Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Poeme de Anca Tănase

Posted in Poezie by Hopernicus on 05/02/2013

 

Ţipăt de cocori în tâmplă
creşte încet o aripă
în tăcere,
o aştept pe-a doua
privesc
cum trece spuma, timpul,
prin ochii farului
––––
dragostea creşte din valuri
-însufleţite coame
din care curge miere-
absenţa se umple…
o barcă de pescari, cu pânze roşii,
pluteşte-n urma
lăsată de cocori
umflată de vânt, pânza
poartă în ea, la fel,
un zbor
 
Noi, trecătoare şi veşnice păsări                        
În aripi, zbaterea e scrisă. Mereu, pasărea
încearcă să străbată marea,
deşertul viu de spume şi albastru. Scrâşnesc furtuni.
Pasărea cade. Luciditatea clipei o doboară.
Contra-timpul. Devine
statuie de sare şi-alabastru,
legată-n lanţuri de mătase. Amintiri
atârnă greu. Faruri triste
în calea armadelor învinse
Curgerea continuă.
Ne mai omoară corbii uneori. Dar mirul,
impregnat în oase, ne renaşte. Din noroi.
Crini, luminăm. În spini,
cenuşa redevine torţă. Vom fi din nou
ce-am fost dintru-nceput:
Regi.
Preoţi.
Ungere divină.
Apa uitării, Lethe 

Am cules semnele de punctuaţie,

le-am strecurat ca pe aur şi
am păstrat doar punctele-puncte…
suspensia, răgazul,
fraza neterminată,
uşa deschisă spre voi, să
intraţi în joc…
Completaţi cum doriţi
şi puneţi punct.
Vi-l las vouă, punctul.
Eu mă instalez în răgaz,
îmi aştern umbra asupra copacilor
să se încarce de verde,
asupra lebedelor,
să se încarce de cântec
las privirea să devină ninsoare,
până când albul izvorăşte culoare
şi fluturi.
Eu mă instalez în răgaz,
să dorm în sămânţa culorilor,
în adâncul fierbinte al ploilor
străbătute de păsări,
avioane,
înăltări şi căderi.
…în răgazul
timpului leneş, singurul care
opreşte implacabilul marş al furnicilor,
le toceşte rozătoarelor dinţii,
dezgroapă delirul din materie amorfă…
În timp ce voi alergaţi către punct
eu mă instalez în răgaz,
departe de Lethe.
4 (1)

                                                                                                                                                                                                              Buchetul de flori, acril pe panza

artist Dorin Macovei

Agapé

S-a sfătuit cu Sine-Însuşi Unul în Treime
şi a rostit cuvânt: lumină!
a pornit săgeata să spintece nimicul
din rană
au ţâşnit izvoare:
lumina, apa, spaţiul, timpul
cu mâna Fiu şi mâna Duh
a luat ţărână şi-a suflat
creând o veşnicie vie: om
 l-a lăsat să se joace
şi omul s-a jucat, numind
fără să ştie
că piatra avea să-i fie pernă
râul, lacrimă
mărul, otravă
floarea, spin
timpul s-a rotit
pentru cădere
până-ntr-o zi, când Dumnezeu
a pus pe masă pâine şi vin
din pâine-au ţâşnit raze
aerul s-a umplut de aripi
-miroseau a lumină, piatră, măr şi floare-
omul a zâmbit,
numele şi-au regăsit fiinţa
şi
timpul s-a rotit
pentru întoarcere

Învaţă-mă să mor      

Dacă mă iubeşti, învaţă-mă să mor
când îmi strecori un vers în cana cu ceai
despre pelerinajul la Compostella,
cel atât de dorit, pe care nu l-am făcut
niciodată
Dacă mă iubeşti, învaţă-mă să mor
în timp ce îmi spui o poveste
despre Orinocco, uriaşul, purtător
de zei, hoituri şi vapoare,
cel ce-şi are izvorul în inima ploii
Dacă mă iubeşti, învaţă-mă să mor
când cade trăznetul în munţi
şi ciobanii, încărunţiţi de drumuri                       
în căutarea oilor pierdute
se strâng îngânduraţi, sub semnul crucii
Dacă mă iubeşti, învaţă-mă să mor
cu surâsul pe buze,
când viscolesc cireşii floare albă,
splendida floare a lipsei de măsură,
a rodului bogat ce va să fie.
Învaţă-mă să mor, când vântul încă
îmi trece, jucăuş, prin păr
să mor, fără să-mi pese
de mâna descărnată
ce-mi smulge măruntaie
Învaţă-mă să mor,
Voi şti
că mă iubeşti!

2 (1)

 

Pacatul Evei, acril pe panza

artist  Dorin Macovei

 

“Definitiv”, cuvântul – ghilotină

Apa,
            salcia
                        şi banca de sub salcie
ne aşteaptă
să reaprindem din adânc
incendiile de ieri…
azi, umbrele
au toate-acelaşi nume:
“definitiv”, cuvântul – ghilotină
păpuşarul
smuceşte sfoara,
taie-n carne vie
îngustă-i puntea zilei între nopţi…
înfriguraţi,
ne strângem în de noi
sărutarea
are gust de-adio
plutesc pe ape nuferi răcoroşi
curge ziua,
geme…
e şi acesta un dar, darul
de-a şti
că eşti nimic, în crunta
fragilitate-a clipei
frumuseţea
ne lasă câteodată s-o atingem
dar niciodată
s-o apucăm, s-o ţinem…
ne clătinăm
peste abisul dintre gânduri
Apa,
            salcia,
                        banca
ochii tăi,
            ochii mei…
oglinzi,
                                    în oglinzi,
                                                în oglinzi…

 

 

autor  Anca Tanase

 

Tagged with: ,

Comentariile sunt închise pentru Poeme de Anca Tănase

%d blogeri au apreciat asta: