Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Prinţul

Posted in Articole by Hopernicus on 19/01/2013

Frumuseţea va salva lumea!

F.M. Dostoievski
În dimineaţa zilei de miercuri, 27 noiembrie, 1867, soseşte la Petersburg, un tânăr înalt, cu păr bălai, cu obrajii supţi şi o bărbuţă rarã ascuţitã, cu ochii mari albaştri, având o expresie blajinã,cu trăsături plăcute, fine şi delicate.

Astfel îşi face apariţia, în spirit, unul dintre cele mai fascinante personaje imaginate vreodatã – una dintre acele fiinţe minunate, precum Quijote, Hamlet, Ishmael, Zorba…, pe care nici bunul Dumnezeu n-a îndrăznit sã le făurească de-a dreptul.

Iar prinţul Lev Nikolaevici Mîşkin chiar nu este de pe lumea aceasta, cãci, aşa cum se sugereazã adesea în paginile cãrţii, el, întrupare a smereniei divine şi a simplitãţii generoase, este purificat de orice urmã de vanitate omeneascã, fiind animat doar de o arzătoare necesitate de a iubi .

(“Prinţul se apropie de noi ca o fiinţã venitã de pe o altã planetã” scria Paul Evdokimov.)
Numai cã, asemenea albatrosului lui Baudelaire, rãtãcit în aceasta Vale a Plângerii, prinţul pare întruparea cea mai ridicolã a inadaptabilităţii. Naiv şi inocent pânã la limita dintre om şi înger, el le apare multora drept un biet idiot, anticipând viziunea sumbrã din Marele Inchizitor. Totuşi, în momente limitã, câteva dintre personajele romanului intuiesc cã se aflã în faţa unui miracol : „niciunul nu face cât degetul mic al dumitale, niciunul nu are nici mintea şi nici inima dumitale” (Aglaia), „Te aşteptam ca pe o providenţã!”, „A mai existat vreodata un astfel de om?”(Lizaveta), „citeşte în sufletele oamenilor ca într-o carte deschisã” (Lebedev), „Mã întreb, de unde atâta naivitate  şi inocenţã sufleteascã, cum poate nici în vârsta de aur a omenirii nu s-a pomenit şi, în acelaşi timp, atâta clarviziune!” (Keller)
Desigur cã despre ţesătura secretă de aluzii şi de simboluri a acestei capodopere incontestabile s-a vorbit şi se va mai vorbi încã multa vreme, dar cu adevãrat importantã este ideea ca umanitatea se prãbuşeşte tot mai vertiginos în prãpastia pãcatelor sale letale şi cã nicio mântuire nu mai e posibilã, pentru cã, în aceastã Stranie Evanghelie profetică,  Hristos, cel reîntrupat întru izbãvirea noastrã, a tuturor, este văzut doar ca un visător lamentabil şi inadaptat.

O undă de speranţã mai existã totuşi, atâta timp cât Idiotul-Sublim, Lev Mîşkin, şi „sora” sa Sonia Marmeladova, Prostituata-Înger, vor continua sã ne vorbeascã din paginile celor mai frumoase cãrţi ale neamului omenesc. Fiindcã şi eu mai cred, cu disperatã încrâncenare, cã FRUMUSEŢEA AR PUTEA SALVA LUMEA, alunecând adesea în capcana penibilă apropriilor mele himere, pentru că nu-i bine să uiţi nici o singură clipă măcar  că Binele şi Frumosul nu sunt din lumea aceasta.

Chiar dacă speranţa moare ultima.

Ioan Florin Stanciu autor Ioan Florin Stanciu

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la Prinţul

%d blogeri au apreciat asta: