Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Veşnica pomenire

Posted in Proză by Hopernicus on 20/10/2012

 

 

Învăţătorul nostru Latif-hogea murise-ntr-o joi, cam pe la prânz.

Mi-aduc doar aminte că dormeam cu motanul în braţe, pe canapeaua de lângă sobă, când bunicul meu s-a-ntors de la saia, mirosind a iarmá de orz şi-a păr de cal:

–         Bă, tică, să duse şi păcătosu-ăla dă hogea Cemalladin,! Laaa loaaat apaaa, săracu’!

–         Păi, cum aşa, a sărit ma-mare!?, crucindu-se

–         Păi, chiar aşa! Cică l-a găsit alde Filiz,în şopronu-ăla ,de-i zicea şcoală, întoiegit la catedră, mort-ţapăn, săracu’, că nu ştie niminea dă când o fi şezând aşa, cu fruntea pă palme şi cu fesu-ntr-o dungă, bietu’ păgân.

–         Şi tu dă ce te mai mieri p-acilea, Avrame!? a strigat cu năduh ma-mare, c-aşa-i omu’…,ca sticla dă lambă!!  Aci, o vezi! Aci, n-o mai vezi!

–         De, asta aşa e!, aşa e! Da’ tot nu pot să nu mă mier şi eu la ce i-or folosi la ăl păcătos, toate crucile şi mătăniile  pă care i le făcuşi tu pân-acu?!

–         Aoleu, da’ cum să nu-ţi faci cruce, că era şi el un soi dă popă, la ei, acolo, săracu’!?

–         Popă d-ăla, dă umblă coarnele-n băţ, ce să-ţi mai povestesc!? Da’ tot ar fi bine să ştii că ceva,ceva semne tot primise şi el, amărâtu’, că, mai dăunăzi,la Merdevenlî Punar, când îl întrebai ce mai face, îmi răspunse cam cu sictir aşa, adecă, cu barba-n piept şi cu ochii-n ţărână că:  Lasă-mă, bre, sub cortu’ meu, aci,că eu sunt mort dă mult! Uite, mîinile mele sunt umbre, iar ceea ce ating ele sunt numa’ neşte umbre şi umbre de umbre. Căci   frunza mea din Pomul cel Sfânt s-a desprins deja,dar n-au trecut încă cele patruzeci de zile ale Îndurării şi Îngerul cu Faţa Întunecată, Slăvitul  Abd-al-Djabbar m-a uitat.

–         Adecăăă,cam sâmţa şi iel că i s-apropiase funia dă par, care va să zică?

–         Păi, dar aşa cum !?

–         Şi cân’ îl îngroapă, de?

–         Ho bre, că nici nu să răci bine! Ţi-i teamă c-ăi lipsi la pomană!?

–         Ia mai lasă-mă, frate, că n-o să mă înghesuiesc eu la griş,compot şi baclavale…Căci la iei nu merge,ca la noi, iavaş,iavaş ;i cu mare dichis… că, iute, îl înfaşă-ntr-o perdea sau ceaceaf, ce-o fi să fie,p-acolo, şiii, salamalicum,hopa, gata!, mi-ţi-l  şi  dă pă copcă!

Iar, eu, adormit pe jumătate, cu motanul în braţe, îmi aminteam de zilele când învăţătorul nostru, efendi Cemalladin ne citea, râzând el primul, din Năzdrăvăniile lui Nastratin-hogea, jumătate-n româneşte şi jumătate-n turceşte, dar tălmăcindu-ne, cu o palmă pe buze şi cu un deget la tâmplă, înţelesurile ascunse ale acelor istorioare vesele şi înţelepte.

Spre exemplu :Chendi iazîsînî ocumaian eşee benzer,bre, zicea el câteodată scărpinându-se-n barbă şi privindu-ne drept în ochi . Adică, hăă,hăăă :   Cine nu  poate să-şi cetească singur scrisorile curat magar este, bre!

Dar întotdeuna, pe la amiază,aşa,  se retrăgea o clipeală, în casă, de unde ieşea apoi cu un covoraş vişiniu, frumos răsucit sub braţul drept. Ocazie cu care îşi schimba adesea şi hainele, ivindu-se, în ţinută de baiaram, ca în prima zi de şcoală sau în ultima, când îmbrâncea premianţii mai în faţă şi organiza un fel de serbare finală, cu cântece lălăite şi poezii împleticite în două limbi.

Avea nişte şalvari mai verzi decât ştevia cea mai verde, o cămaşă  grena ca tufănicile de octombrie şi un fes tare precum un castron pentru raţe,bine potrivit cu cămaşa, dar culoarea care îţi sărea în ochi, de îndată, şi pe care o mai văd şi-acum, câteodată, chiar şi fără să închid ochii,era culoarea brâului lat şi atent răsucit în jurul mijlocului său durduliu, de un galben intens şi solar, ca floarea  de rapiţă

-E vremea pentru rugăciune, bre, că aşa a rânduit cu slovă de foc Luminăţia Sa    Mahomet, Profetul Cerurilor şi-al Pământurilor. Uite, eu mă duc mai încolo, pă mal, ca să fiu mai aproape de  răsăritul Luminii, dar şi mai liniştit,  mai senin şi mai curat la suflet.Iar voi să vă faceţi rugăciunea voastră, aici, pă dovleci.  O s-o spună,mai întâi, Ioana rar, mai încet,aşa… şi voi o s-o repetaţi după ea, cuvânt cu cuvânt, da’ tot în şoaptă,aşa,  şi nu răcnind ca măgarii, că Dumnezeu nu e surd şi, orişicum, El ştie prea bine de ce sunteţi voi aici şi de ce staţi călare pe dovlecii-ăştia.

Şi aşa făceam!

–         Tatăl Nostru, carele eşti în ceruri, murmura Ioana, iar noi şopoteam melodios după ea, cuvânt cu cuvânt, pînă la Amin!,când ne adunam calabalâcul şi-o luam în linişte spre casele noastre, după o mai veche înţelegere cu efendi Cemalladin.

 

 

Dar, întorcându-ne la ziua morţii sale,  cred că adormisem deja, dar tot l-am auzit pe tata-mare, întorcându-se de pe undeva, din împrejurimi:

–         A venit Raşid ăl bătrân şi cu fiu-su Adnan, ca să le dau caii şi căruţa, că pleacă mai mulţi la un loc, încolo spre Istria,pe grind, ca să caute o stâncă aşa mai potrivită pentru monomentu’ dă la capul mortului, că, de ! ,nici hogea Gemalladin-ăsta n-a fost chiar-aşa, vriun târâie-traistă,la viaţa lui.

De fapt, întreg cimitirul turcesc dintre salcâmi era înţesat cu lespezi funerare greceşti şi romane, cărate cu caii dinspre ruinele de la Histria sau Vicus Celeris. Cu toate că, în ultima vreme, turcimea bătrână de la Caraharman, tot mai sărăcită şi mai vlăguită, prefera să caute, mai întâi o lespede potrivită, pe undeva, pe grindurile limanului Sinoe şi să ducă apoi mortul la pietroiul ales ca să-l îngroape acolo, la umbra lui, decât să dezgroape şi să târâiască ditamai stânca pînă-n cimitirul lor dintre salcâmi.

–         Păi,mai întâi şi-ntâi, le-am spus eu că am calul din dreapta bolnav şi că bietul meu car de la Măgurele să clatină şi pă loc dăn toate doagele, dar tot n-am putut să-i alung din bătătură, când e omu’ la nevoi şi la durere, aşa că le-am făgăduit căruţa, însă cu înţelegereaca să  mâi eu caii,  şi la dus, şi la-ntors.

–         Ura!Atunci, merg şi eu! am strigat, săltând drept pe tălpi, cu pisoiul în braţe.

–         Da, dar,mai întâi,o să cam trecem să-l luăm şi pe Pavle Măglaşu, profesoru-ăla dă istorie, ca să nu dăm iar peste vreo piatră d-aia cu pecetea muzeului, ca să vie iar arhiologii dă la Constanţa cu miliţia şi cu câinii,ca să-ncarce iar monomentu’ la dubă şi să lase bietul hoit fără nicun semn pă pământ. Şi mai lasă,dracu’, motanu-ăla să prinză şoareci, că ăsta-i rostu’ lui la casa omului!

 

Astfel, de plecat, tot am plecat,cu bătrânul mereu la cârmă, dar cu mine şi cu dom’ profesor ciuciţi frumos pe scândura din mijloc, pe care ma-mare întinsese, un cojoc vechi de berbec merinos, cu lâna-n afară.

Mai întâi, am mers aproape două ceasuri pe spinarea de şalău afumat a grindului Chituc, apropiindu-ne, fără belele, de Bisericuţa, unde drumul şerpuit de pe grind se îngusta şi mai mult, sugrumat între pâlcuri zburlite de ţipirig şi între tufe ţepoase  de porumbar încâlcit, căci nisipul era uscat şi bine bătut de tractoarele cu remorci care căraseră talienele şi buclucurile lipovenilor înspre Gura Portiţei. Însă, cu toate că soarele coborâse pe jumătate dincolo de carapacea granitică a podişului, orizontul era tot mai departe şi părea să nu mai atingă niciodată pământul, iar, în dreapta, lama de sabie a mării se apleca arcuit către oceanele nevăzute, de dincolo de lentila aurorală a depărtărilor

–         Heu! quam vicina est ultima terra mihi! a murmurat Pavle abia auzit, cuprins, poate, de nostalgia celui care, în tinereţe, cutreierase cu profesorii săi, arheologi, toate coclaurile astea.

Acum ştiu, de prin cărţi, că localnicii numiseră Bisericuţa nişte ruine anistorice care străjuiau de veacuri o insulă rotundă de nisip şi de plauri din marginea de sud a lacului Zmeica,unde,cică, Sf. Gheorghe ar fi răpus un balaur înaripat, foarte aproape de laguna-golf Goloviţa căreia turcii îi ziceau, la fel de enigmatic, Colţul sau Cotul Bugeac .Aşa cum am mai aflat, între timp că mai mulţi istorici, printre care şi Radu Vulpe, vorbesc despre un castel roman tardiv, poate chiar cel numit, pe harta genovezului  Antonio Zotta, Castel Negro sau, alteori, Civitas Nigra. Dar, de pe o hartă mult mai veche a Daciei romane, reiese că acolo a fost, se pare, un castru vremelnic al trupelor auxiliare – castella

 

Păcat doar că, ceva mai înainte, un canal îngust de apă verzuie tăia limba de nisip a grindului, la o aruncătură de ochi mai în faţă,

– Oricum,nu s-ar putea trece mai departe, spusese Pavel, întinzându-se şi coborând împleticit pe cealaltă parte a carului..

De fapt, boazul, lat de vreo zece  metri, care tăia oblic cocoaşa îngustă a grindului, era semnalizat de departe de pâlcurile vesele de lozioare, migdali pitici, răsuri şi salbă moale, în faţa cărora străjuia o barieră verde-galbenă  de păiuş, rogoz, colilie şi bălănică  năpădite cărunt de constelaţia lactee a melcilor.

–         E apă dulce, raportase Pavel, după ce se întorsese dintr-o scurtă expediţie  de cercetare. Am văzut lişiţe, chirighiţe,un cârd de stârci şi chiar o vidră foarte  dezinvoltă, ceea ce-ar înseamna că e obişnuită cu omul şi că trebuie să fie şi ceva pescari pe-aici.

–  Da’ păgânii-ăia de ce s-or fi oprit toţi dodată şi-au făcut horă p-acolo? Ori au găsit cevaşilea?

Apoi,am coborât cu tălpile goale pe alintul cald  al nisipului de cuarţ sarmatic, brodat migălos cu milioane de scoici roz-sidefate, care multiplicau minuscul, dar infinit,ultimele raze sfioase ale soarelui, scufundat încă pe trei sferturi dincolo de colinele îngenunchiate-ale zărilor,

Acolo, lângă canalul ivit peste noapte în braţul de nisip al grindului, la o aruncătură de ochi mai în faţă,  turcii noştri îşi deshămaseră caii şi îi legaseră de chitucii din spate ai obloanelor pictate.

Dar noi i-am găsit ciotcă deasupra unui pietroi dreptunghiular de vreo juma’ de tonă, aşa.

–         E o stelă funerară romană din marmură albă, frumos tăiată ,şlefuită şi scrisă de vreun meşter vestit al timpului său, a spus Pavle, după ce a cercetat-o de-aproape şi i-a şters faţa de deasupra cu o pătură udă.

–         Da. Da’ ia uită-te mai bine, că are colţul de sus frânt şi e rău afumată pă margini, a zis Adnan dezamăgit.

–         Păi, poate că-i mai bine să fie afumată a zis Pavle cu o umbră de zâmbet,pentru că nici voi nu prea aveţi vreun interes să se vadă foarte bine numele adevăratului proprietar

–         Zău, da cini-o fi ala?!

–         Monumentul, spusese Pavle către  tata-mare, e scris cu litere greceşti, dar textul e în latină : APOLLON IATROS AMICUS POPULI ROMANI.

–         Adecăăă..

–         Adică,grecul Apollon Iatros, primul şi adevăratul  proprietar,  a  fost declarat, în veşnicie, prieten al poporului roman, iar, când spunea astea, Pavle urmărea cu palma deschisă ciudatele litere greceşti săpate-n marmura afumată, bătând cu arătătorul pe cuvântul AMICUS.

–         Păi asta-nseamnă c-a rămas şi prietenu’ nostru!, a spus fericit tata-mare,frecându-şi palmele.D-aia eu nici n-aş mai fi  dă acord,ca să-l lăsăm pă amicu’ nostru în mâinile păgânilor iştia. Da’ stai, stai că uite un cataroi cam la fel, mai încolo ! Ia hai să-l studiem şi p-ăla.

Cataroiul era de fapt o altă stelă funerară antică din calcar cretacic împietrit, dar mult mai sărac, nispos şi galben-verziu, de pe care literele,mai neglijent săpate, începuseră să-şi cam piardă contururile.

–         Opaa ăsta-i chiar de-o mie de ori mai folositor că se potriveşte şi cu flamura verde-a Profetului!, a exclamat extaziat bunicul meu, încrcând să-l convingă şi pe Raşid, care şedea cam între două ape.

–         Alo, unchiule Avram, a şoptit Pavel , apropiindu-se neostentativ, ca să-i murmure ceva la ureche.

–         Ia auziţi, băi lifte, ce zice profesoru’, cică e şi-o scobitură cu coarne în formă dă jumătate dă lună, acolo, mai sus, în colţul din stânga,, ceea ce eu cre’că e dăstul semn că piatr-asta p-alde voi v-aştepta. Numai’ să nu vă bată gându’ s-o aburcaţi în căruţa mea, că eu am deja osia frântă-n vreo trei locuri.

Apoi, iute, şi-au suflecat mânecile, au coborât obloanele noastre şi-au făcut din ele un fel de plan înclinat, pe care, cu chiu şi cu vai, au împins monomentu-n carul din lemn de salcâm al lui Gearîp.  Şi pe urmă, hai cu el la locul ales pentru înhumarea bietului dom’ Latif.

Însă nici măcar în ziua îmormântării, motanul meu n-a avut parte de un somn prea liniştit, pentru că, pe la prânz, aşa, ne-a bătut în poartă tanti Jeni Cocoş, educatoarea, care adunase o bună parte dintre elevii dascălului răposat şi veniseră apoi cu toţii să mă ia şi pe mine:

–         C-aşa e frumos, Florică,maică, să vă duceţi şi voi cu-o floare-acolo, la căpătâiul ăluia dă v-a pus condeiu-n mână, că doară n-a murit un câne, bre !!

Mortul fusese aşezat chiar în mijlocul odăii cu acoperiş într-o apă, care, până mai alaltăieri, ne fusese şi sală de clasă.Iar noi am intrat unu-n-ceafa-ăluilalt, ca oile, cu frunţile plecate şi cu câte-o floricică răsucită-ntre palme. Eu, ca de pildă, aveam o răsură de toamnă, care se făcea galben-cărămizie când îi venea vremea, dar care acum era mai verde şi mai palidă decât urzicile tinere.

Defunctul , înfăşurat într-un  dalb voal înflorat, adus de pe la Mangalia sau Istanbul, , zăcea drept şi încremenit chiar pe fosta catedră, dar cu o mână pe-alături, în afara acelui giulgiu imaculat (chepenlic, cum îi ziceau babele de pe-acolo), Iar pe deasupra, pe piept , frumos netezită, se afla o eşarfă verde cusută-n fire de aur cu versete din Coran, după bunul lor obicei.  Exact aşa cum aveau să-l pună şi-n gropa de veci. Dar pe noi nici nu ne-au mai cărat pe la cimitir,căci a venit baba Temiz a lor, ne-a împărţit nişte batiste brodate, câţiva bani de-aramă şi ne-a trimis iute pe la casele noastre.

Dar, spre seară, când tata-mare s-a-ntors acasă, l-am auzit povestind în tindă:

-Bă, bun pietroi i-am găsit lu’ hogea-ăsta-al nostru. C-a rămas de mai bine di-un metru dasupra pământului şi să-l fi văzut ce verde sclipea în amurg şi ce bine să potrivea cu muşchiul di-un veac de pe coaja salcâmilor!

Numai că la prima oră din noapte-aşa, când ma-mare tocmai se pregătea s-aprindă lampa,

ne-a bătut în uşă profesoru-ăla, Pavle Măglaşu

–         Nu ştiu ce dracu făcurăm,bre, nea Avrame că n-o potrivirăm de loc…Păi, pietroiu-ăsta chiar nu merge neam,  c-a fost al unei femei,nene, – o prinţesă grecoaică, una ANTHUSA.

–         Ba eu cred c-am potrivit-o chiar foarte bine, pentru că ăştia doi, din moment ce nu vorbesc aceeaşi limbă, nici n-or să aibă cum să se mai certe pă urmă-ntre ei… Că,adică, al cui s-ar fi cuvenit să fie pietroiu-ăla, dă drept şi dă drept!

Dar eu tot m-am gândit toată noaptea la cum o sta dascălul nostru, acolo, sub pământ, cu versuri din Coran, aurite pe piept şi cu lespedea unei prinţese grecoaice la cap.

 

autor Ioan Florin Stanciu

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la Veşnica pomenire

%d blogeri au apreciat asta: