tocmai sus la culme, un trunchi înalt, pe jumătate ars, cu crengile uscate, loc de popas pentru corbii ce se lasă croncănind de la deal înspre câmpie.(cap. II) /   iară în fundul gropii, care fusese odinioară pivniţă, nu se mai vedeau decât oasele albe ieşind pe ici, pe colo din cenuşa groasă.  (cap. XVII)
  • Cinci cruci stau înaintea morii, două de piatră şi trei altele cioplite din lemn de stejar,.(cap.II)  /   Bătrâna şedea cu copiii pe-o piatră de lângă cele cinci cruci şi plângea cu lacrimi alinătoare.  (cap. XVII) 

 

S-a remarcat deja că, dacă, pentru experienţa  contemporană, spaţiul este coerent şi neutru, fără ca vreo ruptură să diferenţieze calitativ masa lui, pentru omul tradiţional, spaţiul nu este niciodată omogen: el prezentând adesea rupturi neaşteptate, falii ale destinului, marcate de praguri, unde  spirite bănuite apără intrarea: atât de răutatea oamenilor, cât şi de puterile demonice: Pragul este, în acelaşi timp, hotarul care distinge şi opune două lumi şi locul paradoxal în care aceste două lumi comunică, unde se poate înfăptui trecerea din lumea profană, în cea sacră. Nu întâmplător, anumite vrăji, cum ar fi cea contra ciumei, se desfăşoară la vamă sau între hotare. Locul bun este sacralizat – aici totul se întâmplă după rânduială şi rodul este bogat; locul rău  este slabacolo omul poate cădea uşor în păcat. Un loc bun poate deveni rău, dacă i se schimbă calitatea, fie prin prezenţa duhurilor rele  fie prin intervenţia omului (farmece, blesteme, crime, vrajbă, sinucidere, dragoste nelegiuită etc.). Doar locurile ferite (casa, ograda, biserica ş.a.) rămân în general bune, dar casa părăsită, ca şi moara abandonată, dobândesc încărcături malefice. Unele locuri sunt considerate rele prin tradiţie: cotul, colţul, răscrucea, malul, râpa (pentru că aici îşi aruncă vrăjitorii, de obicei, farmecele). Ceea ce este dincolo de hotar este, dacă nu rău, cel puţin nesigur. Drumul în afara satului este şi mai periculos, dacă este sucit, şerpuit, ascuns sau întrerupt de un pârleaz peste un gard, o punte, o răspântie (discontinuităţi nesigure). (19)

Să încheiem totuşi observând că acest spaţiu apăsător, al înfruntării şi al pedepsei (în care autorul şi-a plasat personajele pentru a le demoniza şi pentru a le sancţiona apoi exemplar) pare să fi fost preluat de Ioan Slavici, în primul rând, din eposul popular (celebrele noastre balade identitare ), unde cadrul natural, abia schiţat, prin câteva versuri, cu o genială economie de mijloace artistice, este întotdeauna structurant. Iar tehnica anticipării, atent configurată în eposul popular, devine, mai târziu, prin contaminare,o tehnică adesea recunoscută în proza scurtă din prima jumătate a secolului trecut, contribuind la creşterea dramatismului povestirii şi la împlinirea acelui important deziderat al naraţiunii scurte, formulat de Tomaşevski , conform căruia: niciun accesoriu nu trebuie să rămână neutilizat în fabulă, niciun episod nu trebuie să apară fără să influenţeze situaţia fabulativă  (20)

Spre exemplu, doar două versuri conturează spaţiul epic al Mioriţei, dar antiteza metaforelor emblematice: picior de plai (terestru, real ) şi gură de rai ( celest, fantastic) pare să anunţe deja structura insolită a acestei balade atipice, în care o intrigă realistă (pe un plai de munte, doi ciobani uneltesc să-şi ucidă tovarăşul, din invidie.) este urmată de o neaşteptată dezvoltare lirică (nunta alegorică, imaginară, în decor paradiziac). Deoarece, după cum s-a observat adesea, spaţiul narativ al baladei este un spaţiu exemplar, menit să ilustreze anticipant o întâmplare pilduitoare, fiind învestit adesea cu anumite trăsături morale (bine / rău ) reprezentative pentru etica populară şi fiind străbătut de forţe spirituale active, capabile să influenţeze şi să remodeleze decisiv destinul omului, prins într-un anumit context spaţial predestinat.

În mod semnificativ, spaţiul nefast (Un zid părăsit/ Şi neisprăvit/ Câinii cum îl văd,/ La el se repăd/ Şi latră-a pustiu/ Şi urlă-a morţiu)  în care se va petrece cumplita dramă a meşterului Manole, este un spaţiu tragic, peste care  pluteşte o vină necunoscută şi o gravă fatalitate. Iar această evidentă tehnică a anticipării, după formula lui Kayser,va fi reutilizată, cu surprinzătoare virtuozitate, în capodopera lui Slavici –  dar, poate, mai puţin surprinzătoare, dacă remarcăm şi alte asemănări structurale cu baladele populare: antinomia dintre bine şi rău, neechivoca finalitate etică, cu sancţionarea radicală a răului etc.

În Moara cu Noroc, ca şi în Mănăstirea Argeşului, cu care s-ar putea face şi alte interesante analogii, fatalitatea care striveşte protagoniştii este, de fapt, o predestinare inevitabilă, prezentă în spaţiu: destinul personajelor fiind determinat de pe poziţia spaţiului şi, căpătând semnificaţie literară ca expresie a lui.

Poate că, pentru prima oară, în proza literară românească ne aflăm în faţa unui adevărat sistem, în care formele şi diegeza se grupează într-o ordine strictă, dictată de imperativele interne ale nuvelei.

Mai ciudat e că, în concentratul capitol al II-lea, descoperim principalele funcţii semantice ale descrierii, aşa cum le-a inventariat naratologia din ultimii ani : funcţia reprezentativă sau diegetică (de a construi lumea), cumulată cu o funcţie expresivă (semnalarea unui punct de vedere al subiectului narator) şi cu o funcţie narativă (anunţarea evoluţiilor viitoare şi sublinierea progresiilor unei intrigi ) (21)

Căci, răsturnând o afirmaţie despre eul liric din unele  pasteluri ale lui Alecsandri, am putea conchide că, pentru moralistul Slavici, descrierea este o ocazie în plus de a fi prezent.

 

 

OPERE CITATE

 

1)     KAYSER  W., Opera literară, o introducere în ştiinţa literaturii, Bucureşti, Univers, 1979

2)     CĂLINESCU G., Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Bucureşti, Minerva, 1982

3)     CONSTANTINESCU P., Studii şi cronici literare, Bucureşti, Minerva, 1981

4)     VATAMANIUC D., Ioan Slavici. Opera literară, Bucureşti,  Academiei, 1970

5)     POPESCU M., Slavici, Bucureşti, Cartea românească, 1977

6)     ZACIU M., Bivuac, Cluj, Dacia, 1974

7)     LUCACS G.,  Specificul literaturii şi al esteticului. Texte alese., Bucureşti, E.P.L.U. , 1969

8)     BARTHES R.,  Romanul scriiturii. Antologie, Bucureşti, Univers, 1987

9)     D’ARCO S. A.,  Modele semiologice în commedia lui Dante, Bucureşti, Univers, 1979  .

10) VIANU T. , Arta prozatorilor români, Bucureşti, Albatros, 1977

11) VATAMANIUC D., Ioan Slavici. Opera literară, Bucureşti, Academiei, 1970

12) BAHTIN M., Probleme de literatură şi estetică,  Bucureşti, Univers, 1982

13) CRISTEA V., Spaţiul în literatură, Bucureşti, Cartea românească, 1979

14)VATAMANIUC D., op. cit.

15) BERNEA E., Cadre ale gândirii populare româneşti , Bucureşti, Cartea românească, 1985

16)ROBERT M., Romanul începuturilor şi începuturile romanului , Bucureşti, Univers, 1983

17)CLEMENT B., Tragedia clasică, Iaşi, Institutul  European, 2000

18)KAYSER  W.,Opera literară, o introducere în ştiinţa literaturii, Bucureşti, Univers, 1979

19) NEAGU M.drd., Imaginarul malefic în literatura română. Lucrare de doctorat., Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Litere,2002

 20) TOMAŞEVSKI  B., Teoria  literaturii. Poetica., Bucureşti, Univers, 1973

 21) ADAM  J.M., REVAZ F.,  Analiza povestirii,  Iaşi, Institutul  European, 1999

 

* Pentru citatele din nuvelă s-a utilizat  : SLAVICI I., Opere, Bucureşti,  E.P.L., 1967

 

 

autor  Ioan Florin Stanciu

 

 

 

 

Tagged with:

Comentarii închise la Moara cu noroc

Voroneţ / Telejurnal / O elegie pontică

Posted in Poezie by Hopernicus on 16/12/2011

Sf.mc. EcaterinasiIrina, artist Dorin Macovei

 

Voroneţ

 

Focul veghează!

O floare albastră din cer

s-a stins pe pământ…

Dar

focul veghează deasupra!         

 

1

N-am să-ţi conduc mâna cu mâna mea,

zugravule!

Uimirea ta ţi-ajunge!

 

Minunile în fugă ale zilei

îngenunchează-n varul prispei tale.

 

Trufia nimănui n-a putut

să le împrumute deşertăciunea.

 

Nicio poftă n-a îndrăznit

să le mute într-o casă străină.

 

2

Ce culori are lumea?

Albastre, albastre, albastre!

Cum e sufletul tău, prietene?

Albastru !

Albastră e noaptea!

Albastră e apa pe care o bem

şi apa care ne bea.

Albastru e ochiul meu

care le scoate din moarte!

 

3

Se iscălea punând degetul pe oglinzi.

A inventat albastrul de inimă.

A plecat înotând prin pereţi.

 

Ca o vamă

între ferestrele deschise ale zilei

şi duhul apelor,

veghează mănăstirea.

 

Dar

degetul turlei sale

ce ne arată-n cer ?

 

4

A căzut un ochi din văzduh.

Stă singur, suferind, în marea verde.

 

Când îl descopăr,

lacrima lui este pe faţa mea

iar

focul veghează deasupra.

 

Telejurnal

 

ni se arată o înserare roşie cum n-am mai văzut
pe masa din parc paharele-s pline de ploaie,
iar ultimele frunze au încoronat
nebunii de pe tabla de şah

tu te întorci din oraş
mirosind a benzină şi
părul tău
lasă prin camere o aureolă albastră
dar aerul e deja respirat

şi părinţii s-au scufundat surdo-muţi
în apele amniotice ale telejurnalelor

care anunţă, cu surle şi tobe,

apocalipsa de fiece seară

mâncăm iarăşi singuri ca în luna de miere
şi prin fereastra bucătăriei se cern pescăruşi
virtuali, planând pe oraş ca o ceaţă…

e mult prea târziu!

printre şanţuri, conducte şi sârme, mai rămâne
doar imaginea unui leu devorat de furnici
(sau poate tramvaiul din celălalt veac şi
trupul însângerat al poetului tânăr, desenat
pe asfalt cu o piatră de var, râcâită din zid)

 

la ce bun,

dacă arcul din ceas s-a destins

şi dacă melcul de ceţuri lactee

de la facerea lumii

se va desface iarăşi în beznă?

pe când

toate vorbele noastre

se vor întoarce-n abisul dintâi

destrămate ca fumul.

iar

trupul tău de acum

va fi doar o paloare

cutremurată de ape,

sub ruina din maluri

– e târziu!

ai uitat lumina aprinsă în baie,

îmi spui şi adormi surâzând.

 

O  elegie pontică

Desigur că

ne aflăm înc-o dată,

umăr la umăr,

pe potecile umede

dintre mare şi cer,

ca să rătăcim împreună

sub zodiile milostive-ale toamnei,

printre ierburi amare

şi scoici fără trup,

pe hotarul migrator al nisipului,

dar mult prea aproape

de gurile flămânde ale fluviului

care adună, risipeşte

zămisleşte şi macină

sub Crucea nesfârşită a Sudului,

de la marginea întregului pământ locuit.

 

Acolo unde

Dobrogea mea,

la ferestrele nopţii,

pare doar un contur austral

al sufletului nostru comun

sau amintirea unei femei tinere

care se despletea murmurând

deasupra unui fluviu

de transparenţe răsfrânte.

 

Şi

unde,

mai palidă şi mai neverosimilă

decât sferele-albastre care plutesc în eter,

Schytia Minor Eterna

pare doar o pleoapă străvezie de sare,

clipind, resemnată mereu,

la marginea unei  lacrimi

mai mari şi mai triste

decât toată nefericirea plânsă prin veacuri a lumii.

 

Dar

astăzi,

sporind cu o lacrimă Marea cea Mare,

sunt tot mai mult Marea

şi candidul joc

prin care ea se bucură-n soare de nefericirile cărnii.

 

Autor: Ioan Florin Stanciu 

 

Comentarii închise la Voroneţ / Telejurnal / O elegie pontică

Fântâna cu trepte

Posted in Proză, Proză scurtă by Hopernicus on 28/10/2011


Dar, din pomul cunoaşetrii Binelui şi Răului să nu mănînci, căci,  în ziua în care vei mînca din el, vei muri negreşit( GENESA )

 Cum vii de la Constanţa spre Histria, scria Mihail Sadoveanu, apuci întîi  pe  un  drum de năsip, urmînd litoralul, după aceea sui  pe un podiş, unde hojma bîjbîie vîntul în bolîndari. După ce mergi şi mergi pe-acel podiş, vezi în  depărtare o apă lină ş-o linie de tufărişuri. După acea linie de tufărişuri, se înalţă mormanul ruinelor Histriei   ş-apoi se încreţeşte lacul într-un fel de vînăt tulbure spre Kituc şi spre Marea  Neagră.                                                                                          

Dar Sadoveanu n-a văzut, se pare, la vreo mie de paşi de Histria, mai spre sud şi mult mai în dreapta drumului, un atol perfect rotund al podişului, ca o lentilă înnăbuşită de  verdele negru al nucilor şi al altor copaci fără nume şi fără vârstă, ceea ce sugerează că acolo se află vreo matcă de izvoare sau vreo baltă secretă, unde, pînă cînd îl mutase Pingelică, fusese cătunul Şipotul, căruia tucii,până la schimbul de populaţie din 1940, îi ziceau  Merdevenlî Punar, adică, Fântâna cu Trepte.  Iar foarte puţini  mai ştiu că, pe vremuri, pe când săpa la Histria, lui Vasile Pârvan, gorganul acela emisferic de pe carapacea monotonă de calcar cretacic a Dobrogei i se păruse atât de artificial, încât ordonase să fie secţionat printr-un şanţ transversal, care scosese la lumină mai multe aşezări succesive, începând din paleolitic şi până la cea mai recentă, arheologic vorbind, adică o aşezare romană rurală (VICUS CELERIS), al cărei nume ieşise destul de norocos la iveală, săpat pe un portic din marmură imaculată,împreună cu o inscripţie foarte bine conservată, prin care primarul Ulpius Celer îi invoca pe Iupiter Magnificul şi Iunona Regina, pentru sănătatea împăratului şi propăşirea satului lui Celer, în anul în care consuli erau Verus şi Quintillus.

 

 

Largul mării, artist Mihai Catruna

 

2  

 

Am pătruns o singură dată, cu sfială şi cu veneraţie idolatră, în  sanctuarul acela, pe care Dumnezeu, în marea Lui înţelepciune îl scosese deja în afara pizmei şi zavistiei omeneşti, ca să ne aducă aminte,probabil, de Grădina din care-am fost izgoniţi, tocmai pentru că-am năzuit să cunoaştem Binele şi  Răul (Iar, dacă noi, pe atunci, nu ştiam încă, am aflat, mai apoi, cu nasu-n rahat şi cu o mie de tupe-n cap, că după un Rău, urmează întotdeauna Mai  Răul!)

Pe vremea aceea, mai lucram,ca trepăduş, la o întrprindere de îmbunătăţiri funciare şi trebuia să facem nişte măsurători de nivel, pe-acolo, pe grinduri.Dar tumulul acela holbat verde spre cerul fierbinte şi gol părea  baricadat cu un zid compact de gherghinar înflorit excesiv în buchete-mireasă, ca şi cum ar fi nins în iunie,aşa că-am cercetat mai bine de-un ceas până ce-am găsit o trecere naturală, ca o vizuină de mistreţ,sfâşiată cu colţii prin ghemul de ţepi şi de gheare-al arbuştilor.

Pe-acolo, am pătruns preaplecat într-un luminiş circular  care, catifelat cu troscot, volbură şi muşeţel, părea încă umed de apa zorilor, iar lumina, verde-sinilie şi ea, abia mai tremura străveziu pe deasupra ierbii, ca  apa unui acvariu de lacrimi,  iluminat rece, discret şi egal, din toate colţurile. Iar efectul acesta de tărâm scufundat şi privilegiat a crescut copleşitor, pe măsură ce mă apropiam de trunchiul  înmărmurit al nucului uriaş care părea  principala  coloană de susţinere a acestei  rezervaţii miraculoase.

Şi chiar lîngă  stâlpul său, la cinci paşi mai în stânga se afla vestita Fântână cu Trepte, care, de veacuri, era singura sursă de apă dulce în revărsarea salmastră şi sălcie din jur, căci un liman mereu somnoros al lacului Sinoe îşi topea limpezimea chiar în malul  verde de la Merdevenlî Punar.

Fântâna, a cărei oglindă licurea cu şipot viu la vreo trei metri sub firul ierbii, fusese înconjurată de turci cu ghizduri groase din granit verde, pe care se mai cunoşteau totuşi urmele de lanţuri care trăseseră deasupra găleţile grele, din aramă bătută, ale ciobanilor de odinioară. Iar, de-o parte şi alta, albe încă şi frumos încondeiate cu chipuri  rotund şlefuite şi cu ramuri de viţă de vie, străjuiau două sarcofage romane din marmură imperială, care fuseseră de mult golite şi bine curăţate pentru a servi drept jgheaburi de adăpat pentru feluritele vite rătăcitoare pe grinduri.

Iar, la vreo câţiva paşi mai în spate,aşezat pe trunchiul retezat al Nucului Dintâi,  veghea, încă de la Facerea Lumii, veşnic neadormitul  Avram Dicianu,care, cu flinta lui Toma Alimoş pe genunchi şi cu o voce de trâmbiţă a Ierihonului, m-a prevenit de la bun început:

–         Mai-nainte de a pune picioru pe scar-aia nepoate!,  ia abate-te tu niţeluş pă la troaca dă colo şi curăţă-te bine, că, acu’ vreo două-trei primăveri, doar ce l-am trăsnit p-un deliu d-ăsta ca tine, care, tot aşa, voia să se scoboare pângărit la fântână şi, pă urmă, l-am tîrît frumuşel mai la vale,pă sub oţetari, dă unde cre’că l-au  dumicat toate goangele pământului şi l-au cărat  pân găurile lor, că,uite,nici nu mai miroase-a hoit, dintr-acolo.    Căci rostul meu pe-aci e tocmai să pândesc, zi şi noapte,ca apa asta să rămână tot limpede şi binecuvântată, ca să nu mai păţim iar cum a fost cu mocanii lui Dobre Cocoşman, care-a aruncat o căpăţână dă porc în fântână, ca să-i gonească pă turci-ăia-musulmani care se înnădiseră la jgheaburi, dă călcai pă ei, ca pă dude! Pentru că numa’ Mustafa Mamut şi cu frati-so Ibram avea vreo sută dă cai şi vreo două sute dă tăuraşi, cei mai mulţi furaţi şi-ăia dân Gurili Dunării, dă pă la Letea sau dă pă la Ostrov, unde e spurigaiu’ fără număr al vitelor după faţa pământului.   Iar,d-atunci, nu ştiu cum s-a dus buhu’, că n-a mai dat nimini p-aici –  nici măcar flăcăii-ăia dă la Caraharman, care în fiecare an, dă Bobotează, venea să mă colinde cu  Iordanu’ şi-mi împodobeau fîntîna cu buchete dă busuioc şi cu boboci încoloraţi dă hîrtie creaţă ca varza, cântând şi  veghind, alături de mine, toată noaptea,ca să ia apoi câte doi trei pumni dă apă sfinţită, în găletuşele lor frumos spoite şi cu câte-o cruciuliţă dă argint curat, legată dă toartă. Păi,acu’, dacă tu crezi că mie mi-a fost uşor să stau singur ca ursu’ în  vizuin-asta şi să-mi ţiuie urechile, atunci ,na!, bea apă şi pleacă!, fiindcă orişicum n-o să te mai văz niciodată p-aci!!

 

3  

 

Spre ghinionul său însă, tot a mai apucat să mă vadă.

O dată!.. Şi ultima!

Iar asta, pe la începutul noului mileniu când, tot ca trepăduş, făceam şi eu umbră prin Comisia pentru Referendum de la Săcele şi când, mai înainte de asfinţit, m-a chemat dom’ director Gogu Ivanciuc şi mi-a pus în braţe o cutie dă placaj pentru cuie, pă care-o-mbrăcase frumos în coli dă hârtie roş-galben-albastră şi-i  tăiase o crăpătură subţire pă capac,drept la mijloc.

–         Mă băiete!, îmi spuse parcă mai serios deodată, asta e Urna Volantă,bagă bine la cap! Îl iei pă Mitrel,cu dubiţa Coperaţiei şi vă duceţi împreună la toate adresele astea! E vorba d-ăia care nu pot veni la vot pă picearele lor şi care Legea zice că trebuie musai să voteze şi ei  Da’, fii foarte atent! Mai întîi şi-ntîi, le iesplicaţî corect ce şi cum… Că e  Referendum pentru modificarea Costiuţiei!  Ce? Te joci!

–         Că e modiicare am înţeles eu… Da’,mai precis, ce să modifică?

–         Bă,  păi, tu chiar eşti bou d-ăla dă pus la jug!, s-a supărat şi mai rău nea Gogu, carevasăzică, d-az-dimineaţă te freci dă pereţi p-aici şi tot n-ai înţeles ce să modifică!?  Mai întîi şi-ntîi, că să modifică-n bine! , Asta să le spui!  Să modifică ca să fie bine, tovarăşi !! Aşa să le spui!! Adică,domnilor, vreau să spui, că, na!, o luasem şi eu din nou cu tovarăşi, ca Iliescu!

–         Adicăăă?!

–         Adicăăă, că să modifică,  ca să li se dea, macar vro umbră dă pensie şi la ăia de-au muncit şi-au cotizat toată viaţa, ca tine!

–         Aoleu!  aoleu!  aoleu!  Păi, dacă treb’e să modificăm Costituţia, ca să-mi dea şi mie măcar jumate dân banii mei înapoi, înseamnă că s-a cam ales prafu’şi pulberea dă săraca noastră Ieuropa!!!

–         Hai, c-ai  înţeles! Da’ să vă duceţi, mai întîi, pă la Şipotu, pă la moş Avram Dicianu!,că e şi el pă listă şi, dacă se-ntunecă, ori nu-l mai găsiţi,   ori vă-împuşcă el şi vă pune pielea pă băţ, mai-nainte de-a apuca voi să căscaţi gura!  D-aia vă şi spun să nu vă-nţepeniţi pă undeva, pă la vro oală cu vin, că vă-împuşc eu, pă ormă!!

 

Când am ajuns acolo,soarele mai era doar o zare arămiu-pâlpâindă, iar Fântâna cu Trepte,dac-o mai fi dăinuit,   se-nchisese în ea însăşi ca într-o scoică de ghioc şi prea anevoie am aflat o vizuină, o copcă, ceva, ca să ne strecurăm prin parapetul de păducel înghimpat. Totuşi, după ce-am trecut gardul viu,ne-am înălţat iute pă tălpi şi-am dat glas de întîmpinare, ca să nu ne trezim cu vrun glonţ, drept între urechi.

Începuse să se însereze şi casele acelea pustii, zidite din pietroaie mult mai bătrâne, şparlite odinioară de la dărâmăturile Histriei, dar părăsite,pe urmă, în fugă, păreau, sub  învelişul gros de licheni chitinoşi şi, în lumina puţină, strecurată prin prelata de ramuri, nişte colosale broaşte ţestoase, pregătite să se târască înapoi, înspre Histria,acolo unde  se afla  rostu’lor adevărat pe pământ.

Nu se-auzea niciun câine.

Dar,când ne-am mai apropiat, bătrânul veghea neclintit pe buturuga lui  fără vârstă,sub un felinar mic, de grajd, care abia mai adia o luminiţă de candelă peste treptele din marmură greacă ale fântânii.

Totuşi: AVE VIATOR ET VALE scria pe o albă stelă romană ,sprijinită de trunchiul încă viu al celui de-al doilea nuc.

Lumina îşi da duhul încet,ca aburul respiraţiei pe-o oglindă cernită.

Aşa că i-am desluşit fără grabă şi pe înţelesul său,cred, ce ne-adusese  pe-acolo,în fapt de seară, iar moşul părea să fi rămas adânc uimit şi cutremurat – nu numai de faptul că mai există şi-o altă lume, dincolo de ţarcul lui verde dar,mai ales,de faptul că lumea aceea are cunoştinţă de numele şi de vieţuirea lui pe pământ.

–         Păi, dacă treb’e să-mi pui eu pecetia pă hârtia asta,pentru ca la voi,acolo,s-o duceţi mai bine, atunci să ştii  şi tu că  Sfîrşitu’ Lumi-i-aproape!!

–         Da! da! da!, m-am grăbit eu să-i mai explic o dată, trebuie să-ţi pui ştampila,musai, da’ nu aci-n văzul nostru ,că-i secret.     Aşadar, iei, mata, felinaru-ăla din par, intri-n colibă, te gândeşti bine şi pui ştampila p-un chenar d-ăsta, unde scrie DA sau NU..

–          Adică BINE sau RĂU!,vrei să spui?, a desluşit bătrânul cu vicleană şi cu înfricoşată înţelepciune,  Şi?

–         Şi,pe urmă, îndoi foaia, aşa, şi-o vâri, nevăzut de nimeni, în cutia asta!

–         Păi,vezi că tot e o coţcărie la mijloc?!

–         Nu e!  am spus eu apăsat

–         Şi-atunci, de ce mai  treb’e să m-ascunz în colibă?

–         Pentru că aşa e bine!

–         Ba,nu-i bine dăloc!, că eu,orişicum, n-am cum să ştiu ce-o fi bine sau rău pă la voi, p-acolo   Aşa căăăă… în zadar, gâlceava!!

Apoi,după ce-a mai forfotit un timp prin jurul izvorului, şi-a luat urna, ştampila şi votul şi-a intrat în colibă, iar eu,puţin mai târziu,  am intrat după el, ca să-i duc felinarul.   Încreţit tot ca un şaman de-al lui Zoroastru, şedea ghemuit într-un colţ şi arunca hârti-aceea prin aer.

–         Cu care parte-o cădea a treia oară, în sus, acolo, am să pun pecetea! mi-a şoptit  el cu un zâmbet parşiv.  Iar acu’pleacă d-aci, ca să nu vezi când o pun la cutie!

Abia după vreo jumătate de ceas de  foială şi boscorodeală, de prcă-ar fi descântat de deochi, a ieşit şi-a pus felinarul la locul lui, în par, apoi a adus şi urna  de vot. pe care a aşezat-o cu mare luare aminte pe buturuga teşită, iar, spre miezul nopţii, a venit şi c-un fel de preş vărgat pe care l-a desfăşurat larg peste un strat fremătător de vrejuri de fasole, puse la uscat pe sub duzi.

–         Aici o să dormiţi împărăteşte a zis el, tăvălindu-se o dată, de probă, peste ţolul acela şi-a dispărut gârbovit înapoi, în coliba lui, de unde tot timpul, s-a auzit un fel de scâncet, de vaier sau de rugăciune

–         Ce-am făcut?!… ce-am făcut?!…  ce-am făcut!?… ce-am făcut!?…,se lamenta el  vehement, dojenitor şi zălud.

Iar, spre dimineaţă, când stelele coborâseră ca nişte mere de aur prin pomi,s-a ivit din nou, înveşmântat în alb, ca un duh şi, după ce-a ocolit  îngândurat şi coşcovit, şipotul ascuns al izvorului,  a luat din nou cuti-aceea subţire-ntre palme şi a clătinat-o de mai multe ori, violent, prin dreptul urechii.

–         Ai?  Parcă n-ar mai fi-aici ?!! , a murmurat el, ca şi cum s-ar fi ştiut supravegheat.

–         Ce  să fie, bre?   Mai dă-o dracu’ !!

–         Păi, beletu meu!  Parcă n-ar mai fi-aici ?!

–         I-acolo, bre, că doar n-o fi zburat!?  Da ce treabă-ai cu el?

–         Păi, mă gândeam să-l scot cumvaşilea d-acolo şi să-i pun o ştampilă şi-n căsuţ-ailaltă.

–         Da!  Da’ asta chiar nu se poate!

–         Adecăăă, vezi că eşti cam pungaş matale?! Da’ di ce nu să poatie?

–         Pentru că nu se poate să fie şi da şi nu, în acelaşi timp!

–         Chiar!    Asta pare-adevarat!  Da’eu tot vreau să scot biletu’meu d-acolo!

–         M-ai omorît !  Ce să faci cu el?

–         Mă gândeam, aşa, să-i cam dau foc şi să-l împrăştii pă gârlă!

–         Nici asta nu se poate!

–         Da di ce să nu sî poatî,  dacă-i beletu meu?!

Apoi, s-a târît din nou în colibă, unde-au început iar freamătul,şopoteala şi scrâşnetul.Iar noi am intrat acolo abia a doua zi, spre amiază, de frică să nu vină nea Gogu şi să ne ia gâtu’ ca la curci.

Bătrânul zăcea  învălmăşit pe paiele lui şi-a mai durat ceva, pân-am observat că avea gura strâmbă şi  că era moale ca zdreanţa.

–         Să ardeţi bine foai-aia, să nu vă jucaţî !!!, a clămpănit el fioros şi-a căzut definitiv în sine.

Însă nu numai că n-am ars-o, dar am mai băgat şi vreo zece voturi, aşa, de la noi, ca să vadă nea Gogu c-am umblat toată noaptea, pă la toate adresele. Şi bine-am făcut că tot frecţie la picioare de lemn a rămas.  Fiin’că  Costituţia s-a schimbată, da’ eu tot n-am primit nicio pensie.

Şi-am omorît şi moşu-ăla dăgeaba!

Asta e!

 

 

autor  Ioan Florin Stanciu 

Comentarii închise la Fântâna cu trepte

Lupoaica din cer ( O povestire FANTASY )

Posted in LSF by Hopernicus on 26/10/2011

 

 

                                        

  Odată, pe când zilele n-aveau şir şi veacurile n-aveau număr, pe undeva, pe la o  altă margine-a lumii, a trăit un tânăr şi chipeş voievod al cărui nume s-a pierdut demult în ceţurile uitării, dar despre care se mai vorbeşte uneori şi astăzi, pentru că, în ciuda loviturilor sorţii, a căutat mereu să se arate drept şi bun, întru liniştea şi fericirea supuşilor săi.

Iar preaplinul lor de fericire s-a ridicat cu vuiet înspre slăvile cerului, când, după o lungă suferinţă din dragoste – tăinuită, dar ştiută şi iscodita  de toată suflarea, împăratul s-a însurat cu fata pe care inima sa o alesese de la întâia privire. Era o fată frumoasă şi cuminte, cum puţine se mai aflau pe pământ, numai că era o floare de rând, răsărită în căsuţa unor oameni sărmani, ale căror singure averi şi ranguri rămăseseră cinstea şi credinţa nestrămutată în sâmburele de bine care uneori ne orânduieşte norocul. Şi iată că, aşa cum soarta le mai potriveşte câteodată, iubirea adevărată a biruit în cele din urmă, iar fericirea gloatei a rupt toate zăgazurile când, după un an, s-a ivit, ca o întrupare de zână, mititica prinţesă Simina, frumoasa-frumoaselor, al cărei surâs fermecat sporea lumina zilei şi alina visele rele ale nopţilor.

Numai că, aşa cum se întâmplă prea des în această Vale a Plângerii, la numai trei luni de la naştere, împărăteasa a căzut fără veste la o boală  grozavă – trupul, din ce în ce mai suav şi mai rece, căpătase transparenţe de cristal fumuriu, iar ochii ei de lumină stelară se adânceau, încetul cu încetul, în umbre. Şi astfel, după o neînduplecată stingere a cărnii şi a sângelui, a adormit pe veci, scăldată de lacrimile împăratului şi ale supuşilor săi, care, multe zile şi nopţi, o vegheaseră în  rugăciune sub ziduri.

 

Frunza, artist Nick Sava

 

Dar trebuie arătat mai întâi că, trei nopţi la rând, o ciudată corabie albastră şi rece se învârtise nehotărâtă împrejurul lunii, de parcă ar fi căutat un port potrivit ca să se coboare undeva, pe pământ. De aceea, mulţi dintre cei căzuţi în genunchi şi cu palmele lipite de buze, pricepuseră că o vrajă ascunsă se abătuse asupra palatului, iar plânsul lor se împletea cu blestemele către Cei Fără Nume.

Şi numai o rază de-o clipă s-a strecurat prin ceaţa de lacrimi, în dimineaţa în care împăratul, luminat el însuşi de o clipire a cerurilor, a ieşit în balcon cu Simina în braţe şi a strigat, ridicând pruncul deasupra capului : Împărăteasa a înviat, oameni buni ! Împărăteasa noastră e vie, căci sufletul ei preacurat s-a mutat în ochii şi în zâmbetul acestei copile, de la care cu toţii ne vom afla de acum izbăvirea şi mângâierea.

Şi poate că aşa s-ar fi urmat încă multă vreme, dacă împăratului nu i-ar fi luat minţile o altă solomonie, care, cu puterile întunericului, i-a dat ghes, după numai câţiva ani de doliu, să se însoare cu o vecină a sa – o împărăteasă văduvă de asemenea şi care,  din prima şi scurta ei căsătorie, rămăsese tot cu o fetiţă de vreo trei anişori. De aceea, bietul împărat socotea în inima lui că, astfel, Simina va avea şi ea o soră cu care să-şi împartă păpuşile şi năzdrăvăniile vârstei, ca să mai uite de veşmintele cernite ale  jupâneselor şi chipurile mereu mohorâte ale curtenilor

Bine sau rău, aşa s-a urmat şi, pentru o vreme, pacea Domnului părea să se fi pogorât iarăşi peste cetatea de scaun. Doar că, mai târziu, când cele două fete, izvodite ca printr-un miracol la acelaşi soroc, au împlinit  şapte ani, slujitoarele, care le îmbrăcau, le spălau şi le hrăneau în fiece zi, au alergat cât le ţineau picioarele şi s-au prăvălit dinaintea împărătesei, ca să-i mărturisească într-un glas despre nemaivăzutele semne ce li se arătaseră decuseară, când le dezbrăcaseră şi le îmbăiaseră pe prinţese, după rânduială.  Mai întâi şi mai întâi, că, pe umărul drept al Siminei, apăruse, ca dintr-o apă de rouă, un boboc micuţ de trandafir albastru, aprins şi răcorit de o lumina sfântă ce se revărsa dinlăuntru, iar, apoi, că pielea fragedă de copil de pe umărul stâng al Lilikăi se acoperise deodată cu o blăniţă gri, ca de şoarece, nu mai mare decât o frunză de peliniţă, dar aspră, ţepoasă şi urât mirositoare. (Asta se petrecea chiar în vremea când, cu mare uimire şi îngrijorare, fusese zărită,  deasupra turnurilor din apus, o stea nouă, mai mare şi mai apropiată decât  toate celelalte, care clipise toată noapte pe cer,  rotindu-se în cercuri de fluture orb şi schimbându-şi necontenit culorile.)

 

Sărutul (Adam si Eva), artist Nick Sava

Scorneală şi ocară de smintite-ale-smintitelor, a strigat împărăteasa şi s-a pornit val-vârtej înspre odaia fetelor, care, la rândul lor, tocmai încheiaseră de îmbăiat motanul şi se nevoiau acum, cu chiote înalte şi vesele, să-l înfăşeze. Dar, chiar dacă cele două fetiţe habar n-aveau, semnele de pe umerii lor erau chiar acolo unde s-a spus şi arătau întocmai aşa cum fuseseră ele înfăţişate prin vorbe.

Cu măsele scrâşnite şi cu spume la gură, împărăteasa s-a întors în odaia sa de taină şi  le-a cerut pe loc celor doua jupânese să se jure pe viaţa lor că n-au mai şoptit nimănui niciun cuvânt despre ceea ce le-a fost dat să vadă şi, după ce mai întâi le-a biciuit până la sânge cu propria-i mână, le-a dat  în seama călăilor, ca să le ardă de vii şi să le risipească cenuşa în vânt. Căci ştia ea ce ştia.

Drept urmare, după oarece vreme, a răspândit ştirea că ea, una, nu mai poate avea  încredere în trândăvia şi în reaua credinţă a slugilor de tot felul şi că se va osteni însăşi cu buna creştere a fetelor sale, căci nimic nu e mai dulce şi mai sfânt pe pământ decât ochiul de mamă, iar în cămările din turn ale fetelor nu va mai avea cutezanţa să calce niciun picior omenesc – nici măcar împăratul sau oştenii săi de pază care vegheau, zi şi noapte, sub scări.

