Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Lupoaica din cer ( O povestire FANTASY )

Posted in LSF by Hopernicus on 26/10/2011

 

 

                                        

  Odată, pe când zilele n-aveau şir şi veacurile n-aveau număr, pe undeva, pe la o  altă margine-a lumii, a trăit un tânăr şi chipeş voievod al cărui nume s-a pierdut demult în ceţurile uitării, dar despre care se mai vorbeşte uneori şi astăzi, pentru că, în ciuda loviturilor sorţii, a căutat mereu să se arate drept şi bun, întru liniştea şi fericirea supuşilor săi.

Iar preaplinul lor de fericire s-a ridicat cu vuiet înspre slăvile cerului, când, după o lungă suferinţă din dragoste – tăinuită, dar ştiută şi iscodita  de toată suflarea, împăratul s-a însurat cu fata pe care inima sa o alesese de la întâia privire. Era o fată frumoasă şi cuminte, cum puţine se mai aflau pe pământ, numai că era o floare de rând, răsărită în căsuţa unor oameni sărmani, ale căror singure averi şi ranguri rămăseseră cinstea şi credinţa nestrămutată în sâmburele de bine care uneori ne orânduieşte norocul. Şi iată că, aşa cum soarta le mai potriveşte câteodată, iubirea adevărată a biruit în cele din urmă, iar fericirea gloatei a rupt toate zăgazurile când, după un an, s-a ivit, ca o întrupare de zână, mititica prinţesă Simina, frumoasa-frumoaselor, al cărei surâs fermecat sporea lumina zilei şi alina visele rele ale nopţilor.

Numai că, aşa cum se întâmplă prea des în această Vale a Plângerii, la numai trei luni de la naştere, împărăteasa a căzut fără veste la o boală  grozavă – trupul, din ce în ce mai suav şi mai rece, căpătase transparenţe de cristal fumuriu, iar ochii ei de lumină stelară se adânceau, încetul cu încetul, în umbre. Şi astfel, după o neînduplecată stingere a cărnii şi a sângelui, a adormit pe veci, scăldată de lacrimile împăratului şi ale supuşilor săi, care, multe zile şi nopţi, o vegheaseră în  rugăciune sub ziduri.

 

Frunza, artist Nick Sava

 

Dar trebuie arătat mai întâi că, trei nopţi la rând, o ciudată corabie albastră şi rece se învârtise nehotărâtă împrejurul lunii, de parcă ar fi căutat un port potrivit ca să se coboare undeva, pe pământ. De aceea, mulţi dintre cei căzuţi în genunchi şi cu palmele lipite de buze, pricepuseră că o vrajă ascunsă se abătuse asupra palatului, iar plânsul lor se împletea cu blestemele către Cei Fără Nume.

Şi numai o rază de-o clipă s-a strecurat prin ceaţa de lacrimi, în dimineaţa în care împăratul, luminat el însuşi de o clipire a cerurilor, a ieşit în balcon cu Simina în braţe şi a strigat, ridicând pruncul deasupra capului : Împărăteasa a înviat, oameni buni ! Împărăteasa noastră e vie, căci sufletul ei preacurat s-a mutat în ochii şi în zâmbetul acestei copile, de la care cu toţii ne vom afla de acum izbăvirea şi mângâierea.

Şi poate că aşa s-ar fi urmat încă multă vreme, dacă împăratului nu i-ar fi luat minţile o altă solomonie, care, cu puterile întunericului, i-a dat ghes, după numai câţiva ani de doliu, să se însoare cu o vecină a sa – o împărăteasă văduvă de asemenea şi care,  din prima şi scurta ei căsătorie, rămăsese tot cu o fetiţă de vreo trei anişori. De aceea, bietul împărat socotea în inima lui că, astfel, Simina va avea şi ea o soră cu care să-şi împartă păpuşile şi năzdrăvăniile vârstei, ca să mai uite de veşmintele cernite ale  jupâneselor şi chipurile mereu mohorâte ale curtenilor

Bine sau rău, aşa s-a urmat şi, pentru o vreme, pacea Domnului părea să se fi pogorât iarăşi peste cetatea de scaun. Doar că, mai târziu, când cele două fete, izvodite ca printr-un miracol la acelaşi soroc, au împlinit  şapte ani, slujitoarele, care le îmbrăcau, le spălau şi le hrăneau în fiece zi, au alergat cât le ţineau picioarele şi s-au prăvălit dinaintea împărătesei, ca să-i mărturisească într-un glas despre nemaivăzutele semne ce li se arătaseră decuseară, când le dezbrăcaseră şi le îmbăiaseră pe prinţese, după rânduială.  Mai întâi şi mai întâi, că, pe umărul drept al Siminei, apăruse, ca dintr-o apă de rouă, un boboc micuţ de trandafir albastru, aprins şi răcorit de o lumina sfântă ce se revărsa dinlăuntru, iar, apoi, că pielea fragedă de copil de pe umărul stâng al Lilikăi se acoperise deodată cu o blăniţă gri, ca de şoarece, nu mai mare decât o frunză de peliniţă, dar aspră, ţepoasă şi urât mirositoare. (Asta se petrecea chiar în vremea când, cu mare uimire şi îngrijorare, fusese zărită,  deasupra turnurilor din apus, o stea nouă, mai mare şi mai apropiată decât  toate celelalte, care clipise toată noapte pe cer,  rotindu-se în cercuri de fluture orb şi schimbându-şi necontenit culorile.)

 

Sărutul (Adam si Eva), artist Nick Sava

Scorneală şi ocară de smintite-ale-smintitelor, a strigat împărăteasa şi s-a pornit val-vârtej înspre odaia fetelor, care, la rândul lor, tocmai încheiaseră de îmbăiat motanul şi se nevoiau acum, cu chiote înalte şi vesele, să-l înfăşeze. Dar, chiar dacă cele două fetiţe habar n-aveau, semnele de pe umerii lor erau chiar acolo unde s-a spus şi arătau întocmai aşa cum fuseseră ele înfăţişate prin vorbe.

Cu măsele scrâşnite şi cu spume la gură, împărăteasa s-a întors în odaia sa de taină şi  le-a cerut pe loc celor doua jupânese să se jure pe viaţa lor că n-au mai şoptit nimănui niciun cuvânt despre ceea ce le-a fost dat să vadă şi, după ce mai întâi le-a biciuit până la sânge cu propria-i mână, le-a dat  în seama călăilor, ca să le ardă de vii şi să le risipească cenuşa în vânt. Căci ştia ea ce ştia.

Drept urmare, după oarece vreme, a răspândit ştirea că ea, una, nu mai poate avea  încredere în trândăvia şi în reaua credinţă a slugilor de tot felul şi că se va osteni însăşi cu buna creştere a fetelor sale, căci nimic nu e mai dulce şi mai sfânt pe pământ decât ochiul de mamă, iar în cămările din turn ale fetelor nu va mai avea cutezanţa să calce niciun picior omenesc – nici măcar împăratul sau oştenii săi de pază care vegheau, zi şi noapte, sub scări.

Şi astfel, ea singură a băgat de seamă cum, odată cu trecerea timpului, bobocul de trandafir de pe umărul Siminei s-a umflat puţin câte puţin, ca şi cum s-ar fi pregătit să-nflorească, iar smocul de păr de pe umărul fetei sale s-a tot întins, ca  o frunză aspră de brusture. Iar, când turbarea şi veninul au dat peste margini, împărăteasa şi-a chemat vraciul de taină şi i-a dat iute de înţeles ce are de făcut. Iar acesta, fără pic de îndurare şi de zăbavă, după ce le-a adormit pe prinţese cu sucuri fierte din ierburi care nu dau greş, a pus mâna pe un brici ascuţit şi a  desprins cu mare migală, de pe umărul Lilikăi, bucăţica de piele cu semnul cel blestemat. Apoi, procedând la fel cu minunatul trandafir de pe umărul Siminei, le-a preschimbat între ele şi le-a spălat pe rând cu apă moartă şi cu apă vie, până când s-au lipit, fiecare pe celălalt umăr, ca şi cum s-ar fi aflat acolo încă din naştere.

A doua zi, dimineaţa, fetele s-au trezit voioase şi puse pe joacă, fără să ştie nimic despre ceea ce li se întâmplase în timpul nopţii, mai ales că lor nu li se vorbise niciodată despre semnele ciudate pe care le purtau pe umeri şi cu atât mai puţin despre ceea ce ar fi putut să însemne ele.

 

Noapte, artist Nick Sava

 

Abia peste câţiva ani, când petecul acoperit cu blană de pe umărul Siminei s-a întins cât un gherghef, împărăteasa, care de mult aştepta clipa asta, i l-a arătat mânuind  două oglinzi şi i-a strigat cu fulgere de pucioasă în ochi că numai Satana a încondeiat-o aşa, ca să afle lumea-cea-luminată cu ce soi rău a fost procopsită şi să se ferească din calea ei. Iar Lilika, arătându-şi cu îngâmfare trandafirul îngeresc pe care îl purta pe umăr, i-a strigat fără îndurare că ea nu mai poate fi soră cu o jivină spurcată sau, şi mai fioros, cu o vrăjitoare înfierată a Necuratului.

Apoi, amândouă, împărăteasa şi fiica, s-au rostogolit cu urlete şi cu vaiere spre odaia  tronului, unde, smulgându-şi părul din cap, i-au cerut împăratului să le calce pe urme, ca să vadă cu ochii lui ce afurisenie s-a abătut asupra casei sale, cerându-i în gura mare să-i pună capul sub satârul călăului sau s-o alunge neîntârziat pe strigoaică de la palat.

Împăratul care, bine înfăşurat în năframele amăgitoare ale soaţei sale de-a doua, aproape că uitase că mai are o fiică, s-a deşteptat ca dintr-un vis urât înaintea Siminei, căci, pe chipul ei nevinovat şi palid, a regăsit surâsul îndurerat al primei împărătese şi lumina de ceară a asfinţitului, ce-i acoperise fruntea în ultimele sale clipe de pe acest pământ. Aşa încât, chiar dacă a văzut cu ochii săi blăniţa de lup care se înfoia ca o creastă ţepoasă dedesubtul umărului drept şi a ascultat cu groază proorocirile bolborosite ale vraciului, tot nu a avut inima aceea de căpcăun, ca să-şi izgonească fata de la palat, învoindu-se doar, după lungi şi înveninate sfaturi de taină, să o surghiunească într-o chilie de vânătoare ce se afla în colţul cel mai îndepărtat al ogrăzii, acolo unde grădina prindea să se amestece cu sălbăticia şi să facă loc unui codru fără de capăt, din mrejele căruia puţini se puteau lăuda că au scăpat vii şi nevătămaţi.

Şi astfel, au început zile nenorocite pentru sărmana Simina, care, neştiindu-se cu nimic vinovată, se frământa şi se zdrobea fără încetare în cugetul ei, căutând să afle ce vânt necurat s-a abătut din senin peste dânsa.  Nicio luminiţă de nădejde nu răzbătea însă prin întunecimea acestor necontenite frământări, iar, cât era  noaptea de lungă, urletele unor fiare tot mai înverşunate, ce se înălţau din adâncurile codrilor, nu păreau nici ele să-i vestească vreo izbăvire. Iar, din când în când, lighioanele acelea fără de chip se hârjoneau sau se înfruntau ameninţător chiar prin dosul pereţilor de lemn, şi, în faptul zilei, urmele lor se vedeau pretutindeni prin pulberea bătăturii,  desluşindu-se mult mai apăsat pe malul jilav al pârâului din apropiere, unde Simina îşi limpezea obrajii în fiece dimineaţă şi unde se răsucea pe cât îi şedea în puteri, pentru a încerca să-şi zărească blana blestemată din spate, care o învăluise acum de la umeri şi până la coapse.

 

Zburători2, artist Nick Sava

 

2   

În toată vremea asta, şi floarea de pe umerii surorii sale vitrege crescuse fără încetare, iar Lilika, ce dormea acum singură în iatacul prinţesei, ar fi putut să  jure cu mâna pe inimă că, într-o noapte, târziu, când se deşteptase din întâmplare, chiar zărise acea floare vrăjită, fluturând nălucit prin odaie, ca şi cum, prin nu se ştie ce împuternicire a Sfintelor, ar fi izbutit să se desprindă şi să alunece în tăcere de pe umăr, ca să-şi murmure rugăciunile sub candela care pâlpâia pe peretele de la răsărit şi să bea apă din carafa de cleştar de pe masă. Îşi amintea chiar că nălucirea aceea de fum avea acelaşi chip suav de floare îmbobocită, dar un trup străveziu, subţire şi unduios, ca de ştimă a apelor. Şi      totul ar fi rămas doar un vis, dacă fata n-ar fi  găsit în fiece dimineaţă carafa secată, de parcă slugile ar fi uitat mereu să o umple, şi dacă micuţa candelă de argint de sub icoana Maicii Domnului n-ar fi fost de fiecare dată încoronată cu câte o ghirlandă firavă din flori albastre de pădure… Sau dacă, din vreme-n vreme, steaua aceea de gheaţă din apus nu s-ar fi ivit la pândă în chenarul ferestrei.

Prinţesa Lilika n-a îndrăznit să-i vorbească despre toate astea nici măcar împărătesei, ca să nu fie învinuită iarăşi de năluciri ale trândăviei, dar n-a mai aflat puterea de a răbda când, la o revărsare de zori, s-a trezit cu o jartieră din blană de lup pe pulpa piciorului stâng, pe care a îndepărtat-o cu spaimă şi scârbă, dar pe care a regăsit-o în acelaşi loc, în zorii zilei care a urmat.  Iar împărăteasa, auzind şi văzând toate acestea, a înţeles de îndată că blestemul alungat în pustie s-a întors şi mai înverşunat şi că, până una-alta,  îşi arătase doar semnele cele dintâi.

Căci răul ascuns a izbucnit fără zăgazuri în prima noapte cu lună plină, când, fără nicio pricină desluşită, prinţesa Lilika a început să urle ca o fiară în laţ şi să se zvârcolească grozav prin aşternuturi, ca şi cum sufletul din ea s-ar fi zbuciumat  să se desprindă de trup, ca să se înalţe la ceruri pe treptele de voal ale lunii. Împărăteasa şi trei dintre jupânesele sale de taină o încolăciseră din toate părţile cu braţele şi cu picioarele, abia izbutind s-o ţintuiască pe pat, ca să nu se azvârle fără de sine prin golul iluminat al ferestrei. Lupta aceasta istovitoare, cu urlete, cu muşcături, cu spume la gură şi cu ochi răsuciţi în orbite, a durat până spre miezul nopţii, când fata a căzut deodată într-un leşin ca de moarte, căci trupul i-a încremenit numaidecât, mai rece şi mai alb decât marmura cea mai albă. Atunci, prin argintul tremurat al ferestrei, a început să se unduie înăuntru o apă de zmeură timpurie, sfâşiată arar de umbre stacojii şi de petale plutitoare de mac, până când pe pereţii din odaie a prins să se scurgă un fel sânge amăgitor, ca şi când toată noaptea de-afară  s-ar fi prefăcut fără veste într-o mare nesfârşită de sânge închegat.

Uite Balaurul cel Mare al Iadului, mugeau şi vuiau amestecat uliţele, unde mulţimea năvălise claie peste grămadă, răcnind, ameninţând şi făcând dese mătănii prin fumul gros de tămâie arsă pe la răspântii. Uite Lupul cel Nesătul al Satanei care s-a întors ca să ne pângărească şi să ne sfâşie luna, strigau ei cu gurile larg căscate spre cer, pocnind din bice şi zornăind din tingiri, căci fiecare căuta să sporească tărăboiul dintâi cu orişice i-ar fi căzut mai iute la mână : răpăiau în garduri, în pereţi, tropăiau  greu pe scândura punţilor, băteau neîntrerupt în găleţi şi butoaie sau, cine mai trăise una ca asta, chiar în tobe din piele de ţap, anume vrăjite şi menite să alunge Pricolicii de Dincolo, care, de veacuri, din bezna mormintelor, pândiseră înfometaţi clipa cea potrivită. Pretutindeni se trăgeau clopotele, se suna toaca, iar trâmbiţele de la curtea împărătească hăuleau fără niciun răgaz. Numai că, zăcând neajutorată pe cerga ei de nouri, luna se făcea tot mai roşie şi mai mică, sfâşiată cu sporită lăcomie de dinţi nevăzuţi, iar sângele ei feciorelnic se desfăcea pe cer într-un val purpuriu.

Chiar atunci între umbrele stacojii ale norilor, s-a arătat, prin puterile iadului, o minge de foc sau o căţuie înflăcărată, când jar şi când fulger, plutind răsucit pe deasupra palatului, ca un uliu care-şi caută prada.  Apoi, a încremenit clipind deasupra turnurilor, de unde a vegheat rece până spre răsărit, când s-a înălţat în spirală în slăvile ascunse ale cerului, preschimbându-şi neîncetat culorile şi luminile, ca şi cum ar fi vrut să le desluşească o taină a tainelor tuturor celor  cocoşaţi în genunchi prin pulberea uliţelor.

Abia când răcoarea dimineţii s-a strecurat ca o răsuflare de om ostenit printre perdelele sângerânde ale nopţii, împărăteasa şi-a amintit de vechiul blestem şi, dezvelind dintr-o smucitură trupul încremenit al prinţesei, a zărit din nou pe coapsa ei stângă şarpele din blană de lup, care se încolăcise flămând şi vânăt în carne. Iar când a reuşit să-l reteze cu pumnalul de argint pe care-l purta întotdeauna la şold, pe rotunjimea de lapte a pulpei a rămas o  urmă de păcură grasă, ca o lipitoare sătulă.

Puţin câte puţin, trupul de marmură fumurie al fetei a început să dea slabe semne de viaţă: o tresărire de fluture ameţit a pleoapelor, un freamăt abia întrezărit al nărilor, două umbre de roze pe obraji, apoi, un murmur îndepărtat şi molcom ca un susur de cântec…

În vreme ce afară, cu vuiet de bucurie şi de izbândă, mulţimea de pe uliţe făcea noi valuri de mătănii pentru reîntoarcerea miraculoasă a lunii, care cobora acum întreagă şi mirată înspre apus, însângerată doar pe-o latură, acolo unde o înhăţaseră mai întâi dinţii lacomi ai vârcolacului. Atunci, Lilika, ca deşteptată din morţi, s-a răsucit deodată cu faţa spre perete şi, oftând adânc, şi-a continuat somnul până târziu, după amiază, când s-a ridicat vioaie din aşternuturi şi a  cerut numaidecât ceva de-ale gurii.

La palat, ziua aceea s-a scurs ca o apă tulbure, cu învârtejite bulboane de nelinişte şi de şoapte şuierate tainic prin colţuri, dar, de la un capăt la altul al împărăţiei, oamenii n-au stat o clipă, gătindu-se, după datinile străvechi, pentru alungarea Vârcolacilor-Lupi, care se puteau întoarce orişicând în barca lor de jăratec, şi pentru desfacerea grabnică a vrăjilor necurate care îi aduseseră iarăşi peste sufletele lor păcătoase – şi aşa mult prea greu încercate, de când împărăteasa de-a doua, Piaza cea Rea, pusese stăpânire pe trupul şi pe cugetul nefericitului lor împărat. Dar seara, înainte de culcare, când împărăteasa i-a scos fetei sale rochia, ca să-i pună cămaşa de noapte, a descoperit cu groază că jartiera de blană se întorsese la locul ei, pe pulpa piciorului stâng – apărută o dată cu răsăritul primelor stele, pesemne, căci nu apucase să se strângă crâncen în carne, ca s-o sugrume şi s-o învineţească.  Acuma ştiu, ştiu şi ştiu  de unde vine blestemul, a strigat Împărăteasa cu gură de scorpie, sfâşiind cu dinţii laţul de piele de pe coapsa Lilikăi. Aşa că poruncesc să se înfăţişeze de îndată călăul şi mai marele peste străjile mele, căci, altminterea,  hoiturile lor vor îngrăşa câinii fără stăpân de sub ziduri şi cenuşa oaselor lor va îngroşa pulberea  dintre  turnuri.

Şi când toţi s-au adunat cu îngheţate plecăciuni înaintea-i, le-a poruncit răguşit să se înarmeze fără zăbavă pentru o vânătoare de fiare şi să o urmeze apoi, cu torţe şi câini, pe poteca ce ducea înspre hotarele de miază-noapte ale grădinii împărăteşti, acolo de unde Marele Codru se revărsa fără hotare sub stele şi unde mai dăinuia coliba din lemn de stejar a prinţesei de mult alungate.

Au ajuns pe hotarul înţelenit al grădinii abia foarte târziu, după ce zodiile apusului se cufundaseră deja în marea de sub capătul lumii, când, la lumina şovăielnică a torţelor, au dat câteva ocoluri prevăzătoare căscioarei de sihastru, care se umilea în genunchi pe sub umbrele grele ale unor copaci fără vârstă.

Atunci, la un ordin răcnit, hăitaşii au dezlegat, toţi deodată, câinii fioroşi care fremătau înăduşit în curelele lor, dar nici aceştia, chiar dacă au pornit ca din arc şi s-au rostogolit înverşunat prin toate ungherele, n-au încolţit nicăieri nicio făptură, fie ea omenească sau nu.

Încăperile joase, sufocate de aburi fierbinţi, erau pustii. O iarbă veninoasă se prelinsese peste praguri şi buchete de ciuperci galbene, unsuroase se împuiaseră pe sub grinzi.  Mirosea dulce a suc de cucută, dar şi a sudoare închegată de fiară. Nimic însă nu mai da mărturie că cineva trăise pe-acolo în ultima vreme, iar poalele codrului se prăvăliseră în valuri mari peste râu, astfel încât bolţile cernite ale ultimilor arţari se făcuseră totuna cu acoperişul putred al căsuţei de vânătoare.

Odrasla blestemată de vrăjitoare s-a înfăşat pe de-a-ntregul în pielea ei  de lupoaică şi s-a făcut lupoaică de-adevăratelea, după cum i-a fost scris, a mârâit împărăteasa ca o căţea bătrână. Iar acum, împieliţată de diavol, s-a pierdut în sălbăticia pădurii, ca să-şi afle un soţ şi o haită, pe măsura poftelor ei de vârcolac nesătulŞi nu cred că vom mai auzi vreodată de numele ei, a încheiat ea răguşit, ca să priceapă toată suflarea că ar fi mult prea primejdios dacă oareşicine ar mai fi îndrăznit să-i pomenească numele, de atunci înainte. Căci bine ar fi să nu mai auzim niciodată de numele ei, a descântat  ea printre buze, scuipându-şi cu spaimă în sân.

    Oricum, orbită de o ură nevolnică şi copleşită de întunecate presimţiri, împărăteasa i-a poruncit numaidecât lui Simion, cel mai şiret şi mai crud dintre vânătorii curţii domneşti, să-şi facă sălaşul chiar acolo, în marginea pustietăţii, ca să vegheze neadormit, ziua şi noaptea, şi să ucidă, fără alegere, orice javră de lup care ar mai îndrăzni să se mai arate vreodată pe-acolo. Iar pieile lor să le pui la saramură şi să mi le înfăţişezi, una câte una, la fiecare soroc, a poruncit ea cu sprâncene ascuţite de cruzime şi de încrâncenare.

 

Frunze, artist Nick Sava

 

3    

Rămas singur în sălbăticie, Simion, starostele vânătorilor, n-a cutezat să se adăpostească în coşmelia blestemată-a lupoaicei şi şi-a înjghebat un culcuş din ierburi şi crengi în scorbura răsucită a unui arin bătrân, care părea să privegheze ponorul dinspre râu încă de la facerea lumii. Însă n-a putut nicio clipită să  pună pleoapă pe pleoapă, căci jivine nevăzute, izvorând fără şir din întunecimile codrului, s-au  încurat şi s-au înfruntat câtu-i noaptea de lungă pe celălalt mal,  urlând şi chirăind din ce în ce mai aproape,  ca şi cum înseşi porţile iadului s-ar fi deschis la o nici o sută de paşi de căpătâiul  bietului vânător, care şi-a risipit lăncile cele mai grele şi cele mai ascuţite săgeţi, azvârlindu-le la nimereală prin beznă. Iar, din vreme în vreme, a auzit cu urechile lui urletele înfricoşate ale unor fiare  rănite de moarte, numai că, la prima rază a dimineţii, cercetând luminişurile brăzdate de gheare şi scurmate de copite, n-a găsit altceva, decât, ici şi colo, niscaiva pete umede încă şi câteva dâre subţiri de sânge închegat. Dar niciun hoit, nicăieri, ca şi cum lighioanele rămase în viaţă şi-ar fi târât singure morţii în desişuri sau i-ar fi devorat în întregime, chiar acolo, la marginea apei.

Aşa că, îngrozit peste măsură, a hotărât să-şi ridice un foişor din lese şi bârne, cât mai sus, între crengile vânjoase ale celui mai înalt stejar din împrejurimi. A trudit astfel multe ceasuri în şir, dar, la lăsarea întunericului, avea deja un adăpost bine rostuit, la mai bine de douăzeci de picioare deasupra pământului, unde şi-a tras mai apoi, pe un scripete închipuit chiar de el, burduful cu apă proaspătă de izvor şi cei doi săcotei cu merinde lăsaţi de slujbaşii împărăţiei: unul, mai uşor, cu slănină de mistreţ  şi cu costiţe afumate de căprioară şi altul, ceva mai greu, cu posmagi vechi şi tari cum e piatra. Şi, de acolo, din slava noului său sălaş, a ascultat toată noaptea,  ceva mai liniştit de acum, urletele  haitelor de sălbăticiuni veşnic flămânde şi luptele lor începute mereu şi mereu, cu aceeaşi sălbatică înverşunare.

La lumina răsăritului, însă, când a cercetat nerăbdător urmele şi semnele numai de el ştiute, a băgat de seamă că nicio fiinţă cunoscută, om sau animal, nu îndrăznise să dea târcoale colibei de vânătoare, ca să încerce să pătrundă înăuntru, cum era de aşteptat. De aceea, cu ameninţările nemilostivei sale stăpâne în urechi, şi-a petrecut toată ziua meşterind fel de fel de capcane, pe care le-a pitit apoi, cu priceperea sa de bătrân şi viclean vânător, pe ambele maluri ale pârâului, pe poteci abia întrezărite şi prin luminişuri de-o palmă. Iar în noaptea care-a urmat, auzind cum se frângeau crengile subţirele de deasupra gropilor pline cu ţepi, cum şuierau laţurile arcuite prin pomi sau cum se prăbuşeau din beznă ghioagele grele, acoperite cu creste de toporişcă sau cu vârfuri  de sabie şi, mai ales, cum hohoteau sugrumat fiarele  cuprinse de zvârcolirile morţii, a înţeles că truda sa n-a fost în zadar. Apoi, odată cu primele luciri ale zorilor, coborând din înălţimea foişorul său şi cercetând cu răbdare împrejurimile, a găsit, rând pe rând, şapte lupi dintre cei mai mari, sugrumaţi, sfâşiaţi şi încremeniţi pe vecie, cu dinţii rânjiţi spre un duşman pe care nu apucaseră să-l mai zărească. Cei câţiva urşi, râşi sau jderi, nimeriţi şi ei prin laţurile dintre pomi sau traşi în ţeapă prin văgăuni, a fost târâţi aşa cum se aflau spre o groapă uriaşă, săpată anume, ceva mai departe, în dosul gardului prăbuşit al grădinii, dar lupii au fost jupuiţi de blană, unul după altul, după porunca împărătească, iar pieile lor sângerânde au fost întinse la uscat printre crengile  stejarilor de pe maluri.

Şi, chiar dacă în nopţile întunecoase care au urmat, prada a fost mereu mai puţină, alte zeci de piei zburlite şi sure au sporit podoabele fioroase ale stejarilor dinspre râu.

 

Zeiţa albă, artist Nick Sava

 

4   

În vremea asta, după ce trimişii ei răscoliseră toate ţinuturile cunoscute, ca să-i găsească un ginere pe măsură, împărăteasa a hotărât, una-două, să-şi mărite fata cu un prinţ vestit de la Răsărit, despre care se zvonea că e frumos ca Apollo, înţelept ca Solomon şi viteaz ca Ahile. Bătrânul împărat, rătăcit în visele sale rele, nici măcar n-a mai fost întrebat, căci ajunsese doar o umbră tremurătoare a zidurilor, un nevolnic pe care slujitorii îl mutau de la umbră la soare şi de la soare la umbră, după cum le era voia.

Oricum, pregătirile de nuntă s-au făcut în pripa cea mare, ca şi cum oarecine  s-ar fi temut ca prinţul din Răsărit să nu-şi ia cuvântul înapoi, tainic sfătuit de vreo gură bogată, căci prinţesa, crescând ca din apă, dobândise răutatea şi viclenia mamei sale şi, mai ales, o faimoasă încăpăţânare de catâr întărâtat.

De aceea, nunta s-a făcut şi mai degrabă, în chiar prima duminică de după Rusalii, fără mare alai şi tărăboi, căci supuşii, copleşiţi încă de ceea ce le fuseseră dat să trăiască, se închiseseră prin bordeiele lor, cu ochii ridicaţi spre aureola de lumină a icoanelor. La palat însă ospăţul s-a întins până târziu, spre miezul nopţii, când mireasa şi ginerele s-au retras în iatacul lor după orânduială. Dar, în vreme ce ea se alinta ca cioara-n laţ şi zburda gureşă dintr-un perete în celălalt, ca şi cum l-ar fi prins pe Dumnezeu de picioare, el şedea înnourat de  gânduri pe un colţişor al saltelei, căci tânăra sa nevastă apucase, în câteva rânduri, să-şi arate arama, măcar că, iute strunită de împărăteasă, se întorsese de fiecare dată la gânduri mai bune.

În cele din urmă, tânăra mireasă, sleită de alergătura nunţii şi cu trupul îngreunat de mâncărurile şi de băuturile ospăţului, s-a întins numai o clipită pe marginea patului, ca să-şi tragă sufletul, dar a adormit deîndată cu fruntea îngropată în pernă, aşa cum dormea ea dintotdeauna. Atunci o bretea străvezie a cămăşii din borangic topit i-a alunecat lin peste braţ, dezvelind  icoana de înger încrustată pe umăr, pe care proaspătului soţ îi era dat pentru s-o vadă pentru întâia oară. Iar, când acesta, ca lovit de deochi, s-a aplecat deasupra, minunatul boboc de trandafir s-a deschis ca o fereastră prin nori, dând la iveală obrazul înlăcrimat al  unei fecioare cum nu se mai văzuse vreodată sub soare. Iar chipul acela plăpând, încununat de petale de raze, i-a căutat cu nesaţ luminile ochilor şi, revărsând râuri fierbinţi de iubire, prea multă vreme zăgăzuite, i-a şoptit ca într-un  cântec de leagăn: Cât de mult m-ai lăsat să te-aştept, dragul meu, drag, şi cât de anevoios se vor şterge-n uitare puţinele ceasuri care mă mai leagă-n blestem, căci, chiar dacă n-ai aflat până-acum, eu sunt Simina, singura fiică a adevăratului stăpân de pe-aici şi singura  mireasă de pe lume sortită ţie de ursitoarele bune care mi-au vegheat naşterea. Şi tocmai de aceea, mirele meu multaşteptat, tu vei rupe blestemul care m-a alungat printre lupi şi mă vei smulge din ghearele întunericului, pentru a  mă răsădi, de-a pururi a ta, în Grădina Ta de Lumină de la Răsăritul de Soare.

Numai că, chiar atunci, fără de veste, a răsunat prin fereastra larg deschisă cel de-al treilea cântat al cocoşilor, iar trandafirul de pe umăr s-a închis ca nişte aripi sfioase de fluturi, învăluind şi roua de lacrimi de  sub pleoapele coborâte în rugăciune ale prinţesei din vis. Şi asta chiar în clipa în care prinţul, îngenunchiat la marginea patului, ar fi vrut s-o acopere cu  mii şi mii de săruturi de foc. Dar şi-a luat repede seama, ca să n-o deştepte  pe prinţesa cealaltă, care nu încetase să-şi rumege, chiar şi prin somn, ocările şi ameninţările pe care nu putuse să le latre, după pofta inimii, la lumina zilei.

 Zi şi noapte, artist Nick Sava

 

5

Acum, tot în prima duminică de după Rusalii, vânătorul, care moţăia amorţit în cuşca lui  din stejar, a auzit, printre freamătul somnoros al crengilor, cum bârna, potrivită anume deasupra intrării în căsuţa de vânătoare, s-a prăbuşit deodată cu vuiet de stâncă detunată şi cum un glăscior scâncit de copilă îndurerată a sfâşiat liniştea nefirească a luminişului. Dar n-a cutezat să se coboare şi să cerceteze, căci de dincolo de pârâu se pornise din nou o haralie de urlete deznădăjduite, ca şi cum o întreagă oştire de fiare turbate ar fi întovărăşit până la acel hotar făptura care se strecurase nevăzută-n cabană şi care, fără doar şi poate, se zbătea acum în chinuri pe scânduri, cu picioarele sugrumate de funiile încolăcite ale capcanelor.

Abia peste vreo două-trei ceasuri, când liniştea şi pacea se aşternuseră de mult peste codri, străjerul, stăpânit încă de o groază nelămurită, a îndrăznit să se desprindă de adăpostul său din copac şi să se apropie pe vârfuri de  căscioara înecată în smoala topită a nopţii.  A împins apoi uşa cu vârful unui jungher de care nu se despărţea niciodată şi, la lumina abia cernută a stelelor, şi-a cercetat plasele încâlcite pe jos, sfâşiate parcă de colţi ascuţiţi şi puternici, deşi odăiţa părea la fel de pustie ca şi atunci când o părăsise ultima oară. Doar în colţul cel mai întunecos se desluşea, plutind la câteva palme de podea, o nălucă de fum – prea înaltă ca să fie un duh de animal şi prea subţire ca să fie un suflet om. Atunci, vânătorul, care văzuse şi păţise multe la viaţa lui, şi-a luat inima-n dinţi şi, pipăind cu vârfurile degetelor făptura aceea de cenuşă-închegată, a înţeles cu uimire că era o doar o blană de lup, pe care cineva o agăţase-n perete de foarte curând, căci el, care îşi cerceta zilnic laţurile, n-o mai zărise niciodată pe-acolo. Iar mai târziu, când o desfăcuse sub lucoarea ninsă din Calea Robilor, pricepuse că avea înaintea ochilor o piele zveltă de lupoaică tânără, care mai păstra ceva din gingăşiile vârstei, precum şi mireasma aceea, abia desluşită, de flori de pădure şi de ierburi amare.

Şi, pricepând iute ce se petrecuse acolo, vânătorul s-a lăsat, în aşteptare, pe-o manta veche, după uşă, ştiind că stăpâna acelui veşmânt fermecat se va întoarce înainte de răsăritul soarelui, ca să-l îmbrace în pripă şi să se strecoare înapoi, în arcanele încă întunecoase ale pădurii. Numai că, prea ostenit de lungile ceasuri de veghe sau cuprins de vreo vrajă necunoscută, bătrânul s-a prăvălit încetul cu încetul pe-un umăr şi s-a adâncit într-un somn fără vise, până când soarele s-a înălţat la o palmă pe cer. Iar atunci când l-au deşteptat glasurile gângurite ale unor porumbei sălbatici ce-şi făcuseră cuibul în pod, a băgat de seamă, clipind ca o bufniţă rătăcită, că pielea de lupoaică se făcuse deja nevăzută şi că pe locul ei din perete se jucau răsucit doar fluturii străvezii ai zorilor.  O înfrângere care, din neştirbită încredere-n sine, îl întristase la început, dar pe care o simţise mai târziu ca pe o iertăciune.

Cu toate acestea, ca un vajnic vânător ce se afla, hotărâse să-şi înzecească osârdia, pentru ca, în noaptea care tocmai se aşternea peste codri, mult mai devreme şi mult mai adâncă decât oriunde altundeva pe pământ, să nu se mai lase în voia somnului, ca un prunc nevinovat. Aşa că se apucase pe dată să cureţe scorbura din arin în care îşi petrecuse ce dintâi noapte şi, după ce înghesuise înlăuntru câţiva vălătuci de iarbă bine uscată, se ghemuise şi el tot acolo, cu arcul pe genunchi şi cu ochii aţintiţi spre uşa şoldie a căscioarei din lemn.

Veghease aşa, cine ştie cât, dar spre dimineaţă, la cea din urmă vamă a somnului, sărise din nou în capul oaselor, căci de pretutindeni veneau, în valuri de vifor, chiote înfierbântate de ură şi de răscoală, şuiete de hăitaşi înverşunaţi, tropote de cai în spume, schiaun de câini asmuţiţi şi plesnet îndesat de săgeţi, în vreme ce zarea se cutremura stacojiu pe deasupra castelului împărătesc, în semn că focurile de strajă, făcliile, lumânările din biserici şi toate opaiţele din ungherele sărăciei fuseseră aprinse toate deodată. Apoi, gloata nevăzută se încâlcise o clipă printre crengile întreţesute de jur împrejur, când, peste bezna plină de zgomote şi de ameninţări furioase, se aprinsese, clipind ca un far îndepărtat-apropiat, astrul mincinos al aceleaşi corăbii ameţitoare, care se mai rotise de câteva ori pe deasupra ţinutului, pâlpâind cu dojană între apele unor nopţi şi mai triste.

Atunci, tot alaiul, în frunte cu împărăteasa şi cu fiica ei, încremenise ca trăsnit, cu toţi ochii căscaţi înspre cercul de foc îngheţat care se răsucea şi se mistuia în sine însuşi, apropiindu-se şi crescând fără-ncetare, ca şi când ar fi vrut să-i apuce pe toţi deodată în vârtejul său de lumini şi de culori nepământene.

Sloboziţi săgeţile şi aprindeţi focurile de catran, striga împărăteasa desfăcându-şi spre cer ghearele nevolnice de gânganie pe jumătate strivită. Dar nimeni n-o mai auzise, pesemne, căci toţi, rând pe rând, se prăbuşiseră deja în genunchi, ca să îngâne cântece de slavă şi de iertare pentru Cel Înalt Prea Slăvit, care, iată, li se arăta, chiar acum, în toată Splendoarea şi în toată Strălucirea Lui,  blândă şi cumplită totdeodată. Şi stând toţi cu toţii îngheboşaţi sub povara păcatelor nemărturisite care abia acum, în salbe grele de plumb, se prăvăleau asupra lor din negurile uitării, n-au băgat de seamă cum Cetatea Zburătoare se coborâse răsucit peste râu, aşezându-se ca un curcubeu mereu schimbător chiar pe hotarul dintre lumea cunoscută a oamenilor  şi tărâmul întunecat al fiarelor.

Şi doar când o uşă de diamant s-a deschis în peretele învăpăiat al Zidirii Cereşti şi când un fluviu de strălucire dumnezeiască s-a revărsat peste capetele lor, abia atunci au cutezat, pentru-o clipită, să-şi ridice pleoapele înspre minunea-minunilor şi să primească învâlvorarea din cer ca pe o îndelung aşteptată binecuvântare. Şi-au putut să vadă cu ochii lor cum o scară de cristal învăpăiat s-a coborât până între ochii încrucişaţi de groază ai împărătesei şi ai fiicei sale, care mai căuta orbeşte să se atârne de braţul voinicului de la Răsărit, ce-i fusese soţ sau, mai degrabă, nesoţ, o săptămână întreagă. Dar acesta se mistuise deja în bezna umbrită a arinilor care străjuiau râul.

Apoi, pâlpâind ca nişte flăcări albastre pe scara de spuză, se iviseră două făpturi care nu păreau nici adevărate, dar nici întru-totul neadevărate şi care, apropiindu-se, stârniseră un prelung ecou de uluire, fericire şi groază.

Era Împărăteasa Dintâi, înveşmântată în voalul ei vioriu de la nuntă şi încoronată cu perle ninse de străluminare, ca la prima sa înfăţişarea dinaintea norodului, când, în sunet de clopote şi de trâmbiţe, se împlinise taina cea sfântă a cununiei. Cobora fluturând uşor în boarea zorilor, iar ochii săi de văpaie albastră erau mai reci decât două stele de gheaţă. Iar, la un pas înapoi, o urma, călcând pe două tălpi, dar adusă de spate ca un om ostenit, o lupoaică auriu-arămie, înstelată de sticlirea din jur şi străfulgerată de o fioroasă încordare, care i se desluşea  mustrător în priviri.  Amândouă coborâseră treaptă cu treaptă, din ce în ce mai vii şi mai adevărate, şi  se opriseră la un stânjen de împărăteasă şi de fiica ei, căci cetele de oşteni şi de slugi înarmate care le însoţiseră până acolo se tot rostogoliseră înapoi, ca să se prăvălească apoi pe genunchi şi pe coate printre umbrele cele mai adânci ale copacilor.

Atunci, s-au ivit în cercul neverosimil de lumină polară, venind dinspre sălbăticie, Prinţul de la Răsărit şi lupoaica cea tânără, pe care zadarnic o pândise atâtea zile şi noapţi Simion, vânătorul. Călcau cu o încredere uimitoare – ea pe patru labe, ca o lupoaică de rând, iar el alături, uşor aplecat înspre creştetul ei, deasupra căruia îşi ţinea ocrotitor palma dreaptă.

Vino, vino la pieptul meu, fiica mea, rătăcită-n pustie, i-a spus Împărăteasa din Stele lupoaicei din codru, iar aceasta a făcut câţiva paşi înainte, fără de teamă,  şi, ridicându-se pe tălpile dinapoi, s-a aplecat la pieptul aceleia pe care o recunoscuse de la bun început drept adevărata sa mamă.

Iară noi ne vom întoarce încă o dată acasă, Lilika, fiica mea rătăcită-n blesteme, a scrâşnit Lupoaica din Cer şi, fără să ţină seama de jelaniile celor două iazme spurcate, s-a coborât ea însăşi pe frunzişul veşted al poienii, ca să-i arunce pe umeri blana de lupoaică tânără, pe care, în trecere, o desprinsese cu uşurinţă vrăjitorească de pe umerii Siminei, rămasă astfel în prealuminată sa frumuseţe de crin dumnezeiesc. Şi atunci, cât ai clipi din ochi, Lilika s-a şi scufundat în pielea aceea blestemată, care ei îi fusese hărăzită din naştere.  Şi, căzută în patru labe, şi-a urmat noua stăpână, scâncind cu adâncă umilinţă, până  în miezul învăpăiat al Carului de Foc, care s-a închis tremurător peste ele, ca o aripă de Fenix în flăcări.

Iar Împărăteasa Dintâi şi fiica ei cea dreaptă, Simina, însoţite îndeaproape de Prinţul din Răsărit, au trecut de-a dreptul prin trupul de ceaţă în risipire al celeilalte împărătese, care s-a spulberat deodată-n cenuşă, întors astfel în bezna din care s-a întrupat, şi s-au îndreptat fericiţi spre castelul din jariştea zării. Apoi au înălţat frunţile, cu pioasă recunoştinţă, când roata aceea uriaşă de foc s-a ridicat învârtindu-se deasupra copacilor, ca să se stingă încetul cu încetul în străfundurile văzduhului.

 Porţi, artist Nick Sava

 

6   

Şi a fost bucurie mare în toată împărăţia, şi a fost nuntă mare şi adevărată, care a durat o sută de zile. Şi au fost clopote şi surle, şi tobe, şi chiot când mirii au ieşit mână în mână din biserică, urmaţi de Împăratul cel reîntors printre oameni şi de Împărăteasa lui cea adevărată, reîntoarsă din morţi.

Şi undeva, deasupra, în adâncurile senine ale cerului, s-a aprins o stea fără nume, pe care şi voi aţi văzut-o, desigur, surâzând printre nori, în serile acelea de dulce uitare de sine, când vi s-a părut, pentru o  clipă, că sufletul vostru s-a întrupat într-o minunată şi asemănătoare făptură, dar  care n-a fost şi nu va fi niciodată de pe lumea aceasta.

 

 

autor  Ioan Florin Stanciu

 

 

 

 

 

 

 

 

                                       

 

Anunțuri

Comentarii închise la Lupoaica din cer ( O povestire FANTASY )

%d blogeri au apreciat asta: