Lupul de argint

 

 

Noaptea aceasta e mai groaznică decât toate. Atâta şuierat de viscol şi copaci trosnind din trunchiuri nu s-au auzit în niciuna din nopţile acestei ierni. Abia am reuşit să ferec ferestrele cum se cuvine, altfel urgia de afară mi-ar fi adus iarna în casă.

Bag de seamă că, deşi de câţiva ani buni îmi duc traiul în căbănuţa asta cocoţată între dealuri, abia în nopţi ca aceasta mă simt cu adevărat singur. Când e vremea prielnică mă mai duc la vânătoare cu fratele meu, Gruia, mai cobor în sate după de-ale mâncării, mai petrec la groapă pe câte unul din neamul meu, dar acum…Moartea să ştiu că mi se ascunde sub pat şi tot nu mi-aş părăsi cabana, mai ales că, prevăzător cum îmi place să fiu, mi-am adus lemne multe şi focul arde în vatră atât de puternic, de cald şi de binefăcător încât îmi vine să îl îmbrăţişez ca pe un prieten.

E lesne a fi prieten cu focul, cu brazii şi cu pâraiele când eşti ca şi mine. Puţini mai vor să audă de mine ori să mă vadă. De fiecare dată când fireasca nevoie mă împinge prin lumea locuită cu oameni înţeleg tot mai limpede că locul meu nu mai e acolo. O văd în felul cum se poartă faţă de mine, cum îşi feresc privirile de la ochii mei, cum îşi adună ţâncii şi îi ascund în case. Doar Gruia mi-a rămas frate. Pentru ceilalţi nu sunt decât o piază-rea şi un blestem şi se tem de mine chiar dacă niciodată nu am căutat să le pricinuiesc vreun rău.

Mai demult aveam nevastă şi copii şi eram om între oameni. Dar Dumnezeu, în judecata lui cea de nepătruns, a lăsat molima grea şi necurată să îi ia de la mine. I-am plâns pe toţi cu amar, văzând cum îi înghite pământul pentru totdeauna, unul câte unul, şi în durerea care îmi sugruma sufletul am blestemat Cerul, căci nicio alinare nu reuşea să răzbată până la mine şi să îmi înmoaie chinul. Mulţi s-au înfricoşat la auzul vorbelor mele şi m-au îndemnat să mă căiesc pentru ele. Dar eu nu mai puteam nici să mă ruşin, nici să cer îndurare în faţa unui Dumnezeu care mă lovise cu durere aşa mare şi nedreaptă.

În cea de a treia noapte de singurătate şi de doliu am văzut blestemele întorcându-se asupră-mi. Nevasta fusese ultima de care m-am despărţit şi cea în care îmi pusesem toată nădejdea că are să scape. Până să mă găsesc fără ea, nopţile mi-au fost lipsite de somn căci nu era chip să mă afle somnul atâta vreme cât îngrijeam de ea neîntrerupt. Dar odată plecată şi femeia şi neavând pricină de ce să mai grijesc, să nu gândiţi că am izbutit eu să aflu odihna. Şedeam în pat ca pe bolovanii prăvăliţi în fundul râpei şi, în lipsa liniştii din suflet, încercam să mă mulţumesc cu liniştea şi cu întunericul nopţii.

Nici nu ştiu în al câtelea ceas de noapte am auzit câinele lătrând ca  turbatul. Nu m-am  sinchisit de tulburarea dobitocului atâta vreme cât inima îmi era la rându-i groaznic de tulburată. Abia când mi-a părut că îl aud rupându-şi lanţul şi schelălăind tot mai stins, îndepărtându-se, m-am ridicat dintre aşternuturi. Iar mai apoi, când am văzut uşa zgâlţâindu-se din ţâţâni aproape să arunce zăvorul, mi-am pus iute încălţările şi am apucat barda.

Nu am îndrăznit să mă apropiu de uşă. Nu am fost niciodată omul care să se teamă de multe lucruri pe lume, dar atunci am înlemnit la câţiva paşi în faţa uşii, cu barda în mână şi fără să îmi îngădui să clipesc.

A ţinut-o aşa o vreme, apoi s-a oprit. Nu m-am clintit din loc. Răsuflam din greu şi îmi ţineam privirea aţintită spre uşă. După un răgaz de linişte de câteva clipe mi-am auzit numele.

Da, un glas ca din altă lume îmi rostea numele, poruncindu-mi să deschid uşa. Glasul era al soaţei mele de curând îngropată, doar că grăia cum nu o auzisem niciodată. Parcă îmi vorbea dintr-un fund de fântână secată şi îmi spunea:

„Deschide uşa, Ilie! M-am întors la tine şi vreau să îţi dăruiesc alţi prunci, care să nu mai moară niciodată!”

Am lăsat barda şi m-am prăvălit pe genunchi. Simţeam că îmi pierd minţile. Am mers pe coate şi genunchi până lângă uşă, cu mâinile înfipte în păr şi cu gândul rătăcit. Vroiam să deschid. Dar groaza mi-a fost prieten bun. Soaţa mea se făcuse strigoi.

Aproape că i-am deschis, fie-mi blestemat gândul!

După ce mi-am mai adunat simţurile, am proptit masa de uşă, am ferecat toate ferestrele şi am aprins tămâie în vatră. Apoi m-am aşezat pe pat astupându-mi urechile şi am aşteptat cântatul cocoşilor. Până la zori am văzut uşa zgâlţâindu-se, iar glasul strigoiului răzbea la urechile mele oricât îmi apăsam palmele pe ele.

Când a început să se înmoaie întunericul a încetat şi zarva. Eram stors de oboseală şi de spaimă şi mă miram cum de nu se trezise niciun vecin de la atâta zgomot.

Abia când am ghicit lumina soarelui dincolo de obloane am îndrăznit să ies din casă. M-am dus aţă la popă şi i-am spus ce mi s-a întâmplat. Aveam un popă bătrân pe atunci, a murit acum doi ani. Ştia popa cel bătrân cum să facă de leac strigoilor. Mie mi-a zis să aduc barda, un hârleţ şi o cunună de usturoi şi să vin iarăşi la el. Când m-am întors, el mă aştepta în pragul casei lui. Luase tămâierul şi o carte de rugăciuni. Ştiam ce are de gând, mai auzisem eu asemenea poveşti.

Ne-am pornit către cimitir. Mi-a zis că pe drum să nu mă uit decât înainte şi să nu vorbesc cu nimeni, orice m-ar întreba sau mi-ar spune. Aşa am făcut, iar el a făcut la fel. Unii oameni m-au văzut ducând barda şi hârleţul pe umăr, au văzut şi cununa de usturoi şi de bună seamă au priceput ce se petrecea. Poate de aceea nici nu au zis nimic, nici nu s-au luat după noi. Câţiva ţânci ne pândeau de după garduri, dar părinţii lor i-au luat pe sus şi i-au închis în case.

Am ajuns pe coasta unde satul îşi ţine morţii. Am început să urcăm, căci mormintele erau sus, sus de tot. Mă năpădea din nou groaza. Popa păşea hotărât însă, fără să răsufle a greu măcar, iar asta îmi dădea şi mie oarece curaj.

Mormântul ei era dincolo de culmea dealului, căci într-acolo se întinsese cimitirul, de parcă morţii se mutau tot mai departe de sat, cătând spre alte hotare. Acolo mi-a zis să sap. Îmi era teamă de ce aveam să aflu sub ţărâna încă afânată. Dar el m-a întrebat dacă nu mi-e mai teamă de morţii care bat la uşi în miez de noapte, apoi mi-a arătat o văgăună îngustă scurmată la marginea movilei de pământ. Cică pe acolo iese strigoiul.

Văgăuna nu era mai mare cât să încapă o cârtiţă, iar eu aşa i-am şi spus. A zis că sunt nerod. Că nu am văzut eu oare pojghiţă de gheaţă la marginea pâraielor în miezul verii? Că nu ştiu eu oare că doar sufletul blestemat al strigoiului iese noaptea prin astfel de scurmături şi că pe unde trece înghite viaţa şi căldura a toate pe unde trece şi că astfel îşi face trup?

Nu ştiam eu asemenea lucruri, nici nu văzusem, doar auzisem. Auzisem de copaci uscaţi peste noapte şi de ierburi veştejite pe cărări neumblate. Aşa că am săpat.

Am săpat până am auzit mârâitul diavolesc de sub ţărână. Popa a zis să nu mă tem, să sap. Şi mi-am dres firea şi am scurmat pământul mai departe, până am dezvelit sălaşul. Şi a început popa cel bătrân să rostească rugăciune, răstindu-se la duhurile rele de mi se făcuse mie părul măciucă. Iar mârâitul strigoiului se făcea tot mai aprig, până a ajuns să urle şi să latre către noi ca toate fiarele sălbatice laolaltă.

Ştiam ce trebuia să fac. Ştiam eu de ce îmi spusese să aduc barda. Fără să mă uit măcar am dat la o parte capacul sălaşului şi dintr-o lovitură am retezat capul leşului pe care se înstăpânise duhul cel spurcat. Apoi popa i-a umplut gura şi nările cu usturoi şi i-a întors capul cu faţa în jos. De la cingătoare a scos un cuţit cu care a despicat pieptul soaţei mele moarte şi i-a smuls inima. Eu eram atâta de năuc, aproape era să cad de pe picioare.

Când mi-am mai venit în fire am pus usturoiul rămas în cunună deasupra sălaşului şi am astupat la loc mormântul.

Întorşi în sat, popa a ars în vatră inima încă plină de sânge proaspăt, a strâns cenuşa într-un blid şi m-a pus să o beau amestecată cu apă. Mi-a zis că am isprăvit cu strigoiul şi că nu are să mă mai tulbure vreodată.

Dar toţi din sat se încredinţaseră unii pe alţii că eu sculasem strigoiul cu vorbele mele de blestem şi de hulă. Nimeni nu mă mai învrednicea cu o privire, darămite cu o vorbă, aşa că am priceput cu încetul că nu mai am loc printre ei. Mi-am adunat ce aveam prin casă într-un car, mi-am strâns toate dobitoacele din bătătură şi m-am aciuat în căbănuţa asta că, decât să fii singur printre oameni, mai bine să fii singur tu cu tine.

Dar stai…îmi bate cineva în uşă sau doar o zgâlţâie vijelia? Aşa îmi pare, că e bătaie. Cine s-a rătăcit pe-aici pe vremea asta cruntă şi la ora asta neagră? Mai bine mă duc să văd…

Gruia? Nu se poate…

– Gruia! Intră iute! Ce s-a întâmplat?

Sosirea fratelui meu aici, la vremea asta din seară şi pe urgia asta nu e lucru curat. Trebuie să se fi petrecut ceva cu totul ieşit din rânduiala firească. Pelerina lui cu glugă e îngheţată toată. Şi-o dă jos şi o aşează mai lângă foc, să se usuce. Pare istovit.

– Frate…nu ai să crezi.

Poartă arcul şi tolba cu săgeţi. Ori e război, ori se întoarce de la o vânătoare care a mers prost. Se aşază pe marginea patului şi eu îmi iau un scaun să mă aşez înaintea lui.

– Spune-mi!

Mă priveşte drept în ochi pe sub sprâncenele ridicate, în timp ce din barbă îi curg picături de apă din promoroaca topită. Asta nu e privirea lui pe care o cunosc.

– Ascultă bine dară. Tu ai auzit ce poveşti se spun prin partea locului de câţiva ani încoace?

– Poveştile sunt poveşti, Gruia, dar ce vrei să spui?

– La o adică tu nu tare ai de unde să ştii ce se mai povesteşte prin sat.

– Asta cam aşa e. Bine, nu că îmi pasă prea mult.

– Ştiu, frate. Dar auzi, trec pe aici negustori, ca de obicei, veniţi din toate părţile. Unii vând sau cumpără câte ceva, alţi doar înnoptează pe la câte un sătean. Şi când înnoptează, la vremea cinei, le arde de poveşti.

– Şi cine dă doi bani pe balivernele lor? Ţâncii şi muierile slabe de minte.

– E drept, e drept cum spui, Ilie. Dar ţi-ar fi trecut vreodată prin cap că în băsnirile unora se află şi niscaiva adevăr?

Mă gândesc acuma la poveştile cu strigoi pe care le ziceau babele ca să sperie copiii, pe care le auzisem şi eu în pruncie şi pe care nu le crezusem. Iar de adevărul lor, iată-mă singur în cocioaba asta de bârne dintr-un cotlon de pădure.

– Gruia, dacă zici tu, eu te cred.

Se uită la mine, întâi neîncredinţat de vorbele mele. Apoi începe povestea:

– Ziceau unii, demult, de un lup cu blana de argint. Un lup nestatornic, care se mută iarnă de iarnă în alte păduri şi îşi face culcuşul numai în grotele de pe lângă stâncării, unde anevoie ajunge pasul omului, mai cu seamă pe zăpadă şi gheaţă. Dar, vorba ta, cine dă doi bani chiori pe asemenea scorneli, până când acuma trei zile un călugăr pribeag, ce-şi croise drum prin codrii aceştia înainte să se îngroaşe omătul, a povestit că i s-a arătat dihania, în carne şi oase.

– Şi voi l-aţi crezut…zic, şăgalnic.

– Ei, cum să-l credem? Auzi tu la el, era lupul doară cât un viţel înţărcat şi avea blana cu totul şi cu totul din argint, de se lumina pădurea mai abitir ca de la Luna Plină! Dară că nu am crezut, dar ne-am zis că ceva fiară straşnică tot trebuie să se fi aciuat în vecinătatea noastră de îi luase minţile şi aşa rătăcite ale hoinarului călugăr, aşa că bine ar fi să o căutăm şi să o răpunem, să nu ne trezim iarna că dă iama prin grajdurile şi bătăturile noastre. Aşa că, astăzi la zori, eram toţi vânătorii ba călare, ba pe jos, dar toţi cu tolbele pline de săgeţi, cu arcurile întinse şi cu suliţele în mâini.

Am început să cătăm urme. Ici colo mai găseam călcătura unui iepure sau a unei vulpi, dar nimica ieşit din obicei, toate păreau după rânduiala firească. Apoi ne-am zis, mai mult în batjocură, să cercetăm mai sus, pe lângă stânci, cum ne spusese călugărul. Aşa că am legat caii de copaci şi am pus strajă la ei pe doi flăcăi mai tineri din sat, iar noi, ceilalţii, am început urcuşul la pas, că să strunim caii pe cărările acelea nu era chip.

Ne-am tot dus aşa, la deal, până când am lăsat în urmă pădurea şi de-acum ne croiam drumul printre bolovanii prăvăliţi şi acoperiţi de zăpadă. Petrea mergea nainte şi cerca prin omăt cu coada suliţei să nu fie vreo crăpătură sau vreo altă capcană ascunsă sub nea, iar noi păşeam cu băgare de seamă pe urma lui, căci îţi spun, lesne îţi puteai frânge picioarele de călcai pe unde nu trebuia.

Şi pe când eram noi hăt în mijlocul grohotişului aceluia acoperit cu omăt, iaca auzim zarvă mare şi strigăte de unde priponiserăm noi caii. Zbiera unul dintre cei doi feciori de-i pusesem de pază de ziceai că jucau dracii despuiaţi împrejurul lui.

Nici una, nici două, înturnăm înapoi degrabă pe cărarea pe care ne-o făcuserăm şi, când ajungem, ce să vezi…

– Ei?

– Unul stătea cocoţat aproape de vârful unui brad, încă urlând din toată firea, celălalt pe jos, cu maţele împrăştiate, fără suflare. Caii tropoteau şi nechezau de ziceai că a dat muma turbării în ei. Şi dintre ei, unul era sfârtecat de nu mai puteai şti ce soi de vietate era, iar unul dintre picioarele din spate era lipsă.

Numai sânge şi zăpadă răscolită prin tot locul, ca la un război din celea groaznice. Nu era chip să grăim cu cel suit în brad, că nicicum nu vroia să coboare, nici nu putea îngăima ceva vorbe să le pricepem şi noi. Aşa că ne-am pus pe cumpănit şi pe ghicit ce drăcovenie se petrecuse acolo. Şi urmele pe care cu toţii le vedeam adâncite în omăt…Nu mai puteam şti ce să credem. Că erau mai mari decât călcătura unui urs în putere, dar numai a picior de urs nu arătau. Aşa că, vezi tu, ce era să gândim şi noi? Limpede ca lumina zilei cum era, a trebuit să ne împăcăm pe rând cu adevărul: smintelile călugărului nu erau deloc sminteli. Fiara asta nemaipomenită era lucru aievea, şi pasămite acuma ne simţise gândurile ucigaşe şi se apucase a-şi vâna vânătorii.

Tot tocmindu-ne noi ce să facem, se vedea că nu e chip să mai dăm înapoi. Trebuia să o răpunem cu orice preţ, chit că parte din oameni îşi pierduseră firea ce avuseră la început. Şi apoi mă ştii tu, eu de spărioşi nu am nevoie pe lângă mine, aşa că i-am trimes acasă pe o samă şi i-am lăsat cu mine numai pe câţiva în care ştiu că nu se zdruncină cugetul cu una  cu două.

Am luat stâncăriile în piept, pentru a doua oară. Îmi spuneam că acolo trebuie să îşi aibă bârlogul fiara, dar şi ceilalţi credeau la fel. Cum înserarea dădea târcoale, ne hotărâsem să ne facem tabără şi culcuş oriunde am găsi prielnic, iar la mijitul zorilor să încolţim sângeroasa arătare în vizuina ei.

Am aflat o despicătură largă între două stane mari şi acolo ne-am aşezat, la adăpost de vântul care se înverşuna. Şi apoi vezi tu, lui Preda i-a trebuit să iasă până afară, să se uşureze. Câţiva paşi i-au trebuit numai, iară eu cu ceilalţi ne tot uitam după el, parcă-parcă presimţeam ceva. Ei, şi apoi să vezi tu! Cum ne uitam noi aşa, băgăm de seamă că s-a cam luminat afară, ca de la luna plină. Şi parcă tot mai lumină se făcea. Câteva clipite a ţinut asta, iar apoi atâta l-am mai văzut pe Preda că întoarce capul într-o parte şi îşi duce braţul la ochi de parcă îl orbea ceva, şi împrejurul lui se făcuse atâta lumină cum nici ziua nămiaza mare nu vezi. Nici să strige nu a mai apucat oropsitul, că deodată s-a arătat fiara ceea mare cât un zimbru şi l-a înşfăcat cu gura şi dus a fost!

– Ce îmi povesteşti tu, Gruia? Ce fiară? îl întreb năuc.

– Cum ce fiară, Ilie? Lupul! Lupul de care zicea călugărul! Lupul cu blana de argint! Întâi i-a luat ochii, şi apoi viaţa, şi l-a dus cine ştie unde!

Mă uit la Gruia şi-l cat cu băgare de seamă, doar şi-o fi pierdut minţile. Dar nu, nu citesc niciun semn de nebunie în ochii lui. Numai spaimă, cum nu credeam vreodată că am să văd la el.

– Iar voi, ceilalţi? Ce aţi făcut?

– Ce să facem, Ilie…Ce să mai facem? Am dat buzna afară şi am început a azvârli săgeţi şi suliţi şi unde vedeam cu ochii, şi unde nu vedeam, ca o ceată de rătăciţi cu mintea. Era mai să ne omorâm şi între noi. Şi am apucat-o toţi pe unde ne-au ştiut duce picioarele până ne-am pierdut unii de alţii. Aşa am ajuns aici, ca din noroc chior. De ceilalţi nu mai ştiu nimica, ori au aflat drumul înapoi către sat, ori şi-au frânt gâturile prin prăpăstiile acelea, ori i-a răpit şi pe ei fiara cea fermecată. Că-ţi zic io ţie, Ilie, numai din pântec de lupoaică nu a putut ieşi asemenea grozăvie cu blană de argint! Ăsta e ori lucru vrăjitoresc, ori drăcesc, ori cine ştie…Dar îţi mai zic ceva, mare răsplată trebuie să aibă cine îl poate răpune!

– Ce grăieşti, Gruie? Vrei să spui că după toate ce mi-ai povestit ai de gând să îl cauţi iară? Şezi-ţi locului şi bucură-te că eşti întreg!

– Pfff…nici vorbă, Ilie, nu mă las! Doar tot are şi lupul aista slăbiciunea lui, oricât ar fi de năzdrăvan.

– Nu pricep…

– Ehei, şi Soarele cu Luna se duc la culcare când le este ceasul. Aşa şi cu fiara aceasta, tot trebuie ea să îşi închidă ochii şi să pună capul pe labe câteodată. Îţi spun eu, Ilie, acolo îşi are culcuşul, printre stânci! Noi trebuie doar să cătăm cu băgare de seamă după urme şi, când va fi să îl aflăm, ne aşternem la pândă.

– Noi?

– De bună seamă că noi! Dar ce ai de gând, frăţioare? Să zaci în marginea asta de lume până la capătul zilelor? Gândeşte-te numai! Nu e ca şi cum te-ai întoarce cu o tolbă de iepuri pe umăr. E lupul de argint! Dacă noi doi izbutim asta, ţi-ai putea găsi un nou rost în aşezarea noastră, ba poate ni s-ar duce faima departe de tot!

Ce fel de nebunie s-a cuibărit sub fruntea lui Gruia? Ce dor de faimă i s-a arătat acum că şi-a lăsat tinereţile destul de în urmă? Acum că are feciori aproape de însurat îi arde lui de fapte mari! Eu în schimb…eu nu am nici la cine să mă întorc. Un cal, un câine şi o stivă de bârne, asta mi-e toată averea. Şi singurătatea cea mare, cât cuprind cu ochii. Măcar de-aş fi un om din ceia sfinţi, să ştiu numai ce să fac cu ea. Sfinte mi-s doar înstrăinarea, durerea şi ruşinea. Ce diavol te-a mânat pe tine, Gruio, să-mi tulburi mie de-ajunsul?

– Frate…ce să mai cat eu printre oameni? Mie mi-e bine aici. Şi faimă? Mi-ajunge să mă cunoască potecile şi izvoarele, iar eu pe ele la fel.

– Prostii, Ilie, vorbeşti prostii…Sau, ia spune: ai venit tu aici de dragul potecilor şi al izvoarelor?

Se uită la mine pe sub sprâncenele ridicate ca la un copil tălâmb. Îmi vine să-i ard vreo două, ca pe vremuri, la părinţi acasă. Dar are dreptate. De mă aflam într-un pustiu ars de soare, aş fi fost eu singur cu singurătatea, dar aşa…Văd până şi brazii întovărăşiţi unii cu alţii, oaste foşnitoare ce se uită la mine de sus, ca la un căţel propăşit în mijlocul lor. Văd şiroaiele de apă întâlnindu-se în locuri ferite de paşi, şuşotind pe limba lor despre unele, despre altele. Şi toate câte mă înconjoară glăsuie şi se înţeleg şi parcă m-ar vorbi pe la spate, căci ştiu că eu nu pricep vorba lor. Iar eu…port în mine numai povara unui strigăt mut, neputincios, neauzit de nimeni. De-aş şti doar că este cine să m-audă şi să-mi dea răspuns, nici pofta vorbei nu m-ar roade atâta.

Dar să mă leg acum cu Gruia să pornim la vânătoarea lupului vrăjit…mai bine las pe dimineaţă, să creadă că m-am gândit pe îndelete şi să nu ghicească furtuna ce-a stârnit în cugetul meu. Mai bine aşa…

– Eu zic, frate, întâi de toate să ne hodinim. Şi mâine dimineaţă, după un somn bun, altfel om pune lumea la cale.

Gruia nu zice nimica. Numai mormăie şi încuviinţează din cap. Îi pregătesc şi lui un culcuş din blănuri şi cergi şi ne aşternem la somn. Arunc încă vreo trei butuci în vatră, să ardă mocnit, că dimineaţa e departe şi urgia de afară încă mugeşte cu putere.

 

***

 

E linişte. Iar liniştea a adus şi dimineaţa. E cald încă sub aşternuturi, doar pe obraz şi pe frunte simt strânsoarea aerului de iarnă. Gruia doarme încă dus. O fi fost ostenit peste măsură, săracul! Nu e de mirare…

O fi duminică astăzi? Am pierdut rândul zilelor de când prea seamănă toate una cu alta. Iar de astăzi se poate întâmpla să nu mai fie aşa. Ce să îi ştiu răspunde lui Gruia? Bine că încă doarme…

Văd câteva raze de lumină gălbuie ce şi-au găsit loc printre îmbinăturile obloanelor. Halal îmbinături! Să fi ieşit Soarele? Mai bine îmi fac curaj să mă ridic. Soare sau nu, focul tot trebuie făcut. Şi lemne tăiate de astă toamnă sunt afară, în şopron.

Uşa mi-e toată încărcată cu promoroacă şi îi scârţâie ţâţânile. Mare lucru să se trezească Gruia dintr-atâta după cum sforăie. S-a lăsat ceaţă deasă şi totuşi e soare…Nu se mai vede poteca de omăt şi abia dacă se pot ghici trunchiurile brazilor prin pâcla asta aurie.

Dar stai…Ce fornăit se aude dinspre pădure? Mai bine să iau barda…Parcă se vede ceva, ca o părere, zici că îşi croieşte cale prin zăpadă. Şi vine încoace. L-aş trezi şi pe Gruia, dar nu vreau să îi stric odihna pentru…dacă mi se năzare numai? Ar râde de mine.

Acum se apropie. Un călăreţ. Tot nu vreau să îl trezesc pe Gruia. Să îl văd întâi mai bine. Nu poate fi de altundeva decât de jos, din sat. O fi pornit de acolo în zori, când vijelia se oprise. Pesemne îl caută pe Gruia şi pe ceilalţi. Se ţine bine în şa pe calul lui cel alb şi bidiviul răzbeşte hotărât prin omăt. Prin ceaţa asta ai zice că e o nălucă, dar nu e, iată-l, e aproape acum.

Un copil? Ce minte şleampătă a trimis un copil prin pustietatea asta albă, mai cu seamă acum, când fiara aceea grozavă îşi face de cap în pădurile din apropiere?

– Bade Ilie! mă strigă cu căciula ridicată deasupra capului bălan.

Mă ştie băiatul, dar eu nu îl ştiu pe el. O fi fost mic de tot când am plecat eu.

– Cine eşti, fecioraş?

– M-au trimis de jos, din sat, să îţi aduc vorbă.

– Ce vorbă să îmi aduci tu mie oare?

– Nevasta lui badea Gruia, fratele dumitale, e beteagă rău, la pat.

– Ce vorbeşti acolo, copile?

– Aşa e, cum îţi zic. Şi se zice că dumneata ai culese de peste vară tot felul de ierburi de leac, că te pricepi la ele.

– Ia stai aşa, băieţaş! Pe tine cine te-a trimis?

– Cum cine? Badea Gruia! Cine să mă trimată?

Cum mai vine şi asta? Doar Gruia e aici! A vânat ieri toată ziua după lupul de argint! Băiatul ăsta ori e nebun, ori îşi bate joc de mine.

– Copile, când l-ai văzut tu pe Gruia ultima dată?

– Cum când? Chiar astăzi la crăpat de ziuă. De la el am calul.

Se uită la mine ca la prostul proştilor. Acuşi-acuşi îl smulg din şa şi îi ard vreo două.

– Zău? Şi cum de te-a trimes tomna pe tine, măi, un ţânc? Nu mai sunt feciori în sat care să cunoască pădurile astea? Ba care le cunosc mai bine şi sunt mai stăpâni să le răzbată.

– Badea Gruia a zis că mai iute mă duce pe mine calul, că-s mai uşurel. Şi-apoi ce-i aşa mare scofală?

– Păi e mare scofală, băiete. Mare de tot,…

Mă apropiu încetişor de el şi îl apuc uşor de mânecă, să nu cumva să scape de scărmănătură.

– …pentru că Gruia e aici, a dormit peste noapte la mine. Aşa că tu…

Nu apuc să îi zic ce vroiam să îi zic că îşi răsuceşte mâna şi mă apucă el pe mine de mânecă, cât de strâns poate. Mă uit la el mirat să văd ce i-o trece prin cap şi văd că i-a pierit toată rumeneala din obraji şi se uită ţeapăn la mine, cu ochii speriaţi.

– Bade Ilie, nu ştiu pe cine sau ce ai găzduit dumneata peste noapte dar, bagă de seamă…ăla numai badea Gruia nu poate fi!

Mă smulg de lângă el cu groază, aceeaşi groază pe care am simţit-o când m-a apucat de mânecă, aceeaşi care l-a împiedicat să clipească pentru un răgaz, aceeaşi care i-a albit lui chipul.

– Copile…Eşti sănătos la minte? şi, când îl întreb asta, nu ştiu dacă minţile mele mai sunt toate la locul lor.

Îmi răspunde şoptit:

– Ba io-s sănătos, bade Ilie.

– Dar cum e atunci cu lupul de argint?

Se încruntă mirat:

– Care lup?

– Cum care lup? Lupul! Lupul vrăjit care i-a căsăpit pe vânători aseară, prin stâncării! Băiete! Lupul! Eu cu Gruia trebuia să mergem astăzi să îi punem blana în cui!

Iarăşi se uită la mine ca la un nebun, dar de astă-dată aproape că îl cred.

– Bade Ilie, ţi-ai pierdut minţile! Ăsta ori e un drac, ori un vrăjitor. A luat chipul lui badea Gruia ca să te prostească, să te ducă cine-ştie unde, să îţi facă cine-ştie ce!

Şi eu am dormit neîntors cu pacostea în casă…Dar de unde ştiu eu că grăieşte adevăr copilul ăsta? Cum să fac să aflu? Cum să mă încred eu aşa, într-un mucos?

– Bade Ilie, pune-l la încercare dacă nu crezi. Întreabă-l ceva ce numai badea Gruia poate şti.

Mucosul ăsta zici că îmi citeşte gândurile. Dar nu e prost deloc. Cum de nu m-am gândit…Dar ce să îl întreb? Ce poate să ştie Gruia şi dracul nicicum? Cum să intru înapoi în casă fără să îl trezesc? Şi unde mi-e barda?…Pffff….Trebuie să mă adun. Aici nu e loc de şovăială sau de îndoieli. Dacă aşa e cum spune băiatul, atunci trebuie să îi zbor căpăţâna din prima lovitură.

Acum ştiu: barda e rezemată înăuntru, lângă uşă. Acolo am lăsat-o când l-am văzut pe băiat. Şi ştiu şi ce să îl întreb, da, mi-am adus aminte. Trebuie să am grijă mare. Să nu îl las să ghicească ce vreau să fac. Cred că se trezeşte, îl aud mormăind. Să intru.

Aici e barda, tocmai unde credeam. Gruia, sau cine dracu’ o fi, cască şi se întinde. Al dracului drac, ce bine se preface!

– Ai dormit bine, Gruia?

– De dormit, vezi bine. Şalele mi-au înţepenit parcă.

– Ştiu. Nu e ca la tine acasă, în pat. Aici se strecoară frigul pe unde nici nu gândeşti.

– Te-ai trezit de mult?

– Nu, mai adineauri.

Se ridică în capul oaselor şi se întinde. E zăpăcit de somn încă…ori aşa pare. Tot mă întreb: dracii ăştia chiar dorm? Dorm pe dracu’! Stau acolo şi rabdă şi blastămă până vine clipa aşteptată. Ori ăstuia pesemne nu i-a venit. Ei lasă, că ţi-o aduc eu de nu ştii de unde să o începi!

– Şi? Te-ai mai gândit la ce-am vorbit aseară?

– M-am gândit, frate. Cum să nu mă gândesc? Abia am adormit.

Asta e adevărat. M-au smucit din greu gândurile şi foarte greu mi-am aflat liniştea.

– Poate noaptea asta să îţi fi fost sfetnic bun atunci. Ce zici?

– Ce să zic, Gruia…Mi-am tot întors cugetul de pe o parte pe alta şi…mi-am adus aminte de tata.

Se-ncruntă dracul de Gruia la mine cu mirare. O fi crezut că mă răstălmăceşte uşor.

– De tata? Da’ ce-are a face tata?

– Mi-am adus aminte de vorbele lui.

– Ce vorbeşti, Ilie? De care vorbe?

– Ei, ştii tu…Când l-au adus în car, tăiat de tătari, mai să îşi dea duhul. Şi noi eram copii, plângeam. Iar mama zbiera, se temea că rămâne văduvă. Mai ştii ce a zis tata?

Stă şi se uită la mine buimac. Poate aşa mă uitam şi eu la el astă-seară. Cum să nu ştie ce a zis tata? Asta ne tot zicea, mai tot timpul. Aşa că băietanul călare avea dreptate, ţie-l Dumnezeu.

– A trecut mult de atunci, Ilie. Şi tata…odihnească-se în pace, spunea multe când trăia.

Îşi ia ochii de la mine şi iese afară, pesemne să îşi spele ochii cu zăpadă. Atât ţi-a fost, drace! Stai doar să mă apropiu de bardă şi să vina clipa mea, că a ta de bună seamă nu mai vine!

Aşa, drace, freacă-ţi bine ochii cu nea şi mai uită-te o dată în jur, la lumea pe care ai bântuit-o. Frumoasă zi, cu toate că e ceaţă. Eu nu mă uit, cunosc bine locurile, ba sunt sătul de ele. Doar de beregata ta nu îmi pot dezlipi privirea. Braţul mi-e deprins de ani buni cu barda. Doar să îţi văd în ochi iadul unde te-oi trimite.

– Zicea tata: „nu vă pierdeţi capul!”.

Aşa, întoarce-te…Acum!

Linişte…Câtă linişte s-a făcut…S-a învelit iarăşi soarele cu nouri subţiri. Şi pâcla asta neobişnuită se risipeşte încet, în linişte. Toată pădurea parcă e numai aşchii, trunchiuri pleznite sub strânsoarea gerului.  Asta văd ochii mei. Şi nu mă uit în jos, nu, şi nici nu trebuie. Nu am nevoie să văd în omăt pete negre întinzându-se, roşindu-se şi iar lăţindu-se până fură din culoarea tămâiţei.

Ia stai! Nu adineauri vorbisem cu un băietan? Şi unde e? Unde s-a topit aşa? Să văz pe urmă încotro s-a dus…Al dracului! Păi nu aici vorbisem? Ba da, se vede limpede, sunt paşii mei pe nea. Dar calul…nicio urmă? Ce drăcia dracului…

Adică numai eu…numai eu şi hoitul ăsta descăpăţânat de drac…Bine dar…Eu cu ce băiat am povestit? Şi ce cal e acela care nu lasă urmă în omătul aista până sub genunchi? Şi de unde s-a abătut liniştea asta? Aşchii…toţi brazii din preajma potecii sunt aşchii frânte…Cum? Ce vis urât e ăsta?

Dar Doamne, ăsta nu e vis! Nu, nu…aici e omăt necălcat, cât vezi cu ochii până unde se despart brazii să facă loc călătorilor. Brazii…parcă-s spulberaţi de stihii. Începe iar a şuiera crivăţul, târându-şi şerpuit suflarea blestemată. Iar bura albă ce mi-o aruncă în bătătură ia culori de clopoţei, de tămâiţă, de limba-cucului, de dumbrăviţă, de fragă, de sângele-voinicului, de sângele lui Gruia…

Ce mă fac acum…Ce mă fac acum?!!! Cum mă mai încape pe mine lumea după una ca asta? Cu ce gânduri îmi mai reazăm eu capul şi mintea de acum înainte? Unde să mă mai înstrăinez şi la ce mi-ar mai fi de folos?

Vasăzică m-a călcat diavolul suit pe şaua calului cel alb şi m-a înşelat…Şi eu ca un prost, ca un neghiob, ca un om fără minte, m-am lăsat dus de nas de o arătare. Şi acuma uite ce-am făcut…

Blestemată fie ziua când m-a făcut mama şi moaşa care nu m-a scăpat în cap la naştere! Ce bine le-ar fi fost tuturor! Gruia ar fi trăit bine, singur la părinţi, nefericita mea nevastă ar fi avut altă soartă…

Dar lupul, lupul cel vrăjit…înseamnă că tot prin munţii ăştia hălăduie. Tot prin marea asta de brazi îşi poartă foamea sălbatică. Nu-i mare lucru să fi luat urma lui Gruia şi acum să stea tâlhăreşte la pândă. Poate chiar a stat tot timpul ăsta cu ochii pe mine. Poate m-a văzut ce-am făcut. E numai bine aşa!

Din pustiul netulburat în care vieţuiam, ce-am ajuns? Pradă uşoară pentru şiretlicurile diavoleşti şi ucigaş de frate. Sunt râpe destule în care să-mi zdrobesc ticălosul ăsta de cap. Da, acum pe toate le văd înaintea ochilor, căscate, colţuroase şi adânci. Dar dacă mă azvârl eu trag după mine toată amărăciunea, toată vinovăţia, toată neputinţa care mă zguduie şi mă sugrumă.

Acum m-am hotărât, Gruia. Auzi? Auzi, Gruia? Poate m-auzi de undeva…Că din balta asta neagră s-a îngrijit nemernicul de mine să nu auzi. Mă duc la lupul de argint! Mă duc batăr să văd de unde mi s-a tras năpasta. Să văd cu ochii mei, Gruia, dacă pe tine, fratele meu, nu am ştiut să te cred până la capăt. Mi-am pierdut capul, Gruia, mai rău ca tine. Bine zicea tata…Calul fără urmă şi prostul de Ilie orb! Prostul de Ilie fără cap…

Se luminează cărările în zare. Aşa e cum a zis bietul Gruia. Sărmanul Gruia, poate s-a îndura cineva să îl îngroape, că eu…

Aici e barda. Am găsit-o lângă o fântână când eram flăcău. Nici nu ştiu a cui a fost şi cum a pierdut-o. De-acum a găsi-o altul şi a lui va fi. Numai să nu-i aducă norocul pe care mi l-a adus mie.

Ei, de-ai fi tu aicea, Gruia, să vezi cum lucesc vârfurile brazilor fără o geană de soare de deasupra! În ceafă îmi bate un vânt rece ce mă mână, mă împinge prin omăt, şi ştiu că ăsta e singurul drum care mi-a mai rămas. A venit după mine, a venit să mântuiască cu tot. Şi apoi nu se ştie unde are să mai plece, să bântuie visele vânătorilor, să umple desişurile cu lumină orbitoare şi să samene moarte şi rătăcire de minte.

Îmi umblă picioarele singure şi zăpada e parcă tot mai afânată, tot mai lesne de străbătut. Aşa că alerg. Alerg acolo unde văd lumina mai albă, mai orbitoare. Alerg cu barda pe umărul drept, gata să lovesc orice aş putea întâlni în cale. Alerg printre trunchiurile plesnite şi răşchirate ale brazilor, ca printr-un vis urât.

Iar aerul mă strânge şi mă apasă şi deodată, când nu mai deosebesc lumina de zăpadă, mă fulgeră prin trunchi un scrâşnet mut. Şi toată apăsarea aceea piere. Doar ochii se umezesc până când tulbură vederea şi mi-e atât de cald…Dar barda? Unde am lăsat-o? Mi-aştern pe rând genunchii în neaua făinoasă şi mâna dreaptă în care dau ca să mă sprijin este goală…

Eu însumi simt cum mă golesc de toată încrâncenarea şi teama şi furia dureroasă. Totul e alb în jur şi totuşi parcă zăresc lespedea galbenă a soarelui printre cetini. Ţi-era mai bine de sfârşeai şi tu aşa, Gruia. Că nu poate fi mai limpede…mă sfârşesc. Doar că tu, Gruia, poate altfel ai fi văzut sfârşitul. Poate tu nu ai fi scăpat suliţa cum mi-am lepădat eu barda. Poate albul ăsta de-l văd eu era mai cenuşiu în ochii tăi. Mai roşu îţi părea cerul şi poate brazii tăi nu erau despicaţi din rădăcină până în vârf.

Vin eu şi îţi povestesc cum a fost. Dacă îi vrea să mă mai vezi. Poate mi-i povesti şi tu, dar nu ştiu de oi putea să te ascult. Nu ştiu, frate, nu mai ştiu nimic. Unde mi-e barda, încotro m-am pornit şi de unde, ce am vrut să fac, nimic!…

Ştiu doar că îmi prinde bine atingerea omătului pe obraz…şi toată apăsarea…cum piere…Uite, norii albicioşi se înroşesc şi soarele e ca un petic de purpură deşirat în întunericul ce se îndeasă.

Aşa zicea tata, să nu ne pierdem capul…

 

autor Zoicas Cristian

Trecătoarea

 

 

            Ar fi trebuit, da, să fie simplu. Şi, într-un fel, a şi fost. Ce poate fi mai simplu decât faptul că se întorceau de fiecare dată?… Aceiaşi, la fel. Desigur, arătau mai rău în fiecare noapte, dar nu erau greu de învins. Eram mai bine antrenaţi, mai capabili. Pierdeam, în general, câte doi oameni, cel mult trei pe atac, înainte ca ei să moară cu toţii.

Păcat că uciderea lor nu folosea la nimic.

Doi oameni pe noapte nu e mult, nu e. Dar dacă pierzi doi oameni în fiecare noapte, mai devreme sau mai târziu vei rămâne singur, nu-i aşa?…

Singur în Trecătoarea lui Zalmoxis.

 

Prima zi a fost cea mai uşoară. A fost de altfel şi ziua în care i-am auzit numele.

Treizeci şi şase de oameni eram  şi dacii erau numai doisprezece. Ne aşteptau pe culme, între pietre şi în spatele unor trunchiuri căzute de copaci, convinşi că odată intraţi în Trecătoare vom ajunge la mâna lor, căci ştiau să tragă cu arcul. Erau arcaşi iscusiţi, ce e drept, şi prima săgeată se înfipse direct în ochiul lui Elva. Numai că noi ştiam că ne aşteaptă, şi ştiam că era o capcană, pentru că Trecătoarea exact a asta arăta. Aşa că doar douăzeci dintre noi am intrat între pereţii înguşti de stâncă, apăraţi de zale şi scuturi, şi ceilalţi s-au căţărat aşa cum fuseseră învăţaţi pe pereţi, sub comanda credinciosului Bassus. Poate că nu trăiserăm noi în munţi, dar legiunile noastre trecuseră deja prin ţări destule. Şi nu ne-a fost greu să cădem în spatele dacilor şi să îi azvârlim de pe stânci, smulgându-le sicile din mână şi străpungându-i cu spadele noastre, în vreme ce ei credeau că săgeţile ne vor veni de hac.

În acea zi nu l-am pierdut decât pe Elva.

Atacul nostru a fost scurt şi brutal, aşa cum plănuiseră şi ei să fie al lor. Trupurile lor zdrobite zăceau acum la picioarele noastre în râpă, în vreme ce oamenii lui Bassus coborau, ştergând săbiile spălate în sânge. Barbarii erau urâţi şi murdari, bărboşi şi cu pletele încâlcite, îndesaţi şi îmbrăcaţi sărăcăcios şi erau, mai cu seamă, toţi morţi, în afară de unul. Şi acela se uita la noi şi ochii îi erau precum cei ai lumii lui Pluto, şi un firicel de sânge cald i se scurse din gură când şopti către noi:

– Zalmoxis.

Ne-am privit nedumeriţi, dar şi nepăsători deopotrivă, iar dacul deja murise. Un fel de zeu al lor, a spus Varro, iar noi ştiam că Jupiter şi Marte ar fi strivit sub călcâi orice zeu ar fi îndrăznit să ne stea împotrivă. Aşa că am pornit mai departe prin Trecătoare, străbătând-o, convinşi că nu putea fi foarte lungă, atâta timp cât pe nici o hartă ea nu exista.

Şi totuşi noaptea ne-a găsit tot în râpă.

Eram acum îngrijoraţi, da, eram cu toţii. Era, probabil, să aibă loc un alt atac, şi poate acum vor fi mai mulţi, şi vor şti că putem şi noi să ne căţărăm pe pietre. Ascultam atenţi şi păşeam atenţi şi atacul a venit, tot de sus şi tot de la doisprezece daci, şi au murit acum Ahala şi Sertorius. Şi a mai murit şi Carbo, spre dimineaţă, din cauza rănilor pe care le primise. Iar barbarii arătau atât de rău, încât m-am gândit că oamenii mei erau furioşi şi depăşiseră puţin măsura când uciseseră. Douăsprezece cadavre noi erau acum la picioarele noastre, douăsprezece, da.

Dar erau, într-adevăr, noi?…

Varro şi Bassus au remarcat primii, când striveau în sandale furioşi steagul penibil cu capul de lup, maimuţăreală a lupoaicei noastre. Şi apoi s-au oprit amândoi şi au început să şuşotească, şi feţele lor nu arătau bine şi au venit la mine şovăitori. I-am ascultat neîncrezător, convins că erau sub influenţa evenimentelor, dar ei au insistat şi mi-au arătat câteva cadavre. Erau toate într-o stare deplorabilă, şi unele răni păreau închise şi vechi.

Iar unul din morţi era, fără îndoială, cel care spusese Zalmoxis.

Am fi putut, desigur, să ne întoarcem. Am fi putut, să vedem ce se întâmplase cu dacii pe care îi lăsaserăm în urmă, dar asta însemna să mai rămânem în Trecătoare încă o zi, şi nu voiam. Am decis să plecăm imediat înainte. Dacul acela supravieţuise cumva, şi îi condusese pe ceilalţi către noi.

Dar de ce fuseseră tot doisprezece?…

Noaptea se scurse şi ziua veni, dar oamenii mei erau acum mohorâţi şi nervoşi. Iar Trecătoarea mergea mai departe în munte, şi seara sosea şi ea nu se termina încă. Deja ştiam că vom fi atacaţi, şi că ne vor ataca tot doisprezece.

Şi ştiam, cumva, că printre ei va fi şi dacul mort.

Ştiam, cumva, că de fapt erau morţi cu toţii.

Cum de permiseseră asta zeii, cum de lucra Pluto astfel, şi încă împotriva fiilor Romei?… Noi nu ştiam. Dar în noaptea aceea am pierdut doi oameni înainte să îi ucidem pe toţi, şi acum era absolut clar că erau aceiaşi de noaptea trecută.

A patra zi am decis să ne întoarcem, pentru că Trecătoarea nu se mai termina.

Şi după patru zile de mers înapoi, patru zile în care am pierdut doi sau trei oameni pe noapte, patru zile în care nici un cadavru din cele lăsate în urmă nu ne-a întâmpinat altfel decât de pe culme şi trăgând cu arcul în noi, am ajuns la locul unde ar fi trebuit să înceapă Trecătoarea.

Dar Trecătoarea continua.

Am vrut apoi să escaladăm pereţii şi să ieşim pe lateral, dar după culmile greu de urcat nu era decât o altă Trecătoare, şi în aceea am pierdut de asemenea doi oameni în noaptea dintâi şi trei în noaptea a doua.

 

…Şi singur, da, singur în ziua cea gri umblu acum  şi mai mult mă împleticesc căci sunt acoperit de sânge. Bassus a murit noaptea trecută, şi era ultimul meu om, şi acum umblu în neştire prin miile de nesfârşite trecători, aşteptând noaptea pentru a-l întâlni pe Zalmoxis

 

autor oliviu craznic 

Episcopul cel minunat

 

Am luat cunoştinţă de pe mai multe pagini internet cu profil spiritual, de povestea episcopului cel minunat, Ioan, purtătorul de Dumnezeu şi care m-a impresionat în mod deosebit. Rus de origine, episcop vicar al Mitropoliei Kievului în 1915, fuge de prigoana regimului ateu, trece Nistrul pe o scândură plutitoare în România şi ajunge la schitul Crasna, Gorj unde i s-a rânduit să pască vitele. Face ascultare timp de 3 ani şi când este înştiinţat de egumen, Dionisie Lungu, că urmează să fie tuns în monahism, nevoind să-şi decline identitatea, părăseşte noaptea schitul şi sihăstreşte în munţii Sihlei, undeva în zona râpei lui Coroiu. (Acesta era din satul Durneşti, Botoşani căruia o decepţie în căsnicie, îi schimbă dramatic viaţa, silindu-l să ia calea codrului unde haiduceşte împrăştiind teroare printre jandarmi şi latifundiarii locali).

Episcopul cel minunat pustniceşte, se arată foarte rar oamenilor şi primul care îl întâlneşte este protosinghelul Vasian Scripcă, din obştea monahală a mânăstirii Secu, pustnic şi el în pădurile nemţene.

La începutul anului 1931 îl întâlnesc fratele Constantin (viitorul arhimandrit Ilie Cleopa) care păştea oile mânăstirii Sihăstria împreună cu fratele său de sânge Vasile şi pe acesta îl sfătuieşte să se pregătească de drum că are de făcut o călătorie lungă. În luna mai acelaşi an Vasile adoarme întru Domnul.

Unde nu există date certe, „umblă vorba” că ar fi avut un bordei tăinuit în pădure căci fără aşa ceva nu se poate. Varianta este verosimilă dar nimeni nu a ajuns vreodată la el. Asemenea se spune că un pădurar

din Văratic ştia de soarta lui şi-i ducea din timp în timp din cele necesare dar nici aceasta nu s-a vădit.

Apoi timp de 15 ani nu îl mai zăreşte nimeni deşi se adăpostea în zonă.

În primăvara anului 1945, protosinghelul Teodul Varzare, slujitor la mănăstirea Agapia îl întâlneşte şi-l descrie ca mic de statură, cu capul descoperit, cărunt, îmbrăcat cu o haină lungă de lână dar desculţ şi încins cu o frânghie de cânepă (!).

Episcopul îl binecuvintează şi îi spune: Ştiu că duci la Sihăstria la duhovnicul dumitale, părintele Cleopa. Şi eu merg adesea la Sihăstria şi asist la slujbă dar mă acopere Dumnezeu şi oamenii nu mă văd!!!

Uite că se mai petrec şi în aceste timpuri nu prea în depărtate lucruri atât de minunate ca un om să petreacă nevăzut la lumina zilei printre semenii săi.

Şi mai departe adaugă: Să nu te muţi de la Agapia la Sihăstria aşa cum te bate gândul de la o vreme, că mântuirea sfinţiei tale este la Agapia.

Episcopul îl roagă să-i cumpere hârtie de scris, peniţe şi cerneală de care are trebuinţă la scris!.  „- Şi condei?” „- Nu, mulţumesc, uite câte am împrejur”. Şi arată spre crengile copacilor. „- Să vă aduc şi ceva pesmeţi de mâncare?”. „- Nu trebuie, are grijă Domnul de toate !”.

Şi după două luni s-au întâlnit în Poiana Trapezei ca din întâmplare, fără să fi aranjat înainte data şi locul. Avea chipul alb, luminat şi răspândea o bucurie cerească, străină oamenilor de rând. În mâna stângă ţinea metaniile, iar dreapta era aşezată pe piept ca pentru rugăciune.

Acum îi mărturiseşte episcopul că ar dori să se reîntoarcă în ţara sa chiar dacă Biserica era în continuare persecutată şi prigonită. Nu se teme să treacă graniţa care era păzită straşnic din ambele părţi? Avea convingerea că Dumnezeu îl va ocroti şi de data aceasta iar trecerea lui la Domnul dorea să se petreacă acolo în pământul unde văzuse lumina zilei.

În anul 1951 fratele Ştefan Juncu păştea oile mănăstirii Sihăstria prin pădure când zăreşte un pustnic bătrân, necunoscut.

– Frate Ştefan, vino încoace şi nu te teme. Ştiu că te spovedeşti la părintele stareţ Ioil dar să nu spui la spovedanie, nici la altcineva că m-ai văzut.

Şi s-a pierdut în adâncul pădurii. Fratele Ştefan mărturiseşte însă că l-a întâlnit, iar stareţul Ioil împreună cu Visarion, egumenul, l-au căutat o săptămână prin toate coclaurile însă nu a fost chip să dea de el.

După încă o lună, fericitul episcop Ioan îl întâlneşte pe fratele Ştefan păscând oile şi-l mustră:

– Frate Ştefan, te-am rugat un lucru când ne-am întâlnit ultima dată şi nu l-ai împlinit. Ai să pleci la armată dar să ştii că nu te vei mai întoarce aici.

Şi iarăşi s-a adeverit profeţia lui căci după efectuarea stagiului militar, fratele Ştefan a rămas între mireni, s-a căsătorit şi nu s-a mai întors la mănăstire.

Aceasta a fost ultima mărturie referitoare la episcopul cel minunat despre care nimeni nu mai ştie ce s-a mai întâmplat şi care a fost petrecerea lui până la mutarea sa către Domnul.

 

autor ion untaru

Nochi și Pasărea de Plumb

Am început să număr pașii cu care mă îndepărtam de ușa masivă de mahon. Lăsam în urmă construcția masivă din piatră de râu și mă îndreptam către drumul ce ducea spre stâncile argintii,stânci care înconjurau grupul de sculpturi albastre(ciudățenie descoperită în urmă cu câțiva ani de primii vizitatori ai insulei). Unul dintre aceștia fusese mama mea-The Light. Ea mă adusese aici pentru prima dată. Îmi arătase tot ce era interesant pe insulă și, într-o dupa-amiază, mi-a zis că pot veni în acest paradis ori de câte ori nisipul de pe țărmul peninsulei se colorează în albastru (asta se întâmplă de două ori pe an- la echinocțiul de primăvară și la cel de toamnă).

Așa am și făcut: la fiecare echinocțiu de primăvară și toamnă, dacă eram la casa din peninsulă veneam pe I’Nolie (nume pe care mama mea îl dăduse ciudatei insule).

A fost totuși un an în care lucrurile nu s-au întâmplat așa cum știam: cu două luni înainte de echinocțiul de toamnă nisipul de pe țărmul peninsulei s-a colorat în albastru. Am hotărât să îl iau pe Nochi și am urcat în barca construită de bunicul meu din cochilii de scoici, vâslind timp de două ore in direcția insulei. Împrejurul nostru apa își schimba culoarea tot timpul,  iar cea de lângă barcă avea sclipiri fosforescente.

Odată ajunși pe insulă am alergat în direcția stâncilor argintii și am văzut că se întâmplă un fenomen bizar cu sculpturile ce se înălțau în centrul perimetrului delimitat de siluetele tăcute ale acestora. Pornind de la vârful lor către bază fiecare dintre sculpturi începuse să ia o altă formă față de cea pe care o știam până atunci și nu aveam decât să îmi găsesc un loc unde să întind covorul țesut din frunze de papură și să aștept ca acest fenomen să ia sfârșit și să contemplu apoi noile forme ce rămâneau în locul celor pe care le admirasem până atunci.

Nochi privea nedumerit în aceeași direcție în care vedea că îmi îndrept privirea și mârâia abia auzit. Stătea câteva minute într-un loc apoi se muta la unu-doi metri mai la dreapta sau mai la stânga.

Erau trei sculpturile care începuseră să se transforme: una reprezenta un delfin, alta pe zeul Neptun și o a treia îl arătase privirilor noastre până atunci pe regele Arthur. Ce a determinat transformarea lor în alte reprezentări nu am reușit să aflu. Delfinul se transformase în scarabeu, zeul Neptun se transformase în zeul Soarelui iar regele Arthur îi făcuse loc lui Hamlet.

Am privit îndelung noile sculpturi (rămase tot albastre) și într-un târziu l-am văzut pe Nochi cum se rotește în jurul meu în cercuri tot mai largi, lătrând pentru a-mi atrage atenția și apoi își schimbă brusc direcția spre țărm. Privind după el am văzut motivul agitației lui-o pasăre imensă, de culoare gri-argintiu, fără pene se grăbea să traverseze porțiunea de plajă care o despărțea de mare și era evidentă intenția ei de a se scufunda în apă cât mai repede.

Urmele pe care le lăsa în nisip erau adânci și asta dovedea că era foarte grea, se și vedea după cum se mișca. Am privit mult timp în urma ei, chiar și după ce s-a scufundat în adâncuri și am gândit că există o legătură între prezența ei pe insulă și transformarea sculpturilor.

Dupa scufundarea Păsării de Plumb nisipul și-a schimbat culoarea albastra, plaja a revenit la culoarea ei obișnuită și eu am rămas privind spre pustiul valurilor cu un singur gănd: mama și ceilalți prieteni ai noștri vor fi tare mirați când vor veni să viziteze insula.

Eu nu voi fi aici să le povestesc ce s-a întâmplat și ei se vor afla-din nou-în fața unui alt mister.

 

autor  Farcas Narcisa Liliana

O iubire imposibila !

Astazi se împlinesc 3 ani de cînd am absolvit Academia Stelară şi pentru că nu am excelat în nici un domeniu iar la capitolul relaţii interumane rămăsesem corigent , repartiţia a fost pe măsură : Supravegherea Barierei .
Bariera … cel mai straniu fenomen natural din univers !
Cînd a ajuns la el Flota Stelară , în urma relatării altor civilizaţii , avea vîrsta universului .
Departamentul Ştiinţific a petrecut ani şi ani studiind acest cîmp energetic şi a constatat că izolează perfect tot universul cunoscut în expansiunea lui .
Au instalat o reţea de sateliţi de supraveghere , staţii spaţiale şi au înfiinţat un corp al Flotei care să se ocupe de supraveghere , reparatii şi tot ce însemna menţinerea acestei reţele .
Aici am fost repartizat pentru că nu aveam pe nimeni , nu eram o persoană sociabilă şi nu mă deranja să stau singur timp îndelungat . O patrulare dura luni de zile şi era cel mai monoton lucru posibil .
Pilotam o navetă de la un satelit la altul , opream cît să facă o verificare calculatorul de bord si să descarce datele din satelit şi plecam spre următorul . Prezenţa mea nu era imperios necesară,  aveam rolul de a lua decizii cînd era semnalat un eveniment şi cam atît . Distracţia mea preferată era să îmbrac costumul spaţial , să adaug rezervoare suplimentare de oxigen şi ajuns în spaţiu , să mă las remorcat de naveta .
Îmi plăcea la nebunie să plutesc singur între cele două universuri , Bariera fiind perfect transparentă puteam să privesc cele două lumi concomitent …
Ce dar mai frumos putea să-mi facă soarta cînd îmi sărbătoream cei 3 ani de serviciu decît să –mi trimită un eveniment : cu coada ochiului am zărit pentru o fracţiune de secundă,  de partea cealaltă a Barierei, o navă . Se deplasa în sens invers decît al meu şi dacă nu aş fi fost afară , remorcat , nu aş fi avut nici o şansă să o zăresc .
Pe telecomanda de pe mînecă am ordonat lansarea cîtorva rachete de semnalizare pe un curs paralel cu al navei zărite şi am comandat întoarcerea si oprirea . La rîndul ei , nava străină a intors şi a oprit şi ea , încet , pînă a ajuns în dreptul meu , si s-a întors cu vîrful spre mine ca într-o aşteptare .
Mă uitam la nava străină şi gindeam întens cum aş putea comunica pentru ca nimic înafară de lumină nu trecea prin Barieră …lumină …monitor …Asta era ! M-am repezit în navetă şi am scos un monitor al calculatorului de bord afară din navetă şi l-am instalat cît am putut de aproape de barieră , am pus şi o cameră şi un reflector .
Am comandat rularea programul de contact pe care îl folosea Flota ori de cîte ori întîlnea o nouă civilizaţie şi m-am pus pe aşteptat. Nu a durat prea mult şi din navă a ieşit cineva , o fiinţă cu aspect uman , cap , două mîini , doua picioare , îmbrăcată în costum spaţial negru , blindat , cu o cască opacă . A adus ceva asemănător monitorului meu şi l-a instalat în fată lui iar după ce a terminat s-a apropiat de mine . Stăteam faţă în fată , plutind în spaţiu despărţiţi doar de Barieră …am întins mîna şi am atins Bariera , o făcusem de nenumărate ori , dar acum parcă o făceam pentru prima oară . Fiinţa din partea cealaltă a întins şi ea mîna şi a pus palma peste palma mea ….. am simtir o apăsare fermă . În acel moment a început să sune alarma costumului pentru că nu mai aveam oxigen , cu parere de rău i-am arătat indicatorul şi am făcut semn spre navă . A dat din cap şi s-a indreptat spre nava ei .
Ajuns în navetă , am dat doar casca jos şi aşezat în fotoliul de pilotaj am dat drumul la camera montată pe monitor şi am comandat afişarea pe monitorul de afarăa imaginii mele pe un colţ al ecranului , nu a durat mult şi pe ecranul meu , într-un colţ a apărut îmaginea ei .

Am rămas fără suflare , şi ghiaţă dacă aş fi avut pe piept , tot aş fi putut respira uşor , ochii aceia mari de culorea mierii , parul lung , alb , forma buzelor , totul era fascinant la frumuseţea ei .
Stăteam şi aşteptam ca cele două calculatoare să stabilească un limbaj comun ca să putem comunica , iar în timpul acesta doar o priveam .
Poate că nu va exista un limbaj comun niciodată dar eu eram mulţumit că întîlnisem idealul meu de frumuseţe şi nici nu puteam cere mai mult de la soartă , atingerea noastră fără barieră putea să însemne sfîrşitul a tot ce exista pentru că dincolo de Barieră era ANTIMATERIA .

Aşteptarea a fost destul de lungă , dar între noi doi deja a început să se înfiripe o comunicare , zîmbete , gesturi , schimb de imagini cu locurile de unde provenim …
Eu …
Ea …
Nu era nevoie de cuvinte , de o discuţie clară , eram în faza de tatonare .
Tot jocul semăna foarte mult cu legăturile între piloţii navetelor de supraveghere a Barierei , aşa ne făceam cunoştinţele , flirtam , apoi se închegau relaţii , relaţii prin intermediul calculatoarelor de bord . Dura luni de zile pînă doi piloţi se întîlneau în realitate pe vreo staţie de reparaţii şi odihna .
Jucasem şi eu acest joc de vreo trei ori dar din diverse motive nu m-am văzut niciodată cu nimeni , de vină să fi fost firea mea…sau un joc al hazardului mă tinuse departe de oricine , special pentru această întîlnire ?
Reuşeam sa ne înţelegem destul de bine şi repede , cea ce însemna că nu-i era străin acest mod de a comunica şi în felul acesta se confirma spusele unui mare filozof : Nimic nu-i nou sub soare !…la care eu puteam su siguranţă să complectez fără a greşi : Sub orice soare din orice univers !
Cind calculatoarele au reusit sa puna la punct un rudiment de limbaj a fost mai uşor , stiam deja multe despre noi doi , mîncasem de multe ori impreună , fiecare cu recipientul lui în braţe , în faţa ecranului , arătîndu-ne bucăţelele de alimente şi transmiţind poze cu provenienţa lor .
Aşa am înţeles ca eram foarte diferiţi , percepeam culorile altfel , doar pe forme ne puteam baza ca să avem un punct de comparaţie şi de plecare în discuţii . De multe ori am ieşit în spaţiu şi am făcut plimbări pe lîngă Barieră , fiecare de partea lui , arătîndu-ne stelele şi căutînd cu ochiul liber zona de univers de unde venea fiecare , uneori ne lipeam de Barieră ca un fel de îmbrăţişare şi stăteam aşa , nemişcaţi doar apăsîndu-ne unul către celălalt .
Au fost cele mai frumoase 3 zile din viaţa mea de pînă atunci , care s-au terminat o dată cu apariţia de partea mea a 7 nave imense pline cu personal specializat în cercetare şi remorcînd o staţie spaţială . Cu parere de rău a trebuit să o părăsesc , acolo în spaţiu , dar trebuia să dau raportul şi să transmit datele culese . Nici ea nu a mai avut mult timp liber la dispoziţie căci după cîteva ore a apărut şi de partea ei o flotă alcătuită din 8 nave tot aşa de mari .
Eram ca nişte piticuţi în mijlocul unor giganţi , ni s-a ordonat să ne luam aparatele şi să plecăm ca să nu mai încurcăm locul . Am ieşit pentru ultima oară în spaţiu şi mi-am strîns monitorul camera şi reflectorul şi urmaream cu coada ochiului cum la fel face şi ea .
Ne-am apropiat de Barieră şi ne-am lipit palmele ca într-o ultimă mîngîiere şi am stat aşa puţin , şi am mai fi stat dacă una dintre marile nave nu ar fi aprins un reflector peste noi şi ne–a semnalizat astfel că timpul se terminase şi trebuia să plecăm .
Si am plecat .
Ajuns la Bază , am fost întîmpinat cu urale de către personalul de acolo , bătut pe umeri , îmbrăţişat … devenisem peste noapte un erou , eu , despre care abia ştiau de existenţa mea 5-6 persoane . Am dat imediat raportul , am predat înregistrările şi m-am retras în cabina mea , o cămărută de 2 metri lătime pe 3 metri lungime , cu un pat de o singură persoană , o măsuţă şi un scaun…ş-atît .
Aşezar pe pat , dupa un timp , mi-am dat seama că đin momentul cînd mi-am dezlipit palma de palma ei nu am mai simţit nimic , am acţionat doar ca un automat , parcă îmi lăsasem în palma ei întreg sufletul şi eu am rămas un înveliş sec , gol de orice sentiment .
M-am ridicat am scos din buzunarul de la piept poza ei şi am ascuns-o în valiza de sub pat , nu era nevoie să o port cu mine , era prea adînc întipărită în memoria mea .
Timpul a trecut şi nu am realizat nici că am fost đecorat , nici ca am fost înaintat în grad şi nici că am fost numit comandant de escadrila pe o alta staţie , cu o multime de piloţi şi navete în subordine . Stiu ca m-am dezmeticit doar cînd s-a anunţat că s-a descoperit o metodă de a izola materia din universul acesta de antimateria din universul ei .
M-am repezit la primul comunicator cu universul ei şi am încercat să o caut pe frecvenţa pe care o stabilisem doar noi doi , dar la fel ca în alte dăţi , de partea cealaltă se aprindea receptorul , se vedea o încăpere şi atît , nu apărea nimeni …

 

autor  alexandru tonko

Şi am fugit… (fragment, prolog, nuvela,…)

Nu te opri! Îi simţea cum se-apropie, câştigând teren în fiecare clipită; le auzea răsuflările poticnite şi zgomotul paşilor mărunţi, cu călcătura uşoară de pe-un picior pe celălalt, drămuindu-şi puterile la fiecare mişcare precum nişte hăitaşi desăvârşiţi. Nu te opri, fugi! Se agăţă disperat de ultimele cuvinte ale cavalerului nerithean, în vreme ce trupul i se zbătea, mai să se frângă sub povara ultimei zile şi mai ales a nopţii care-i urmase.

Patru oşteni obişnuiţi, aşa-i părură la-nceput, doi dintre ei călărind nişte armăsari tuciurii, cu paveze heraldice atârnându-le pe crupe; ceilalţi, scutieri de bună seamă, îi însoţeau cu capetele plecate, având mâinile încleştate pe flamuri cu coadă scurtă, de pe care străluciseră cândva însemne cusute-n fir de aur. Moşneagul, filfizonul, neghiobul şi mutul, apărură dinspre răsărit, de după culmile Hogwarului şi de cum dădu cu ochii de ei, îi fu limpede că nimic n-avea să mai fie la fel în Cormyn, sătucul din Valea Myr.

Fugi! Muşchii îi tremurau ca nişte şerpi învârtoşaţi. Şi-i simţea întinşi precum parâmele unei corăbii frământate de valuri, deşi nu văzuse marea niciodată. Doar în poveşti am putut admira Întinsul de Ceaţă de la sud-vest, caravelele cu pânze imaculate şi nenumărate catarge de la Goratcha, porturile smolite ale Farei şi satele pescarilor asqwani. Poveştile-i plăcuseră dintotdeauna, mai ales cele istorisite cu har, ce-aveau întotdeauna un tâlc ascuns care se dezvăluia către sfârşit, aşa cum le depăna Um’r, Mai-marele Satului. Fiica acestuia, Nyeela, era doar o copilă pe când îşi pierduse mama. Acum e singură pe lume. Îmi seamănă în privinţa asta. Şi ei îi plac poveştile cu zmei şi fecioare despletite.

O săgeată cu spin îi trecu vâjâind pe la ureche. O alta i se-nfipse cu putere-n spate. Noroc cu săculeţul burduşit în care se afla pecetea. Mai repede! Răsuflă pe gură, trage aerul pe nas! Erau aproape, dar nu-şi îngăduia să-ntoarcă privirea, trebuia să vadă doar ce-i stă nainte şi să fugă mâncând pământul!

 

 

-O să poposim oleacă! Orma, caută niscaiva nutreţ pentru armăsari!

Vorbise apăsat, înflorind cuvintele şi făcând gesturi largi cu mâna învelită-n oţel, de parcă s-ar fi aflat la curte, printre nobili şi domniţe. E tânăr şi necugetat, nu te poţi aştepta la prea multe din partea sa. Engar văzuse destule de-a lungul vieţii şi nu-şi mai făcea iluzii. Pân’ într-o săptămână va fi mort! Poa’ şi mai repede. O să se ia-n gură cu vreunul dus de-acasă şi-o să sfârşească-ntr-o baltă de sânge.

-Şi… Orma! Băiatul saşiu ca o răscruce se opri-n soare, clipind întruna, nedumerit. Dacă-mi găseşti şi-o vadră cu apă, călduţă de-a fi cu putinţă, te ung cavaler cu mâna mea! şi-i trase cu ochiul, ştrengăreşte.

-Da Stăp’ne! se plecă scutierul.

Are chip de femeie! pufni Engar, privindu-i faţa lunguiaţă cu pomeţi ascuţiţi, buze cărnoase şi ochii mari cu gene lungi, întoarse şi negre, femeieşti. Chip şi apucături!

Ar fi trebuit să primească un om tare ca piatra, meşter în mânuitul armelor şi-al călăriei. În schimb se pricopsise cu El. Şi, colac peste pupăză, venea de la Quadesh, după scutul despicat de pe care străjuiau cele două cetăţi, încondeiate-n negru, verde şi azur. Ţinuturi dure, primejdioase, cu locuitori aşijderea, ăsta-i Quadeshul. Dar nu el. El e moale ca un boţ de lut şi încă nu şi-a şters caşul de la gură!

Îl măsură din nou, a suta oară de când se întâlniseră pentru prima dată la marginea apuseană a Ţinuturilor Însetate. Coif de oţel cu înflorituri argintate, fără vizieră. De-acolo o să i se tragă, cumpăni cavalerul. Cuirasă de fier roşu, deasupra cămăşii de zale nituite, mânuşi din piele neagră, peste care erau prinse benzi oţelite până la coate. Genunchiere lucitoare cu câte-o ţepuşă scurtă-n vârf, jambiere de fier negru peste cizmele de piele-tare. Nu ştii dac-a pornit spre un turnir sau către atelierul unui meşter-zugrav. Aşa cum apărea din vârful armăsarului focos, cu spatele drept şi mâna înfiptă-n şold, precum o relicvă străveche mângâiată de lumina amiezii, Vanar întruchipa fără doar şi poate războinicul legendar, de-abia scoborât din povestea în care ucisese zmeul şi… Pun rămăşag că nici măcar nu-i plac femeile! Zmeu’ o fi mort el, da’ fecioara salvată, to’ fecioară o rămas.

-Nobile Engar, am spus ceva amuzant?

Măcar glasu’ nu-i e piţigăiat… oftă din nou cavalerul nerithean pe când se pregătea să-i răspundă, ştergându-şi zâmbetul batjocoritor ce-i mijise-n colţul gurii. Se răzgândi repede, căci se trezi că nu mai are cui să-ntoarcă vorba tăioasă ce-i stătea pe vârful limbii. Vanar dăduse deja pinteni calului şi o porni la trap, spre colibele ţuguiate aflate-n marginea satului. Dintr-acolo se iviseră câţiva myreni, în frunte cu cel ce părea să fie Mai-marele lor, un pelandru[1] uriaş cu braţele precum nişte drugi, pieptul dezgolit de pe care flutura un smoc de păr negru şi sârmos şi, mai presus de toate, o mustaţă înfoiată, împletită la capete cu inele de fier, aramă şi bronz.

-Ziua bună! salută Vanar din vârful armăsarului, curtenitor şi nobil, după cum îi era felul.

-Bun-o fi! Uriaşul îl străpunse cu ochi bănuitori iar Engar îi zări mâna de pe care pulsau vene îngroşate, strângând coada unui baros înnegrit de fierar.

-Pacea regelui fie cu voi, Meştere! grăi neritheanul în vreme ce descăleca, bufnind pământul precum un sac de cartofi.

-Cei ce-o apără cât şi cei ce-o aduc! spuse celălalt vorbele potrivite. Bărbaţii îşi strânseră mâinile iar când fierarul dădu cu ochii de inel, îl luă pe după umeri pe Engar, fără să-i mai bage-n seamă pe ceilalţi şi se îndreptară spre o colibă pântecoasă, de pe coperişul căreia fumegau întruna câteva hornuri pitice.

-Ce necuviincios! murmură tânărul Vanar, uitându-se chiorâş după myrenii cu care-i întâmpinase uriaşul, ce-acum se împrăştiau ca nişte potârnichi fugărite de uliu. Urd, calul! rosti tăios, în vreme ce descăleca, lunecând cu graţie din şa.

Scutierul prinse dârlogii din mâna cavalerului şi-şi bătu pumnul de pieptarul oţelit, plin de crăpături şi zgârieturi.

-Ce mai e acum?!

Mutul îi arătă ceva cu braţul întins, cu-n deget noduros ca o ramură de stejar, care pleca de sub o apărătoare ruginită drept pe urmele bătrânului Engar. Vanar îi urmări pe amândoi, cavaler şi meşter, apoi dădu a lehamite din mână şi porni în direcţia opusă, spre o clădire smolită, înaltă şi dărăpănată, culcată pe-o rână de parcă fusese lovită de vijelie.

 

 

În pragul hanului se întâlniseră, tânărul cavaler de la Quadesh şi pândarul myrean. S-au măsurat o clipă, precum doi lupi ce poftesc la aceeaşi pradă şi până la urmă el a coborât privirea, salutându-l aşa cum se cuvenea, dar filfizonul a trecut mai departe, fără să-l învrednicească cu vreun răspuns. Aşa-s ăştia, născuţi cu lingura de aur în mână… îşi spusese atunci. Doar mai târziu l-a lovit, pe când se întorcea la adăpostul tavernei, cu gândul la carafa de vin promisă de hangiu, dacă avea să-i aducă veşti dinspre nord-vest, de către Drumul Bendei.

 

 

Aleargă de parcă zmeul îţi arde ceafa cu răsuflarea sa! Nu te opri! Nu poposi nici măcar pentru o gură de apă, altfel o să mori! Asta şi făcuse. De la marginea Tăului alerga întruna. Se prăbuşi de nenumărate ori dar continuă să se mişte de-a buşilea, ca un animal rănit. Şi era lovit căci îşi simţea sângele călduţ şi lipicios cum îi bălteşte-n dreapta, deasupra coastelor, acolo unde-l izbise paloşul sălbaticului. Îl hăituiau acum ca pe o ciută săgetată, ce lăsa-n urmă o dâră de spaimă şi durere.

Fugi spre ea! Doar pe ea o vede, cu ochii minţii sau poate că aievea, căci nu mai ştia de câteva ceasuri bune, ce anume e închipuire şi ce e adevăr. Dar descoperise chemarea ei şi-şi trăgea de-acolo forţe noi; cântul Frumoasei îi ridica povara de pe umeri şi-l lăsa cu sufletul uşor, şi-atunci iuţea pasul. Înainte, tot înainte, spre fecioara-nălucă ce-l chemă-ntruna din marginea pădurii.

 

 

Intrase în han visând la zâmbetul ei binevoitor, mai mult decât la vinul promis de hangiul pitic, Ingo cel iute ca piparca. N-apucă nici să dea ziua bună, nici să-i cerşească Nyeelei privirea tămăduitoare, nici măcar să guste licoarea acră şi înşelătoare, că-l şi văzu…

Îi dădea târcoale fetei la fel cum îl întărâtase şi pe el, la intrare. Mai că nu o amuşină. Tânăra-l privea de jos, de pe scaunul şubred pe care se aşternuse, ascultându-i istorisirile cu ochii măriţi de plăcere. E nespus de frumoasă; fu primul gând ce-i trecu prin minte. Albă ca laptele, cu pielea fină, aproape lucitoare, cosiţele întunecate, atât de negre încât aruncau reflexii albăstrii, ca o mângâiere molatecă, tremurătoare. Subţire, trasă prin inel, feciorelnică aşa cum şedea cu genunchii strânşi, cu spatele drept şi gâtul gingaş alungit, sorbindu-i cavalerului vorbele mieroase. Dar ochii… ochii ei îl făcură să se năpustească asupra netrebnicului. Mari, alb şi negru îmbucându-se într-o desăvârşire nemaivăzută, înlăcrimaţi, promiţând luna şi stelele, aşteptând… Pe el nu-l privise niciodată aşa. Cu descoperirea aceasta, ce-i ferecase tâmplele în cercuri de foc, tăbărî peste filfizonul împlătoşat, să-l sfâşie cu dinţii şi cu unghiile şi-alta ba.

Fu nevoie de cei doi scutieri, cavalerul nerithean şi de piticul Ingo ca să-l scoată din mâinile sale. Zâmbea întruna pe când îşi potrivea coiful, smuls de pe creştet de forţa cu care-i zvârlise-n ochi scăunelul. Dar ce era mai rău şi mai rău, ceva ce nu putea să-şi ierte niciodată, Nyeela suspina. Plângea cu sughiţuri, tremura toată şi-l privea ca pe-un tâlhar, ca pe-un nemernic, pe când el vrusese doar…

 

 

Fugi! Pădurea e aproape! Fereşte fagul şi strecoară-te pe sub trunchiul acela. Nu, nu luneca! Apucă zdravăn smocul de iarbă şi saltă-te! Aşa, ai trecut! Acum Fugi! Îi auzea vocea întruna; şi nu amintirea a ceea ce fusese până atunci, sfaturile bătrânului înainte de atacul de la marginea lacului, de la Tăul Fecioarei, nici vedeniile ce-ncepură să-l bântuie de câteva ore încoace, de la prea mult sânge pierdut. Vocea lui Vanar era altfel. De parcă i-ar fi stat alăturea, pe când se afunda printre trunchiurile de fag şi molid. Dar tânărul căzuse atunci, în vreme ce se retrăgeau de sub ploaia de săgeţi cu pană neagră. Una-i pătrunse-n falcă, peste grumăjer, cam pe unde-ar fi trebuit să se afle o vizieră trainică. Bătrânul Endar îl tachina câteodată, că de-acolo o să i se tragă pieirea dar Vanar nu-i răspundea. Zâmbea doar, aşa cum făcuse şi-atunci, în hanul Cormynului, pe când Nyeela bocea… Şi-acum, glasul său îngroşat îi călăuzea paşii prin pădure, îndrumându-l ca pe-un copilandru, deşi ştia să citească semnele pământului de pe toate potecile, cale de-o sută de verste[2] împrejurul sătucului din Valea Myr.

 

 

Pedeapsa veni iute şi fără părtinire. Tânărul cavaler trebui să plătească-n argint pentru stricăciunile lăsate-n urmă, în taverna lui Ingo. Cât despre pândar, neritheanul îl luă de călăuză, să-i însoţească până dincolo de coamele munţilor, peste Spinarea Zmeului, spre câmpia apuseană de unde şerpuia Drumul Nimrodean. M-o fi plăcut, bătrânul, pentru că-ncercasem să-i bag minţile-n cap lui Vanar? Oştenii aveau nevoie grabnică de călăuză iar el ştia din minte toate cărările de pe marginea Spinării, precum şi drumeagurile tăinuite de la poalele sale, printre punţi de piatră cenuşie şi capete ascuţite de cremene.

Chiar dacă Meşterul Em’r nu era Mai-marele satului, căci părintele Nyeelei se prăpădise-n urmă cu-o vară lovit de-o boleşniţă năpraznică, el se supuse. N-aveam de ales. Primi să-i îndrume dar sufletu-i era gol pe când se depărta de sat, cu chipul proaspăt al fecioarei plânse, stăruindu-i în minte.

 

 

Se înserează. Arborii sunt rari de parcă o vântoasă neîndemânatică i-a presărat peste pământul moale, semănând a clisă mucezită şi, câteodată, pe când se poticnea de-o rădăcină apărută din senin şi săruta glodul, împrăştiind acelaşi miros rânced.

Nu te opri! Nu trebuie să te prindă întunericul în pădure! Nici chiar eu nu te-aş mai putea scoate la liman atunci… Caută după muşchi şi urmează calea spre apus. Caută! Izbuti să ochească din goană câteva pete întunecate la rădăcina molizilor. Încă nu se rătăcise. Avea însă fierbinţeală, îi ardeau tâmplele şi partea dreaptă a pieptului n-o mai simţea defel. Sânge rău, aşa numea vraciul Cormynului beteşugul. Lipitori, cataplasme cu oţet de mere şi… nu-şi mai amintea. I-ar fi fost de-ajuns o baie fierbinte şi surâsul Enyeelei, ca să uite de toate. Oare o s-o mai văd vreodată? Primi răspunsurile în plin. O săgeată i se înfipse-n umăr iar cealaltă aproape că-i zbură bocceaua din spinare. Se rostogoli printre doi fagi măreţi, gemând şi blestemând. În cădere pierdu sacul de pânză negricoasă, în care se afla mesajul. Adică mâna însângerată. Inelul! Vanar i se fofilă din nou în minte, apoi îi auzi şi pe ceilalţi, nălucile ce-l bântuiau. Fără pecete, ne-am prăpădit degeaba! Trase sacul către sine, îl îmbrăţişă ca pe-o iubită şi se rezemă cu spatele de trunchiul cel mai apropiat. Acum că nu mai alerga, întreaga oboseală strânsă-n două zile şi-aproape două nopţi de goană i se prăbuşi în creştet, pe umeri şi peste şale, lăsându-l chircit, aproape fără răsuflare. Inelul cu însemnele regilor pelandrii e aici, în siguranţă. Îl simte la piept prin pânza subţire şi rărită. Inelul cu rubin şi mâna retezată. Kaila şi Nyeela. Privirea i se împăienjeneşte. Îi voi spune… Îi simte-n apropiere dar nu se mai împotriveşte. Frumoasa-l aşteaptă…

 

 

*

 

-Om pune tabăra aici, aproape de apă! Mutule, îngrijeşte-te de foc şi fă-l aşa cum ştii tu! Mic şi nevăzut. Nu trebuie să dăm de veste nimănui! E sfătos ca un bunic. Şi… Mutule… tare mi poftă de-o tocană vânătorească…

Scutierul îşi sluţi chipul, părând că smiorcăie şi-apoi ridică amândouă mâinile cu palmele-n sus, goale, arătându-i bătrânului ceaunul micuţ, ars pe fund de prea multă folosire.

-De asta mă ocup eu, râse Endar, să n-ai grijă! Apoi îşi luă arcul şi tolba şi porni pe malul lacului, spre apus.

Dacă ne oprim în mal, retragerea ne va fi blocată iar focul nu trebuie să fie văzut ci doar să fumege ca să ne-adulmece duşmanul… O gândise, însă nu se putu îndura să i-o spună. Era bătrân şi respectat între zidurile Cetăţii Neamurilor, Nerithul cel mândru; purtase cel puţin patruzeci de bătălii şi-n aproape jumătate din ele căpătase câte-o rană. E-un răboj ambulant, care strigă câteodată c-o să mor din cauza coifului… N-am de gând să-mi las oasele pe-aci! El în schimb…

-Orma!

-Stăp’ne?

Îl privi cu milă şi-i porunci să împiedice caii şi să le scoată şeile. Apoi, în ultima clipă, pe când scutierul se îndepărta, adăugă:

-La noapte să nu-ţi lepezi pieptarul! Cine ştie, poate…

-Da Stăp’ne!

De la o aruncătură de băţ, aplecat deasupra undelor, pândarul îl măsura din cap până-n picioare, la fel precum făcuse şi-n faţa hanului. A auzit?

-Stăp’ne! se maimuţări myreanul. Se lasă frigu’ peste noapte? Să-mi ţin pumnalul aproape?

M-a auzit, nefericitul! De data asta Vanar vorbi limpede, aşa cum nu-l lăsase inima nainte:

-Ai face bine să te hrăneşti! Pândarul îl privi chiorâş. Crede că-l iau peste picior. Respecţi zilele de post, myrene? Eşti credincios?

Se apropie. N-aş vrea să mai sară la mine, căci de data asta şi-ar pierde capul, nu doar mândria. Nu că i-a folosit la ceva, până acum… Răsuflă uşurat când îi auzi răspunsul scrâşnit:

-Da, cred în zeii culmilor şi-ai cerului înstelat, ca orice locuitor de pe Spinarea Zmeului! De ce mă-ntrebi?

-Pe seară trebuie să mănânci ca-nainte de Postul cel Lung. Şi să-ţi umpli buzunarele şi chimirul, cu posmagi şi carne afumată. Nu, nu mă-ntreba de ce, doar fă-o! Îl opri cu-n gest scurt, ce nu aducea deloc cu fandoselile de femeiuşcă răsfăţată de care râdea neritheanul. Încă ceva myrene! Celălalt înţepeni cu pieptul scos şi picioarele răşchirate. Eu… mă iartă pentru că am făcut-o să plângă… Dar îi plăceau atât de mult poveştile…

Pândarul nu zise nimic însă chipul i se înmuie oleacă, apoi îşi pironi ochii-n pietrişul de pe malul Tăului Frumoasei şi nu-i mai ridică, până ce nu-şi termină Mutul tocana.

 

 

L-am ascultat! Am mâncat în seara aceea cât cinci. M-am ghiftuit şi mi-am umplut tolba, buzunarele şi chimirul, precum mi-a spus.

Cam pe la miezul nopţii, pe când Benda cea mândră apăruse goală şi înfrigurată de după nori, au atacat. Nu ştiu câţi or fi fost dar săgeţile lor negre şuierau precum un roi de viespi. Orma a pierit primul, căci dormea cel mai aproape de foc. Săgeţile săreau din platoşa sa ca nişte stropi de ploaie, când lovesc caldarâmul. Apoi una i-a pătruns în piept, pe lângă umăr, strecurându-i-se pe sub pieptar. A gemut prelung Stăp’ne şi dus a fost. Ceilalţi şi-au apucat armele iar Vanar m-a tras la adăpostul pavezei sale. O vreme nu s-au mai auzit decât clipocitul apei şi loviturile înfundate, primite-n scuturile mari cu însemne frumos încondeiate.

De s-o întâmpla să cădem, îmi zise tânărul, o rugăminte am! Două, de fapt! Îmi zâmbi amar. A mea şi a lui Engar! Am încuviinţat, deşi mă-nfricoşasem dintr-o dată, de-mi îngheţă sângele-n vine. Să duci inelul cu sigiliul regal la Nerith! Inelul cu rubin de pe mâna bătrânului. Să le spui că molokhii atacă de peste Hogwar. Or ştii ei ce să facă mai departe. Jură! Am jurat pe cer şi pe pământ, apoi l-am întrebat de cea de-a doua, rugămintea lui. Atunci au început s-apară. Mulţi, ca nişte şobolani negrii, de-abia zărindu-se din noapte. Kalia! mi-a strigat în vreme ce-şi trăgea spada. În Nerith, caut-o pe Kalia!

Primii atacară de-odată, mişcându-se la unison, şfichiuind aerul cu iataganele late de pe care de-abia se mai reflecta lumina lunii, acum însângerată şi rece. Endar căzu al doilea. Fu copleşit, căci blestemaţii păreau că-l caută doar pe el. Se apără eroic, cu sabia şi pavăza de pe care străjuiau ursul muntean cu turnurile, soarele şi luna, dar apoi veniră securile. Scutul scartelat i se ciobi; îl lepădă şi prinse sabia lungă-n amândouă mâinile şi-ncepu să cosească printre sălbatici. În cele din urmă căzu precum un stejar bătrân, năpădit de securi. Un demon îi reteză mâna din încheietură. Altul vru să-i împlânte iataganu-n piept dar platoşa nu se supuse, frângând lama neagră de la jumătate. Bravul bătrân încă reuşea să-i ţină la distanţă, fluturând sabia cu mâna teafără, din ce în ce mai molcom însă. Atunci l-am auzit pentru prima oară. Un glas limpede, gros ca un tulnic şi-ncărcat de suferinţă, ce-mi urlă în minte. Inelul! Ia inelul şi fugi, până nu-i prea târziu! I-am văzut cu coada ochiului chipul alungit, străpuns de săgeată.

Din faţă veneau zeci, poate sute de arătări hâde şi crăcănate, de pe care luceau armuri negre. Spune-i… mi-a strigat în vreme ce era înconjurat de-un brâu de oţel întunecat dar n-aveam nevoie să aflu mai mult. Ştiam prea bine ce-are să-i spună Kailei sale. Nu te opri! Fugi! îmi striga bătrânul Engar, cu ciotul fluturând ca un stindard însângerat. Fugi mâncând pământul, păru că-mi urlă şi mutul, pe când îl hăcuiau vreo zece sălbatici. Şi am fugit.

–––––––––––––––––––––––––––

[1] Pelandru – om de la răsărit

[2] Unitate de măsură pentru distanțe, egală cu 1,067 km

 

autor  Adrian Sand

Lupoaica din cer ( O povestire FANTASY )

 

 

                                        

  Odată, pe când zilele n-aveau şir şi veacurile n-aveau număr, pe undeva, pe la o  altă margine-a lumii, a trăit un tânăr şi chipeş voievod al cărui nume s-a pierdut demult în ceţurile uitării, dar despre care se mai vorbeşte uneori şi astăzi, pentru că, în ciuda loviturilor sorţii, a căutat mereu să se arate drept şi bun, întru liniştea şi fericirea supuşilor săi.

Iar preaplinul lor de fericire s-a ridicat cu vuiet înspre slăvile cerului, când, după o lungă suferinţă din dragoste – tăinuită, dar ştiută şi iscodita  de toată suflarea, împăratul s-a însurat cu fata pe care inima sa o alesese de la întâia privire. Era o fată frumoasă şi cuminte, cum puţine se mai aflau pe pământ, numai că era o floare de rând, răsărită în căsuţa unor oameni sărmani, ale căror singure averi şi ranguri rămăseseră cinstea şi credinţa nestrămutată în sâmburele de bine care uneori ne orânduieşte norocul. Şi iată că, aşa cum soarta le mai potriveşte câteodată, iubirea adevărată a biruit în cele din urmă, iar fericirea gloatei a rupt toate zăgazurile când, după un an, s-a ivit, ca o întrupare de zână, mititica prinţesă Simina, frumoasa-frumoaselor, al cărei surâs fermecat sporea lumina zilei şi alina visele rele ale nopţilor.

Numai că, aşa cum se întâmplă prea des în această Vale a Plângerii, la numai trei luni de la naştere, împărăteasa a căzut fără veste la o boală  grozavă – trupul, din ce în ce mai suav şi mai rece, căpătase transparenţe de cristal fumuriu, iar ochii ei de lumină stelară se adânceau, încetul cu încetul, în umbre. Şi astfel, după o neînduplecată stingere a cărnii şi a sângelui, a adormit pe veci, scăldată de lacrimile împăratului şi ale supuşilor săi, care, multe zile şi nopţi, o vegheaseră în  rugăciune sub ziduri.

 

Frunza, artist Nick Sava

 

Dar trebuie arătat mai întâi că, trei nopţi la rând, o ciudată corabie albastră şi rece se învârtise nehotărâtă împrejurul lunii, de parcă ar fi căutat un port potrivit ca să se coboare undeva, pe pământ. De aceea, mulţi dintre cei căzuţi în genunchi şi cu palmele lipite de buze, pricepuseră că o vrajă ascunsă se abătuse asupra palatului, iar plânsul lor se împletea cu blestemele către Cei Fără Nume.

Şi numai o rază de-o clipă s-a strecurat prin ceaţa de lacrimi, în dimineaţa în care împăratul, luminat el însuşi de o clipire a cerurilor, a ieşit în balcon cu Simina în braţe şi a strigat, ridicând pruncul deasupra capului : Împărăteasa a înviat, oameni buni ! Împărăteasa noastră e vie, căci sufletul ei preacurat s-a mutat în ochii şi în zâmbetul acestei copile, de la care cu toţii ne vom afla de acum izbăvirea şi mângâierea.

Şi poate că aşa s-ar fi urmat încă multă vreme, dacă împăratului nu i-ar fi luat minţile o altă solomonie, care, cu puterile întunericului, i-a dat ghes, după numai câţiva ani de doliu, să se însoare cu o vecină a sa – o împărăteasă văduvă de asemenea şi care,  din prima şi scurta ei căsătorie, rămăsese tot cu o fetiţă de vreo trei anişori. De aceea, bietul împărat socotea în inima lui că, astfel, Simina va avea şi ea o soră cu care să-şi împartă păpuşile şi năzdrăvăniile vârstei, ca să mai uite de veşmintele cernite ale  jupâneselor şi chipurile mereu mohorâte ale curtenilor

Bine sau rău, aşa s-a urmat şi, pentru o vreme, pacea Domnului părea să se fi pogorât iarăşi peste cetatea de scaun. Doar că, mai târziu, când cele două fete, izvodite ca printr-un miracol la acelaşi soroc, au împlinit  şapte ani, slujitoarele, care le îmbrăcau, le spălau şi le hrăneau în fiece zi, au alergat cât le ţineau picioarele şi s-au prăvălit dinaintea împărătesei, ca să-i mărturisească într-un glas despre nemaivăzutele semne ce li se arătaseră decuseară, când le dezbrăcaseră şi le îmbăiaseră pe prinţese, după rânduială.  Mai întâi şi mai întâi, că, pe umărul drept al Siminei, apăruse, ca dintr-o apă de rouă, un boboc micuţ de trandafir albastru, aprins şi răcorit de o lumina sfântă ce se revărsa dinlăuntru, iar, apoi, că pielea fragedă de copil de pe umărul stâng al Lilikăi se acoperise deodată cu o blăniţă gri, ca de şoarece, nu mai mare decât o frunză de peliniţă, dar aspră, ţepoasă şi urât mirositoare. (Asta se petrecea chiar în vremea când, cu mare uimire şi îngrijorare, fusese zărită,  deasupra turnurilor din apus, o stea nouă, mai mare şi mai apropiată decât  toate celelalte, care clipise toată noapte pe cer,  rotindu-se în cercuri de fluture orb şi schimbându-şi necontenit culorile.)

 

Sărutul (Adam si Eva), artist Nick Sava

Scorneală şi ocară de smintite-ale-smintitelor, a strigat împărăteasa şi s-a pornit val-vârtej înspre odaia fetelor, care, la rândul lor, tocmai încheiaseră de îmbăiat motanul şi se nevoiau acum, cu chiote înalte şi vesele, să-l înfăşeze. Dar, chiar dacă cele două fetiţe habar n-aveau, semnele de pe umerii lor erau chiar acolo unde s-a spus şi arătau întocmai aşa cum fuseseră ele înfăţişate prin vorbe.

Cu măsele scrâşnite şi cu spume la gură, împărăteasa s-a întors în odaia sa de taină şi  le-a cerut pe loc celor doua jupânese să se jure pe viaţa lor că n-au mai şoptit nimănui niciun cuvânt despre ceea ce le-a fost dat să vadă şi, după ce mai întâi le-a biciuit până la sânge cu propria-i mână, le-a dat  în seama călăilor, ca să le ardă de vii şi să le risipească cenuşa în vânt. Căci ştia ea ce ştia.

Drept urmare, după oarece vreme, a răspândit ştirea că ea, una, nu mai poate avea  încredere în trândăvia şi în reaua credinţă a slugilor de tot felul şi că se va osteni însăşi cu buna creştere a fetelor sale, căci nimic nu e mai dulce şi mai sfânt pe pământ decât ochiul de mamă, iar în cămările din turn ale fetelor nu va mai avea cutezanţa să calce niciun picior omenesc – nici măcar împăratul sau oştenii săi de pază care vegheau, zi şi noapte, sub scări.

Şi astfel, ea singură a băgat de seamă cum, odată cu trecerea timpului, bobocul de trandafir de pe umărul Siminei s-a umflat puţin câte puţin, ca şi cum s-ar fi pregătit să-nflorească, iar smocul de păr de pe umărul fetei sale s-a tot întins, ca  o frunză aspră de brusture. Iar, când turbarea şi veninul au dat peste margini, împărăteasa şi-a chemat vraciul de taină şi i-a dat iute de înţeles ce are de făcut. Iar acesta, fără pic de îndurare şi de zăbavă, după ce le-a adormit pe prinţese cu sucuri fierte din ierburi care nu dau greş, a pus mâna pe un brici ascuţit şi a  desprins cu mare migală, de pe umărul Lilikăi, bucăţica de piele cu semnul cel blestemat. Apoi, procedând la fel cu minunatul trandafir de pe umărul Siminei, le-a preschimbat între ele şi le-a spălat pe rând cu apă moartă şi cu apă vie, până când s-au lipit, fiecare pe celălalt umăr, ca şi cum s-ar fi aflat acolo încă din naştere.

A doua zi, dimineaţa, fetele s-au trezit voioase şi puse pe joacă, fără să ştie nimic despre ceea ce li se întâmplase în timpul nopţii, mai ales că lor nu li se vorbise niciodată despre semnele ciudate pe care le purtau pe umeri şi cu atât mai puţin despre ceea ce ar fi putut să însemne ele.

 

Noapte, artist Nick Sava

 

Abia peste câţiva ani, când petecul acoperit cu blană de pe umărul Siminei s-a întins cât un gherghef, împărăteasa, care de mult aştepta clipa asta, i l-a arătat mânuind  două oglinzi şi i-a strigat cu fulgere de pucioasă în ochi că numai Satana a încondeiat-o aşa, ca să afle lumea-cea-luminată cu ce soi rău a fost procopsită şi să se ferească din calea ei. Iar Lilika, arătându-şi cu îngâmfare trandafirul îngeresc pe care îl purta pe umăr, i-a strigat fără îndurare că ea nu mai poate fi soră cu o jivină spurcată sau, şi mai fioros, cu o vrăjitoare înfierată a Necuratului.

Apoi, amândouă, împărăteasa şi fiica, s-au rostogolit cu urlete şi cu vaiere spre odaia  tronului, unde, smulgându-şi părul din cap, i-au cerut împăratului să le calce pe urme, ca să vadă cu ochii lui ce afurisenie s-a abătut asupra casei sale, cerându-i în gura mare să-i pună capul sub satârul călăului sau s-o alunge neîntârziat pe strigoaică de la palat.

Împăratul care, bine înfăşurat în năframele amăgitoare ale soaţei sale de-a doua, aproape că uitase că mai are o fiică, s-a deşteptat ca dintr-un vis urât înaintea Siminei, căci, pe chipul ei nevinovat şi palid, a regăsit surâsul îndurerat al primei împărătese şi lumina de ceară a asfinţitului, ce-i acoperise fruntea în ultimele sale clipe de pe acest pământ. Aşa încât, chiar dacă a văzut cu ochii săi blăniţa de lup care se înfoia ca o creastă ţepoasă dedesubtul umărului drept şi a ascultat cu groază proorocirile bolborosite ale vraciului, tot nu a avut inima aceea de căpcăun, ca să-şi izgonească fata de la palat, învoindu-se doar, după lungi şi înveninate sfaturi de taină, să o surghiunească într-o chilie de vânătoare ce se afla în colţul cel mai îndepărtat al ogrăzii, acolo unde grădina prindea să se amestece cu sălbăticia şi să facă loc unui codru fără de capăt, din mrejele căruia puţini se puteau lăuda că au scăpat vii şi nevătămaţi.

Şi astfel, au început zile nenorocite pentru sărmana Simina, care, neştiindu-se cu nimic vinovată, se frământa şi se zdrobea fără încetare în cugetul ei, căutând să afle ce vânt necurat s-a abătut din senin peste dânsa.  Nicio luminiţă de nădejde nu răzbătea însă prin întunecimea acestor necontenite frământări, iar, cât era  noaptea de lungă, urletele unor fiare tot mai înverşunate, ce se înălţau din adâncurile codrilor, nu păreau nici ele să-i vestească vreo izbăvire. Iar, din când în când, lighioanele acelea fără de chip se hârjoneau sau se înfruntau ameninţător chiar prin dosul pereţilor de lemn, şi, în faptul zilei, urmele lor se vedeau pretutindeni prin pulberea bătăturii,  desluşindu-se mult mai apăsat pe malul jilav al pârâului din apropiere, unde Simina îşi limpezea obrajii în fiece dimineaţă şi unde se răsucea pe cât îi şedea în puteri, pentru a încerca să-şi zărească blana blestemată din spate, care o învăluise acum de la umeri şi până la coapse.

 

Zburători2, artist Nick Sava

 

2   

În toată vremea asta, şi floarea de pe umerii surorii sale vitrege crescuse fără încetare, iar Lilika, ce dormea acum singură în iatacul prinţesei, ar fi putut să  jure cu mâna pe inimă că, într-o noapte, târziu, când se deşteptase din întâmplare, chiar zărise acea floare vrăjită, fluturând nălucit prin odaie, ca şi cum, prin nu se ştie ce împuternicire a Sfintelor, ar fi izbutit să se desprindă şi să alunece în tăcere de pe umăr, ca să-şi murmure rugăciunile sub candela care pâlpâia pe peretele de la răsărit şi să bea apă din carafa de cleştar de pe masă. Îşi amintea chiar că nălucirea aceea de fum avea acelaşi chip suav de floare îmbobocită, dar un trup străveziu, subţire şi unduios, ca de ştimă a apelor. Şi      totul ar fi rămas doar un vis, dacă fata n-ar fi  găsit în fiece dimineaţă carafa secată, de parcă slugile ar fi uitat mereu să o umple, şi dacă micuţa candelă de argint de sub icoana Maicii Domnului n-ar fi fost de fiecare dată încoronată cu câte o ghirlandă firavă din flori albastre de pădure… Sau dacă, din vreme-n vreme, steaua aceea de gheaţă din apus nu s-ar fi ivit la pândă în chenarul ferestrei.

Prinţesa Lilika n-a îndrăznit să-i vorbească despre toate astea nici măcar împărătesei, ca să nu fie învinuită iarăşi de năluciri ale trândăviei, dar n-a mai aflat puterea de a răbda când, la o revărsare de zori, s-a trezit cu o jartieră din blană de lup pe pulpa piciorului stâng, pe care a îndepărtat-o cu spaimă şi scârbă, dar pe care a regăsit-o în acelaşi loc, în zorii zilei care a urmat.  Iar împărăteasa, auzind şi văzând toate acestea, a înţeles de îndată că blestemul alungat în pustie s-a întors şi mai înverşunat şi că, până una-alta,  îşi arătase doar semnele cele dintâi.

Căci răul ascuns a izbucnit fără zăgazuri în prima noapte cu lună plină, când, fără nicio pricină desluşită, prinţesa Lilika a început să urle ca o fiară în laţ şi să se zvârcolească grozav prin aşternuturi, ca şi cum sufletul din ea s-ar fi zbuciumat  să se desprindă de trup, ca să se înalţe la ceruri pe treptele de voal ale lunii. Împărăteasa şi trei dintre jupânesele sale de taină o încolăciseră din toate părţile cu braţele şi cu picioarele, abia izbutind s-o ţintuiască pe pat, ca să nu se azvârle fără de sine prin golul iluminat al ferestrei. Lupta aceasta istovitoare, cu urlete, cu muşcături, cu spume la gură şi cu ochi răsuciţi în orbite, a durat până spre miezul nopţii, când fata a căzut deodată într-un leşin ca de moarte, căci trupul i-a încremenit numaidecât, mai rece şi mai alb decât marmura cea mai albă. Atunci, prin argintul tremurat al ferestrei, a început să se unduie înăuntru o apă de zmeură timpurie, sfâşiată arar de umbre stacojii şi de petale plutitoare de mac, până când pe pereţii din odaie a prins să se scurgă un fel sânge amăgitor, ca şi când toată noaptea de-afară  s-ar fi prefăcut fără veste într-o mare nesfârşită de sânge închegat.

Uite Balaurul cel Mare al Iadului, mugeau şi vuiau amestecat uliţele, unde mulţimea năvălise claie peste grămadă, răcnind, ameninţând şi făcând dese mătănii prin fumul gros de tămâie arsă pe la răspântii. Uite Lupul cel Nesătul al Satanei care s-a întors ca să ne pângărească şi să ne sfâşie luna, strigau ei cu gurile larg căscate spre cer, pocnind din bice şi zornăind din tingiri, căci fiecare căuta să sporească tărăboiul dintâi cu orişice i-ar fi căzut mai iute la mână : răpăiau în garduri, în pereţi, tropăiau  greu pe scândura punţilor, băteau neîntrerupt în găleţi şi butoaie sau, cine mai trăise una ca asta, chiar în tobe din piele de ţap, anume vrăjite şi menite să alunge Pricolicii de Dincolo, care, de veacuri, din bezna mormintelor, pândiseră înfometaţi clipa cea potrivită. Pretutindeni se trăgeau clopotele, se suna toaca, iar trâmbiţele de la curtea împărătească hăuleau fără niciun răgaz. Numai că, zăcând neajutorată pe cerga ei de nouri, luna se făcea tot mai roşie şi mai mică, sfâşiată cu sporită lăcomie de dinţi nevăzuţi, iar sângele ei feciorelnic se desfăcea pe cer într-un val purpuriu.

Chiar atunci între umbrele stacojii ale norilor, s-a arătat, prin puterile iadului, o minge de foc sau o căţuie înflăcărată, când jar şi când fulger, plutind răsucit pe deasupra palatului, ca un uliu care-şi caută prada.  Apoi, a încremenit clipind deasupra turnurilor, de unde a vegheat rece până spre răsărit, când s-a înălţat în spirală în slăvile ascunse ale cerului, preschimbându-şi neîncetat culorile şi luminile, ca şi cum ar fi vrut să le desluşească o taină a tainelor tuturor celor  cocoşaţi în genunchi prin pulberea uliţelor.

Abia când răcoarea dimineţii s-a strecurat ca o răsuflare de om ostenit printre perdelele sângerânde ale nopţii, împărăteasa şi-a amintit de vechiul blestem şi, dezvelind dintr-o smucitură trupul încremenit al prinţesei, a zărit din nou pe coapsa ei stângă şarpele din blană de lup, care se încolăcise flămând şi vânăt în carne. Iar când a reuşit să-l reteze cu pumnalul de argint pe care-l purta întotdeauna la şold, pe rotunjimea de lapte a pulpei a rămas o  urmă de păcură grasă, ca o lipitoare sătulă.

Puţin câte puţin, trupul de marmură fumurie al fetei a început să dea slabe semne de viaţă: o tresărire de fluture ameţit a pleoapelor, un freamăt abia întrezărit al nărilor, două umbre de roze pe obraji, apoi, un murmur îndepărtat şi molcom ca un susur de cântec…

În vreme ce afară, cu vuiet de bucurie şi de izbândă, mulţimea de pe uliţe făcea noi valuri de mătănii pentru reîntoarcerea miraculoasă a lunii, care cobora acum întreagă şi mirată înspre apus, însângerată doar pe-o latură, acolo unde o înhăţaseră mai întâi dinţii lacomi ai vârcolacului. Atunci, Lilika, ca deşteptată din morţi, s-a răsucit deodată cu faţa spre perete şi, oftând adânc, şi-a continuat somnul până târziu, după amiază, când s-a ridicat vioaie din aşternuturi şi a  cerut numaidecât ceva de-ale gurii.

La palat, ziua aceea s-a scurs ca o apă tulbure, cu învârtejite bulboane de nelinişte şi de şoapte şuierate tainic prin colţuri, dar, de la un capăt la altul al împărăţiei, oamenii n-au stat o clipă, gătindu-se, după datinile străvechi, pentru alungarea Vârcolacilor-Lupi, care se puteau întoarce orişicând în barca lor de jăratec, şi pentru desfacerea grabnică a vrăjilor necurate care îi aduseseră iarăşi peste sufletele lor păcătoase – şi aşa mult prea greu încercate, de când împărăteasa de-a doua, Piaza cea Rea, pusese stăpânire pe trupul şi pe cugetul nefericitului lor împărat. Dar seara, înainte de culcare, când împărăteasa i-a scos fetei sale rochia, ca să-i pună cămaşa de noapte, a descoperit cu groază că jartiera de blană se întorsese la locul ei, pe pulpa piciorului stâng – apărută o dată cu răsăritul primelor stele, pesemne, căci nu apucase să se strângă crâncen în carne, ca s-o sugrume şi s-o învineţească.  Acuma ştiu, ştiu şi ştiu  de unde vine blestemul, a strigat Împărăteasa cu gură de scorpie, sfâşiind cu dinţii laţul de piele de pe coapsa Lilikăi. Aşa că poruncesc să se înfăţişeze de îndată călăul şi mai marele peste străjile mele, căci, altminterea,  hoiturile lor vor îngrăşa câinii fără stăpân de sub ziduri şi cenuşa oaselor lor va îngroşa pulberea  dintre  turnuri.

Şi când toţi s-au adunat cu îngheţate plecăciuni înaintea-i, le-a poruncit răguşit să se înarmeze fără zăbavă pentru o vânătoare de fiare şi să o urmeze apoi, cu torţe şi câini, pe poteca ce ducea înspre hotarele de miază-noapte ale grădinii împărăteşti, acolo de unde Marele Codru se revărsa fără hotare sub stele şi unde mai dăinuia coliba din lemn de stejar a prinţesei de mult alungate.

Au ajuns pe hotarul înţelenit al grădinii abia foarte târziu, după ce zodiile apusului se cufundaseră deja în marea de sub capătul lumii, când, la lumina şovăielnică a torţelor, au dat câteva ocoluri prevăzătoare căscioarei de sihastru, care se umilea în genunchi pe sub umbrele grele ale unor copaci fără vârstă.

Atunci, la un ordin răcnit, hăitaşii au dezlegat, toţi deodată, câinii fioroşi care fremătau înăduşit în curelele lor, dar nici aceştia, chiar dacă au pornit ca din arc şi s-au rostogolit înverşunat prin toate ungherele, n-au încolţit nicăieri nicio făptură, fie ea omenească sau nu.

Încăperile joase, sufocate de aburi fierbinţi, erau pustii. O iarbă veninoasă se prelinsese peste praguri şi buchete de ciuperci galbene, unsuroase se împuiaseră pe sub grinzi.  Mirosea dulce a suc de cucută, dar şi a sudoare închegată de fiară. Nimic însă nu mai da mărturie că cineva trăise pe-acolo în ultima vreme, iar poalele codrului se prăvăliseră în valuri mari peste râu, astfel încât bolţile cernite ale ultimilor arţari se făcuseră totuna cu acoperişul putred al căsuţei de vânătoare.

Odrasla blestemată de vrăjitoare s-a înfăşat pe de-a-ntregul în pielea ei  de lupoaică şi s-a făcut lupoaică de-adevăratelea, după cum i-a fost scris, a mârâit împărăteasa ca o căţea bătrână. Iar acum, împieliţată de diavol, s-a pierdut în sălbăticia pădurii, ca să-şi afle un soţ şi o haită, pe măsura poftelor ei de vârcolac nesătul… Şi nu cred că vom mai auzi vreodată de numele ei, a încheiat ea răguşit, ca să priceapă toată suflarea că ar fi mult prea primejdios dacă oareşicine ar mai fi îndrăznit să-i pomenească numele, de atunci înainte. Căci bine ar fi să nu mai auzim niciodată de numele ei, a descântat  ea printre buze, scuipându-şi cu spaimă în sân.

    Oricum, orbită de o ură nevolnică şi copleşită de întunecate presimţiri, împărăteasa i-a poruncit numaidecât lui Simion, cel mai şiret şi mai crud dintre vânătorii curţii domneşti, să-şi facă sălaşul chiar acolo, în marginea pustietăţii, ca să vegheze neadormit, ziua şi noaptea, şi să ucidă, fără alegere, orice javră de lup care ar mai îndrăzni să se mai arate vreodată pe-acolo. Iar pieile lor să le pui la saramură şi să mi le înfăţişezi, una câte una, la fiecare soroc, a poruncit ea cu sprâncene ascuţite de cruzime şi de încrâncenare.

 

Frunze, artist Nick Sava

 

3    

Rămas singur în sălbăticie, Simion, starostele vânătorilor, n-a cutezat să se adăpostească în coşmelia blestemată-a lupoaicei şi şi-a înjghebat un culcuş din ierburi şi crengi în scorbura răsucită a unui arin bătrân, care părea să privegheze ponorul dinspre râu încă de la facerea lumii. Însă n-a putut nicio clipită să  pună pleoapă pe pleoapă, căci jivine nevăzute, izvorând fără şir din întunecimile codrului, s-au  încurat şi s-au înfruntat câtu-i noaptea de lungă pe celălalt mal,  urlând şi chirăind din ce în ce mai aproape,  ca şi cum înseşi porţile iadului s-ar fi deschis la o nici o sută de paşi de căpătâiul  bietului vânător, care şi-a risipit lăncile cele mai grele şi cele mai ascuţite săgeţi, azvârlindu-le la nimereală prin beznă. Iar, din vreme în vreme, a auzit cu urechile lui urletele înfricoşate ale unor fiare  rănite de moarte, numai că, la prima rază a dimineţii, cercetând luminişurile brăzdate de gheare şi scurmate de copite, n-a găsit altceva, decât, ici şi colo, niscaiva pete umede încă şi câteva dâre subţiri de sânge închegat. Dar niciun hoit, nicăieri, ca şi cum lighioanele rămase în viaţă şi-ar fi târât singure morţii în desişuri sau i-ar fi devorat în întregime, chiar acolo, la marginea apei.

Aşa că, îngrozit peste măsură, a hotărât să-şi ridice un foişor din lese şi bârne, cât mai sus, între crengile vânjoase ale celui mai înalt stejar din împrejurimi. A trudit astfel multe ceasuri în şir, dar, la lăsarea întunericului, avea deja un adăpost bine rostuit, la mai bine de douăzeci de picioare deasupra pământului, unde şi-a tras mai apoi, pe un scripete închipuit chiar de el, burduful cu apă proaspătă de izvor şi cei doi săcotei cu merinde lăsaţi de slujbaşii împărăţiei: unul, mai uşor, cu slănină de mistreţ  şi cu costiţe afumate de căprioară şi altul, ceva mai greu, cu posmagi vechi şi tari cum e piatra. Şi, de acolo, din slava noului său sălaş, a ascultat toată noaptea,  ceva mai liniştit de acum, urletele  haitelor de sălbăticiuni veşnic flămânde şi luptele lor începute mereu şi mereu, cu aceeaşi sălbatică înverşunare.

La lumina răsăritului, însă, când a cercetat nerăbdător urmele şi semnele numai de el ştiute, a băgat de seamă că nicio fiinţă cunoscută, om sau animal, nu îndrăznise să dea târcoale colibei de vânătoare, ca să încerce să pătrundă înăuntru, cum era de aşteptat. De aceea, cu ameninţările nemilostivei sale stăpâne în urechi, şi-a petrecut toată ziua meşterind fel de fel de capcane, pe care le-a pitit apoi, cu priceperea sa de bătrân şi viclean vânător, pe ambele maluri ale pârâului, pe poteci abia întrezărite şi prin luminişuri de-o palmă. Iar în noaptea care-a urmat, auzind cum se frângeau crengile subţirele de deasupra gropilor pline cu ţepi, cum şuierau laţurile arcuite prin pomi sau cum se prăbuşeau din beznă ghioagele grele, acoperite cu creste de toporişcă sau cu vârfuri  de sabie şi, mai ales, cum hohoteau sugrumat fiarele  cuprinse de zvârcolirile morţii, a înţeles că truda sa n-a fost în zadar. Apoi, odată cu primele luciri ale zorilor, coborând din înălţimea foişorul său şi cercetând cu răbdare împrejurimile, a găsit, rând pe rând, şapte lupi dintre cei mai mari, sugrumaţi, sfâşiaţi şi încremeniţi pe vecie, cu dinţii rânjiţi spre un duşman pe care nu apucaseră să-l mai zărească. Cei câţiva urşi, râşi sau jderi, nimeriţi şi ei prin laţurile dintre pomi sau traşi în ţeapă prin văgăuni, a fost târâţi aşa cum se aflau spre o groapă uriaşă, săpată anume, ceva mai departe, în dosul gardului prăbuşit al grădinii, dar lupii au fost jupuiţi de blană, unul după altul, după porunca împărătească, iar pieile lor sângerânde au fost întinse la uscat printre crengile  stejarilor de pe maluri.

Şi, chiar dacă în nopţile întunecoase care au urmat, prada a fost mereu mai puţină, alte zeci de piei zburlite şi sure au sporit podoabele fioroase ale stejarilor dinspre râu.

 

Zeiţa albă, artist Nick Sava

 

4   

În vremea asta, după ce trimişii ei răscoliseră toate ţinuturile cunoscute, ca să-i găsească un ginere pe măsură, împărăteasa a hotărât, una-două, să-şi mărite fata cu un prinţ vestit de la Răsărit, despre care se zvonea că e frumos ca Apollo, înţelept ca Solomon şi viteaz ca Ahile. Bătrânul împărat, rătăcit în visele sale rele, nici măcar n-a mai fost întrebat, căci ajunsese doar o umbră tremurătoare a zidurilor, un nevolnic pe care slujitorii îl mutau de la umbră la soare şi de la soare la umbră, după cum le era voia.

Oricum, pregătirile de nuntă s-au făcut în pripa cea mare, ca şi cum oarecine  s-ar fi temut ca prinţul din Răsărit să nu-şi ia cuvântul înapoi, tainic sfătuit de vreo gură bogată, căci prinţesa, crescând ca din apă, dobândise răutatea şi viclenia mamei sale şi, mai ales, o faimoasă încăpăţânare de catâr întărâtat.

De aceea, nunta s-a făcut şi mai degrabă, în chiar prima duminică de după Rusalii, fără mare alai şi tărăboi, căci supuşii, copleşiţi încă de ceea ce le fuseseră dat să trăiască, se închiseseră prin bordeiele lor, cu ochii ridicaţi spre aureola de lumină a icoanelor. La palat însă ospăţul s-a întins până târziu, spre miezul nopţii, când mireasa şi ginerele s-au retras în iatacul lor după orânduială. Dar, în vreme ce ea se alinta ca cioara-n laţ şi zburda gureşă dintr-un perete în celălalt, ca şi cum l-ar fi prins pe Dumnezeu de picioare, el şedea înnourat de  gânduri pe un colţişor al saltelei, căci tânăra sa nevastă apucase, în câteva rânduri, să-şi arate arama, măcar că, iute strunită de împărăteasă, se întorsese de fiecare dată la gânduri mai bune.

În cele din urmă, tânăra mireasă, sleită de alergătura nunţii şi cu trupul îngreunat de mâncărurile şi de băuturile ospăţului, s-a întins numai o clipită pe marginea patului, ca să-şi tragă sufletul, dar a adormit deîndată cu fruntea îngropată în pernă, aşa cum dormea ea dintotdeauna. Atunci o bretea străvezie a cămăşii din borangic topit i-a alunecat lin peste braţ, dezvelind  icoana de înger încrustată pe umăr, pe care proaspătului soţ îi era dat pentru s-o vadă pentru întâia oară. Iar, când acesta, ca lovit de deochi, s-a aplecat deasupra, minunatul boboc de trandafir s-a deschis ca o fereastră prin nori, dând la iveală obrazul înlăcrimat al  unei fecioare cum nu se mai văzuse vreodată sub soare. Iar chipul acela plăpând, încununat de petale de raze, i-a căutat cu nesaţ luminile ochilor şi, revărsând râuri fierbinţi de iubire, prea multă vreme zăgăzuite, i-a şoptit ca într-un  cântec de leagăn: Cât de mult m-ai lăsat să te-aştept, dragul meu, drag, şi cât de anevoios se vor şterge-n uitare puţinele ceasuri care mă mai leagă-n blestem, căci, chiar dacă n-ai aflat până-acum, eu sunt Simina, singura fiică a adevăratului stăpân de pe-aici şi singura  mireasă de pe lume sortită ţie de ursitoarele bune care mi-au vegheat naşterea. Şi tocmai de aceea, mirele meu multaşteptat, tu vei rupe blestemul care m-a alungat printre lupi şi mă vei smulge din ghearele întunericului, pentru a  mă răsădi, de-a pururi a ta, în Grădina Ta de Lumină de la Răsăritul de Soare.

Numai că, chiar atunci, fără de veste, a răsunat prin fereastra larg deschisă cel de-al treilea cântat al cocoşilor, iar trandafirul de pe umăr s-a închis ca nişte aripi sfioase de fluturi, învăluind şi roua de lacrimi de  sub pleoapele coborâte în rugăciune ale prinţesei din vis. Şi asta chiar în clipa în care prinţul, îngenunchiat la marginea patului, ar fi vrut s-o acopere cu  mii şi mii de săruturi de foc. Dar şi-a luat repede seama, ca să n-o deştepte  pe prinţesa cealaltă, care nu încetase să-şi rumege, chiar şi prin somn, ocările şi ameninţările pe care nu putuse să le latre, după pofta inimii, la lumina zilei.

 Zi şi noapte, artist Nick Sava

 

5

Acum, tot în prima duminică de după Rusalii, vânătorul, care moţăia amorţit în cuşca lui  din stejar, a auzit, printre freamătul somnoros al crengilor, cum bârna, potrivită anume deasupra intrării în căsuţa de vânătoare, s-a prăbuşit deodată cu vuiet de stâncă detunată şi cum un glăscior scâncit de copilă îndurerată a sfâşiat liniştea nefirească a luminişului. Dar n-a cutezat să se coboare şi să cerceteze, căci de dincolo de pârâu se pornise din nou o haralie de urlete deznădăjduite, ca şi cum o întreagă oştire de fiare turbate ar fi întovărăşit până la acel hotar făptura care se strecurase nevăzută-n cabană şi care, fără doar şi poate, se zbătea acum în chinuri pe scânduri, cu picioarele sugrumate de funiile încolăcite ale capcanelor.

Abia peste vreo două-trei ceasuri, când liniştea şi pacea se aşternuseră de mult peste codri, străjerul, stăpânit încă de o groază nelămurită, a îndrăznit să se desprindă de adăpostul său din copac şi să se apropie pe vârfuri de  căscioara înecată în smoala topită a nopţii.  A împins apoi uşa cu vârful unui jungher de care nu se despărţea niciodată şi, la lumina abia cernută a stelelor, şi-a cercetat plasele încâlcite pe jos, sfâşiate parcă de colţi ascuţiţi şi puternici, deşi odăiţa părea la fel de pustie ca şi atunci când o părăsise ultima oară. Doar în colţul cel mai întunecos se desluşea, plutind la câteva palme de podea, o nălucă de fum – prea înaltă ca să fie un duh de animal şi prea subţire ca să fie un suflet om. Atunci, vânătorul, care văzuse şi păţise multe la viaţa lui, şi-a luat inima-n dinţi şi, pipăind cu vârfurile degetelor făptura aceea de cenuşă-închegată, a înţeles cu uimire că era o doar o blană de lup, pe care cineva o agăţase-n perete de foarte curând, căci el, care îşi cerceta zilnic laţurile, n-o mai zărise niciodată pe-acolo. Iar mai târziu, când o desfăcuse sub lucoarea ninsă din Calea Robilor, pricepuse că avea înaintea ochilor o piele zveltă de lupoaică tânără, care mai păstra ceva din gingăşiile vârstei, precum şi mireasma aceea, abia desluşită, de flori de pădure şi de ierburi amare.

Şi, pricepând iute ce se petrecuse acolo, vânătorul s-a lăsat, în aşteptare, pe-o manta veche, după uşă, ştiind că stăpâna acelui veşmânt fermecat se va întoarce înainte de răsăritul soarelui, ca să-l îmbrace în pripă şi să se strecoare înapoi, în arcanele încă întunecoase ale pădurii. Numai că, prea ostenit de lungile ceasuri de veghe sau cuprins de vreo vrajă necunoscută, bătrânul s-a prăvălit încetul cu încetul pe-un umăr şi s-a adâncit într-un somn fără vise, până când soarele s-a înălţat la o palmă pe cer. Iar atunci când l-au deşteptat glasurile gângurite ale unor porumbei sălbatici ce-şi făcuseră cuibul în pod, a băgat de seamă, clipind ca o bufniţă rătăcită, că pielea de lupoaică se făcuse deja nevăzută şi că pe locul ei din perete se jucau răsucit doar fluturii străvezii ai zorilor.  O înfrângere care, din neştirbită încredere-n sine, îl întristase la început, dar pe care o simţise mai târziu ca pe o iertăciune.

Cu toate acestea, ca un vajnic vânător ce se afla, hotărâse să-şi înzecească osârdia, pentru ca, în noaptea care tocmai se aşternea peste codri, mult mai devreme şi mult mai adâncă decât oriunde altundeva pe pământ, să nu se mai lase în voia somnului, ca un prunc nevinovat. Aşa că se apucase pe dată să cureţe scorbura din arin în care îşi petrecuse ce dintâi noapte şi, după ce înghesuise înlăuntru câţiva vălătuci de iarbă bine uscată, se ghemuise şi el tot acolo, cu arcul pe genunchi şi cu ochii aţintiţi spre uşa şoldie a căscioarei din lemn.

Veghease aşa, cine ştie cât, dar spre dimineaţă, la cea din urmă vamă a somnului, sărise din nou în capul oaselor, căci de pretutindeni veneau, în valuri de vifor, chiote înfierbântate de ură şi de răscoală, şuiete de hăitaşi înverşunaţi, tropote de cai în spume, schiaun de câini asmuţiţi şi plesnet îndesat de săgeţi, în vreme ce zarea se cutremura stacojiu pe deasupra castelului împărătesc, în semn că focurile de strajă, făcliile, lumânările din biserici şi toate opaiţele din ungherele sărăciei fuseseră aprinse toate deodată. Apoi, gloata nevăzută se încâlcise o clipă printre crengile întreţesute de jur împrejur, când, peste bezna plină de zgomote şi de ameninţări furioase, se aprinsese, clipind ca un far îndepărtat-apropiat, astrul mincinos al aceleaşi corăbii ameţitoare, care se mai rotise de câteva ori pe deasupra ţinutului, pâlpâind cu dojană între apele unor nopţi şi mai triste.

Atunci, tot alaiul, în frunte cu împărăteasa şi cu fiica ei, încremenise ca trăsnit, cu toţi ochii căscaţi înspre cercul de foc îngheţat care se răsucea şi se mistuia în sine însuşi, apropiindu-se şi crescând fără-ncetare, ca şi când ar fi vrut să-i apuce pe toţi deodată în vârtejul său de lumini şi de culori nepământene.

Sloboziţi săgeţile şi aprindeţi focurile de catran, striga împărăteasa desfăcându-şi spre cer ghearele nevolnice de gânganie pe jumătate strivită. Dar nimeni n-o mai auzise, pesemne, căci toţi, rând pe rând, se prăbuşiseră deja în genunchi, ca să îngâne cântece de slavă şi de iertare pentru Cel Înalt Prea Slăvit, care, iată, li se arăta, chiar acum, în toată Splendoarea şi în toată Strălucirea Lui,  blândă şi cumplită totdeodată. Şi stând toţi cu toţii îngheboşaţi sub povara păcatelor nemărturisite care abia acum, în salbe grele de plumb, se prăvăleau asupra lor din negurile uitării, n-au băgat de seamă cum Cetatea Zburătoare se coborâse răsucit peste râu, aşezându-se ca un curcubeu mereu schimbător chiar pe hotarul dintre lumea cunoscută a oamenilor  şi tărâmul întunecat al fiarelor.

Şi doar când o uşă de diamant s-a deschis în peretele învăpăiat al Zidirii Cereşti şi când un fluviu de strălucire dumnezeiască s-a revărsat peste capetele lor, abia atunci au cutezat, pentru-o clipită, să-şi ridice pleoapele înspre minunea-minunilor şi să primească învâlvorarea din cer ca pe o îndelung aşteptată binecuvântare. Şi-au putut să vadă cu ochii lor cum o scară de cristal învăpăiat s-a coborât până între ochii încrucişaţi de groază ai împărătesei şi ai fiicei sale, care mai căuta orbeşte să se atârne de braţul voinicului de la Răsărit, ce-i fusese soţ sau, mai degrabă, nesoţ, o săptămână întreagă. Dar acesta se mistuise deja în bezna umbrită a arinilor care străjuiau râul.

Apoi, pâlpâind ca nişte flăcări albastre pe scara de spuză, se iviseră două făpturi care nu păreau nici adevărate, dar nici întru-totul neadevărate şi care, apropiindu-se, stârniseră un prelung ecou de uluire, fericire şi groază.

Era Împărăteasa Dintâi, înveşmântată în voalul ei vioriu de la nuntă şi încoronată cu perle ninse de străluminare, ca la prima sa înfăţişarea dinaintea norodului, când, în sunet de clopote şi de trâmbiţe, se împlinise taina cea sfântă a cununiei. Cobora fluturând uşor în boarea zorilor, iar ochii săi de văpaie albastră erau mai reci decât două stele de gheaţă. Iar, la un pas înapoi, o urma, călcând pe două tălpi, dar adusă de spate ca un om ostenit, o lupoaică auriu-arămie, înstelată de sticlirea din jur şi străfulgerată de o fioroasă încordare, care i se desluşea  mustrător în priviri.  Amândouă coborâseră treaptă cu treaptă, din ce în ce mai vii şi mai adevărate, şi  se opriseră la un stânjen de împărăteasă şi de fiica ei, căci cetele de oşteni şi de slugi înarmate care le însoţiseră până acolo se tot rostogoliseră înapoi, ca să se prăvălească apoi pe genunchi şi pe coate printre umbrele cele mai adânci ale copacilor.

Atunci, s-au ivit în cercul neverosimil de lumină polară, venind dinspre sălbăticie, Prinţul de la Răsărit şi lupoaica cea tânără, pe care zadarnic o pândise atâtea zile şi noapţi Simion, vânătorul. Călcau cu o încredere uimitoare – ea pe patru labe, ca o lupoaică de rând, iar el alături, uşor aplecat înspre creştetul ei, deasupra căruia îşi ţinea ocrotitor palma dreaptă.

Vino, vino la pieptul meu, fiica mea, rătăcită-n pustie, i-a spus Împărăteasa din Stele lupoaicei din codru, iar aceasta a făcut câţiva paşi înainte, fără de teamă,  şi, ridicându-se pe tălpile dinapoi, s-a aplecat la pieptul aceleia pe care o recunoscuse de la bun început drept adevărata sa mamă.

Iară noi ne vom întoarce încă o dată acasă, Lilika, fiica mea rătăcită-n blesteme, a scrâşnit Lupoaica din Cer şi, fără să ţină seama de jelaniile celor două iazme spurcate, s-a coborât ea însăşi pe frunzişul veşted al poienii, ca să-i arunce pe umeri blana de lupoaică tânără, pe care, în trecere, o desprinsese cu uşurinţă vrăjitorească de pe umerii Siminei, rămasă astfel în prealuminată sa frumuseţe de crin dumnezeiesc. Şi atunci, cât ai clipi din ochi, Lilika s-a şi scufundat în pielea aceea blestemată, care ei îi fusese hărăzită din naştere.  Şi, căzută în patru labe, şi-a urmat noua stăpână, scâncind cu adâncă umilinţă, până  în miezul învăpăiat al Carului de Foc, care s-a închis tremurător peste ele, ca o aripă de Fenix în flăcări.

Iar Împărăteasa Dintâi şi fiica ei cea dreaptă, Simina, însoţite îndeaproape de Prinţul din Răsărit, au trecut de-a dreptul prin trupul de ceaţă în risipire al celeilalte împărătese, care s-a spulberat deodată-n cenuşă, întors astfel în bezna din care s-a întrupat, şi s-au îndreptat fericiţi spre castelul din jariştea zării. Apoi au înălţat frunţile, cu pioasă recunoştinţă, când roata aceea uriaşă de foc s-a ridicat învârtindu-se deasupra copacilor, ca să se stingă încetul cu încetul în străfundurile văzduhului.

 Porţi, artist Nick Sava

 

6   

Şi a fost bucurie mare în toată împărăţia, şi a fost nuntă mare şi adevărată, care a durat o sută de zile. Şi au fost clopote şi surle, şi tobe, şi chiot când mirii au ieşit mână în mână din biserică, urmaţi de Împăratul cel reîntors printre oameni şi de Împărăteasa lui cea adevărată, reîntoarsă din morţi.

Şi undeva, deasupra, în adâncurile senine ale cerului, s-a aprins o stea fără nume, pe care şi voi aţi văzut-o, desigur, surâzând printre nori, în serile acelea de dulce uitare de sine, când vi s-a părut, pentru o  clipă, că sufletul vostru s-a întrupat într-o minunată şi asemănătoare făptură, dar  care n-a fost şi nu va fi niciodată de pe lumea aceasta.

 

 

autor  Ioan Florin Stanciu