Poeme în proză II / Călători în munți
Nochi și Pasărea de Plumb
Am început să număr pașii cu care mă îndepărtam de ușa masivă de mahon. Lăsam în urmă construcția masivă din piatră de râu și mă îndreptam către drumul ce ducea spre stâncile argintii,stânci care înconjurau grupul de sculpturi albastre(ciudățenie descoperită în urmă cu câțiva ani de primii vizitatori ai insulei). Unul dintre aceștia fusese mama mea-The Light. Ea mă adusese aici pentru prima dată. Îmi arătase tot ce era interesant pe insulă și, într-o dupa-amiază, mi-a zis că pot veni în acest paradis ori de câte ori nisipul de pe țărmul peninsulei se colorează în albastru (asta se întâmplă de două ori pe an- la echinocțiul de primăvară și la cel de toamnă).
Așa am și făcut: la fiecare echinocțiu de primăvară și toamnă, dacă eram la casa din peninsulă veneam pe I’Nolie (nume pe care mama mea îl dăduse ciudatei insule).
A fost totuși un an în care lucrurile nu s-au întâmplat așa cum știam: cu două luni înainte de echinocțiul de toamnă nisipul de pe țărmul peninsulei s-a colorat în albastru. Am hotărât să îl iau pe Nochi și am urcat în barca construită de bunicul meu din cochilii de scoici, vâslind timp de două ore in direcția insulei. Împrejurul nostru apa își schimba culoarea tot timpul, iar cea de lângă barcă avea sclipiri fosforescente.
Odată ajunși pe insulă am alergat în direcția stâncilor argintii și am văzut că se întâmplă un fenomen bizar cu sculpturile ce se înălțau în centrul perimetrului delimitat de siluetele tăcute ale acestora. Pornind de la vârful lor către bază fiecare dintre sculpturi începuse să ia o altă formă față de cea pe care o știam până atunci și nu aveam decât să îmi găsesc un loc unde să întind covorul țesut din frunze de papură și să aștept ca acest fenomen să ia sfârșit și să contemplu apoi noile forme ce rămâneau în locul celor pe care le admirasem până atunci.
Nochi privea nedumerit în aceeași direcție în care vedea că îmi îndrept privirea și mârâia abia auzit. Stătea câteva minute într-un loc apoi se muta la unu-doi metri mai la dreapta sau mai la stânga.
Erau trei sculpturile care începuseră să se transforme: una reprezenta un delfin, alta pe zeul Neptun și o a treia îl arătase privirilor noastre până atunci pe regele Arthur. Ce a determinat transformarea lor în alte reprezentări nu am reușit să aflu. Delfinul se transformase în scarabeu, zeul Neptun se transformase în zeul Soarelui iar regele Arthur îi făcuse loc lui Hamlet.
Am privit îndelung noile sculpturi (rămase tot albastre) și într-un târziu l-am văzut pe Nochi cum se rotește în jurul meu în cercuri tot mai largi, lătrând pentru a-mi atrage atenția și apoi își schimbă brusc direcția spre țărm. Privind după el am văzut motivul agitației lui-o pasăre imensă, de culoare gri-argintiu, fără pene se grăbea să traverseze porțiunea de plajă care o despărțea de mare și era evidentă intenția ei de a se scufunda în apă cât mai repede.
Urmele pe care le lăsa în nisip erau adânci și asta dovedea că era foarte grea, se și vedea după cum se mișca. Am privit mult timp în urma ei, chiar și după ce s-a scufundat în adâncuri și am gândit că există o legătură între prezența ei pe insulă și transformarea sculpturilor.
Dupa scufundarea Păsării de Plumb nisipul și-a schimbat culoarea albastra, plaja a revenit la culoarea ei obișnuită și eu am rămas privind spre pustiul valurilor cu un singur gănd: mama și ceilalți prieteni ai noștri vor fi tare mirați când vor veni să viziteze insula.
Eu nu voi fi aici să le povestesc ce s-a întâmplat și ei se vor afla-din nou-în fața unui alt mister.
autor Farcas Narcisa Liliana
Comentarii închise la Nochi și Pasărea de Plumb
Oameni și anotimpuri
Albe flori aduce vântul dinspre știutul ținut al iubirii
Trec cocori de ieri pe cerul de acasă
A nopții casă de veacuri așază la masă luceferi
Veri pe sub ziduri de stejar
Împletesc hainele de toamnă ale pământului
La șezătoare coboară și conuri de brad
Vor să scrie pe firele de iarbă
De la rădăcini către soare
Despre oamenii care spală veșmintele zilelor
În apele adânci ale nopților
Și se odihnesc apoi pe malurile de dincolo de anotimpuri
(Tu, floare care crești în fiecare dimineață din rădăcini de vorbe
Te așezi în paturile lor învăluite în cețuri și neliniști)
După ce își curg lăuntricele ploi de iluzii
Peste nepăsarea întinsă la masa de joc a zarurilor oarbe
Oamenii se așează la poarta cu brațele vopsite de degetele apusului
Timpul a lăsat acolo toiagul veacurilor trecute
L-a încrustat cu păsări de lut ars
Și a învățat oamenii să își picteze vălul trecerii
Către căruntele voci ale toamnei
În culori de roșu și alb
Când cocorii povesteau toate acestea
Ceasul cu patru arătătoare îmbrățișa ore târzii
Sfeșnicul aprins de vaietul viorilor de sub rădăcinile cuvintelor
Încă mai ardea pe pleoapa lunii
În casa de pe malul stâng al fluviului dormea năvodul
Iar pescarul își legăna în nisip luntrea spartă,
Peticită cu valuri împietrite în crepusculul uitării de sine.
autor Farcas Narcisa Liliana
Comentarii închise la Oameni și anotimpuri
Arhiva revistei literare Faleze de piatră 
Comentarii închise la Poeme în proză II / Călători în munți