Arhiva revistei literare Faleze de piatră

O fereastră în timp / Poemul dintâi /

Posted in Poezie by Hopernicus on 09/03/2012

O fereastră în timp

 

Nothing is real and nothing to get hung about.
White Roses Fields forever

 

Isus, Eminescu, Îngerul blond şi tu,

plutind într-un ghem de lumină

între mine şi cărţile mele,

mai curată, mai frumoasă, mai vie,

decât toate personajele închise acolo

şi mai străvezie decât ferestrele

labirintului de sticlă pe care

dezordinea infinită a timpului

îl aşază-ntre mine şi zâmbetul tău.

Noroc, totuşi, că mai există şi cărţi care

nu s-au scris încă, aşa că, într-o zi, chiar

şi la celălalt capăt al timpului nostru,

te pot reinventa, prin cuvinte – mai frumoasă

mai suavă, mai vie decât toate făpturile

lumii din cărţi, pe care nici măcar Dumnezeu

n-a îndrăznit să le făurească de-a dreptul

 

Poemul dintâi

 

N-aş putea să vă spun dacă,

premeditat sau nu,

ea este atât de frumoasă,

nici ce motiv

ar mai fi avut Dumnezeu,

ca să facă lumina,

dacă n-ar fi făcut, mai târziu,

trupul ei de aramă-aurită

şi somnul ei infantil printre crinii brodaţi,

în vâltoarea de petale căzute din cer a cuvintelor mele.

 

Pentru că, mai înainte de toate,

Cuvântul a fost!

 

Iar,

premeditat sau nu,

rostul ei pe pământ

este Poemul acesta

precum şi

Cele pe care nu le-am scris încă.

 

Pentru că numai eu

aş putea să vă spun,

cu pudoare şi graţie,

că ea are un semn,

cât un fluture mic,

într-un ungher nevăzut

de pe corp

şi că,

până şi atunci când se răsuceşte prin somn,

frumuseţea ei rămâne întreagă

alături de mine şi lipită de umărul meu,

 

Dar

nici măcar eu n-am găsit încă

acele cuvinte cu buze şi mâini

care s-o sărute pe buze, cu buzele mele

şi să-i mângâie degetul mic, cu o mână a mea.

 

Magic

 

Astăzi,

ţi-am pus aurore pe frunte,

ţi-am pus un cireş înflorit lângă treptele albe

şi-o floare de gând

în palma ta mică, întinsă prin somn

 

Astăzi,

conspirând în extaz,

sunt convins pe deplin

că şi Dumnezeu a făcut Lumea aceasta

numai şi numai

pentru ca eu să pot să te văd

levitând printre floricele de câmp –

atât de inconştient de frumoasă

şi mai suavă decât orice cuvînt

pe care cineva, un poet oarecare,

l-ar putea născoci, pe pământ.

 

Astăzi, am desprins

un nufăr de pulberi stelare

din al nouălea cer

şi l-am îmbrăcat

în rochiţa ta verde, cu floricele de câmp,

iar

lumea a devenit atât de frumoasă.

încât,

dacă deschid ochii,

nici nu mai pot să respir.

 

autor: Ioan Florin Stanciu

http://cititordeproza.ning.com/profile/IoanFlorinStanciu

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la O fereastră în timp / Poemul dintâi /

%d blogeri au apreciat asta: