Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Căsuţa albastră din lună

Posted in Pt.copii by Hopernicus on 17/03/2012

În clasa a V-a, spre surprinderea tuturora, Mădălina a luat premiul I, dar, la serbarea de sfârşit de an, n-a putut să vină niciunul dintre ai săi, căci tatăl era  plecat, de vreo jumătate de an, pe undeva, prin Uniune (cele trei vederi pe care le primiseră, până acum, purtau mereu altă ştampilă), iar mama trudea şi ea departe, la Bistra Mare; şi uneori, seara, dacă era timp urât,  nici nu mai ajungea acasă, pentru că autobuzul nu putea trece peste şuvoaiele care se prăvăleau de pe munţi, cărând pietre şi trunchiuri, şi rădăcini împletite, iar, câteodată, chiar stânci întregi. Atunci, ea îi găsea pe Silică şi pe Iedi, fraţii ei  de patru ani şi de doi ani, singuri în casa pustie şi rece. De fapt, le zărea de departe feţele albe pe geamul întunecat, ca în visele ei rele cu capetele celor doi iezi obraznici dintr-o ilustraţie de abecedar, dar nici nu mai avea puterea să fugă spre ei, căci drumurile de-acasă la şcoală şi, de la şcoală acasă, o istoveau peste măsură. Păi, ci ti joci, e doo poştii, bre, zicea lumea. Oleacî mai mult di paişpi chilometri, carivasăzâcă, adică şăpti dus şi şăpti-ntors.

Acum însă, vremea parcă o luase razna de tot, din moment ce, pe la prânz, când Mădălina, ca un caloian din lut închegat, ajunsese, pe sfert leşinată, la şcoală, un soare mic şi prea blînd, aplecat curios printre nouri, încinsese ponoarele care deveniseră adevărate derdeluşuri nămoloase peste care fetiţa îşi dăduse drumul, încălecată pe ghiozdan ca pe-o sanie.

Pe urmă, făcuseră numai trei ore de curs, a câte patruzeci de minute fiecare şi cu pauze de cinci minute: una de geografie, la care nevasta directorului (Pupăza-coaptă-din-teiu’-trăsnit)venise după vrun sfert de ceas şi, apoi,îndată, cu dirigintele, două ore de repetiţii pentru serbare. La geografie, Gică spusese că: braţili Dunării sunt trii : adică,Sulica şî Sfântu’ Chelia, iar doamna, după ce râsese ca moartea la dentist, cum râdea ea foarte rar, îi atrăsese atenţia să-şi păzească cu grijă chelia lui, proprie, şi apelase, iarăşi, la Mădălina, care, ca de obicei !, răspunsese corect, adică : Sulina, Chilia şi Sfântu Gheorghe.

–  Nume strămoşeşti, să se ştie, adăugase profesoara cu ochii la ceas.

Dar după-amiază, cerul se răsturnase negru peste păduri şi-o ploaie subţire începuse să-şi ţeasă marama pe deasupra, coborându-se cu lapoviţă de bici spre pământ, ceea ce făcuse ca serbarea să întârzie cu încă vreo două ore, deoarece părinţii copiilor, împrăştiaţi prin fel de fel de văgăuni ale muntelui, ajunseseră greu, surprinşi de schimbarea neaşteptată a vremii. Iar când se adunaseră îndeajuns de mulţi ca să se poată începe, s-a constatat că nu ajunsese nimeni de la primăria comunei. (Merge şi fără, a rezolvat-o directorul. (Apăi, nu sunt eu consiler comunal ?  Apăi, sunt !)

Iar la serbare, Mădălina, Fata Pădurii, recitase Baba Cloanţa de Vasile Alecsandri, cu atâta patos şi atâta adâncă trăire a textului, încât puţinii oameni adunaţi acolo începuseră să tragă cu ochiul spre ceaţa vernilă de-afară, ca şi cum vocea, aci bocită şi aci strigată a fetiţei, ar fi venit de undeva, dintre codri.  Directorul se albise ca varul, crezând,poate, că asistă la vreo străvezie aluzie la apucăturile nevestei dumisale, iar   câţiva copilaşi mai slabi de înger îşi simţiseră ochii învăluiţi într-o năframă de lacrimi…


Fuge baba despletită,
Ca vârtejul fioros,
Sus, pe malul lunecos,
Şi-n tăcerea adâncită
Satan urlă furios.

Mii de duhuri ies la lună,
Printre papură zburând,
Şi urmează şuierînd,
Baba Cloanţă cea nebună
Care-aleargă descântând.

Codrul sună, clocoteşte
De-un lung hohot pân’ în fund.
Valea, dealul îi răspund
Prin alt hohot ce-ngrozeşte,
Dar pe dânsa n-o pătrund!

 

Dar când serbarea se încheiase, iar oamenii îşi aburcaseră copii  la grumaz şi, cu mic cu mare,  o luaseră de-a chioara  peste povârnişurile megieşe, care erau de-acu nişte derdeluşuri primejdioase şi înfrigurate.

La lumina tremurată a singurului tub de neon care mai pâlpâia în tavan, Mădălina, rămasă singură în sala cutreierată de mirosuri de băligar, de fân şi de tutun ieftin, îşi trăsese un pulover vărgat peste cămaşa albă de ceromonii, apoi nişte ciorapi lungi şi, în sfârşit, hanoracul ei kaki de vânătoriţă  care îi era şi bundiţă,şi palton, şi pelerină. Apoi adunase şi împachetase  cu mare migală cele câteva prăjituri, sticks-uri şi rulouri cu salam şi cu caşcaval rămase de la masa  oficialităţilor, cu gândul la cei doi fraţi care o aşteptau flămânzi acasă şi care, dacă şi-ar fi potolit mai iute şobolanii din maţe, ar fi lăsat-o şi pe ea să-şi puie ceva mai degrabă capul pe-o pernă.

Şi aşa o găsise mătuşa Maranda, când venise să măture şi să-nchidă.

– Ar fi mai potrivit să dormi la mine, Mădălină, hăi, că afară se găteşte mare prăpădenie, maiculiţă, şi, zău, nici eu nu ştiu dacă ai să afli tu atâta vârtute, ca să treci peste Târniştea într-o vreme ca-aista, de nu se vede om pe om, alăture fiind. Ca să nu-mi mai bat gura cu ce duhuri bântuie pân sihăstriile alea –unde, să nu scoţi câne dîn casă, darămite un puişor dă om,bre!

– Apăi, vreu, nu vreu, trebe sî pot,musai, mătuşă Marandă, căci, dacă mămuca n-o ajunge nici  ea acasă într-o noapte ca aista, apăi cei doi fraţi ai mei, slabi dă minte şi de-a pururi flămânzi, are să cam intre-n spărieţi şi-are să ne bocească pă la fereşti, până li s-or usca şî ochişorii dăn cap.  Apăi, las că-i cunosc eu bine, că mai mult eu i-am crescut, ce te mai mieri, p-aicea !?

 

Şi, chiar dacă Mădălina ştia drumul şi legată la ochi, până la urmă, tot s-a rătăcit, căci umbrele din cer se înfăşuraseră cu cele de pe pâmânt, învârtejându-se într-un vifor cumplit, cu lapoviţă în două şi într-o horă de ştime fără  nume şi chip, în vreme ce peste cărările ştiute,încurcate printre ciritei de brad,  se surpaseră troiene de spini, de crengi împletite şi de frunze putrezicioase.

Aşa că, într-un târziu, după ce se răsucise zadarnic prin şanţuri mocirloase, urcând pripoare necunoscute şi împiedicându-se de prundul unui pârâu ce-i tăia calea de pretutindeni, Mădălina  se prăbuşise în genunchi pe o pernuţă umedă de muşchi îngheţat, cu fruntea sprijinită de trunchiul aspru  al unui molid aproape schilod şi încremenise acolo-n rugăciune, căci îşi pierduse deocamdată nădejdea că va mai răzbi de una singură la vreun liman omenesc.

Atunci, o geană vânătă de lumină  s-a deschis prin plasa de crengi şi fetiţa, presimţind o minune, a ridicat fruntea şi-a zărit, pe culmea domoală, ochii de miere închegată ai unui lup tânăr, al cărui trup învăluit într-o auroră de aburi cocliţi  fumega stins în umbra copacului.

Un lup verde-albastru, Maica ta Doamne!, a murmurat ea, alunecând din nou în genunchi şi cu palmele împreunate pe buze

– Nu sunt lup! Nu sunt lup! Nu sunt lup! a repetat arătarea aceea  din fum închegat, răsucindu-se în jurul cozii, , ca şi cum i-ar fi descâlcit gândurile. Eu sunt doar o căţeluşă de codru, care a fost trimisă să te caute şi să te aducă la adăpostul nostru de dincolo de pârău.

– Şi cum se face că vorbeşti ca un om? a murmurat copila, tremurând şi de frig şi de spaimă. Şi, mai pe ormă, cine spui că te-a trimes să mă cauţi?

– Nu eu vorbesc! Nu eu vorbesc! Eu nu vorbesc! a repetat un ecou ca un şuier răsucit de vânt, în vreme ce căţeluşa aceea de umbre vinete-violete s-a rotit de trei ori în celălalt sens.

Orişicum, fetiţa, ajunsă la capătul puterilor, tot nu mai avea de ales, aşa că s-a târât împleticit după neobişnuita sa călăuză, care, arar, se oprea la vreun pripor s-o aştepte, mai ales, când poteca, adesea ruptă de apă, se înfunda sau se răsucea în jurul său ca un şarpe de lut. Iar, oarecând, printre vălătucii de pâclă şi ghearele de ramuri, a dat de-o fundătură de munţi , unde – aproape, departe – pâlpâiau prieteneşte ochii fosforescenţi şi mijiţi de somn ai unei căsuţe îngenunchiată-n omăt pân’ la brâu.

Căsuţa, cu pereţii zugrăviţi în sineală palidă şi cu tichie aascuţită de şindrilă,ca o mănăstirică,  părea pregătită să pornească într-o clipită înspre văzduhuri, aşa cum mai crezuse   Mădălina,odinioară ,de mult, când, într-o zi umedă,de Sfântul Foca,   tatăl său, un fecior pe-atunci,o dusese de mână,ca să vadă şi ea mănăstirea Voroneţului, care, zărită de pe un tapşanul cărării-n zăpadă, părea o măiastră albastră cu pliscul înălţat înspre soare şi pregătită să se ridice, din clipită-n clipită,  la ceruri.

Numai că, acuma, în faţa ei, şedea, ca o sanie prăvălită-n omăt, o cocioabă din bârne muruite,alcătuită, cu precupeţită iuţeală,după chipul şi asemănarea mănăstirii-minune, cu pereţii zugrăviţi tot într-un fel de mieriu-vioriu şi,apoi, în toate apele de-albăstreală , amestecate ici şi colo cu un  gălbenuş spelb, cam ca pe straiele de toamnă-ale pădurilor.

Taman de-aceea, simţindu-se pe jumătate acasă, fetiţa s-a lăsat să alunece fără de sine de pe priporul întroienit, până ce trupul ei, înfăşurat într-un ghemotoc de lăicere vârstate şi alte sumane jilave, s-a desfăcut moale peste prispa de-o şchioapă.

 

 

Dar când, într-un târziu, şi-a revenit în simţiri, fata a dibuit că se proslăvea, singurică şi cu ochii împăianjiniţi,  pe-o blăniţă de catifea,cum îi pielea de mţă, într-un fel de scorbură toropitoare, cutreierată tainic de foşnete şi înnăbuşită de miresmele cele calde şi dulci-amărui ale pădurilor, vara.

Un plâns înnodat şi, parcă, bine ştiut se răsucea în vârteje molatece  prin golul de poloboc al încăperii,iar  gânguritul lui bolnav se împletea cu descântecul scâncit al unei făpturi nevăzute încă, dar care trebuie să fi vegheat pe undeva, pe- aproape.

Se afla, întinsă pe spate, într-o covată scobită dintr-un singur trunchi de salcie, în care se aşternuse şi un soi de plocadă hirsută din rafie şi din ierburi fremătătoare de râu. Astfel, desluşise mai întâi grinzile afumate ale tavanului, peste care se învălmăşeau, în cruciş şi-n curmeziş,  sumedenie de scânduri negeluite şi la fel de întunecate, iţind înspre colţul cel mai îndepărtat o bortă  aproape rotundă, dar bine ferecată în împletituri ascuţite, din nuiele şi  spini. Iar pân-acolo se înfiripa coşcovită o scară din salcâmi boiereşti, cu fuştei  răsuciţi, mai lustruiţi şi mai alunecoşi decât oloiul de in.

Ridicându-se anevoie pe coate, Mădălina zări în cealaltă parte a odăiţei o pîlpâire de flăcări şi o făptură de umbră bine înfofolită, care şedea cocoşată peste spuza de jaratic şi se jeluia îngălat, fără vorbe, ca şi cum ar fi uitat de mult pricina şi rostul acelei plângeri zadarnice. Iar ,când o limbă de foc se înălţă la o boare de vânt, obrajii de mere abia-pîrguite ai făpturii-femeie se arătară feciorelnici încă prin deschizătura călugărească a broboadei şi sub streaşina verde-crudă a părului revărsat în frunze roşii pe frunte.

Peste câteva clipe însă, când o pâclă de cenuşă se învolbură peste vatră, chipul ei, pe jumătate întors înspre fereştile de-o palmă, i se păru Mădălinei mai bătrân decât lumea şi mai brăzdat de ani decât coaja celui mai bătrân dintre copacii pădurii. Apoi, nu peste multă vreme, bocetul se coborî din nou în adâncurile trupului ei răsucit şi cocârjat ca o salcie, iar faţa i se aprinse din nou cu acea lumină jună de zâmbet şi de ghiduşă iscodire.

Mădălina ar fi vrut să-i vorbească, ca să-i arate că s-a întos printre cei vii, dar, năucită de acele chipuri şi culori mereu schimbătoare, nu ştia cum ar fi fost mai nimerit să-i spună:  duducă, mătuşă sau bunică.

– Dar ce nacaz mare ţi s-a întâmpinat, mătuşică dragă? îndrăzni ea într-un târziu, căutând să se salte în capul oaselor, în vreme ce luntrea sa din lemn covăţit începuse a se legăna de la sine pe valuri nevăzute şi molcome .

– Iaca, mi-a venit ştire tainică şi înfricoşată  că oarece talhari, s-a ridicat cu joagăre şi cu topoare ca să-mi ucigă neşte copii dragi de-ai mei, adecă  taman stejarii cei tineri de pe Valea Ursoaicii,copchilaşii meeei ceeei mai mituteeeei!!!, s-a jeluit deodată glasul ei de buhă, şi,iaca, iară nu-mi vine nimenea cu-o mânuşică d-ajutoriu, de cum mi s-a arătat şi-an visu’ d-az-noapte când m-am şi deşteptat sleită de spaime şi hămesită de foame.

– Da’ nu te mai boci atâta, mătuşică, zău, că-i mai mare ruşinea, iar eu am taman ce-ţi lipseşte şi chiar mai mult decât atâta. Văleleu, da’, unde mi-i jeanta ce-o aveam aninată în cureluşe pă spati? întrebă fata îngrijorată. Te pomeni, c-am prăpădit-o cu totu’, saracana dă mini!

Îmbrobodită din nou până-n sprâncene, arătarea de umbră s-a aplecat cu schiaun înspre patul şoldiu de lângă vatră.

–         Ia ieşi d-acolo, miresică, hăi, şi nu mai face pe moarta în păpoşoi, că  am eu îndestule raghile şi pentru cojocul tău cel fudul. Hai, marş la vedere,  dacă ţi-am poroncit!

Şi când căţeluşa fumurie s-a iţit sfioasă din cotloanele ei, mătuşa a şi prins-o cu două unghii de guşă şi a dăscălit-o îndesat printre măsele:

– Apăi, lele-leliţă, chiar acuma pe loc, să te duci şi să-mi aduci bocceluţa fetii aiasta, de unde îi şti tu şi cum îi putea, dară fără de dânsa să nu te încerce Spurcatul să te înfăţoşezi înaintea ochilor mei.

Şi numai după ce leliţa a fost degrabă azvârlită cu vârful opincii de tei în viforniţa de-afară, femeia îmbrobodită (tânără- bătrână – fără de vârstă) s-a aşezat mai bine în cotlonul ei, cutreierat de licureală şi umbre, de dincolo de horn, unde chipul ei întinerea, uneori, ispititor, rotund şi voios sau îmbătrânea,alteori, încărunţit,ascuţit şi supt, după cum sclipirile palide ale flăcărilor de sub oala largă de lut se aburcau sau se prăvăleau pe păreţi.

– Iac-aşa, adecă eu îmi ard soba cu bureţi,ca să nu-mi arz singură copchilaşii, iar coropcarii ceia de lotri stremţuroşi, îmi culcă pădurile ,ziua-namiaza-mare, făr’ să deie  nimănui nicio dijmă!  Păi, socoteală-i aiasta?!!

– Eu sunt Mădălina Alupei, a spus deodată fetiţa, aşezându-se turceşte pe laviţa îngustă de lângă vatră, şi taman astăzi am primit premiul întâi peste clasa a V-a, dară coroniţa, diploma şi ghiozdanu’ mi s-or fi prăpădit în urgia d-afară şi nu ştiu, zău, dacă m-o mai crede cinevaşilea, de amu-înainte…

–  Dară grăiai, carevasăzâcă, şi de cevaşilea merinde pe care le păstrai în turbinca de-ai prăpădit-o-n omăt? susură năluca aceea mereu schimbătoare,scormonind cu o nuieluşă afumată  de corn prin măruntaiele jarului.

– Aveam prăjituri,alune,biscuiţi cu miere,kukuruku şi grisine,şiii…na! că nici nu mai ştiu bine ce mai aveam p-acoloşea, spuse fetiţa uşor amuzată de zâmbrele pleoscăite ale gazdei sale.  Da’ matale,fimeie, dacă nu ţi-i cu vrio suparare, ce tot fierbi p-acolo, căci, zău, dacă răzbate vriun duh dă miros pân-aici!?

– Iaca, am pus d-o fiertură, da’ zău dacă mai ştiu şi eu ce-o să fierb aci, căci iarna a fost cam fără de coadă,frumuşica mea, şi nu mi-o mai ramas mai nimica pân lăzi sau p-afară, la uscat, pă prichiciuri. D-aia sunt;aşa di rău sleită de foamie  şi, i-auzi!,ia!,  cum îmi gârâie maţele ca râşniţa dă la moara pă apă  ,mânca-te-ar maica, fătuca mea.

– Păi eu tocmai din nimica ştiu să gătesc cel mai bine –  spuse fetiţa înspăimântată brusc de acel  apăsat-pofticios  mânca-te-ar maica  –  căci, deh!, şi pan cămara noastră d-acasă, bate, cel mai adesea,  tot vântoasa pustietăţii, de şi-au luat şi şoarecii lumea-n cap, şi lăstunii, şi gândacii dîn grindă,… şi toţi. Da’ eu tot nu pot să cred că n-ai mata  pă undeva vro camară mai tainică sau că nu ţi-ai pastrat pă, te mieri unde, cevaşilea: vro prună uscată  sau un boţ dă jumară,vriun cofăiel dă zamă, pă undevaşilea, pă sus, pân pod  sau pân cele sipete dosite?… Că eu, cu voia dumneatale, îndată aş putea să mă aburc pân-acolo, ca să mai dau un otrocol pân cele hârburi şi desagi, unde, doară, doară, o mai fi rămas vreo bucuţă dă slănină şi câte-un boţ sfrijit dă malai întoiegit.

–  Numa să nu te-împingă Mititelu’ şi ceasu-ăl rău să te sui pân acolo, că-i poznă mare, rău!!  şi-o să fie vai şi-amar de capul tău şi dă toate oasili tale,dacă n-oi asculta, că acolo-n pod şade tomnai şarpele casei cel viclean şi lingău,care îi mai hămesit şi mai amarnic la foame, dăcât noi amândoo, la un loc, fătuca mea!!

–  Da’ ,iacătă, că eu tot nu ştiu dacî mătălică îi fi vrio zână adievarată dîn vro poveste de poveste sau numai vro dihanie gârbovă şi urîcioasă din cele  mai  rele şi mai pocite , ferească-mă Domnu- Bun’ să mă ferească-n veacu- vecilor!

Atunci, baborniţa şi-a făcut, cu icnet de râs, o ditamai crucea şi a întors spre fetişoară un obraz mai alb şi mai curat decât soarele de dimineaţă .Iar Mădălina, mai luminată şi ea, i-a pus chiar întrebarea care-i şedea pe limbă de când făcuse ochi:

–         Apoi, mata nici televizor n-ai, mătuşică, hăi, că nici nu mai ştiu cum să-ţi mai spui pă nume ?  Pentru că, de-amu, deh!, nici noi,acasă, la noi, nu mai avem niciun televizor şi niciun radio – ăăă, nimica-nimicuţa-nimic, vreau să zic, c-o vinit, mai dăunăzi, un chiorpec cu neşte musteţe albe, ca de cotoi încalţat, de la Bistra Neagră, şi ne-o taiat corentu’ ilectric, că adecă n-am scos paralele la vreme, pasămite. Da de unde parale, vai dă capu’ capetelor naostre,dacă tata s-o fi prapadit numaidecât prin cele străinătăţuri, iar mama n-a mai loat vro harchină dă simbrie d-un veac şi mai mult. Că d-o lună n-am îmbucat decât numa’ şî numa’ pasat îmbrânzit şi hrincă unsă  pă pâne,care-i mai bună decât costiţele cele afumate,şi dăcât cârnaţii prăjiţi, daca ai răbdarea şi priceperea să pârpăleşti cu temei pânea veche pă vatră şi s-o ungi mai apoi cu rabdare şi cu rânduială, numa şi numa cât îţi este de trebuinţă.

Şi iarăşi dinspre para pâlpâindă a  cuptorului s-a auzit un sughiţ de râs, ca un glas de cârstei

–         Acu digeaba te mai hlizeşti p-acolo,că tot  nu ştii dă niciunele, fin’că nici n-ai cum să ştii,că, de pe la televizor, tot mai iscodeai şi mata cîte una şi-alta, adecăăă:    ba că-a fugit Buzuca dă la Pepe, numa-n izmene;  ba că şi-o pus Nicoleta ugere noi; ba că nu mai are Boc niciun ioc , păntru niciunele şî păntru nimicuţa; şi-atuncia te-ai mai fi strâns şi mătălică pă la bozonare, cu chiverniseală şi cu chibzuială, ca să-ţi ajungă banu’ macar şi pentru mâne şi pentru poimâne, daca primăvara îi cam depărtişor şi nu mai e nicio nădejde pă nicăiri di-un trai bun…

C-aiştia n-are milă dă om, nici cât di-un cânie, bre !!

Ba că e criză; ba că s-o răsipit; ba că s-o cheltuit; ba că s-o furat; ba că dracu’ ghem i-o loat!!! .. ba, că s-a eftinit loboda, da’ că s-o furat pibu’…ce diavol a mai fi şi-acela adecă, adevarat că s-o furat şi încă nimica n-o  înviat!…. Ba că, la toate suferinţele treb’e leacuri numa’ şi numa’ muşeţel cu urzici şi cu talpa-gâştii, da-numa-n tigaia-aia minune şi cu Senalax, la sfîrşit

–         Da, pîn’ la ormă, cini-o fi risipit şi-o fi furat atîta amar dă parale, duducă, hăi??!

Apăi, d-aştea nu ne spunie niminea nimca-nimicuţa!  Că, pă la tilivizor, e numa’ şi numa’ cu tigăi şi cu constipaţi şi cu ăia cari-or murit înghesuiţi la pomană… Ba,cică, mai pă ormă-aşa, cică s-or fi loat,di-acu’,  Pepe cu Monica, di-or crapat  Tălîmbeanu’ şi şi cu Buzuca, cu tăt;   apoi altili şî altili, câti-n lună şi-n stele; cu-alde Adi-Minune-Piti-Cot şi cu Iemil-Boc-Banii-Ioc şi tot cu zaiafet, şi chelălăială cu-alde Laurenţiu Puţă şi-alde Guţă-Maimuţă  Tot şoimăniţi şi tot belele ,ca să caşti gura la iele!!!

Căci meşter  îi  Ucigă-l Toaca la trebuşoare ca aieste!

–         Apăi, de!, Cini ti punie sî ti holbezi la iei?

–         Păi, cum cini ti punie?!  Foamia!!  Foamia ti punie!!! Şiezi,cîtu-i zioa, cu ochii bleojdiţi acolo, ca sî mai uiţi dă foamie!   Asta ie!!

–         Aşea o fi!, Da’ mie, dă cîn’ ăi început mătălucă  sa-mi istoriseşti, parcî mi-i şi mai foamie! Da, batîr, chiar le-ai văz’t mata, cu ochişorii matale pă toate aiestea?

–         Aiestea  şi multi  altiele!!    Da’ câte le-or mai fi tot dondănit,p-acolo, cât oi fi fost eu la şcoală sau p-afară, apăi, zău că nu mai pot să ştiu, Maica Ta Doamnie!!!.        Că, cică, să trăiţi bine!, ăăă, auzit-ai,mata,oare, de una ca aiasta, mătuşică, hăi, trăi-i-ar Nichepercea pe ceea lume,ăăă..,acloşea, gios, supt cazanu’ cu zmoală,acolo să-i trăiască! Arrraaa!!!,  nu le-ar mai muri mulţi înainte, dă talhari fără capac la maţe şi care nu să mai satură, sătura-i-ar viermii cei neadormiţi, să-i sature!!! Că, az-dimineaţă, l-am văzut şi pă Băsiescu-ăla pă la Protv, ceia ce-ar însemna că or o murit  degerat pă undeva, or s-o apucat să facă reclame la tigăi,că altăceva nu s-arată p-acolo !!

–                 Da, iaca, tot îi bini că te ţii mata jună şi fudulă şi că nu eşti suferindă dă v’o boleşniţă cevaşilea, căci, vălei-vălelei, ţi-ai fi dat şi mata sufletu’, singură şi răscocoşată pân  pustietăţile aieste, fără ca să te afle nici macar poştaşu’ nost, dă la Măgura Pleşuvului, care iera om bun şi dă pus la bubă, saracanu dă iel, da’ care este şi iel tăt şiomer,  d-amu, cum s-ar zâce. Că numa iel şi cu popa Ciripic mai stăruiseseră la vreo slujbă dân tot satu’ nost… Riestu’la vatră! , la vatrai şi la blide! – ci ti joci! ? căci meşter  îi  Ucigă-l Toaca la trebuşoare ca aieste!      Şi-apăi bine se mai trăieşte p-aici, Doamne-apără!, căci toate făpturile satului îşi suflă în unghii  şi-şi plâng în pumni, blestemându-şi până şi ceasul în care s-au născut,că lumea,la noi, mănâncă şi mere pădureţe, căci n-are încotro…

 

 

 

–         Atuncia,daca văz că nu să mai termină, ia, întinde-te mătălucă o ţîră la loc, în covata matale, la un pui dă somn, că eu tăt am să mă am duc să-i alung pi lotrii ceia di codri şi poati taman sclipuiesc şi ceva îmbucătură dă pă la iei,zău-aşa. Şi vai de pielea lor are să fie, şi nici ciolan peste ciolan n-o să le rămîie !!! Ei, lasă,măi ticăloşilor, că vă voi dobzăla eu de-amu  înainte!

 

 

După o vreme, Mădălina s-a deşteptat cu acelaşi  bocet înfundat în urechi, care, la negura’ dintre veghe şi somn, i se părea chiar bocetul lihnit al frăţiorilor săi, fercaţi singuri în casă de-o zi şi mai bine. Iar tînguitu’ acesta suspinat şi stîns părea să vină de undeva, de sus, dintre grinzile îmbrăţişate şi încălecate ale podului.

De aceea, amăgită şi ispitită, fetiţa s-a ridicat ca o lunatecă şi s-a aninat cu amîndouă braţele de scara îngustă din lemn răsucit şi sticlos de salcîm boieresc, care veghea singură în colţul cel mai îndepărtat,  dincolo de oala de lut unde bolborosea fără de sine o fiertură verzui-străvezie ca apa dă broaşte.

Şi, aburcată aşa pînă sus, la uşa din palce- împletite de la borta înfundată  a podului, fătuca cerceta îndeaproape, dacă-i vrun lacăt, ivăr sau lănţug, dar  gura podului părea, în cele din urmă, deschisă, căci hârca de babă  uitase de dînsa.

Dară, cînd Mădălina a rădicat alene capacul, şi numa’ di-un deşte, s-a şi   prelins prin crapatura îngustă o licăreală verde-aurie, cum îi licuriciu de candelă,iar  jelania aceea smîrcîită de plod s-a apropiat de urechile ei ca o pală de vînt.

–         Da cini-i acoloşia, bre?!     Silică, tu ieşti, frăţioare?

Şi, înnodată-n mustrări dă cuget, fetiţa a răsturnat, opintindu-se, portiţa aceea de ramuri, pe cînd  licăreala boreală de lummînărică topită s-a revărsat peste dînsa, amuţind-o.

Tot podul părea plin de candelabre  fistichiu colorate şi de licăriş scînteios.

Iar, aproape de tot, pe două picioruşe de prunc, veghea neclintit – un pricolici aluniu şi aprins pe dinăuntru, ca un  păpuşel poleit, dintr-aceia nemţeşti, cum numa’ prin vitrinele de la Piatra mai văzuse vreodată.

Un sfredeluş de jumătate-de-om ce avea în frunte numai un ochi, dar avea nişte urechi clăpăuge şi nişte buzoaie dăbălăzate de-ţi venea să-ţi scuipi singur în sîn, nu alta ! Iar pe  tărtăcuţa dolofană, ca un dovleac scobit şi cu feştilă aprinsă într-însul, se înălţau, în tremur, două nuieluşe de alunel nins şi cutreierate de sclpiciuri vernile , străluminînd pretutindeni la fel.

Clipă în care fetiţa s-a prelins cutremurată pe scară în jos:

–         Văleleu, măicuţa mea,  da’ aista-i taman Riciu-Păduriciu, nepotu-ăl dintîiAl Păduroaicei!!!

–         Sau, vai dăzilişoarele noaste!!,  ce dihanie de om, a mai fi şi- aista, numai Cel-de-pe-comoară a fi ştiind!!

Atunci însă,arătare-aceea din pod şi-o strecurat buzoaiele prin borta podului şi-o şuierat numaidecît precum vîntoasele cele răle:

–         Apăi, duducă, hăi, dacă ţi-i dragă viaţa şi vrei să mai vezi soarele cu ochii şi să mai calci pă iarbă verde….să-mi dai iute ascultare şi supunere întru toate Iar, mai întîi şi-ntîi, să te mai duci, fără bob zabavă dup-aici, căci vai de pielea ta are să fie!!  Bagat-ai bine în cap vorbele mele?..

Însă Mădălina, cu minte şi ageră, cum era ea, repede şi-a adunat  surtucele răsipite în toate părţile şi-a şparlit-o drept afară-n omăt, tăind-o de-a dreptul înspre-apus, unde ar cam fi fost musai să fie şi satul ei, căci, după-atîta amar de hoinăreală, se descurca mai bine în codru, decît, pintre case şi oameni, la tîrg.

Dar, fiind casa cea ţuguiată a Păduroaicei aşezată într-o fundătură de munţi  şi îngenunchiată-n omăt pân’ la brâu,fetiţa a pornit-o, iute şi degrabă, la deal, în sus, mai mult pe brînci şi pe palme, ca o vulpe-încolţită de-ogari.

Şi, norocirea ei!, căci de-acolo, de sus, de pe grumazul dealului, se vedeau, în depărtare, fuioare alburite de fum şi se auzeau glasuri îndepărtate de cîni.

Iară, în ziua aceea,  sara a căzut mai devreme piste munţi şi piste văi ca o umbră de întristare şi ca o plasă cu noduri de stele, licurind printre luminişuri de nori şi bolte de cetini.Iar tăcerea era atîta de mare şi cerul atîta de adînc şi de necuprins, încît,fetiţa, privind înapoi,văzu cu mare mirare cum un sul de raze scânteietoare, care-ţi fura vederile, se învîrtejeşte deodată în jurul căsuţei cu moţ, care se aprinsese azuriu-fluorescent,ca luna cea plină, de la Sînziene. Apoi, căsuţa întreagă, cu streşinile sale şindrilite albastru şi cu turla sa văruită, cu tot, se ridicase  răsucit din omăt şi plutise un timp, legănat, printre mesteceni, luminînd valea întreagă ca o revărsare siderală de zori.

În cele din urmă, însă, răsărise, imensă, curată şi limpede, luna cea adevărată, iar căsuţa vrăjită,sclipind şi licurind, se şi îndreptase de îndată-ntr-acolo, lăsînd o dungă de alboare lilachie pe cer, ca o scară-azurie-n văzduh.

–         Iaca, văzui şi căsuţa din lună, Maica Ta Doamne, murmură Mădălina, alunecînd în genunchi pe oglinda de omăt înmărmurit  a munţilor.

Dar , după ce o pleoapă de umbră violetă se închise gînditoare,cît cerul, răsunară din nou, dinspre codri, drujbele ruseşti de tăiat lemne şi tunetele seci ale topoarelor şi prăbuşirea hăulită a brazilor şi ,poate,chiar vîntoasa jeluită a Păduroaicei.

– Dară, le spunea Mădălina fraţilor ei, nu vor pieri niciodată pădurile noaste,căci, iaca,di-acolo, di sus, din căsuţa albastră din lună,Puiul cel verde al Păduroaicei le veghează, şi ziua, şi noaptea. Uite-acolo, lîngă ochiul dîn dreapta al Lunei, le arata ea cu degeţelul mănuşii, vedeţi?, i-o luminiţă  dalbă de ger şi-un tovarăş de-al nost, pururea neadormit, după cum chiară eu l-am văzut, pe cele coclauri.

 

 

autor Ioan Florin Stanciu

foto Elisabeta Luşcan

Anunțuri

Comentarii închise la Căsuţa albastră din lună

%d blogeri au apreciat asta: