Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Voroneţ / Telejurnal / O elegie pontică

Posted in Poezie by Hopernicus on 16/12/2011

Sf.mc. EcaterinasiIrina, artist Dorin Macovei

 

Voroneţ

 

Focul veghează!

O floare albastră din cer

s-a stins pe pământ…

Dar

focul veghează deasupra!         

 

1

N-am să-ţi conduc mâna cu mâna mea,

zugravule!

Uimirea ta ţi-ajunge!

 

Minunile în fugă ale zilei

îngenunchează-n varul prispei tale.

 

Trufia nimănui n-a putut

să le împrumute deşertăciunea.

 

Nicio poftă n-a îndrăznit

să le mute într-o casă străină.

 

2

Ce culori are lumea?

Albastre, albastre, albastre!

Cum e sufletul tău, prietene?

Albastru !

Albastră e noaptea!

Albastră e apa pe care o bem

şi apa care ne bea.

Albastru e ochiul meu

care le scoate din moarte!

 

3

Se iscălea punând degetul pe oglinzi.

A inventat albastrul de inimă.

A plecat înotând prin pereţi.

 

Ca o vamă

între ferestrele deschise ale zilei

şi duhul apelor,

veghează mănăstirea.

 

Dar

degetul turlei sale

ce ne arată-n cer ?

 

4

A căzut un ochi din văzduh.

Stă singur, suferind, în marea verde.

 

Când îl descopăr,

lacrima lui este pe faţa mea

iar

focul veghează deasupra.

 

Telejurnal

 

ni se arată o înserare roşie cum n-am mai văzut
pe masa din parc paharele-s pline de ploaie,
iar ultimele frunze au încoronat
nebunii de pe tabla de şah

tu te întorci din oraş
mirosind a benzină şi
părul tău
lasă prin camere o aureolă albastră
dar aerul e deja respirat

şi părinţii s-au scufundat surdo-muţi
în apele amniotice ale telejurnalelor

care anunţă, cu surle şi tobe,

apocalipsa de fiece seară

mâncăm iarăşi singuri ca în luna de miere
şi prin fereastra bucătăriei se cern pescăruşi
virtuali, planând pe oraş ca o ceaţă…

e mult prea târziu!

printre şanţuri, conducte şi sârme, mai rămâne
doar imaginea unui leu devorat de furnici
(sau poate tramvaiul din celălalt veac şi
trupul însângerat al poetului tânăr, desenat
pe asfalt cu o piatră de var, râcâită din zid)

 

la ce bun,

dacă arcul din ceas s-a destins

şi dacă melcul de ceţuri lactee

de la facerea lumii

se va desface iarăşi în beznă?

pe când

toate vorbele noastre

se vor întoarce-n abisul dintâi

destrămate ca fumul.

iar

trupul tău de acum

va fi doar o paloare

cutremurată de ape,

sub ruina din maluri

– e târziu!

ai uitat lumina aprinsă în baie,

îmi spui şi adormi surâzând.

 

O  elegie pontică

Desigur că

ne aflăm înc-o dată,

umăr la umăr,

pe potecile umede

dintre mare şi cer,

ca să rătăcim împreună

sub zodiile milostive-ale toamnei,

printre ierburi amare

şi scoici fără trup,

pe hotarul migrator al nisipului,

dar mult prea aproape

de gurile flămânde ale fluviului

care adună, risipeşte

zămisleşte şi macină

sub Crucea nesfârşită a Sudului,

de la marginea întregului pământ locuit.

 

Acolo unde

Dobrogea mea,

la ferestrele nopţii,

pare doar un contur austral

al sufletului nostru comun

sau amintirea unei femei tinere

care se despletea murmurând

deasupra unui fluviu

de transparenţe răsfrânte.

 

Şi

unde,

mai palidă şi mai neverosimilă

decât sferele-albastre care plutesc în eter,

Schytia Minor Eterna

pare doar o pleoapă străvezie de sare,

clipind, resemnată mereu,

la marginea unei  lacrimi

mai mari şi mai triste

decât toată nefericirea plânsă prin veacuri a lumii.

 

Dar

astăzi,

sporind cu o lacrimă Marea cea Mare,

sunt tot mai mult Marea

şi candidul joc

prin care ea se bucură-n soare de nefericirile cărnii.

 

Autor: Ioan Florin Stanciu 

 

Anunțuri

Comentarii închise la Voroneţ / Telejurnal / O elegie pontică

%d blogeri au apreciat asta: