Şi am fugit… (fragment, prolog, nuvela,…)

Nu te opri! Îi simţea cum se-apropie, câştigând teren în fiecare clipită; le auzea răsuflările poticnite şi zgomotul paşilor mărunţi, cu călcătura uşoară de pe-un picior pe celălalt, drămuindu-şi puterile la fiecare mişcare precum nişte hăitaşi desăvârşiţi. Nu te opri, fugi! Se agăţă disperat de ultimele cuvinte ale cavalerului nerithean, în vreme ce trupul i se zbătea, mai să se frângă sub povara ultimei zile şi mai ales a nopţii care-i urmase.

Patru oşteni obişnuiţi, aşa-i părură la-nceput, doi dintre ei călărind nişte armăsari tuciurii, cu paveze heraldice atârnându-le pe crupe; ceilalţi, scutieri de bună seamă, îi însoţeau cu capetele plecate, având mâinile încleştate pe flamuri cu coadă scurtă, de pe care străluciseră cândva însemne cusute-n fir de aur. Moşneagul, filfizonul, neghiobul şi mutul, apărură dinspre răsărit, de după culmile Hogwarului şi de cum dădu cu ochii de ei, îi fu limpede că nimic n-avea să mai fie la fel în Cormyn, sătucul din Valea Myr.

Fugi! Muşchii îi tremurau ca nişte şerpi învârtoşaţi. Şi-i simţea întinşi precum parâmele unei corăbii frământate de valuri, deşi nu văzuse marea niciodată. Doar în poveşti am putut admira Întinsul de Ceaţă de la sud-vest, caravelele cu pânze imaculate şi nenumărate catarge de la Goratcha, porturile smolite ale Farei şi satele pescarilor asqwani. Poveştile-i plăcuseră dintotdeauna, mai ales cele istorisite cu har, ce-aveau întotdeauna un tâlc ascuns care se dezvăluia către sfârşit, aşa cum le depăna Um’r, Mai-marele Satului. Fiica acestuia, Nyeela, era doar o copilă pe când îşi pierduse mama. Acum e singură pe lume. Îmi seamănă în privinţa asta. Şi ei îi plac poveştile cu zmei şi fecioare despletite.

O săgeată cu spin îi trecu vâjâind pe la ureche. O alta i se-nfipse cu putere-n spate. Noroc cu săculeţul burduşit în care se afla pecetea. Mai repede! Răsuflă pe gură, trage aerul pe nas! Erau aproape, dar nu-şi îngăduia să-ntoarcă privirea, trebuia să vadă doar ce-i stă nainte şi să fugă mâncând pământul!

 

 

-O să poposim oleacă! Orma, caută niscaiva nutreţ pentru armăsari!

Vorbise apăsat, înflorind cuvintele şi făcând gesturi largi cu mâna învelită-n oţel, de parcă s-ar fi aflat la curte, printre nobili şi domniţe. E tânăr şi necugetat, nu te poţi aştepta la prea multe din partea sa. Engar văzuse destule de-a lungul vieţii şi nu-şi mai făcea iluzii. Pân’ într-o săptămână va fi mort! Poa’ şi mai repede. O să se ia-n gură cu vreunul dus de-acasă şi-o să sfârşească-ntr-o baltă de sânge.

-Şi… Orma! Băiatul saşiu ca o răscruce se opri-n soare, clipind întruna, nedumerit. Dacă-mi găseşti şi-o vadră cu apă, călduţă de-a fi cu putinţă, te ung cavaler cu mâna mea! şi-i trase cu ochiul, ştrengăreşte.

-Da Stăp’ne! se plecă scutierul.

Are chip de femeie! pufni Engar, privindu-i faţa lunguiaţă cu pomeţi ascuţiţi, buze cărnoase şi ochii mari cu gene lungi, întoarse şi negre, femeieşti. Chip şi apucături!

Ar fi trebuit să primească un om tare ca piatra, meşter în mânuitul armelor şi-al călăriei. În schimb se pricopsise cu El. Şi, colac peste pupăză, venea de la Quadesh, după scutul despicat de pe care străjuiau cele două cetăţi, încondeiate-n negru, verde şi azur. Ţinuturi dure, primejdioase, cu locuitori aşijderea, ăsta-i Quadeshul. Dar nu el. El e moale ca un boţ de lut şi încă nu şi-a şters caşul de la gură!

Îl măsură din nou, a suta oară de când se întâlniseră pentru prima dată la marginea apuseană a Ţinuturilor Însetate. Coif de oţel cu înflorituri argintate, fără vizieră. De-acolo o să i se tragă, cumpăni cavalerul. Cuirasă de fier roşu, deasupra cămăşii de zale nituite, mânuşi din piele neagră, peste care erau prinse benzi oţelite până la coate. Genunchiere lucitoare cu câte-o ţepuşă scurtă-n vârf, jambiere de fier negru peste cizmele de piele-tare. Nu ştii dac-a pornit spre un turnir sau către atelierul unui meşter-zugrav. Aşa cum apărea din vârful armăsarului focos, cu spatele drept şi mâna înfiptă-n şold, precum o relicvă străveche mângâiată de lumina amiezii, Vanar întruchipa fără doar şi poate războinicul legendar, de-abia scoborât din povestea în care ucisese zmeul şi… Pun rămăşag că nici măcar nu-i plac femeile! Zmeu’ o fi mort el, da’ fecioara salvată, to’ fecioară o rămas.

-Nobile Engar, am spus ceva amuzant?

Măcar glasu’ nu-i e piţigăiat… oftă din nou cavalerul nerithean pe când se pregătea să-i răspundă, ştergându-şi zâmbetul batjocoritor ce-i mijise-n colţul gurii. Se răzgândi repede, căci se trezi că nu mai are cui să-ntoarcă vorba tăioasă ce-i stătea pe vârful limbii. Vanar dăduse deja pinteni calului şi o porni la trap, spre colibele ţuguiate aflate-n marginea satului. Dintr-acolo se iviseră câţiva myreni, în frunte cu cel ce părea să fie Mai-marele lor, un pelandru[1] uriaş cu braţele precum nişte drugi, pieptul dezgolit de pe care flutura un smoc de păr negru şi sârmos şi, mai presus de toate, o mustaţă înfoiată, împletită la capete cu inele de fier, aramă şi bronz.

-Ziua bună! salută Vanar din vârful armăsarului, curtenitor şi nobil, după cum îi era felul.

-Bun-o fi! Uriaşul îl străpunse cu ochi bănuitori iar Engar îi zări mâna de pe care pulsau vene îngroşate, strângând coada unui baros înnegrit de fierar.

-Pacea regelui fie cu voi, Meştere! grăi neritheanul în vreme ce descăleca, bufnind pământul precum un sac de cartofi.

-Cei ce-o apără cât şi cei ce-o aduc! spuse celălalt vorbele potrivite. Bărbaţii îşi strânseră mâinile iar când fierarul dădu cu ochii de inel, îl luă pe după umeri pe Engar, fără să-i mai bage-n seamă pe ceilalţi şi se îndreptară spre o colibă pântecoasă, de pe coperişul căreia fumegau întruna câteva hornuri pitice.

-Ce necuviincios! murmură tânărul Vanar, uitându-se chiorâş după myrenii cu care-i întâmpinase uriaşul, ce-acum se împrăştiau ca nişte potârnichi fugărite de uliu. Urd, calul! rosti tăios, în vreme ce descăleca, lunecând cu graţie din şa.

Scutierul prinse dârlogii din mâna cavalerului şi-şi bătu pumnul de pieptarul oţelit, plin de crăpături şi zgârieturi.

-Ce mai e acum?!

Mutul îi arătă ceva cu braţul întins, cu-n deget noduros ca o ramură de stejar, care pleca de sub o apărătoare ruginită drept pe urmele bătrânului Engar. Vanar îi urmări pe amândoi, cavaler şi meşter, apoi dădu a lehamite din mână şi porni în direcţia opusă, spre o clădire smolită, înaltă şi dărăpănată, culcată pe-o rână de parcă fusese lovită de vijelie.

 

 

În pragul hanului se întâlniseră, tânărul cavaler de la Quadesh şi pândarul myrean. S-au măsurat o clipă, precum doi lupi ce poftesc la aceeaşi pradă şi până la urmă el a coborât privirea, salutându-l aşa cum se cuvenea, dar filfizonul a trecut mai departe, fără să-l învrednicească cu vreun răspuns. Aşa-s ăştia, născuţi cu lingura de aur în mână… îşi spusese atunci. Doar mai târziu l-a lovit, pe când se întorcea la adăpostul tavernei, cu gândul la carafa de vin promisă de hangiu, dacă avea să-i aducă veşti dinspre nord-vest, de către Drumul Bendei.

 

 

Aleargă de parcă zmeul îţi arde ceafa cu răsuflarea sa! Nu te opri! Nu poposi nici măcar pentru o gură de apă, altfel o să mori! Asta şi făcuse. De la marginea Tăului alerga întruna. Se prăbuşi de nenumărate ori dar continuă să se mişte de-a buşilea, ca un animal rănit. Şi era lovit căci îşi simţea sângele călduţ şi lipicios cum îi bălteşte-n dreapta, deasupra coastelor, acolo unde-l izbise paloşul sălbaticului. Îl hăituiau acum ca pe o ciută săgetată, ce lăsa-n urmă o dâră de spaimă şi durere.

Fugi spre ea! Doar pe ea o vede, cu ochii minţii sau poate că aievea, căci nu mai ştia de câteva ceasuri bune, ce anume e închipuire şi ce e adevăr. Dar descoperise chemarea ei şi-şi trăgea de-acolo forţe noi; cântul Frumoasei îi ridica povara de pe umeri şi-l lăsa cu sufletul uşor, şi-atunci iuţea pasul. Înainte, tot înainte, spre fecioara-nălucă ce-l chemă-ntruna din marginea pădurii.

 

 

Intrase în han visând la zâmbetul ei binevoitor, mai mult decât la vinul promis de hangiul pitic, Ingo cel iute ca piparca. N-apucă nici să dea ziua bună, nici să-i cerşească Nyeelei privirea tămăduitoare, nici măcar să guste licoarea acră şi înşelătoare, că-l şi văzu…

Îi dădea târcoale fetei la fel cum îl întărâtase şi pe el, la intrare. Mai că nu o amuşină. Tânăra-l privea de jos, de pe scaunul şubred pe care se aşternuse, ascultându-i istorisirile cu ochii măriţi de plăcere. E nespus de frumoasă; fu primul gând ce-i trecu prin minte. Albă ca laptele, cu pielea fină, aproape lucitoare, cosiţele întunecate, atât de negre încât aruncau reflexii albăstrii, ca o mângâiere molatecă, tremurătoare. Subţire, trasă prin inel, feciorelnică aşa cum şedea cu genunchii strânşi, cu spatele drept şi gâtul gingaş alungit, sorbindu-i cavalerului vorbele mieroase. Dar ochii… ochii ei îl făcură să se năpustească asupra netrebnicului. Mari, alb şi negru îmbucându-se într-o desăvârşire nemaivăzută, înlăcrimaţi, promiţând luna şi stelele, aşteptând… Pe el nu-l privise niciodată aşa. Cu descoperirea aceasta, ce-i ferecase tâmplele în cercuri de foc, tăbărî peste filfizonul împlătoşat, să-l sfâşie cu dinţii şi cu unghiile şi-alta ba.

Fu nevoie de cei doi scutieri, cavalerul nerithean şi de piticul Ingo ca să-l scoată din mâinile sale. Zâmbea întruna pe când îşi potrivea coiful, smuls de pe creştet de forţa cu care-i zvârlise-n ochi scăunelul. Dar ce era mai rău şi mai rău, ceva ce nu putea să-şi ierte niciodată, Nyeela suspina. Plângea cu sughiţuri, tremura toată şi-l privea ca pe-un tâlhar, ca pe-un nemernic, pe când el vrusese doar…

 

 

Fugi! Pădurea e aproape! Fereşte fagul şi strecoară-te pe sub trunchiul acela. Nu, nu luneca! Apucă zdravăn smocul de iarbă şi saltă-te! Aşa, ai trecut! Acum Fugi! Îi auzea vocea întruna; şi nu amintirea a ceea ce fusese până atunci, sfaturile bătrânului înainte de atacul de la marginea lacului, de la Tăul Fecioarei, nici vedeniile ce-ncepură să-l bântuie de câteva ore încoace, de la prea mult sânge pierdut. Vocea lui Vanar era altfel. De parcă i-ar fi stat alăturea, pe când se afunda printre trunchiurile de fag şi molid. Dar tânărul căzuse atunci, în vreme ce se retrăgeau de sub ploaia de săgeţi cu pană neagră. Una-i pătrunse-n falcă, peste grumăjer, cam pe unde-ar fi trebuit să se afle o vizieră trainică. Bătrânul Endar îl tachina câteodată, că de-acolo o să i se tragă pieirea dar Vanar nu-i răspundea. Zâmbea doar, aşa cum făcuse şi-atunci, în hanul Cormynului, pe când Nyeela bocea… Şi-acum, glasul său îngroşat îi călăuzea paşii prin pădure, îndrumându-l ca pe-un copilandru, deşi ştia să citească semnele pământului de pe toate potecile, cale de-o sută de verste[2] împrejurul sătucului din Valea Myr.

 

 

Pedeapsa veni iute şi fără părtinire. Tânărul cavaler trebui să plătească-n argint pentru stricăciunile lăsate-n urmă, în taverna lui Ingo. Cât despre pândar, neritheanul îl luă de călăuză, să-i însoţească până dincolo de coamele munţilor, peste Spinarea Zmeului, spre câmpia apuseană de unde şerpuia Drumul Nimrodean. M-o fi plăcut, bătrânul, pentru că-ncercasem să-i bag minţile-n cap lui Vanar? Oştenii aveau nevoie grabnică de călăuză iar el ştia din minte toate cărările de pe marginea Spinării, precum şi drumeagurile tăinuite de la poalele sale, printre punţi de piatră cenuşie şi capete ascuţite de cremene.

Chiar dacă Meşterul Em’r nu era Mai-marele satului, căci părintele Nyeelei se prăpădise-n urmă cu-o vară lovit de-o boleşniţă năpraznică, el se supuse. N-aveam de ales. Primi să-i îndrume dar sufletu-i era gol pe când se depărta de sat, cu chipul proaspăt al fecioarei plânse, stăruindu-i în minte.

 

 

Se înserează. Arborii sunt rari de parcă o vântoasă neîndemânatică i-a presărat peste pământul moale, semănând a clisă mucezită şi, câteodată, pe când se poticnea de-o rădăcină apărută din senin şi săruta glodul, împrăştiind acelaşi miros rânced.

Nu te opri! Nu trebuie să te prindă întunericul în pădure! Nici chiar eu nu te-aş mai putea scoate la liman atunci… Caută după muşchi şi urmează calea spre apus. Caută! Izbuti să ochească din goană câteva pete întunecate la rădăcina molizilor. Încă nu se rătăcise. Avea însă fierbinţeală, îi ardeau tâmplele şi partea dreaptă a pieptului n-o mai simţea defel. Sânge rău, aşa numea vraciul Cormynului beteşugul. Lipitori, cataplasme cu oţet de mere şi… nu-şi mai amintea. I-ar fi fost de-ajuns o baie fierbinte şi surâsul Enyeelei, ca să uite de toate. Oare o s-o mai văd vreodată? Primi răspunsurile în plin. O săgeată i se înfipse-n umăr iar cealaltă aproape că-i zbură bocceaua din spinare. Se rostogoli printre doi fagi măreţi, gemând şi blestemând. În cădere pierdu sacul de pânză negricoasă, în care se afla mesajul. Adică mâna însângerată. Inelul! Vanar i se fofilă din nou în minte, apoi îi auzi şi pe ceilalţi, nălucile ce-l bântuiau. Fără pecete, ne-am prăpădit degeaba! Trase sacul către sine, îl îmbrăţişă ca pe-o iubită şi se rezemă cu spatele de trunchiul cel mai apropiat. Acum că nu mai alerga, întreaga oboseală strânsă-n două zile şi-aproape două nopţi de goană i se prăbuşi în creştet, pe umeri şi peste şale, lăsându-l chircit, aproape fără răsuflare. Inelul cu însemnele regilor pelandrii e aici, în siguranţă. Îl simte la piept prin pânza subţire şi rărită. Inelul cu rubin şi mâna retezată. Kaila şi Nyeela. Privirea i se împăienjeneşte. Îi voi spune… Îi simte-n apropiere dar nu se mai împotriveşte. Frumoasa-l aşteaptă…

 

 

*

 

-Om pune tabăra aici, aproape de apă! Mutule, îngrijeşte-te de foc şi fă-l aşa cum ştii tu! Mic şi nevăzut. Nu trebuie să dăm de veste nimănui! E sfătos ca un bunic. Şi… Mutule… tare mi poftă de-o tocană vânătorească…

Scutierul îşi sluţi chipul, părând că smiorcăie şi-apoi ridică amândouă mâinile cu palmele-n sus, goale, arătându-i bătrânului ceaunul micuţ, ars pe fund de prea multă folosire.

-De asta mă ocup eu, râse Endar, să n-ai grijă! Apoi îşi luă arcul şi tolba şi porni pe malul lacului, spre apus.

Dacă ne oprim în mal, retragerea ne va fi blocată iar focul nu trebuie să fie văzut ci doar să fumege ca să ne-adulmece duşmanul… O gândise, însă nu se putu îndura să i-o spună. Era bătrân şi respectat între zidurile Cetăţii Neamurilor, Nerithul cel mândru; purtase cel puţin patruzeci de bătălii şi-n aproape jumătate din ele căpătase câte-o rană. E-un răboj ambulant, care strigă câteodată c-o să mor din cauza coifului… N-am de gând să-mi las oasele pe-aci! El în schimb…

-Orma!

-Stăp’ne?

Îl privi cu milă şi-i porunci să împiedice caii şi să le scoată şeile. Apoi, în ultima clipă, pe când scutierul se îndepărta, adăugă:

-La noapte să nu-ţi lepezi pieptarul! Cine ştie, poate…

-Da Stăp’ne!

De la o aruncătură de băţ, aplecat deasupra undelor, pândarul îl măsura din cap până-n picioare, la fel precum făcuse şi-n faţa hanului. A auzit?

-Stăp’ne! se maimuţări myreanul. Se lasă frigu’ peste noapte? Să-mi ţin pumnalul aproape?

M-a auzit, nefericitul! De data asta Vanar vorbi limpede, aşa cum nu-l lăsase inima nainte:

-Ai face bine să te hrăneşti! Pândarul îl privi chiorâş. Crede că-l iau peste picior. Respecţi zilele de post, myrene? Eşti credincios?

Se apropie. N-aş vrea să mai sară la mine, căci de data asta şi-ar pierde capul, nu doar mândria. Nu că i-a folosit la ceva, până acum… Răsuflă uşurat când îi auzi răspunsul scrâşnit:

-Da, cred în zeii culmilor şi-ai cerului înstelat, ca orice locuitor de pe Spinarea Zmeului! De ce mă-ntrebi?

-Pe seară trebuie să mănânci ca-nainte de Postul cel Lung. Şi să-ţi umpli buzunarele şi chimirul, cu posmagi şi carne afumată. Nu, nu mă-ntreba de ce, doar fă-o! Îl opri cu-n gest scurt, ce nu aducea deloc cu fandoselile de femeiuşcă răsfăţată de care râdea neritheanul. Încă ceva myrene! Celălalt înţepeni cu pieptul scos şi picioarele răşchirate. Eu… mă iartă pentru că am făcut-o să plângă… Dar îi plăceau atât de mult poveştile…

Pândarul nu zise nimic însă chipul i se înmuie oleacă, apoi îşi pironi ochii-n pietrişul de pe malul Tăului Frumoasei şi nu-i mai ridică, până ce nu-şi termină Mutul tocana.

 

 

L-am ascultat! Am mâncat în seara aceea cât cinci. M-am ghiftuit şi mi-am umplut tolba, buzunarele şi chimirul, precum mi-a spus.

Cam pe la miezul nopţii, pe când Benda cea mândră apăruse goală şi înfrigurată de după nori, au atacat. Nu ştiu câţi or fi fost dar săgeţile lor negre şuierau precum un roi de viespi. Orma a pierit primul, căci dormea cel mai aproape de foc. Săgeţile săreau din platoşa sa ca nişte stropi de ploaie, când lovesc caldarâmul. Apoi una i-a pătruns în piept, pe lângă umăr, strecurându-i-se pe sub pieptar. A gemut prelung Stăp’ne şi dus a fost. Ceilalţi şi-au apucat armele iar Vanar m-a tras la adăpostul pavezei sale. O vreme nu s-au mai auzit decât clipocitul apei şi loviturile înfundate, primite-n scuturile mari cu însemne frumos încondeiate.

De s-o întâmpla să cădem, îmi zise tânărul, o rugăminte am! Două, de fapt! Îmi zâmbi amar. A mea şi a lui Engar! Am încuviinţat, deşi mă-nfricoşasem dintr-o dată, de-mi îngheţă sângele-n vine. Să duci inelul cu sigiliul regal la Nerith! Inelul cu rubin de pe mâna bătrânului. Să le spui că molokhii atacă de peste Hogwar. Or ştii ei ce să facă mai departe. Jură! Am jurat pe cer şi pe pământ, apoi l-am întrebat de cea de-a doua, rugămintea lui. Atunci au început s-apară. Mulţi, ca nişte şobolani negrii, de-abia zărindu-se din noapte. Kalia! mi-a strigat în vreme ce-şi trăgea spada. În Nerith, caut-o pe Kalia!

Primii atacară de-odată, mişcându-se la unison, şfichiuind aerul cu iataganele late de pe care de-abia se mai reflecta lumina lunii, acum însângerată şi rece. Endar căzu al doilea. Fu copleşit, căci blestemaţii păreau că-l caută doar pe el. Se apără eroic, cu sabia şi pavăza de pe care străjuiau ursul muntean cu turnurile, soarele şi luna, dar apoi veniră securile. Scutul scartelat i se ciobi; îl lepădă şi prinse sabia lungă-n amândouă mâinile şi-ncepu să cosească printre sălbatici. În cele din urmă căzu precum un stejar bătrân, năpădit de securi. Un demon îi reteză mâna din încheietură. Altul vru să-i împlânte iataganu-n piept dar platoşa nu se supuse, frângând lama neagră de la jumătate. Bravul bătrân încă reuşea să-i ţină la distanţă, fluturând sabia cu mâna teafără, din ce în ce mai molcom însă. Atunci l-am auzit pentru prima oară. Un glas limpede, gros ca un tulnic şi-ncărcat de suferinţă, ce-mi urlă în minte. Inelul! Ia inelul şi fugi, până nu-i prea târziu! I-am văzut cu coada ochiului chipul alungit, străpuns de săgeată.

Din faţă veneau zeci, poate sute de arătări hâde şi crăcănate, de pe care luceau armuri negre. Spune-i… mi-a strigat în vreme ce era înconjurat de-un brâu de oţel întunecat dar n-aveam nevoie să aflu mai mult. Ştiam prea bine ce-are să-i spună Kailei sale. Nu te opri! Fugi! îmi striga bătrânul Engar, cu ciotul fluturând ca un stindard însângerat. Fugi mâncând pământul, păru că-mi urlă şi mutul, pe când îl hăcuiau vreo zece sălbatici. Şi am fugit.

–––––––––––––––––––––––––––

[1] Pelandru – om de la răsărit

[2] Unitate de măsură pentru distanțe, egală cu 1,067 km

 

autor  Adrian Sand

Codrul Şoaptelor

fragment

Se furişau printre arbori în cea mai deplină linişte, învăluiţi de umbra şi nemişcarea ce-nconjurau povârnişul de după turn. Caii şi hărăbaia pe patru roţi îi lăsaseră într-un luminiş, aproape de culmea golaşă de pe care străjuiau ruinele. Se povestea că acolo trăise o regină nespus de frumoasă dar crudă precum o nadjini, jumătate femeie, jumătate şarpe. Asta se-ntâmpla cu multă, multă vreme nainte, pe când munţii se băteau în capete şi pământul nu era statornicit. Prea multă vreme, dacă-l întrebai pe el. Gândul la daimunul cu chip de femeie îl stârnea la fel precum beţia luptei, atunci când simţea sufletul cuiva scurgându-i-se de-a lungul tăişului, îi aducea aminte în vintre de cealaltă nălucă, aflată la o aruncătură de săgeată depărtare. Ia seamă, viperuşca mea e pe-aproape şi nu cred că-i poţi sta potrivnică; te-ar hăpăi cu solzi cu tot într-o clipită, îi spuse umbrei de piatră, trufaş şi drăgăstos precum un fecior în noaptea nunţii.
Frumoasa din poveste îşi ademenea iubiţii cu promisiuni aurite, zornăitoare, când farmecele trupului nu-i erau de-ajuns; ş-apoi, după ce-i lua în aşternut, îi ucidea ca pe nişte armăsari de prăsilă nevolnici, căci niciodată nu rămânea grea oricât ar fi încercat… Oare aşa-s toate femeile astea aprige? Sterpe din născare sau poate că doar au nevoie de sămânţă viguroasă?! Îşi aminti de ea şi de pruncul pe care-l pierduse cu vreun an înainte. De-atunci s-a schimbat, de parcă odată cu copilul, Părinţii Cerului i-au luat şi sufletul. Din dreapta, se auzi şuieratul binecunoscut, scurt şi ţiuitor ca un ţipăt de şoim. „Stai”
O iubesc fără-ndoială, e viperuşca mea, îşi adeveri pentru a mia oară în vreme ce-şi aşeza oamenii la adăpostul trunchiurilor de stejari, frasini şi fagi, care se înălţau din pământul reavăn ca nişte cavaleri învesmântaţi în smaragd.
Şerpoaica lor conducea celălalt grup, cinsprezece bravi ascunşi în pădurea de lângă Iezer, un pisc mititel de rocă brună din care ţâşneau zeci de izvoraşe cu apa caldă şi urât mirositoare dar care tămăduia nenumărate boleşniţe, aşa se zicea prin partea locului. Le făcu semn celorlalţi să aştepte, ca şi cum doar el auzise şuierul ce spintecase-n liniştea codrului. Acum va trimite cercetaşi până la marginea aşezării, ca să numere potrivnicii, să cântărească pericolele şi câştigul. La urmă, dacă lucrurile se brodesc, şi întotdeauna o făceau, vor ataca. Îşi potrivi scutul peste spate, sprijinindu-se în scorbura unui gorun bătrân. Ceilalţi îl imitară, făcându-se una cu verdele pădurii.
Avea sub comandă zece oşteni, adunaţi din cele patru meleaguri răsăritene. Doi asqwa negricioşi, meşteri în mânuitul pumnalului, pe care-i salvase de la ştreang în marea cetate a Asnarului; cinci pelandrii, trei nimroţi şi doi leviţi, ce putrezeau în lanţuri pe-o galeră neritheană; un muntean aspru precum îngheţul de pe Înălţimi, doi şterpelitori de la Quadesh… şi el, Hunar-Hurr locotenentul Viperei.
Frumoasă ca luna, când se arăta în plinătatea ei, mai rece decât gheţurile nordului, crudă şi pricepută într-ale războiului precum un bărbat. Viperuşca e un războinic pe cinste, o femeie ce trebuie ocolită şi un conducător ce şi l-ar dori orice oaste, de la marginea Hogwarului şi până la Apa cea mare. O vedeau, el şi bravii ce-i adunase în jurul său, ca pe-o aducătoare de moarte năpraznică şi îmbogăţire grabnică. E şi Frumoasă pe deasupra. Una pe care-ar trebui s-o ocoleşti daca ai toate ţiglele la casă. El nu le avea, asta i-o spuse ultima nevastă, pe când era prins în fiare de oştenii neritheni. Tâlharii erau pedepsiţi aspru în Cetatea Neamurilor, îşi pierdeau ochii ce poftiseră şi mâinile cu care săvârşiseră furtul. Nu găsi îndurare din partea Jurilor ce-l osândiră fără prea multă vorbă şi nici gărzile temniţelor nu se lăsaseră îmbunate de promisiunile celor câţiva galbeni pe care-i avea pitiţi pentru vremuri grele. Şi pe când îl duceau să-l scurteze de mâini şi să-i scoată ochii cu un fier înroşit, apăruse ea, frumoasă ca o zână şi aprigă precum un balaur din poveşti. Nu semăna cu nici o muiere dintre cele pe care le cunoscuse până atunci, şi nu erau puţine femeile ce-i încălziseră aşternutul.
Un şuier scurt şi unul lung îşi tăiară drum printre copaci, ocolind trunchiurile verzi şi lăstărişul bogat, căutându-şi calea către urechile cărora le erau menite. „Înainte, cu fereală.”
Cercetaşii s-au întors cu veşti bune, zâmbi Hunar. Pesemne că sătucul era pe jumătate gol; marea fusese zgârcită cu peştele de câteva sezoane încoace. Femei şi copii, asta aveau să găsească la marginea lacului. Muierile aduc preţ bun, mai ales dacă sunt tinerele şi au dinţii sănătoşi. Copiii-s firavi… şi nu şi-ar fi luat aşa o povară pe cap, dar Viperuşca avea alte planuri. Dacă reuşeai să-i duci teferi şi nevătămaţi până într-unul din marile târgurile de sclavi, la Asnar, Quadesh ori celelalte capitale ale alathilor, Nimrod şi Levion, pruncii aduceau câştig îndoit, întreit chiar. Întotdeauna se găseau bătrâni iubitori de carne tânără şi neprihănită, iar copiii pelandrii erau buni de scribi, căci aveau mintea limpede şi prindeau cel mai repede meşteşugul scrisului şi-al cetitului. Dacă nu cumva se sfârşesc pe drum de vreun beteşug neiertător, aveau să le aducă o grămadă de bănet.. Iar bărbaţii… deşi spera să nu întâlnească prea mulţi în satul de dincolo de liziera pădurii, bărbaţii sunt buni doar la galere ori la mine. Şi mai şi poartă câte-o lamă in mâini, deci nu sunt pradă uşoară .
-Înainte, pân la marginea pădurii, le şopti fârtaţilor săi. Acolo poposim. Şi aşteptăm!
Câteva ciute le apărură de nicăieri în faţă, apoi, dup-o clipă de nedumeire îşi continuară goana printre arbori. După ele veneau altele şi zburătoarele din copaci ţipau a jale şi a teamă pe când îşi luau zborul, cu miile, din coroanele falnice. E-un semn! îşi aminti deodată de vorbele bătrânei ghicitoare. Codrul ne spune să ne punem pofta-n cui! Dar cine să-l asculte…
Nu era fricos defel, asta puteau s-o arate nenumăratele cicatrici ce le-avea de-a lungul şi de-a latul trupului, răni de la nenumărate bătălii. Nu-s laş, doar judec mai mult decât e nevoie, câteodată. Aşa-l zgândărea Viperuşca, cănd îi prindea ochii zăbovindu-i, vreme îndelungată, pe curbele trupului său împlinit. Îi spunea, şăgalnică precum o fecioară, cum că gândeşte prea mult şi face prea puţin… O iubesc ca pe-o copilă, o ador ca pe-o femeie coaptă şi mi-aş da sufletul pentru ea dar câteodată reuşeşte să mă scoată din pepeni doar cu o vorbă.
Cugeta adânc acum, căci plăsmuirea cocioabei din marginea Asnarului îi apăru dintr-o dată înaintea ochilor. Cu multe primăveri în urmă, o drept-vorbitoare îi cetise-n palmă sau în îi dase-n bobi, asta nu-şi amintea prea bine, şi-i prezise c-avea să-şi găsească sfârşitul la marginea Rukksei, înghiţit de-un balaur înnegurat precum cerul nainte de furtună. Zmeii cei străvechi pieriseră de mult de pe faţa Ţinuturilor Răsăritene şi atunci, Hunar-Hun îi râse-n faţă tzigonei, asigurând-o că balaurul ce-are să-l hăpăie va avea parte de-o îmbucătură aţoasă şi searbădă şi de-aceea îl deplânge. Baba îi zâmbise cu înţeles, ca şi cum ar fi priceput deodată, că n-are cum să-l ducă de nas cu boscorodelile sale tocmai pe Hunar Hun, războinicul neînfricat… Era tânăr şi înfumurat pe vremea aceea şi nimic nu-i putea sta în cale. Acum mă simt bătrân şi obosit, ca un cal de povară ce-a tras prea mult pe-un drum presarat de hârtoape iar pădurea ce i se întindea deasupra, din părţi şi chiar şi pe dedesubt, într-o împletire de rădăcini, cloambe şi frunze, îl neliniştea cam tot pe-atâta pe cât o făcea chipul Viperuştii, atunci când îi pătrundea în cort şi-apoi în aşternut.
Soarele trimitea săgeţi singuratice prin frunzişul prea des al stejarilor centenari, acum tăcuţi ca nişte umbre. Pădurea era veche şi-avea aerul încărcat, stătut şi ameninţător. Pe-acele ţinuturi se întindea odată cel mai mare codru răsăritean, Ruksaa cea din povesti, cu balaurii şi vasiliştii săi. Izvorul amar nu mai e de mult, doar poveştile ţesute-n juru-i încă mai adastă pe aceste meleaguri. Codrul Şoaptelor e doar o pădurice rară şi firavă, precum părul unui moşneag. N-avea nici în clin nici în mânecă cu vechea Rukkşe.

 

autor  Adrian Sand

A fost odată ca niciodată

a fost odată ca niciodată; că de n-ar fi nici că s-ar mai povesti; pe vremea când munţii se băteau în capete şi pământul nu era statornicit, iar smeii şi gheunoaiele se vânturau printre oameni în voie. A fost un timp al marilor fapte de vitejie, cînd războiul pentru comorile tainice ale Tărâmului înnegurat, dintre aprigii Eremni şi Grifonii cei maiestuoşi se apropia de sfârşit; o vreme pe când încă se mai cunoşteau rosturile străvechi ale ştergarului şi tainele ierbii fiarelor, iar folosul meşteşugit al cremenii şi al oglinzii nu fusese întru totul pierdut.
Se afla în acele vremi, pe pământurile răsăritene de dincolo de Maarmer, o împărăţie cum nu s-a mai văzut de măreaţă, de bogată şi de puternică şi era cârmuit cu mână de fier, acest regat, de către un împărat bătrân şi înţelept, iubit de supuşi şi temut de către duşmani: Regele tuturor pelandrilor , aşa-l numeau celelalte seminţii cu care trăia în pace şi înţelegere, mai puţin Căpcăunii cei fioroşi, dar cu aceştia nime-n-lume nu se avea bine.
O singură amărăciune avea însă prealuminatul Rege, o durere pe care n-o puteau alina nici pământurile întinse peste care stăpânea, nici bogăţiile pe care neamul său le adunase peste veacuri ori vitejia cu care purtase nenumărate bătălii, nici chiar chipurile frumoaselor pe care le cunoscuse de-a lungul vieţii… Se afla deja la amurgul trecerii sale pe pământ şi regatul oamenilor n-avea încă un moştenitor. Soaţa sa, preafrumoasa şi dalba regină nu se învrednicise să-i dea nici măcar o fiică, d-apăi un fecior care să-i urmeze la tron.
Degeaba chemă bătrânul înţelepţii din toate colţurile regatului, chiar şi mai de departe, căci nimeni şi nimic nu reuşi să schimbe soarta împărăţiei. Nici minţile luminate ale Tagmei Vrăjitorilor ori leacurile băbeşti ce îi fură aduse de peste mări şi ţări, nici unele nu-i dădură moştenitorul sperat.
Tocmai când regele îşi pierduse orice speranţă şi se resemnase cu soarta cea potrivnică, la porţile castelului său se înfăţişă o babă vrăjitoare, mai veche decât vremea şi mai albă decât neaua. Ea ceru apăsat să fie dusă degrabă în faţa măritului conducător al ţinutului, asta întâmplându-se pe dată, căci se ştia de ce preţuire se bucurau în acele vremi şi pe-acele meleaguri tzigonele …
Bătrâna gârbovită părea că nu-i ştie de frică suveranului, căci de cum dădu cu ochii de el, îl muştrului aşa cum doar mamele o fac cu pruncii lor:
-Da’ mult ţi-a mai luat să mă chemi, preamărite! grăi baba privindu-l drept în ochi, fără să clipească.
-Of, dragă doică, doar fiindcă n-am mai avut altă speranţă, doar de asta mi-a zburat gândul către tine! şi regele se plecă ruşinat în faţa ghicitoarei.
Baba se dădu înapoi, ca să-l privească mai bine şi, oarecum mulţumită, continuă:
-Ca de obicei; şi când erai doar un copilandru mă chemai să-ndrept năzbâtiile pe care le săvârşeai cu ceilalţi, de-o vârstă cu tine…
-Iar tu o făceai, de fiecare dată…
După câteva clipe, în care cei doi se priviră ca după o lungă şi nedorită înstrăinare, bătrâna dădu glas vorbei ce-i stătea pe limbă:
-Şi, zi-mi, mărite, care-i pricina pentru care ai trimes după mine? Stai! şi îl opri cu un semn scurt pe împărat, când acesta se pregătea să-şi verse amarul. Nu-mi spune, să vedem dacă ghicesc. Am auzit şi eu pe drum încoace, vorbele ce zboară mai repede ca gândul, găsind locaş primitor pe buzele norodului: „Bătrânul împărat se stinge, căci vremea trecerii îi e aproape şi regatul său n-are moştenitor…Vai de zilele noastre când asta s-o întâmpla. Pradă corbilor şi a lupilor celor hămesiţi ce îmblă pe două picioare, fi-vom cu toţii”… aşa vorbeşte poporul, Preamărite!
Împăratul se posomorî şi mai mult decât era deja, la auzul vorbelor babei.
-De asta mă temeam, dragă Rada, de vorbele ce-or umbla printre supuşii mei şi de ceea ce-ar ieşi de m-oi duce, lăsând împărăţia fără de rost!
-Dar cine-a zis că asta se va întâmpla? zâmbi cu şiretenie, amestecată cu o înţelegere binevoitoare, baba.
-Făr’ de urmaş, mă tem că aşa va fi! oftă regele.
-Atunci… să vie dară un urmaş! Eşti în putere, chiar dac-ai cărunţit, iar soaţa ta e încă coaptă! Ce te opreşte Preamărite?
-Nu râde de cel oropsit de soartă, doică dragă! Crezi că nu am făcut tot ceea ce s-a putut şi încă şi mai mult? Vracii cei mai vestiţi, din cele patru zări, am fost chemat şi am cercat de toate; leacuri, boieli şi esenţe… toate făr’ de folos! Îmi pare că soaţa mea nu vrea să rămâie grea, cu nici un chip…
-Acu’… nu vorbi cu păcat, Împărate! şi fruntea bătrânei, încadrată de şuviţe albe, se brăzdă precum un câmp proaspăt arat. Nu arunca vina asupra dalbei tale soaţe! Nici ei nu i-a fi uşor, ce crezi?
-Ai dreptate dragă doică… Simt că-mi pierd minţile, de mă mai gândesc mult la asta! Îndrumă-mă ce să fac, rogu-te!
Rada mângâie creştetul plecat dinaintea-i, cu privirea pierdută şi ochii întredeschişi, iar măreţul rege o apucă încetişor de mâna, şi, pentru o clipă, timpul se opri în loc iar cei doi redeveniră doica şi copilul. Doar o clipă, căci imediat, ghicitoarea îşi scutură capul şi mai apoi spuse cu vocea schimbată:
-Eşti sigur că asta ţi-e vrerea? Căci trebuie să te previn… Pruncul acesta n-o să-ţi aducă decât necazuri şi supărări! N-o să ai haznă de el, nici tu şi nici regatul ce-i e hărăzit, niciodată!
După ce cugetă oleacă de i se înnegură fruntea-i cea lată, Regele îşi ridică ochii şi chipu-i era brăzdat de lacrimi, atunci când îi răspunse:
-Asta voi!
-Atunci, aşa să fie! Facă-se voia ta, Preamărite! se plecă ghicitoarea.

 

Iarna calma, artist Mihai Catruna

Nassia

 

Armăsarul tropăia mândru pe calea pavată cu pietre rotunde, prea-şlefuite de umblet încât străluceau în lumina amiezii, ce se strecura şerpesc printre două bastioane clădite-n piatră-dură[1] pe sub poarta cea mare a cetăţii. De-o parte şi de cealaltă, străjile din foişoare priveau cu ochi răi şi bănuitori pe omul ce le călca ţinutul şi mai ales sabia lungă, ce-i atârna acestuia la şold.

Cetatea se înălţa precum un pisc de munte, masiv şi întunecat, dintre pământurile mănoase ale Daernei, câmpia ce străjuia aproape de hotarele împărăţiei Wannae. Nassia îi era numele, iar de-i vedeai zidurile groase de zece coţi[2] şi înalte de cincizeci, precum şi garnizoana de aproape o mie de oşteni, menirea-i era limpede.

Ţinutul Daer se afla la graniţa apuseană a regatului Pelandrilor şi era împânzit de asemenea aşezări fortificate. Apropiate ca teritoriu, cele două popoare nu aveau prea multe de împărţit, însă la graniţe se mai iscau neînţelegeri câteodată, căci pelandrii erau necumpătaţi, încăpăţânaţi şi netemători iar meleagurile din ţara vecină aveau întotdeauna vânat mai de soi şi lemne ori piatră mai din belşug.

Wanii erau un neam mândru şi înţelept, mai vechi pe acele meleaguri decât oamenii şi, poate tocmai de aceea îşi priveau cu aroganţă amestecată cu prudenţă, vecinii mai tineri şi mai… necopţi… cum le plăcea lor să-i mai numească pe alathi. Dar asta nu însemna deloc că îi bucura în vreun fel deosebit vizita vreunuia, nu, nu, i-ar fi preferat pe toţi zăvorâţi straşnic, între fruntariile împărăţiei lor…

Îşi amintea, tânărul prinţ, vremurile când bucherii tocmiţi de bătrânul său tată îl învăţau, cu sârg şi multă bătaie de cap, Istoria Răsăriteană. De asemenea, îi reveneau în minte paginile îngălbenite de vreme, roase pe la colţuri de prea multă folosire, ale tomului gros în care şedea scrisă cu mare grijă şi încondeiată meşteşugit, cu semne străvechi, povestea Serdelului, Împărăţia cea Mică. Aşa numeau popoarele bătrâne, teritoriul înconjurat de ape, pe care se năcuseră şi apoi se prăsiseră seminţiile cunoscute şi nu prea, ale tinerilor pelandrii, wanii cei înţelepţi, ordarii cei pricepuţi, seilanii cei scumpi la vedere şi guarwii cei setoşi de sânge. Acestea erau seminţiile „cunoscute”, deşi seilanii, locuitorii pădurilor nesfârşite ce se întindeau după Munţii Andorieni nu mai fuseseră întâlnţi de veacuri bune iar guarwii zăpezilor erau vânaţi şi-aproape stârpiţi de pe faţa pământului şi pe ordarii cei mititei şi bărboşi nu-i văzuse nimeni, decât cu ochii minţii, prin poveşti.

Prinţul cetise nenumărate hrisoave despre seminţiile pe care tocmai şi le reamintea, nu fără puţin alean, legat de vremile copilăriei când totul se putea aşterne într-o poveste şi-apoi descoase şi-ntoarce pe toate părţile, până când devenea clară şi neîmpovărată de înţelesuri ascunse, ca apa limpede de-izvor, mai ales sfârşitul, când voinicul învingea întotdeauna şi fecioara cea neprihănită era salvată. Le trecuse vremea, acelor poveşti, iar tânărul se gândea acum, mai mult decât în alte dăţi, la celelalte neamuri despre care tomul străvechi pomenea puţin, câteodată deloc, doar nume încâlcite şi câte-o faptă răsunătoare, nimic mai mult: Eremnii cei cu-n singur ochi şi duşmanii lor de moarte, Griphargii zburători, Smurgii care suflau foc şi stăpâneau naltul cerurilor, uriaşii Pelori şi Taelii cei înţelepţi şi mulţi, mulţi alţii… Doar wanii cei cu viaţă-ndelungată şi istorie bine-ntemniţată în pagini nenumărate, doar ei mai ştiau despre vremurile de la-nceput, când Kianna, câmpul roditor, se iubise-n taină cu Înflăcăratul Edaron, iar Andor, Cel dintâi, îi pedepsi necruţător, căci Kianna era a lui şi doar a lui ca s-o-ndrăgească; pentru ea şi odraslele sale făurise Serdelul, însă Kianna zămislise apoi, nenumărate alte seminţii, toate fiind din stirpea lui Edaron.

Wanii se mândreau nevoie mare, chiar şi-n faţa pelandrilor, pe care, din spusele lor i-ar fi prăsit pământul cel negru şi reavăn, cu obârşia lor aproape-divină, căci ei susţineau sus şi tare că se trăgeau din cerul înstelat, fiind aduşi la Serdel de către Andor însuşi, însă prinţul avusese mereu îndoieli asupra acestor legende, căci pentru el tot ceea ce se afla dincolo de fruntariile Meleagurilor cunoscute, avea iz de legendă străveche, şi doar atât. Niciodată nu-i plăcuseră wanii, cu secretele lor într-ale vrăjitoriei, cu istoria lor întortocheată şi cu convingerile lor ce câteodată depăşeau… bunul simţ, cu care Kianna, mama cea iubitoare îi binecuvântase fără-ndoială, pe pelandrii…

Chiar şi avanpostul spre care pornise, Nassia cea mândră, avea-n urmă mulţime de legende cusute cu aţă albă, aşa-i plăcea prinţului să creadă, cum că nu fusese niciodată cucerită, că la ridicarea ei ajutaseră Urieşii din vechime, iar intre zidurile-i cu coama ascuţită, precum o lamă de ferăstrău, încă se mai ascundeau zei dintre cei vechi. Dar fiindcă în pântecele acelei cetăţi wane sălăşluia baba de care pomenise iscoada, într-acolo se îndreptase şi Prinţul nost, de îndată ce scăpă de oştenii trimişi să-l aibă-n pază, şi de acareturile burduşite în nenumărate rădvane, provizii, mătăsuri şi mirodenii, arme lucitoare, bucătari şi geambaşi, slugi peste slugi, lucruşoare de trebuinţă pentru un os domnesc, după cum îi spuseseră de atâtea ori şi cu nemărginită bunăvoinţă, bunii săi părinţii.

Întrebă pe unul şi pe altul, despre bătrâna ghicitoare şi cu toţii îl îndreptară către o margine a fortului, în umbra zidurilor înconjurătoare, unde cică, sălăşluiau vracii şi prezicătorii. Wanii cei străvechi îşi ridicau cetăţile cu rost şi meşteşug învăţat de-a lungul miilor de ani de când se-aflau pe-acele meleaguri, apărate de ziduri nalte şi metereze trainice, turnuri crenelate şi porţi întărite cu fâşii de metal cenuşiu. Dintotdeauna porneau de jos, de pe pământul neted şi nu pe-o culme de munte ori la adăpostul codrilor sau pe cursuri de râu, precum alte seminţii, şi cu cât mai jos şi mai departe de centru te aflai într-o asemenea cetate, cu atât mai neînsemnat apăreai în ochii wanilor atotştiutori.

Iată de ce, pentru un popor atât de copt precum vechii wani, binecuvântaţi cu o viaţă lungă şi neîmpovărată de griji ori boleşniţe, îndestulaţi şi buni cunoscători ai tainelor cerului şi-a pământului, vracii şi divinatorii erau aşezaţi între primele ziduri ale cetăţii, în colibe de cărămidă arsă ori bordeie de lut, printre cei de-o seamă cu ei, căci wanii nu aveau nevoie nici de leacuri minune şi nici de ştiinţa îndoielnică a prezicătorilor.

Acolo, în umbra zidului răsăritean, dădu prinţul de cocioaba unde-şi ducea zilele cea pe care-o căuta. Păşi cu sufletul la gură şi genunchi tremurători într-o locuinţă strâmtă şi părăginită, ce mişuna de pisici de toate mărimile şi culorile: unele rotunde şi lăţoase şi-ncete precum nişte melci pufoşi, altele tărcate şi sprintene, cu ochişori ageri şi gheare ascuţite; unele mici, gingaşe şi neajutorate, cu ochi mari pătrunzători, altele leneşe şi nepăsătoare, de-abia fluturându-şi coada stufoasă.

Nici n-apucă să apese pe clanţa ruginită ce atârna la mijlocul porţii, că dinlăuntru se auzi limpede, o voce de femeie:

-Pofteşte, tinere Prinţ, dar ai grijă cum calci, să nu-mi răneşti dragele!

Dădu cu ochii de o femeie nici prea tânără, nici prea bătrână, ce totuşi îşi mai păstra o frumuseţe feciorelnică, pe care nu putea să n-o simtă. Era înaltă, îi ghicea statura impunătoare chiar şi aşa, cum sta pe jilţul cu spătarul nalt şi-avea sânge nobil într-însa, gândi Prinţul, căci şedea precum o regină străveche, printre supuşii săi pufoşi. Straiul îi era alb-lăptos, lung şi vălurit, încins peste mijloc cu un brâu de-argint strălucitor ce continua mai sus printr-un pieptar oţelit, în care se răsfrângeau luminile curcubeului, într-atât era de limpede şlefuit; gâtul gingaş şi prelung îi era protejat de-o apărătoare până la bărbie iar ochii… ochii ardeau precum doi cărbuni încinşi. O privi minunându-se şi ceva dintr-însul îi spuse că undeva, cândva, mai cunoscuse o asemenea femeie, însă gândurile i se spulberară pe când încercă să le pătrundă mai bine.

-Sunt… îşi începu vorba…

-Ştiu prea bine cine eşti, ca de altfel şi pricina pentru care mi te afli dinainte. Tocmai de aceea, înainte să fie prea târziu, o să încerc se te întorn din cale!

Se holbă prostit la femeia din faţa sa şi întrebă mai mult aşa, într-o doară…

-De ce să mă întorci?

Ea îi scrută chipul şi pesemne că, negăsind ceea ce căuta acolo, se îmbună şi continuă:

-Nu-i înţelept, ceea ce ţi-ai pus în minte să faci! Nu vei avea haznă, de ceea ce crezi că se află la capătul drumului pe care ai pornit!

-Păcatul meu să fie, pentru că o să încerc! se îmbăţoşă el.

-Oamenii ăştia… şi mândria lor prostească! murmură femeia, ca pentru ea. Nenumărate evuri i-am privit, de la mlădiţă-pân-la-trunchi viguros şi plin de sevă, ca mai apoi să sfârşească pârjoliţi, doar ca să repete totul, înc-o dat şi iar şi iar…

Tânărul nu dădea vreun semn c-ar pricepe ceva din bolboroselile femeii, şi chiar nu-i păsa deloc la acea vreme, mai mult decât îşi pusese-n gând: să afle şi să găsească Amurgul şi Prinţesa sa. Incepu chiar să bată din picior cu nerăbdare, atrăgând cocoloaşe de blană curioase împrejurul său.

-Prea bine! se smulse femeia din gândurile de dinainte. Ce ţi-e scris, în frunte ţi-e pus! Dar înainte să-ţi îndrept paşii către Amurg, să-mi spui Prinţe, ce crezi tu că vei găsi acolo? Sau mai bine zis, pe cine?

El se gândi o clipă, apoi grăi înfocat:

-Poate că n-am văzut-o niciodată, am înţeles tâlcul ascuns al vorbelor domniei tale, însă cu siguranţă că o ştiu… Mi s-a arătat în vis şi nu o dată! E gingaşă precum o adiere de vânt de primăvară şi buzele-i sunt precum cireşele, când dau în pârg. Ochii-s ca nişte lacuri, în care odată afundat, nici c-ai mai vrea să scapi vreodat. Nu, n-am habar de cum ar arăta şi nici măcar nu ştiu de ne-om înţelege, ori de mă va putea iubi vreodată… aşa cum o iubesc eu… şi oftă cu jale… însă tot ce ştiu e că e EA, cea sortită MIE!

-Aşa-i… zâmbi ghicitoarea. Acolo unde se poticnesc toate celelalte, unde nici curajul şi nici judecata nu mai au niciun cuvânt de spus, focul iubirii nebune a celor tineri face legea. Eşti aşadar, hotărât să mergi până la capăt, oriunde-ar fi acesta şi cu oricâte costuri şi suferinţe ar însemna?

-Aşa am hotărât! încuviinţă el, răspicat.

-Atunci, ascultă aici, Prinţe, şi vezi de încearcă să pătrunzi cu inima ceea ce-ţi voi spune, nu doar cu urechile şi mintea…

Tânărul se dădu mai aproape de femeia cea frumoasă şi aşteptă nerăbdător.

-Vei lua o corabie către Lumea cea Nouă. Nu-ţi va fi greu acum, cu fierbinţeala ce-a cuprins poporul wan, scoţându-l din nemişcarea-n care s-a adâncit de evuri nesfârşite, să găseşti un căpitan cinstit care să te primească la bord şi să te ducă până pe coastele acelui pământ tânăr. Să te fereşti însă de corsarii ce mişună precum şobolanii pe Docurile Wannei. N-aduc decât bocluc şi nenoroc. Bagă de seamă, că sub cele mai îmbietoare înfăţişări şade primejdia de moarte şi tăcerea-i mai de preţ câteodată, decât cele mai meşteşugite vorbe!

-Da, da, am auzit cuvântări de-acest fel de la cărturarii şi grămaticii ce m-au şcolit, pe când eram… mai tânăr! tuşi Prinţul, înălţându-se pe vârfuri şi îndreptându-şi spatele, ca să pară mai răsărit.

-Aşa… E bine! se făcu femeia că nu-l aude. Odată debarcat să cauţi fiinţele mititele, meşteri într-ale metalelor şi pietrei, să cauţi jumătăţile-de-om şi sălaşul acestora. O să-i găseşti sub un munte ciuntit, ce fumegă din când în când, vestind nenorociri. Să cauţi pe cel ce-şi zice Ordun, Făurarul…El te-o îndruma mai departe. Dară ai grijă, Prinţe, căci norocul nu-l răsplăteşte întotdeauna pe cel curajos…

„De ce te fereşti, nu scapi”, o vorbă cu tâlc pe care-o pricepu în întregime, tânărul nostru, de-abia după câteva zile de navigat sub pavilionul zdrenţuit al Ţiparului, o navă zveltă cu prora ascuţită şi mândră, cu trei catarge nalte, de te lua ameţeala de cercai să le găseşti gabiile.

După ce se învârtise câteva ceasuri cu calul de căpăstru pe Docurile Wannei, în loc să găsească, fu găsit de un ins pipernicit ce purta un fes roş pe-o ureche şi se legăna la tot pasul. Acesta se opri dinaintea sa şi-i spuse într-un grai cunoscut:

-Tegane fynet, vanamirne[3]?

-Într-adevăr, am trebuinţă de-un vas, îi răspunse tânărul, ca să mă ducă pe ţărmurile Lumii celei Noi.

-Atunci înseamnă că eşti un norocos, vanamirne! Tocmai ne pregăteam de plecare, iar Ţiparul mai are loc la bord de-un om. Dar te previn… căpitanu’ e dintr-o bucată şi nu trebuie să te târgui cu el la preţ. Iar pentru monstrul din spatele tău, mai spuse marinarul, privind cu teamă înspre coama zburlită a lui Corbean, cre’că-o să te sece de galbeni…

Calul fornăi şi scurmă cu copita în lemnul şubred al docurilor, simţind că-i vorba despre el, şi pirpiriul se dădu doi paşi înapoi, tremurând.

-Ţine-ţi bestia, Călătorule, să nu care cumva să încerce ceva cu mine, că… nu ştiu ce-oi face!

-Stai liniştit! îşi mângâie tânărul calul, nu le-are treabă decât celor ce n-au sufletul curat. Îi simte de la depărtare!

Habar n-avea Prinţul, cât adevăr stătea-n vorbele ce le rostise repezit şi fără a le pătrunde tâlcul, doar ca să se afle-n treabă, însă avea s-o descopere negreşit.

–––––––––––––––––––––––––––

[1] Granit (wan)

[2] Cot – unitate de măsura a lungimii aprox. 0,495 m

[3] Cauţi o barcă, călătorule? (wan)

 

autor  Adrian Sand