Şi astfel, ea singură a băgat de seamă cum, odată cu trecerea timpului, bobocul de trandafir de pe umărul Siminei s-a umflat puţin câte puţin, ca şi cum s-ar fi pregătit să-nflorească, iar smocul de păr de pe umărul fetei sale s-a tot întins, ca  o frunză aspră de brusture. Iar, când turbarea şi veninul au dat peste margini, împărăteasa şi-a chemat vraciul de taină şi i-a dat iute de înţeles ce are de făcut. Iar acesta, fără pic de îndurare şi de zăbavă, după ce le-a adormit pe prinţese cu sucuri fierte din ierburi care nu dau greş, a pus mâna pe un brici ascuţit şi a  desprins cu mare migală, de pe umărul Lilikăi, bucăţica de piele cu semnul cel blestemat. Apoi, procedând la fel cu minunatul trandafir de pe umărul Siminei, le-a preschimbat între ele şi le-a spălat pe rând cu apă moartă şi cu apă vie, până când s-au lipit, fiecare pe celălalt umăr, ca şi cum s-ar fi aflat acolo încă din naştere.

A doua zi, dimineaţa, fetele s-au trezit voioase şi puse pe joacă, fără să ştie nimic despre ceea ce li se întâmplase în timpul nopţii, mai ales că lor nu li se vorbise niciodată despre semnele ciudate pe care le purtau pe umeri şi cu atât mai puţin despre ceea ce ar fi putut să însemne ele.

 

Noapte, artist Nick Sava

 

Abia peste câţiva ani, când petecul acoperit cu blană de pe umărul Siminei s-a întins cât un gherghef, împărăteasa, care de mult aştepta clipa asta, i l-a arătat mânuind  două oglinzi şi i-a strigat cu fulgere de pucioasă în ochi că numai Satana a încondeiat-o aşa, ca să afle lumea-cea-luminată cu ce soi rău a fost procopsită şi să se ferească din calea ei. Iar Lilika, arătându-şi cu îngâmfare trandafirul îngeresc pe care îl purta pe umăr, i-a strigat fără îndurare că ea nu mai poate fi soră cu o jivină spurcată sau, şi mai fioros, cu o vrăjitoare înfierată a Necuratului.

Apoi, amândouă, împărăteasa şi fiica, s-au rostogolit cu urlete şi cu vaiere spre odaia  tronului, unde, smulgându-şi părul din cap, i-au cerut împăratului să le calce pe urme, ca să vadă cu ochii lui ce afurisenie s-a abătut asupra casei sale, cerându-i în gura mare să-i pună capul sub satârul călăului sau s-o alunge neîntârziat pe strigoaică de la palat.

Împăratul care, bine înfăşurat în năframele amăgitoare ale soaţei sale de-a doua, aproape că uitase că mai are o fiică, s-a deşteptat ca dintr-un vis urât înaintea Siminei, căci, pe chipul ei nevinovat şi palid, a regăsit surâsul îndurerat al primei împărătese şi lumina de ceară a asfinţitului, ce-i acoperise fruntea în ultimele sale clipe de pe acest pământ. Aşa încât, chiar dacă a văzut cu ochii săi blăniţa de lup care se înfoia ca o creastă ţepoasă dedesubtul umărului drept şi a ascultat cu groază proorocirile bolborosite ale vraciului, tot nu a avut inima aceea de căpcăun, ca să-şi izgonească fata de la palat, învoindu-se doar, după lungi şi înveninate sfaturi de taină, să o surghiunească într-o chilie de vânătoare ce se afla în colţul cel mai îndepărtat al ogrăzii, acolo unde grădina prindea să se amestece cu sălbăticia şi să facă loc unui codru fără de capăt, din mrejele căruia puţini se puteau lăuda că au scăpat vii şi nevătămaţi.

Şi astfel, au început zile nenorocite pentru sărmana Simina, care, neştiindu-se cu nimic vinovată, se frământa şi se zdrobea fără încetare în cugetul ei, căutând să afle ce vânt necurat s-a abătut din senin peste dânsa.  Nicio luminiţă de nădejde nu răzbătea însă prin întunecimea acestor necontenite frământări, iar, cât era  noaptea de lungă, urletele unor fiare tot mai înverşunate, ce se înălţau din adâncurile codrilor, nu păreau nici ele să-i vestească vreo izbăvire. Iar, din când în când, lighioanele acelea fără de chip se hârjoneau sau se înfruntau ameninţător chiar prin dosul pereţilor de lemn, şi, în faptul zilei, urmele lor se vedeau pretutindeni prin pulberea bătăturii,  desluşindu-se mult mai apăsat pe malul jilav al pârâului din apropiere, unde Simina îşi limpezea obrajii în fiece dimineaţă şi unde se răsucea pe cât îi şedea în puteri, pentru a încerca să-şi zărească blana blestemată din spate, care o învăluise acum de la umeri şi până la coapse.

 

Zburători2, artist Nick Sava

 

2   

În toată vremea asta, şi floarea de pe umerii surorii sale vitrege crescuse fără încetare, iar Lilika, ce dormea acum singură în iatacul prinţesei, ar fi putut să  jure cu mâna pe inimă că, într-o noapte, târziu, când se deşteptase din întâmplare, chiar zărise acea floare vrăjită, fluturând nălucit prin odaie, ca şi cum, prin nu se ştie ce împuternicire a Sfintelor, ar fi izbutit să se desprindă şi să alunece în tăcere de pe umăr, ca să-şi murmure rugăciunile sub candela care pâlpâia pe peretele de la răsărit şi să bea apă din carafa de cleştar de pe masă. Îşi amintea chiar că nălucirea aceea de fum avea acelaşi chip suav de floare îmbobocită, dar un trup străveziu, subţire şi unduios, ca de ştimă a apelor. Şi      totul ar fi rămas doar un vis, dacă fata n-ar fi  găsit în fiece dimineaţă carafa secată, de parcă slugile ar fi uitat mereu să o umple, şi dacă micuţa candelă de argint de sub icoana Maicii Domnului n-ar fi fost de fiecare dată încoronată cu câte o ghirlandă firavă din flori albastre de pădure… Sau dacă, din vreme-n vreme, steaua aceea de gheaţă din apus nu s-ar fi ivit la pândă în chenarul ferestrei.

Prinţesa Lilika n-a îndrăznit să-i vorbească despre toate astea nici măcar împărătesei, ca să nu fie învinuită iarăşi de năluciri ale trândăviei, dar n-a mai aflat puterea de a răbda când, la o revărsare de zori, s-a trezit cu o jartieră din blană de lup pe pulpa piciorului stâng, pe care a îndepărtat-o cu spaimă şi scârbă, dar pe care a regăsit-o în acelaşi loc, în zorii zilei care a urmat.  Iar împărăteasa, auzind şi văzând toate acestea, a înţeles de îndată că blestemul alungat în pustie s-a întors şi mai înverşunat şi că, până una-alta,  îşi arătase doar semnele cele dintâi.

Căci răul ascuns a izbucnit fără zăgazuri în prima noapte cu lună plină, când, fără nicio pricină desluşită, prinţesa Lilika a început să urle ca o fiară în laţ şi să se zvârcolească grozav prin aşternuturi, ca şi cum sufletul din ea s-ar fi zbuciumat  să se desprindă de trup, ca să se înalţe la ceruri pe treptele de voal ale lunii. Împărăteasa şi trei dintre jupânesele sale de taină o încolăciseră din toate părţile cu braţele şi cu picioarele, abia izbutind s-o ţintuiască pe pat, ca să nu se azvârle fără de sine prin golul iluminat al ferestrei. Lupta aceasta istovitoare, cu urlete, cu muşcături, cu spume la gură şi cu ochi răsuciţi în orbite, a durat până spre miezul nopţii, când fata a căzut deodată într-un leşin ca de moarte, căci trupul i-a încremenit numaidecât, mai rece şi mai alb decât marmura cea mai albă. Atunci, prin argintul tremurat al ferestrei, a început să se unduie înăuntru o apă de zmeură timpurie, sfâşiată arar de umbre stacojii şi de petale plutitoare de mac, până când pe pereţii din odaie a prins să se scurgă un fel sânge amăgitor, ca şi când toată noaptea de-afară  s-ar fi prefăcut fără veste într-o mare nesfârşită de sânge închegat.

Uite Balaurul cel Mare al Iadului, mugeau şi vuiau amestecat uliţele, unde mulţimea năvălise claie peste grămadă, răcnind, ameninţând şi făcând dese mătănii prin fumul gros de tămâie arsă pe la răspântii. Uite Lupul cel Nesătul al Satanei care s-a întors ca să ne pângărească şi să ne sfâşie luna, strigau ei cu gurile larg căscate spre cer, pocnind din bice şi zornăind din tingiri, căci fiecare căuta să sporească tărăboiul dintâi cu orişice i-ar fi căzut mai iute la mână : răpăiau în garduri, în pereţi, tropăiau  greu pe scândura punţilor, băteau neîntrerupt în găleţi şi butoaie sau, cine mai trăise una ca asta, chiar în tobe din piele de ţap, anume vrăjite şi menite să alunge Pricolicii de Dincolo, care, de veacuri, din bezna mormintelor, pândiseră înfometaţi clipa cea potrivită. Pretutindeni se trăgeau clopotele, se suna toaca, iar trâmbiţele de la curtea împărătească hăuleau fără niciun răgaz. Numai că, zăcând neajutorată pe cerga ei de nouri, luna se făcea tot mai roşie şi mai mică, sfâşiată cu sporită lăcomie de dinţi nevăzuţi, iar sângele ei feciorelnic se desfăcea pe cer într-un val purpuriu.

Chiar atunci între umbrele stacojii ale norilor, s-a arătat, prin puterile iadului, o minge de foc sau o căţuie înflăcărată, când jar şi când fulger, plutind răsucit pe deasupra palatului, ca un uliu care-şi caută prada.  Apoi, a încremenit clipind deasupra turnurilor, de unde a vegheat rece până spre răsărit, când s-a înălţat în spirală în slăvile ascunse ale cerului, preschimbându-şi neîncetat culorile şi luminile, ca şi cum ar fi vrut să le desluşească o taină a tainelor tuturor celor  cocoşaţi în genunchi prin pulberea uliţelor.

Abia când răcoarea dimineţii s-a strecurat ca o răsuflare de om ostenit printre perdelele sângerânde ale nopţii, împărăteasa şi-a amintit de vechiul blestem şi, dezvelind dintr-o smucitură trupul încremenit al prinţesei, a zărit din nou pe coapsa ei stângă şarpele din blană de lup, care se încolăcise flămând şi vânăt în carne. Iar când a reuşit să-l reteze cu pumnalul de argint pe care-l purta întotdeauna la şold, pe rotunjimea de lapte a pulpei a rămas o  urmă de păcură grasă, ca o lipitoare sătulă.

Puţin câte puţin, trupul de marmură fumurie al fetei a început să dea slabe semne de viaţă: o tresărire de fluture ameţit a pleoapelor, un freamăt abia întrezărit al nărilor, două umbre de roze pe obraji, apoi, un murmur îndepărtat şi molcom ca un susur de cântec…

În vreme ce afară, cu vuiet de bucurie şi de izbândă, mulţimea de pe uliţe făcea noi valuri de mătănii pentru reîntoarcerea miraculoasă a lunii, care cobora acum întreagă şi mirată înspre apus, însângerată doar pe-o latură, acolo unde o înhăţaseră mai întâi dinţii lacomi ai vârcolacului. Atunci, Lilika, ca deşteptată din morţi, s-a răsucit deodată cu faţa spre perete şi, oftând adânc, şi-a continuat somnul până târziu, după amiază, când s-a ridicat vioaie din aşternuturi şi a  cerut numaidecât ceva de-ale gurii.

La palat, ziua aceea s-a scurs ca o apă tulbure, cu învârtejite bulboane de nelinişte şi de şoapte şuierate tainic prin colţuri, dar, de la un capăt la altul al împărăţiei, oamenii n-au stat o clipă, gătindu-se, după datinile străvechi, pentru alungarea Vârcolacilor-Lupi, care se puteau întoarce orişicând în barca lor de jăratec, şi pentru desfacerea grabnică a vrăjilor necurate care îi aduseseră iarăşi peste sufletele lor păcătoase – şi aşa mult prea greu încercate, de când împărăteasa de-a doua, Piaza cea Rea, pusese stăpânire pe trupul şi pe cugetul nefericitului lor împărat. Dar seara, înainte de culcare, când împărăteasa i-a scos fetei sale rochia, ca să-i pună cămaşa de noapte, a descoperit cu groază că jartiera de blană se întorsese la locul ei, pe pulpa piciorului stâng – apărută o dată cu răsăritul primelor stele, pesemne, căci nu apucase să se strângă crâncen în carne, ca s-o sugrume şi s-o învineţească.  Acuma ştiu, ştiu şi ştiu  de unde vine blestemul, a strigat Împărăteasa cu gură de scorpie, sfâşiind cu dinţii laţul de piele de pe coapsa Lilikăi. Aşa că poruncesc să se înfăţişeze de îndată călăul şi mai marele peste străjile mele, căci, altminterea,  hoiturile lor vor îngrăşa câinii fără stăpân de sub ziduri şi cenuşa oaselor lor va îngroşa pulberea  dintre  turnuri.

Şi când toţi s-au adunat cu îngheţate plecăciuni înaintea-i, le-a poruncit răguşit să se înarmeze fără zăbavă pentru o vânătoare de fiare şi să o urmeze apoi, cu torţe şi câini, pe poteca ce ducea înspre hotarele de miază-noapte ale grădinii împărăteşti, acolo de unde Marele Codru se revărsa fără hotare sub stele şi unde mai dăinuia coliba din lemn de stejar a prinţesei de mult alungate.

Au ajuns pe hotarul înţelenit al grădinii abia foarte târziu, după ce zodiile apusului se cufundaseră deja în marea de sub capătul lumii, când, la lumina şovăielnică a torţelor, au dat câteva ocoluri prevăzătoare căscioarei de sihastru, care se umilea în genunchi pe sub umbrele grele ale unor copaci fără vârstă.

Atunci, la un ordin răcnit, hăitaşii au dezlegat, toţi deodată, câinii fioroşi care fremătau înăduşit în curelele lor, dar nici aceştia, chiar dacă au pornit ca din arc şi s-au rostogolit înverşunat prin toate ungherele, n-au încolţit nicăieri nicio făptură, fie ea omenească sau nu.

Încăperile joase, sufocate de aburi fierbinţi, erau pustii. O iarbă veninoasă se prelinsese peste praguri şi buchete de ciuperci galbene, unsuroase se împuiaseră pe sub grinzi.  Mirosea dulce a suc de cucută, dar şi a sudoare închegată de fiară. Nimic însă nu mai da mărturie că cineva trăise pe-acolo în ultima vreme, iar poalele codrului se prăvăliseră în valuri mari peste râu, astfel încât bolţile cernite ale ultimilor arţari se făcuseră totuna cu acoperişul putred al căsuţei de vânătoare.

Odrasla blestemată de vrăjitoare s-a înfăşat pe de-a-ntregul în pielea ei  de lupoaică şi s-a făcut lupoaică de-adevăratelea, după cum i-a fost scris, a mârâit împărăteasa ca o căţea bătrână. Iar acum, împieliţată de diavol, s-a pierdut în sălbăticia pădurii, ca să-şi afle un soţ şi o haită, pe măsura poftelor ei de vârcolac nesătulŞi nu cred că vom mai auzi vreodată de numele ei, a încheiat ea răguşit, ca să priceapă toată suflarea că ar fi mult prea primejdios dacă oareşicine ar mai fi îndrăznit să-i pomenească numele, de atunci înainte. Căci bine ar fi să nu mai auzim niciodată de numele ei, a descântat  ea printre buze, scuipându-şi cu spaimă în sân.

    Oricum, orbită de o ură nevolnică şi copleşită de întunecate presimţiri, împărăteasa i-a poruncit numaidecât lui Simion, cel mai şiret şi mai crud dintre vânătorii curţii domneşti, să-şi facă sălaşul chiar acolo, în marginea pustietăţii, ca să vegheze neadormit, ziua şi noaptea, şi să ucidă, fără alegere, orice javră de lup care ar mai îndrăzni să se mai arate vreodată pe-acolo. Iar pieile lor să le pui la saramură şi să mi le înfăţişezi, una câte una, la fiecare soroc, a poruncit ea cu sprâncene ascuţite de cruzime şi de încrâncenare.

 

Frunze, artist Nick Sava

 

3    

Rămas singur în sălbăticie, Simion, starostele vânătorilor, n-a cutezat să se adăpostească în coşmelia blestemată-a lupoaicei şi şi-a înjghebat un culcuş din ierburi şi crengi în scorbura răsucită a unui arin bătrân, care părea să privegheze ponorul dinspre râu încă de la facerea lumii. Însă n-a putut nicio clipită să  pună pleoapă pe pleoapă, căci jivine nevăzute, izvorând fără şir din întunecimile codrului, s-au  încurat şi s-au înfruntat câtu-i noaptea de lungă pe celălalt mal,  urlând şi chirăind din ce în ce mai aproape,  ca şi cum înseşi porţile iadului s-ar fi deschis la o nici o sută de paşi de căpătâiul  bietului vânător, care şi-a risipit lăncile cele mai grele şi cele mai ascuţite săgeţi, azvârlindu-le la nimereală prin beznă. Iar, din vreme în vreme, a auzit cu urechile lui urletele înfricoşate ale unor fiare  rănite de moarte, numai că, la prima rază a dimineţii, cercetând luminişurile brăzdate de gheare şi scurmate de copite, n-a găsit altceva, decât, ici şi colo, niscaiva pete umede încă şi câteva dâre subţiri de sânge închegat. Dar niciun hoit, nicăieri, ca şi cum lighioanele rămase în viaţă şi-ar fi târât singure morţii în desişuri sau i-ar fi devorat în întregime, chiar acolo, la marginea apei.

Aşa că, îngrozit peste măsură, a hotărât să-şi ridice un foişor din lese şi bârne, cât mai sus, între crengile vânjoase ale celui mai înalt stejar din împrejurimi. A trudit astfel multe ceasuri în şir, dar, la lăsarea întunericului, avea deja un adăpost bine rostuit, la mai bine de douăzeci de picioare deasupra pământului, unde şi-a tras mai apoi, pe un scripete închipuit chiar de el, burduful cu apă proaspătă de izvor şi cei doi săcotei cu merinde lăsaţi de slujbaşii împărăţiei: unul, mai uşor, cu slănină de mistreţ  şi cu costiţe afumate de căprioară şi altul, ceva mai greu, cu posmagi vechi şi tari cum e piatra. Şi, de acolo, din slava noului său sălaş, a ascultat toată noaptea,  ceva mai liniştit de acum, urletele  haitelor de sălbăticiuni veşnic flămânde şi luptele lor începute mereu şi mereu, cu aceeaşi sălbatică înverşunare.

La lumina răsăritului, însă, când a cercetat nerăbdător urmele şi semnele numai de el ştiute, a băgat de seamă că nicio fiinţă cunoscută, om sau animal, nu îndrăznise să dea târcoale colibei de vânătoare, ca să încerce să pătrundă înăuntru, cum era de aşteptat. De aceea, cu ameninţările nemilostivei sale stăpâne în urechi, şi-a petrecut toată ziua meşterind fel de fel de capcane, pe care le-a pitit apoi, cu priceperea sa de bătrân şi viclean vânător, pe ambele maluri ale pârâului, pe poteci abia întrezărite şi prin luminişuri de-o palmă. Iar în noaptea care-a urmat, auzind cum se frângeau crengile subţirele de deasupra gropilor pline cu ţepi, cum şuierau laţurile arcuite prin pomi sau cum se prăbuşeau din beznă ghioagele grele, acoperite cu creste de toporişcă sau cu vârfuri  de sabie şi, mai ales, cum hohoteau sugrumat fiarele  cuprinse de zvârcolirile morţii, a înţeles că truda sa n-a fost în zadar. Apoi, odată cu primele luciri ale zorilor, coborând din înălţimea foişorul său şi cercetând cu răbdare împrejurimile, a găsit, rând pe rând, şapte lupi dintre cei mai mari, sugrumaţi, sfâşiaţi şi încremeniţi pe vecie, cu dinţii rânjiţi spre un duşman pe care nu apucaseră să-l mai zărească. Cei câţiva urşi, râşi sau jderi, nimeriţi şi ei prin laţurile dintre pomi sau traşi în ţeapă prin văgăuni, a fost târâţi aşa cum se aflau spre o groapă uriaşă, săpată anume, ceva mai departe, în dosul gardului prăbuşit al grădinii, dar lupii au fost jupuiţi de blană, unul după altul, după porunca împărătească, iar pieile lor sângerânde au fost întinse la uscat printre crengile  stejarilor de pe maluri.

Şi, chiar dacă în nopţile întunecoase care au urmat, prada a fost mereu mai puţină, alte zeci de piei zburlite şi sure au sporit podoabele fioroase ale stejarilor dinspre râu.

 

Zeiţa albă, artist Nick Sava

 

4   

În vremea asta, după ce trimişii ei răscoliseră toate ţinuturile cunoscute, ca să-i găsească un ginere pe măsură, împărăteasa a hotărât, una-două, să-şi mărite fata cu un prinţ vestit de la Răsărit, despre care se zvonea că e frumos ca Apollo, înţelept ca Solomon şi viteaz ca Ahile. Bătrânul împărat, rătăcit în visele sale rele, nici măcar n-a mai fost întrebat, căci ajunsese doar o umbră tremurătoare a zidurilor, un nevolnic pe care slujitorii îl mutau de la umbră la soare şi de la soare la umbră, după cum le era voia.

Oricum, pregătirile de nuntă s-au făcut în pripa cea mare, ca şi cum oarecine  s-ar fi temut ca prinţul din Răsărit să nu-şi ia cuvântul înapoi, tainic sfătuit de vreo gură bogată, căci prinţesa, crescând ca din apă, dobândise răutatea şi viclenia mamei sale şi, mai ales, o faimoasă încăpăţânare de catâr întărâtat.

De aceea, nunta s-a făcut şi mai degrabă, în chiar prima duminică de după Rusalii, fără mare alai şi tărăboi, căci supuşii, copleşiţi încă de ceea ce le fuseseră dat să trăiască, se închiseseră prin bordeiele lor, cu ochii ridicaţi spre aureola de lumină a icoanelor. La palat însă ospăţul s-a întins până târziu, spre miezul nopţii, când mireasa şi ginerele s-au retras în iatacul lor după orânduială. Dar, în vreme ce ea se alinta ca cioara-n laţ şi zburda gureşă dintr-un perete în celălalt, ca şi cum l-ar fi prins pe Dumnezeu de picioare, el şedea înnourat de  gânduri pe un colţişor al saltelei, căci tânăra sa nevastă apucase, în câteva rânduri, să-şi arate arama, măcar că, iute strunită de împărăteasă, se întorsese de fiecare dată la gânduri mai bune.

În cele din urmă, tânăra mireasă, sleită de alergătura nunţii şi cu trupul îngreunat de mâncărurile şi de băuturile ospăţului, s-a întins numai o clipită pe marginea patului, ca să-şi tragă sufletul, dar a adormit deîndată cu fruntea îngropată în pernă, aşa cum dormea ea dintotdeauna. Atunci o bretea străvezie a cămăşii din borangic topit i-a alunecat lin peste braţ, dezvelind  icoana de înger încrustată pe umăr, pe care proaspătului soţ îi era dat pentru s-o vadă pentru întâia oară. Iar, când acesta, ca lovit de deochi, s-a aplecat deasupra, minunatul boboc de trandafir s-a deschis ca o fereastră prin nori, dând la iveală obrazul înlăcrimat al  unei fecioare cum nu se mai văzuse vreodată sub soare. Iar chipul acela plăpând, încununat de petale de raze, i-a căutat cu nesaţ luminile ochilor şi, revărsând râuri fierbinţi de iubire, prea multă vreme zăgăzuite, i-a şoptit ca într-un  cântec de leagăn: Cât de mult m-ai lăsat să te-aştept, dragul meu, drag, şi cât de anevoios se vor şterge-n uitare puţinele ceasuri care mă mai leagă-n blestem, căci, chiar dacă n-ai aflat până-acum, eu sunt Simina, singura fiică a adevăratului stăpân de pe-aici şi singura  mireasă de pe lume sortită ţie de ursitoarele bune care mi-au vegheat naşterea. Şi tocmai de aceea, mirele meu multaşteptat, tu vei rupe blestemul care m-a alungat printre lupi şi mă vei smulge din ghearele întunericului, pentru a  mă răsădi, de-a pururi a ta, în Grădina Ta de Lumină de la Răsăritul de Soare.

Numai că, chiar atunci, fără de veste, a răsunat prin fereastra larg deschisă cel de-al treilea cântat al cocoşilor, iar trandafirul de pe umăr s-a închis ca nişte aripi sfioase de fluturi, învăluind şi roua de lacrimi de  sub pleoapele coborâte în rugăciune ale prinţesei din vis. Şi asta chiar în clipa în care prinţul, îngenunchiat la marginea patului, ar fi vrut s-o acopere cu  mii şi mii de săruturi de foc. Dar şi-a luat repede seama, ca să n-o deştepte  pe prinţesa cealaltă, care nu încetase să-şi rumege, chiar şi prin somn, ocările şi ameninţările pe care nu putuse să le latre, după pofta inimii, la lumina zilei.

 Zi şi noapte, artist Nick Sava

 

5

Acum, tot în prima duminică de după Rusalii, vânătorul, care moţăia amorţit în cuşca lui  din stejar, a auzit, printre freamătul somnoros al crengilor, cum bârna, potrivită anume deasupra intrării în căsuţa de vânătoare, s-a prăbuşit deodată cu vuiet de stâncă detunată şi cum un glăscior scâncit de copilă îndurerată a sfâşiat liniştea nefirească a luminişului. Dar n-a cutezat să se coboare şi să cerceteze, căci de dincolo de pârâu se pornise din nou o haralie de urlete deznădăjduite, ca şi cum o întreagă oştire de fiare turbate ar fi întovărăşit până la acel hotar făptura care se strecurase nevăzută-n cabană şi care, fără doar şi poate, se zbătea acum în chinuri pe scânduri, cu picioarele sugrumate de funiile încolăcite ale capcanelor.

Abia peste vreo două-trei ceasuri, când liniştea şi pacea se aşternuseră de mult peste codri, străjerul, stăpânit încă de o groază nelămurită, a îndrăznit să se desprindă de adăpostul său din copac şi să se apropie pe vârfuri de  căscioara înecată în smoala topită a nopţii.  A împins apoi uşa cu vârful unui jungher de care nu se despărţea niciodată şi, la lumina abia cernută a stelelor, şi-a cercetat plasele încâlcite pe jos, sfâşiate parcă de colţi ascuţiţi şi puternici, deşi odăiţa părea la fel de pustie ca şi atunci când o părăsise ultima oară. Doar în colţul cel mai întunecos se desluşea, plutind la câteva palme de podea, o nălucă de fum – prea înaltă ca să fie un duh de animal şi prea subţire ca să fie un suflet om. Atunci, vânătorul, care văzuse şi păţise multe la viaţa lui, şi-a luat inima-n dinţi şi, pipăind cu vârfurile degetelor făptura aceea de cenuşă-închegată, a înţeles cu uimire că era o doar o blană de lup, pe care cineva o agăţase-n perete de foarte curând, căci el, care îşi cerceta zilnic laţurile, n-o mai zărise niciodată pe-acolo. Iar mai târziu, când o desfăcuse sub lucoarea ninsă din Calea Robilor, pricepuse că avea înaintea ochilor o piele zveltă de lupoaică tânără, care mai păstra ceva din gingăşiile vârstei, precum şi mireasma aceea, abia desluşită, de flori de pădure şi de ierburi amare.

Şi, pricepând iute ce se petrecuse acolo, vânătorul s-a lăsat, în aşteptare, pe-o manta veche, după uşă, ştiind că stăpâna acelui veşmânt fermecat se va întoarce înainte de răsăritul soarelui, ca să-l îmbrace în pripă şi să se strecoare înapoi, în arcanele încă întunecoase ale pădurii. Numai că, prea ostenit de lungile ceasuri de veghe sau cuprins de vreo vrajă necunoscută, bătrânul s-a prăvălit încetul cu încetul pe-un umăr şi s-a adâncit într-un somn fără vise, până când soarele s-a înălţat la o palmă pe cer. Iar atunci când l-au deşteptat glasurile gângurite ale unor porumbei sălbatici ce-şi făcuseră cuibul în pod, a băgat de seamă, clipind ca o bufniţă rătăcită, că pielea de lupoaică se făcuse deja nevăzută şi că pe locul ei din perete se jucau răsucit doar fluturii străvezii ai zorilor.  O înfrângere care, din neştirbită încredere-n sine, îl întristase la început, dar pe care o simţise mai târziu ca pe o iertăciune.

Cu toate acestea, ca un vajnic vânător ce se afla, hotărâse să-şi înzecească osârdia, pentru ca, în noaptea care tocmai se aşternea peste codri, mult mai devreme şi mult mai adâncă decât oriunde altundeva pe pământ, să nu se mai lase în voia somnului, ca un prunc nevinovat. Aşa că se apucase pe dată să cureţe scorbura din arin în care îşi petrecuse ce dintâi noapte şi, după ce înghesuise înlăuntru câţiva vălătuci de iarbă bine uscată, se ghemuise şi el tot acolo, cu arcul pe genunchi şi cu ochii aţintiţi spre uşa şoldie a căscioarei din lemn.

Veghease aşa, cine ştie cât, dar spre dimineaţă, la cea din urmă vamă a somnului, sărise din nou în capul oaselor, căci de pretutindeni veneau, în valuri de vifor, chiote înfierbântate de ură şi de răscoală, şuiete de hăitaşi înverşunaţi, tropote de cai în spume, schiaun de câini asmuţiţi şi plesnet îndesat de săgeţi, în vreme ce zarea se cutremura stacojiu pe deasupra castelului împărătesc, în semn că focurile de strajă, făcliile, lumânările din biserici şi toate opaiţele din ungherele sărăciei fuseseră aprinse toate deodată. Apoi, gloata nevăzută se încâlcise o clipă printre crengile întreţesute de jur împrejur, când, peste bezna plină de zgomote şi de ameninţări furioase, se aprinsese, clipind ca un far îndepărtat-apropiat, astrul mincinos al aceleaşi corăbii ameţitoare, care se mai rotise de câteva ori pe deasupra ţinutului, pâlpâind cu dojană între apele unor nopţi şi mai triste.

Atunci, tot alaiul, în frunte cu împărăteasa şi cu fiica ei, încremenise ca trăsnit, cu toţi ochii căscaţi înspre cercul de foc îngheţat care se răsucea şi se mistuia în sine însuşi, apropiindu-se şi crescând fără-ncetare, ca şi când ar fi vrut să-i apuce pe toţi deodată în vârtejul său de lumini şi de culori nepământene.

Sloboziţi săgeţile şi aprindeţi focurile de catran, striga împărăteasa desfăcându-şi spre cer ghearele nevolnice de gânganie pe jumătate strivită. Dar nimeni n-o mai auzise, pesemne, căci toţi, rând pe rând, se prăbuşiseră deja în genunchi, ca să îngâne cântece de slavă şi de iertare pentru Cel Înalt Prea Slăvit, care, iată, li se arăta, chiar acum, în toată Splendoarea şi în toată Strălucirea Lui,  blândă şi cumplită totdeodată. Şi stând toţi cu toţii îngheboşaţi sub povara păcatelor nemărturisite care abia acum, în salbe grele de plumb, se prăvăleau asupra lor din negurile uitării, n-au băgat de seamă cum Cetatea Zburătoare se coborâse răsucit peste râu, aşezându-se ca un curcubeu mereu schimbător chiar pe hotarul dintre lumea cunoscută a oamenilor  şi tărâmul întunecat al fiarelor.

Şi doar când o uşă de diamant s-a deschis în peretele învăpăiat al Zidirii Cereşti şi când un fluviu de strălucire dumnezeiască s-a revărsat peste capetele lor, abia atunci au cutezat, pentru-o clipită, să-şi ridice pleoapele înspre minunea-minunilor şi să primească învâlvorarea din cer ca pe o îndelung aşteptată binecuvântare. Şi-au putut să vadă cu ochii lor cum o scară de cristal învăpăiat s-a coborât până între ochii încrucişaţi de groază ai împărătesei şi ai fiicei sale, care mai căuta orbeşte să se atârne de braţul voinicului de la Răsărit, ce-i fusese soţ sau, mai degrabă, nesoţ, o săptămână întreagă. Dar acesta se mistuise deja în bezna umbrită a arinilor care străjuiau râul.

Apoi, pâlpâind ca nişte flăcări albastre pe scara de spuză, se iviseră două făpturi care nu păreau nici adevărate, dar nici întru-totul neadevărate şi care, apropiindu-se, stârniseră un prelung ecou de uluire, fericire şi groază.

Era Împărăteasa Dintâi, înveşmântată în voalul ei vioriu de la nuntă şi încoronată cu perle ninse de străluminare, ca la prima sa înfăţişarea dinaintea norodului, când, în sunet de clopote şi de trâmbiţe, se împlinise taina cea sfântă a cununiei. Cobora fluturând uşor în boarea zorilor, iar ochii săi de văpaie albastră erau mai reci decât două stele de gheaţă. Iar, la un pas înapoi, o urma, călcând pe două tălpi, dar adusă de spate ca un om ostenit, o lupoaică auriu-arămie, înstelată de sticlirea din jur şi străfulgerată de o fioroasă încordare, care i se desluşea  mustrător în priviri.  Amândouă coborâseră treaptă cu treaptă, din ce în ce mai vii şi mai adevărate, şi  se opriseră la un stânjen de împărăteasă şi de fiica ei, căci cetele de oşteni şi de slugi înarmate care le însoţiseră până acolo se tot rostogoliseră înapoi, ca să se prăvălească apoi pe genunchi şi pe coate printre umbrele cele mai adânci ale copacilor.

Atunci, s-au ivit în cercul neverosimil de lumină polară, venind dinspre sălbăticie, Prinţul de la Răsărit şi lupoaica cea tânără, pe care zadarnic o pândise atâtea zile şi noapţi Simion, vânătorul. Călcau cu o încredere uimitoare – ea pe patru labe, ca o lupoaică de rând, iar el alături, uşor aplecat înspre creştetul ei, deasupra căruia îşi ţinea ocrotitor palma dreaptă.

Vino, vino la pieptul meu, fiica mea, rătăcită-n pustie, i-a spus Împărăteasa din Stele lupoaicei din codru, iar aceasta a făcut câţiva paşi înainte, fără de teamă,  şi, ridicându-se pe tălpile dinapoi, s-a aplecat la pieptul aceleia pe care o recunoscuse de la bun început drept adevărata sa mamă.

Iară noi ne vom întoarce încă o dată acasă, Lilika, fiica mea rătăcită-n blesteme, a scrâşnit Lupoaica din Cer şi, fără să ţină seama de jelaniile celor două iazme spurcate, s-a coborât ea însăşi pe frunzişul veşted al poienii, ca să-i arunce pe umeri blana de lupoaică tânără, pe care, în trecere, o desprinsese cu uşurinţă vrăjitorească de pe umerii Siminei, rămasă astfel în prealuminată sa frumuseţe de crin dumnezeiesc. Şi atunci, cât ai clipi din ochi, Lilika s-a şi scufundat în pielea aceea blestemată, care ei îi fusese hărăzită din naştere.  Şi, căzută în patru labe, şi-a urmat noua stăpână, scâncind cu adâncă umilinţă, până  în miezul învăpăiat al Carului de Foc, care s-a închis tremurător peste ele, ca o aripă de Fenix în flăcări.

Iar Împărăteasa Dintâi şi fiica ei cea dreaptă, Simina, însoţite îndeaproape de Prinţul din Răsărit, au trecut de-a dreptul prin trupul de ceaţă în risipire al celeilalte împărătese, care s-a spulberat deodată-n cenuşă, întors astfel în bezna din care s-a întrupat, şi s-au îndreptat fericiţi spre castelul din jariştea zării. Apoi au înălţat frunţile, cu pioasă recunoştinţă, când roata aceea uriaşă de foc s-a ridicat învârtindu-se deasupra copacilor, ca să se stingă încetul cu încetul în străfundurile văzduhului.

 Porţi, artist Nick Sava

 

6   

Şi a fost bucurie mare în toată împărăţia, şi a fost nuntă mare şi adevărată, care a durat o sută de zile. Şi au fost clopote şi surle, şi tobe, şi chiot când mirii au ieşit mână în mână din biserică, urmaţi de Împăratul cel reîntors printre oameni şi de Împărăteasa lui cea adevărată, reîntoarsă din morţi.

Şi undeva, deasupra, în adâncurile senine ale cerului, s-a aprins o stea fără nume, pe care şi voi aţi văzut-o, desigur, surâzând printre nori, în serile acelea de dulce uitare de sine, când vi s-a părut, pentru o  clipă, că sufletul vostru s-a întrupat într-o minunată şi asemănătoare făptură, dar  care n-a fost şi nu va fi niciodată de pe lumea aceasta.

 

 

autor  Ioan Florin Stanciu

 

 

 

 

 

 

 

 

                                       

 

Comentarii închise la Lupoaica din cer ( O povestire FANTASY )