Lupul de argint

 

 

Noaptea aceasta e mai groaznică decât toate. Atâta şuierat de viscol şi copaci trosnind din trunchiuri nu s-au auzit în niciuna din nopţile acestei ierni. Abia am reuşit să ferec ferestrele cum se cuvine, altfel urgia de afară mi-ar fi adus iarna în casă.

Bag de seamă că, deşi de câţiva ani buni îmi duc traiul în căbănuţa asta cocoţată între dealuri, abia în nopţi ca aceasta mă simt cu adevărat singur. Când e vremea prielnică mă mai duc la vânătoare cu fratele meu, Gruia, mai cobor în sate după de-ale mâncării, mai petrec la groapă pe câte unul din neamul meu, dar acum…Moartea să ştiu că mi se ascunde sub pat şi tot nu mi-aş părăsi cabana, mai ales că, prevăzător cum îmi place să fiu, mi-am adus lemne multe şi focul arde în vatră atât de puternic, de cald şi de binefăcător încât îmi vine să îl îmbrăţişez ca pe un prieten.

E lesne a fi prieten cu focul, cu brazii şi cu pâraiele când eşti ca şi mine. Puţini mai vor să audă de mine ori să mă vadă. De fiecare dată când fireasca nevoie mă împinge prin lumea locuită cu oameni înţeleg tot mai limpede că locul meu nu mai e acolo. O văd în felul cum se poartă faţă de mine, cum îşi feresc privirile de la ochii mei, cum îşi adună ţâncii şi îi ascund în case. Doar Gruia mi-a rămas frate. Pentru ceilalţi nu sunt decât o piază-rea şi un blestem şi se tem de mine chiar dacă niciodată nu am căutat să le pricinuiesc vreun rău.

Mai demult aveam nevastă şi copii şi eram om între oameni. Dar Dumnezeu, în judecata lui cea de nepătruns, a lăsat molima grea şi necurată să îi ia de la mine. I-am plâns pe toţi cu amar, văzând cum îi înghite pământul pentru totdeauna, unul câte unul, şi în durerea care îmi sugruma sufletul am blestemat Cerul, căci nicio alinare nu reuşea să răzbată până la mine şi să îmi înmoaie chinul. Mulţi s-au înfricoşat la auzul vorbelor mele şi m-au îndemnat să mă căiesc pentru ele. Dar eu nu mai puteam nici să mă ruşin, nici să cer îndurare în faţa unui Dumnezeu care mă lovise cu durere aşa mare şi nedreaptă.

În cea de a treia noapte de singurătate şi de doliu am văzut blestemele întorcându-se asupră-mi. Nevasta fusese ultima de care m-am despărţit şi cea în care îmi pusesem toată nădejdea că are să scape. Până să mă găsesc fără ea, nopţile mi-au fost lipsite de somn căci nu era chip să mă afle somnul atâta vreme cât îngrijeam de ea neîntrerupt. Dar odată plecată şi femeia şi neavând pricină de ce să mai grijesc, să nu gândiţi că am izbutit eu să aflu odihna. Şedeam în pat ca pe bolovanii prăvăliţi în fundul râpei şi, în lipsa liniştii din suflet, încercam să mă mulţumesc cu liniştea şi cu întunericul nopţii.

Nici nu ştiu în al câtelea ceas de noapte am auzit câinele lătrând ca  turbatul. Nu m-am  sinchisit de tulburarea dobitocului atâta vreme cât inima îmi era la rându-i groaznic de tulburată. Abia când mi-a părut că îl aud rupându-şi lanţul şi schelălăind tot mai stins, îndepărtându-se, m-am ridicat dintre aşternuturi. Iar mai apoi, când am văzut uşa zgâlţâindu-se din ţâţâni aproape să arunce zăvorul, mi-am pus iute încălţările şi am apucat barda.

Nu am îndrăznit să mă apropiu de uşă. Nu am fost niciodată omul care să se teamă de multe lucruri pe lume, dar atunci am înlemnit la câţiva paşi în faţa uşii, cu barda în mână şi fără să îmi îngădui să clipesc.

A ţinut-o aşa o vreme, apoi s-a oprit. Nu m-am clintit din loc. Răsuflam din greu şi îmi ţineam privirea aţintită spre uşă. După un răgaz de linişte de câteva clipe mi-am auzit numele.

Da, un glas ca din altă lume îmi rostea numele, poruncindu-mi să deschid uşa. Glasul era al soaţei mele de curând îngropată, doar că grăia cum nu o auzisem niciodată. Parcă îmi vorbea dintr-un fund de fântână secată şi îmi spunea:

„Deschide uşa, Ilie! M-am întors la tine şi vreau să îţi dăruiesc alţi prunci, care să nu mai moară niciodată!”

Am lăsat barda şi m-am prăvălit pe genunchi. Simţeam că îmi pierd minţile. Am mers pe coate şi genunchi până lângă uşă, cu mâinile înfipte în păr şi cu gândul rătăcit. Vroiam să deschid. Dar groaza mi-a fost prieten bun. Soaţa mea se făcuse strigoi.

Aproape că i-am deschis, fie-mi blestemat gândul!

După ce mi-am mai adunat simţurile, am proptit masa de uşă, am ferecat toate ferestrele şi am aprins tămâie în vatră. Apoi m-am aşezat pe pat astupându-mi urechile şi am aşteptat cântatul cocoşilor. Până la zori am văzut uşa zgâlţâindu-se, iar glasul strigoiului răzbea la urechile mele oricât îmi apăsam palmele pe ele.

Când a început să se înmoaie întunericul a încetat şi zarva. Eram stors de oboseală şi de spaimă şi mă miram cum de nu se trezise niciun vecin de la atâta zgomot.

Abia când am ghicit lumina soarelui dincolo de obloane am îndrăznit să ies din casă. M-am dus aţă la popă şi i-am spus ce mi s-a întâmplat. Aveam un popă bătrân pe atunci, a murit acum doi ani. Ştia popa cel bătrân cum să facă de leac strigoilor. Mie mi-a zis să aduc barda, un hârleţ şi o cunună de usturoi şi să vin iarăşi la el. Când m-am întors, el mă aştepta în pragul casei lui. Luase tămâierul şi o carte de rugăciuni. Ştiam ce are de gând, mai auzisem eu asemenea poveşti.

Ne-am pornit către cimitir. Mi-a zis că pe drum să nu mă uit decât înainte şi să nu vorbesc cu nimeni, orice m-ar întreba sau mi-ar spune. Aşa am făcut, iar el a făcut la fel. Unii oameni m-au văzut ducând barda şi hârleţul pe umăr, au văzut şi cununa de usturoi şi de bună seamă au priceput ce se petrecea. Poate de aceea nici nu au zis nimic, nici nu s-au luat după noi. Câţiva ţânci ne pândeau de după garduri, dar părinţii lor i-au luat pe sus şi i-au închis în case.

Am ajuns pe coasta unde satul îşi ţine morţii. Am început să urcăm, căci mormintele erau sus, sus de tot. Mă năpădea din nou groaza. Popa păşea hotărât însă, fără să răsufle a greu măcar, iar asta îmi dădea şi mie oarece curaj.

Mormântul ei era dincolo de culmea dealului, căci într-acolo se întinsese cimitirul, de parcă morţii se mutau tot mai departe de sat, cătând spre alte hotare. Acolo mi-a zis să sap. Îmi era teamă de ce aveam să aflu sub ţărâna încă afânată. Dar el m-a întrebat dacă nu mi-e mai teamă de morţii care bat la uşi în miez de noapte, apoi mi-a arătat o văgăună îngustă scurmată la marginea movilei de pământ. Cică pe acolo iese strigoiul.

Văgăuna nu era mai mare cât să încapă o cârtiţă, iar eu aşa i-am şi spus. A zis că sunt nerod. Că nu am văzut eu oare pojghiţă de gheaţă la marginea pâraielor în miezul verii? Că nu ştiu eu oare că doar sufletul blestemat al strigoiului iese noaptea prin astfel de scurmături şi că pe unde trece înghite viaţa şi căldura a toate pe unde trece şi că astfel îşi face trup?

Nu ştiam eu asemenea lucruri, nici nu văzusem, doar auzisem. Auzisem de copaci uscaţi peste noapte şi de ierburi veştejite pe cărări neumblate. Aşa că am săpat.

Am săpat până am auzit mârâitul diavolesc de sub ţărână. Popa a zis să nu mă tem, să sap. Şi mi-am dres firea şi am scurmat pământul mai departe, până am dezvelit sălaşul. Şi a început popa cel bătrân să rostească rugăciune, răstindu-se la duhurile rele de mi se făcuse mie părul măciucă. Iar mârâitul strigoiului se făcea tot mai aprig, până a ajuns să urle şi să latre către noi ca toate fiarele sălbatice laolaltă.

Ştiam ce trebuia să fac. Ştiam eu de ce îmi spusese să aduc barda. Fără să mă uit măcar am dat la o parte capacul sălaşului şi dintr-o lovitură am retezat capul leşului pe care se înstăpânise duhul cel spurcat. Apoi popa i-a umplut gura şi nările cu usturoi şi i-a întors capul cu faţa în jos. De la cingătoare a scos un cuţit cu care a despicat pieptul soaţei mele moarte şi i-a smuls inima. Eu eram atâta de năuc, aproape era să cad de pe picioare.

Când mi-am mai venit în fire am pus usturoiul rămas în cunună deasupra sălaşului şi am astupat la loc mormântul.

Întorşi în sat, popa a ars în vatră inima încă plină de sânge proaspăt, a strâns cenuşa într-un blid şi m-a pus să o beau amestecată cu apă. Mi-a zis că am isprăvit cu strigoiul şi că nu are să mă mai tulbure vreodată.

Dar toţi din sat se încredinţaseră unii pe alţii că eu sculasem strigoiul cu vorbele mele de blestem şi de hulă. Nimeni nu mă mai învrednicea cu o privire, darămite cu o vorbă, aşa că am priceput cu încetul că nu mai am loc printre ei. Mi-am adunat ce aveam prin casă într-un car, mi-am strâns toate dobitoacele din bătătură şi m-am aciuat în căbănuţa asta că, decât să fii singur printre oameni, mai bine să fii singur tu cu tine.

Dar stai…îmi bate cineva în uşă sau doar o zgâlţâie vijelia? Aşa îmi pare, că e bătaie. Cine s-a rătăcit pe-aici pe vremea asta cruntă şi la ora asta neagră? Mai bine mă duc să văd…

Gruia? Nu se poate…

– Gruia! Intră iute! Ce s-a întâmplat?

Sosirea fratelui meu aici, la vremea asta din seară şi pe urgia asta nu e lucru curat. Trebuie să se fi petrecut ceva cu totul ieşit din rânduiala firească. Pelerina lui cu glugă e îngheţată toată. Şi-o dă jos şi o aşează mai lângă foc, să se usuce. Pare istovit.

– Frate…nu ai să crezi.

Poartă arcul şi tolba cu săgeţi. Ori e război, ori se întoarce de la o vânătoare care a mers prost. Se aşază pe marginea patului şi eu îmi iau un scaun să mă aşez înaintea lui.

– Spune-mi!

Mă priveşte drept în ochi pe sub sprâncenele ridicate, în timp ce din barbă îi curg picături de apă din promoroaca topită. Asta nu e privirea lui pe care o cunosc.

– Ascultă bine dară. Tu ai auzit ce poveşti se spun prin partea locului de câţiva ani încoace?

– Poveştile sunt poveşti, Gruia, dar ce vrei să spui?

– La o adică tu nu tare ai de unde să ştii ce se mai povesteşte prin sat.

– Asta cam aşa e. Bine, nu că îmi pasă prea mult.

– Ştiu, frate. Dar auzi, trec pe aici negustori, ca de obicei, veniţi din toate părţile. Unii vând sau cumpără câte ceva, alţi doar înnoptează pe la câte un sătean. Şi când înnoptează, la vremea cinei, le arde de poveşti.

– Şi cine dă doi bani pe balivernele lor? Ţâncii şi muierile slabe de minte.

– E drept, e drept cum spui, Ilie. Dar ţi-ar fi trecut vreodată prin cap că în băsnirile unora se află şi niscaiva adevăr?

Mă gândesc acuma la poveştile cu strigoi pe care le ziceau babele ca să sperie copiii, pe care le auzisem şi eu în pruncie şi pe care nu le crezusem. Iar de adevărul lor, iată-mă singur în cocioaba asta de bârne dintr-un cotlon de pădure.

– Gruia, dacă zici tu, eu te cred.

Se uită la mine, întâi neîncredinţat de vorbele mele. Apoi începe povestea:

– Ziceau unii, demult, de un lup cu blana de argint. Un lup nestatornic, care se mută iarnă de iarnă în alte păduri şi îşi face culcuşul numai în grotele de pe lângă stâncării, unde anevoie ajunge pasul omului, mai cu seamă pe zăpadă şi gheaţă. Dar, vorba ta, cine dă doi bani chiori pe asemenea scorneli, până când acuma trei zile un călugăr pribeag, ce-şi croise drum prin codrii aceştia înainte să se îngroaşe omătul, a povestit că i s-a arătat dihania, în carne şi oase.

– Şi voi l-aţi crezut…zic, şăgalnic.

– Ei, cum să-l credem? Auzi tu la el, era lupul doară cât un viţel înţărcat şi avea blana cu totul şi cu totul din argint, de se lumina pădurea mai abitir ca de la Luna Plină! Dară că nu am crezut, dar ne-am zis că ceva fiară straşnică tot trebuie să se fi aciuat în vecinătatea noastră de îi luase minţile şi aşa rătăcite ale hoinarului călugăr, aşa că bine ar fi să o căutăm şi să o răpunem, să nu ne trezim iarna că dă iama prin grajdurile şi bătăturile noastre. Aşa că, astăzi la zori, eram toţi vânătorii ba călare, ba pe jos, dar toţi cu tolbele pline de săgeţi, cu arcurile întinse şi cu suliţele în mâini.

Am început să cătăm urme. Ici colo mai găseam călcătura unui iepure sau a unei vulpi, dar nimica ieşit din obicei, toate păreau după rânduiala firească. Apoi ne-am zis, mai mult în batjocură, să cercetăm mai sus, pe lângă stânci, cum ne spusese călugărul. Aşa că am legat caii de copaci şi am pus strajă la ei pe doi flăcăi mai tineri din sat, iar noi, ceilalţii, am început urcuşul la pas, că să strunim caii pe cărările acelea nu era chip.

Ne-am tot dus aşa, la deal, până când am lăsat în urmă pădurea şi de-acum ne croiam drumul printre bolovanii prăvăliţi şi acoperiţi de zăpadă. Petrea mergea nainte şi cerca prin omăt cu coada suliţei să nu fie vreo crăpătură sau vreo altă capcană ascunsă sub nea, iar noi păşeam cu băgare de seamă pe urma lui, căci îţi spun, lesne îţi puteai frânge picioarele de călcai pe unde nu trebuia.

Şi pe când eram noi hăt în mijlocul grohotişului aceluia acoperit cu omăt, iaca auzim zarvă mare şi strigăte de unde priponiserăm noi caii. Zbiera unul dintre cei doi feciori de-i pusesem de pază de ziceai că jucau dracii despuiaţi împrejurul lui.

Nici una, nici două, înturnăm înapoi degrabă pe cărarea pe care ne-o făcuserăm şi, când ajungem, ce să vezi…

– Ei?

– Unul stătea cocoţat aproape de vârful unui brad, încă urlând din toată firea, celălalt pe jos, cu maţele împrăştiate, fără suflare. Caii tropoteau şi nechezau de ziceai că a dat muma turbării în ei. Şi dintre ei, unul era sfârtecat de nu mai puteai şti ce soi de vietate era, iar unul dintre picioarele din spate era lipsă.

Numai sânge şi zăpadă răscolită prin tot locul, ca la un război din celea groaznice. Nu era chip să grăim cu cel suit în brad, că nicicum nu vroia să coboare, nici nu putea îngăima ceva vorbe să le pricepem şi noi. Aşa că ne-am pus pe cumpănit şi pe ghicit ce drăcovenie se petrecuse acolo. Şi urmele pe care cu toţii le vedeam adâncite în omăt…Nu mai puteam şti ce să credem. Că erau mai mari decât călcătura unui urs în putere, dar numai a picior de urs nu arătau. Aşa că, vezi tu, ce era să gândim şi noi? Limpede ca lumina zilei cum era, a trebuit să ne împăcăm pe rând cu adevărul: smintelile călugărului nu erau deloc sminteli. Fiara asta nemaipomenită era lucru aievea, şi pasămite acuma ne simţise gândurile ucigaşe şi se apucase a-şi vâna vânătorii.

Tot tocmindu-ne noi ce să facem, se vedea că nu e chip să mai dăm înapoi. Trebuia să o răpunem cu orice preţ, chit că parte din oameni îşi pierduseră firea ce avuseră la început. Şi apoi mă ştii tu, eu de spărioşi nu am nevoie pe lângă mine, aşa că i-am trimes acasă pe o samă şi i-am lăsat cu mine numai pe câţiva în care ştiu că nu se zdruncină cugetul cu una  cu două.

Am luat stâncăriile în piept, pentru a doua oară. Îmi spuneam că acolo trebuie să îşi aibă bârlogul fiara, dar şi ceilalţi credeau la fel. Cum înserarea dădea târcoale, ne hotărâsem să ne facem tabără şi culcuş oriunde am găsi prielnic, iar la mijitul zorilor să încolţim sângeroasa arătare în vizuina ei.

Am aflat o despicătură largă între două stane mari şi acolo ne-am aşezat, la adăpost de vântul care se înverşuna. Şi apoi vezi tu, lui Preda i-a trebuit să iasă până afară, să se uşureze. Câţiva paşi i-au trebuit numai, iară eu cu ceilalţi ne tot uitam după el, parcă-parcă presimţeam ceva. Ei, şi apoi să vezi tu! Cum ne uitam noi aşa, băgăm de seamă că s-a cam luminat afară, ca de la luna plină. Şi parcă tot mai lumină se făcea. Câteva clipite a ţinut asta, iar apoi atâta l-am mai văzut pe Preda că întoarce capul într-o parte şi îşi duce braţul la ochi de parcă îl orbea ceva, şi împrejurul lui se făcuse atâta lumină cum nici ziua nămiaza mare nu vezi. Nici să strige nu a mai apucat oropsitul, că deodată s-a arătat fiara ceea mare cât un zimbru şi l-a înşfăcat cu gura şi dus a fost!

– Ce îmi povesteşti tu, Gruia? Ce fiară? îl întreb năuc.

– Cum ce fiară, Ilie? Lupul! Lupul de care zicea călugărul! Lupul cu blana de argint! Întâi i-a luat ochii, şi apoi viaţa, şi l-a dus cine ştie unde!

Mă uit la Gruia şi-l cat cu băgare de seamă, doar şi-o fi pierdut minţile. Dar nu, nu citesc niciun semn de nebunie în ochii lui. Numai spaimă, cum nu credeam vreodată că am să văd la el.

– Iar voi, ceilalţi? Ce aţi făcut?

– Ce să facem, Ilie…Ce să mai facem? Am dat buzna afară şi am început a azvârli săgeţi şi suliţi şi unde vedeam cu ochii, şi unde nu vedeam, ca o ceată de rătăciţi cu mintea. Era mai să ne omorâm şi între noi. Şi am apucat-o toţi pe unde ne-au ştiut duce picioarele până ne-am pierdut unii de alţii. Aşa am ajuns aici, ca din noroc chior. De ceilalţi nu mai ştiu nimica, ori au aflat drumul înapoi către sat, ori şi-au frânt gâturile prin prăpăstiile acelea, ori i-a răpit şi pe ei fiara cea fermecată. Că-ţi zic io ţie, Ilie, numai din pântec de lupoaică nu a putut ieşi asemenea grozăvie cu blană de argint! Ăsta e ori lucru vrăjitoresc, ori drăcesc, ori cine ştie…Dar îţi mai zic ceva, mare răsplată trebuie să aibă cine îl poate răpune!

– Ce grăieşti, Gruie? Vrei să spui că după toate ce mi-ai povestit ai de gând să îl cauţi iară? Şezi-ţi locului şi bucură-te că eşti întreg!

– Pfff…nici vorbă, Ilie, nu mă las! Doar tot are şi lupul aista slăbiciunea lui, oricât ar fi de năzdrăvan.

– Nu pricep…

– Ehei, şi Soarele cu Luna se duc la culcare când le este ceasul. Aşa şi cu fiara aceasta, tot trebuie ea să îşi închidă ochii şi să pună capul pe labe câteodată. Îţi spun eu, Ilie, acolo îşi are culcuşul, printre stânci! Noi trebuie doar să cătăm cu băgare de seamă după urme şi, când va fi să îl aflăm, ne aşternem la pândă.

– Noi?

– De bună seamă că noi! Dar ce ai de gând, frăţioare? Să zaci în marginea asta de lume până la capătul zilelor? Gândeşte-te numai! Nu e ca şi cum te-ai întoarce cu o tolbă de iepuri pe umăr. E lupul de argint! Dacă noi doi izbutim asta, ţi-ai putea găsi un nou rost în aşezarea noastră, ba poate ni s-ar duce faima departe de tot!

Ce fel de nebunie s-a cuibărit sub fruntea lui Gruia? Ce dor de faimă i s-a arătat acum că şi-a lăsat tinereţile destul de în urmă? Acum că are feciori aproape de însurat îi arde lui de fapte mari! Eu în schimb…eu nu am nici la cine să mă întorc. Un cal, un câine şi o stivă de bârne, asta mi-e toată averea. Şi singurătatea cea mare, cât cuprind cu ochii. Măcar de-aş fi un om din ceia sfinţi, să ştiu numai ce să fac cu ea. Sfinte mi-s doar înstrăinarea, durerea şi ruşinea. Ce diavol te-a mânat pe tine, Gruio, să-mi tulburi mie de-ajunsul?

– Frate…ce să mai cat eu printre oameni? Mie mi-e bine aici. Şi faimă? Mi-ajunge să mă cunoască potecile şi izvoarele, iar eu pe ele la fel.

– Prostii, Ilie, vorbeşti prostii…Sau, ia spune: ai venit tu aici de dragul potecilor şi al izvoarelor?

Se uită la mine pe sub sprâncenele ridicate ca la un copil tălâmb. Îmi vine să-i ard vreo două, ca pe vremuri, la părinţi acasă. Dar are dreptate. De mă aflam într-un pustiu ars de soare, aş fi fost eu singur cu singurătatea, dar aşa…Văd până şi brazii întovărăşiţi unii cu alţii, oaste foşnitoare ce se uită la mine de sus, ca la un căţel propăşit în mijlocul lor. Văd şiroaiele de apă întâlnindu-se în locuri ferite de paşi, şuşotind pe limba lor despre unele, despre altele. Şi toate câte mă înconjoară glăsuie şi se înţeleg şi parcă m-ar vorbi pe la spate, căci ştiu că eu nu pricep vorba lor. Iar eu…port în mine numai povara unui strigăt mut, neputincios, neauzit de nimeni. De-aş şti doar că este cine să m-audă şi să-mi dea răspuns, nici pofta vorbei nu m-ar roade atâta.

Dar să mă leg acum cu Gruia să pornim la vânătoarea lupului vrăjit…mai bine las pe dimineaţă, să creadă că m-am gândit pe îndelete şi să nu ghicească furtuna ce-a stârnit în cugetul meu. Mai bine aşa…

– Eu zic, frate, întâi de toate să ne hodinim. Şi mâine dimineaţă, după un somn bun, altfel om pune lumea la cale.

Gruia nu zice nimica. Numai mormăie şi încuviinţează din cap. Îi pregătesc şi lui un culcuş din blănuri şi cergi şi ne aşternem la somn. Arunc încă vreo trei butuci în vatră, să ardă mocnit, că dimineaţa e departe şi urgia de afară încă mugeşte cu putere.

 

***

 

E linişte. Iar liniştea a adus şi dimineaţa. E cald încă sub aşternuturi, doar pe obraz şi pe frunte simt strânsoarea aerului de iarnă. Gruia doarme încă dus. O fi fost ostenit peste măsură, săracul! Nu e de mirare…

O fi duminică astăzi? Am pierdut rândul zilelor de când prea seamănă toate una cu alta. Iar de astăzi se poate întâmpla să nu mai fie aşa. Ce să îi ştiu răspunde lui Gruia? Bine că încă doarme…

Văd câteva raze de lumină gălbuie ce şi-au găsit loc printre îmbinăturile obloanelor. Halal îmbinături! Să fi ieşit Soarele? Mai bine îmi fac curaj să mă ridic. Soare sau nu, focul tot trebuie făcut. Şi lemne tăiate de astă toamnă sunt afară, în şopron.

Uşa mi-e toată încărcată cu promoroacă şi îi scârţâie ţâţânile. Mare lucru să se trezească Gruia dintr-atâta după cum sforăie. S-a lăsat ceaţă deasă şi totuşi e soare…Nu se mai vede poteca de omăt şi abia dacă se pot ghici trunchiurile brazilor prin pâcla asta aurie.

Dar stai…Ce fornăit se aude dinspre pădure? Mai bine să iau barda…Parcă se vede ceva, ca o părere, zici că îşi croieşte cale prin zăpadă. Şi vine încoace. L-aş trezi şi pe Gruia, dar nu vreau să îi stric odihna pentru…dacă mi se năzare numai? Ar râde de mine.

Acum se apropie. Un călăreţ. Tot nu vreau să îl trezesc pe Gruia. Să îl văd întâi mai bine. Nu poate fi de altundeva decât de jos, din sat. O fi pornit de acolo în zori, când vijelia se oprise. Pesemne îl caută pe Gruia şi pe ceilalţi. Se ţine bine în şa pe calul lui cel alb şi bidiviul răzbeşte hotărât prin omăt. Prin ceaţa asta ai zice că e o nălucă, dar nu e, iată-l, e aproape acum.

Un copil? Ce minte şleampătă a trimis un copil prin pustietatea asta albă, mai cu seamă acum, când fiara aceea grozavă îşi face de cap în pădurile din apropiere?

– Bade Ilie! mă strigă cu căciula ridicată deasupra capului bălan.

Mă ştie băiatul, dar eu nu îl ştiu pe el. O fi fost mic de tot când am plecat eu.

– Cine eşti, fecioraş?

– M-au trimis de jos, din sat, să îţi aduc vorbă.

– Ce vorbă să îmi aduci tu mie oare?

– Nevasta lui badea Gruia, fratele dumitale, e beteagă rău, la pat.

– Ce vorbeşti acolo, copile?

– Aşa e, cum îţi zic. Şi se zice că dumneata ai culese de peste vară tot felul de ierburi de leac, că te pricepi la ele.

– Ia stai aşa, băieţaş! Pe tine cine te-a trimis?

– Cum cine? Badea Gruia! Cine să mă trimată?

Cum mai vine şi asta? Doar Gruia e aici! A vânat ieri toată ziua după lupul de argint! Băiatul ăsta ori e nebun, ori îşi bate joc de mine.

– Copile, când l-ai văzut tu pe Gruia ultima dată?

– Cum când? Chiar astăzi la crăpat de ziuă. De la el am calul.

Se uită la mine ca la prostul proştilor. Acuşi-acuşi îl smulg din şa şi îi ard vreo două.

– Zău? Şi cum de te-a trimes tomna pe tine, măi, un ţânc? Nu mai sunt feciori în sat care să cunoască pădurile astea? Ba care le cunosc mai bine şi sunt mai stăpâni să le răzbată.

– Badea Gruia a zis că mai iute mă duce pe mine calul, că-s mai uşurel. Şi-apoi ce-i aşa mare scofală?

– Păi e mare scofală, băiete. Mare de tot,…

Mă apropiu încetişor de el şi îl apuc uşor de mânecă, să nu cumva să scape de scărmănătură.

– …pentru că Gruia e aici, a dormit peste noapte la mine. Aşa că tu…

Nu apuc să îi zic ce vroiam să îi zic că îşi răsuceşte mâna şi mă apucă el pe mine de mânecă, cât de strâns poate. Mă uit la el mirat să văd ce i-o trece prin cap şi văd că i-a pierit toată rumeneala din obraji şi se uită ţeapăn la mine, cu ochii speriaţi.

– Bade Ilie, nu ştiu pe cine sau ce ai găzduit dumneata peste noapte dar, bagă de seamă…ăla numai badea Gruia nu poate fi!

Mă smulg de lângă el cu groază, aceeaşi groază pe care am simţit-o când m-a apucat de mânecă, aceeaşi care l-a împiedicat să clipească pentru un răgaz, aceeaşi care i-a albit lui chipul.

– Copile…Eşti sănătos la minte? şi, când îl întreb asta, nu ştiu dacă minţile mele mai sunt toate la locul lor.

Îmi răspunde şoptit:

– Ba io-s sănătos, bade Ilie.

– Dar cum e atunci cu lupul de argint?

Se încruntă mirat:

– Care lup?

– Cum care lup? Lupul! Lupul vrăjit care i-a căsăpit pe vânători aseară, prin stâncării! Băiete! Lupul! Eu cu Gruia trebuia să mergem astăzi să îi punem blana în cui!

Iarăşi se uită la mine ca la un nebun, dar de astă-dată aproape că îl cred.

– Bade Ilie, ţi-ai pierdut minţile! Ăsta ori e un drac, ori un vrăjitor. A luat chipul lui badea Gruia ca să te prostească, să te ducă cine-ştie unde, să îţi facă cine-ştie ce!

Şi eu am dormit neîntors cu pacostea în casă…Dar de unde ştiu eu că grăieşte adevăr copilul ăsta? Cum să fac să aflu? Cum să mă încred eu aşa, într-un mucos?

– Bade Ilie, pune-l la încercare dacă nu crezi. Întreabă-l ceva ce numai badea Gruia poate şti.

Mucosul ăsta zici că îmi citeşte gândurile. Dar nu e prost deloc. Cum de nu m-am gândit…Dar ce să îl întreb? Ce poate să ştie Gruia şi dracul nicicum? Cum să intru înapoi în casă fără să îl trezesc? Şi unde mi-e barda?…Pffff….Trebuie să mă adun. Aici nu e loc de şovăială sau de îndoieli. Dacă aşa e cum spune băiatul, atunci trebuie să îi zbor căpăţâna din prima lovitură.

Acum ştiu: barda e rezemată înăuntru, lângă uşă. Acolo am lăsat-o când l-am văzut pe băiat. Şi ştiu şi ce să îl întreb, da, mi-am adus aminte. Trebuie să am grijă mare. Să nu îl las să ghicească ce vreau să fac. Cred că se trezeşte, îl aud mormăind. Să intru.

Aici e barda, tocmai unde credeam. Gruia, sau cine dracu’ o fi, cască şi se întinde. Al dracului drac, ce bine se preface!

– Ai dormit bine, Gruia?

– De dormit, vezi bine. Şalele mi-au înţepenit parcă.

– Ştiu. Nu e ca la tine acasă, în pat. Aici se strecoară frigul pe unde nici nu gândeşti.

– Te-ai trezit de mult?

– Nu, mai adineauri.

Se ridică în capul oaselor şi se întinde. E zăpăcit de somn încă…ori aşa pare. Tot mă întreb: dracii ăştia chiar dorm? Dorm pe dracu’! Stau acolo şi rabdă şi blastămă până vine clipa aşteptată. Ori ăstuia pesemne nu i-a venit. Ei lasă, că ţi-o aduc eu de nu ştii de unde să o începi!

– Şi? Te-ai mai gândit la ce-am vorbit aseară?

– M-am gândit, frate. Cum să nu mă gândesc? Abia am adormit.

Asta e adevărat. M-au smucit din greu gândurile şi foarte greu mi-am aflat liniştea.

– Poate noaptea asta să îţi fi fost sfetnic bun atunci. Ce zici?

– Ce să zic, Gruia…Mi-am tot întors cugetul de pe o parte pe alta şi…mi-am adus aminte de tata.

Se-ncruntă dracul de Gruia la mine cu mirare. O fi crezut că mă răstălmăceşte uşor.

– De tata? Da’ ce-are a face tata?

– Mi-am adus aminte de vorbele lui.

– Ce vorbeşti, Ilie? De care vorbe?

– Ei, ştii tu…Când l-au adus în car, tăiat de tătari, mai să îşi dea duhul. Şi noi eram copii, plângeam. Iar mama zbiera, se temea că rămâne văduvă. Mai ştii ce a zis tata?

Stă şi se uită la mine buimac. Poate aşa mă uitam şi eu la el astă-seară. Cum să nu ştie ce a zis tata? Asta ne tot zicea, mai tot timpul. Aşa că băietanul călare avea dreptate, ţie-l Dumnezeu.

– A trecut mult de atunci, Ilie. Şi tata…odihnească-se în pace, spunea multe când trăia.

Îşi ia ochii de la mine şi iese afară, pesemne să îşi spele ochii cu zăpadă. Atât ţi-a fost, drace! Stai doar să mă apropiu de bardă şi să vina clipa mea, că a ta de bună seamă nu mai vine!

Aşa, drace, freacă-ţi bine ochii cu nea şi mai uită-te o dată în jur, la lumea pe care ai bântuit-o. Frumoasă zi, cu toate că e ceaţă. Eu nu mă uit, cunosc bine locurile, ba sunt sătul de ele. Doar de beregata ta nu îmi pot dezlipi privirea. Braţul mi-e deprins de ani buni cu barda. Doar să îţi văd în ochi iadul unde te-oi trimite.

– Zicea tata: „nu vă pierdeţi capul!”.

Aşa, întoarce-te…Acum!

Linişte…Câtă linişte s-a făcut…S-a învelit iarăşi soarele cu nouri subţiri. Şi pâcla asta neobişnuită se risipeşte încet, în linişte. Toată pădurea parcă e numai aşchii, trunchiuri pleznite sub strânsoarea gerului.  Asta văd ochii mei. Şi nu mă uit în jos, nu, şi nici nu trebuie. Nu am nevoie să văd în omăt pete negre întinzându-se, roşindu-se şi iar lăţindu-se până fură din culoarea tămâiţei.

Ia stai! Nu adineauri vorbisem cu un băietan? Şi unde e? Unde s-a topit aşa? Să văz pe urmă încotro s-a dus…Al dracului! Păi nu aici vorbisem? Ba da, se vede limpede, sunt paşii mei pe nea. Dar calul…nicio urmă? Ce drăcia dracului…

Adică numai eu…numai eu şi hoitul ăsta descăpăţânat de drac…Bine dar…Eu cu ce băiat am povestit? Şi ce cal e acela care nu lasă urmă în omătul aista până sub genunchi? Şi de unde s-a abătut liniştea asta? Aşchii…toţi brazii din preajma potecii sunt aşchii frânte…Cum? Ce vis urât e ăsta?

Dar Doamne, ăsta nu e vis! Nu, nu…aici e omăt necălcat, cât vezi cu ochii până unde se despart brazii să facă loc călătorilor. Brazii…parcă-s spulberaţi de stihii. Începe iar a şuiera crivăţul, târându-şi şerpuit suflarea blestemată. Iar bura albă ce mi-o aruncă în bătătură ia culori de clopoţei, de tămâiţă, de limba-cucului, de dumbrăviţă, de fragă, de sângele-voinicului, de sângele lui Gruia…

Ce mă fac acum…Ce mă fac acum?!!! Cum mă mai încape pe mine lumea după una ca asta? Cu ce gânduri îmi mai reazăm eu capul şi mintea de acum înainte? Unde să mă mai înstrăinez şi la ce mi-ar mai fi de folos?

Vasăzică m-a călcat diavolul suit pe şaua calului cel alb şi m-a înşelat…Şi eu ca un prost, ca un neghiob, ca un om fără minte, m-am lăsat dus de nas de o arătare. Şi acuma uite ce-am făcut…

Blestemată fie ziua când m-a făcut mama şi moaşa care nu m-a scăpat în cap la naştere! Ce bine le-ar fi fost tuturor! Gruia ar fi trăit bine, singur la părinţi, nefericita mea nevastă ar fi avut altă soartă…

Dar lupul, lupul cel vrăjit…înseamnă că tot prin munţii ăştia hălăduie. Tot prin marea asta de brazi îşi poartă foamea sălbatică. Nu-i mare lucru să fi luat urma lui Gruia şi acum să stea tâlhăreşte la pândă. Poate chiar a stat tot timpul ăsta cu ochii pe mine. Poate m-a văzut ce-am făcut. E numai bine aşa!

Din pustiul netulburat în care vieţuiam, ce-am ajuns? Pradă uşoară pentru şiretlicurile diavoleşti şi ucigaş de frate. Sunt râpe destule în care să-mi zdrobesc ticălosul ăsta de cap. Da, acum pe toate le văd înaintea ochilor, căscate, colţuroase şi adânci. Dar dacă mă azvârl eu trag după mine toată amărăciunea, toată vinovăţia, toată neputinţa care mă zguduie şi mă sugrumă.

Acum m-am hotărât, Gruia. Auzi? Auzi, Gruia? Poate m-auzi de undeva…Că din balta asta neagră s-a îngrijit nemernicul de mine să nu auzi. Mă duc la lupul de argint! Mă duc batăr să văd de unde mi s-a tras năpasta. Să văd cu ochii mei, Gruia, dacă pe tine, fratele meu, nu am ştiut să te cred până la capăt. Mi-am pierdut capul, Gruia, mai rău ca tine. Bine zicea tata…Calul fără urmă şi prostul de Ilie orb! Prostul de Ilie fără cap…

Se luminează cărările în zare. Aşa e cum a zis bietul Gruia. Sărmanul Gruia, poate s-a îndura cineva să îl îngroape, că eu…

Aici e barda. Am găsit-o lângă o fântână când eram flăcău. Nici nu ştiu a cui a fost şi cum a pierdut-o. De-acum a găsi-o altul şi a lui va fi. Numai să nu-i aducă norocul pe care mi l-a adus mie.

Ei, de-ai fi tu aicea, Gruia, să vezi cum lucesc vârfurile brazilor fără o geană de soare de deasupra! În ceafă îmi bate un vânt rece ce mă mână, mă împinge prin omăt, şi ştiu că ăsta e singurul drum care mi-a mai rămas. A venit după mine, a venit să mântuiască cu tot. Şi apoi nu se ştie unde are să mai plece, să bântuie visele vânătorilor, să umple desişurile cu lumină orbitoare şi să samene moarte şi rătăcire de minte.

Îmi umblă picioarele singure şi zăpada e parcă tot mai afânată, tot mai lesne de străbătut. Aşa că alerg. Alerg acolo unde văd lumina mai albă, mai orbitoare. Alerg cu barda pe umărul drept, gata să lovesc orice aş putea întâlni în cale. Alerg printre trunchiurile plesnite şi răşchirate ale brazilor, ca printr-un vis urât.

Iar aerul mă strânge şi mă apasă şi deodată, când nu mai deosebesc lumina de zăpadă, mă fulgeră prin trunchi un scrâşnet mut. Şi toată apăsarea aceea piere. Doar ochii se umezesc până când tulbură vederea şi mi-e atât de cald…Dar barda? Unde am lăsat-o? Mi-aştern pe rând genunchii în neaua făinoasă şi mâna dreaptă în care dau ca să mă sprijin este goală…

Eu însumi simt cum mă golesc de toată încrâncenarea şi teama şi furia dureroasă. Totul e alb în jur şi totuşi parcă zăresc lespedea galbenă a soarelui printre cetini. Ţi-era mai bine de sfârşeai şi tu aşa, Gruia. Că nu poate fi mai limpede…mă sfârşesc. Doar că tu, Gruia, poate altfel ai fi văzut sfârşitul. Poate tu nu ai fi scăpat suliţa cum mi-am lepădat eu barda. Poate albul ăsta de-l văd eu era mai cenuşiu în ochii tăi. Mai roşu îţi părea cerul şi poate brazii tăi nu erau despicaţi din rădăcină până în vârf.

Vin eu şi îţi povestesc cum a fost. Dacă îi vrea să mă mai vezi. Poate mi-i povesti şi tu, dar nu ştiu de oi putea să te ascult. Nu ştiu, frate, nu mai ştiu nimic. Unde mi-e barda, încotro m-am pornit şi de unde, ce am vrut să fac, nimic!…

Ştiu doar că îmi prinde bine atingerea omătului pe obraz…şi toată apăsarea…cum piere…Uite, norii albicioşi se înroşesc şi soarele e ca un petic de purpură deşirat în întunericul ce se îndeasă.

Aşa zicea tata, să nu ne pierdem capul…

 

autor Zoicas Cristian