Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Codrul Şoaptelor

Posted in Proză by Hopernicus on 07/01/2012

fragment

Se furişau printre arbori în cea mai deplină linişte, învăluiţi de umbra şi nemişcarea ce-nconjurau povârnişul de după turn. Caii şi hărăbaia pe patru roţi îi lăsaseră într-un luminiş, aproape de culmea golaşă de pe care străjuiau ruinele. Se povestea că acolo trăise o regină nespus de frumoasă dar crudă precum o nadjini, jumătate femeie, jumătate şarpe. Asta se-ntâmpla cu multă, multă vreme nainte, pe când munţii se băteau în capete şi pământul nu era statornicit. Prea multă vreme, dacă-l întrebai pe el. Gândul la daimunul cu chip de femeie îl stârnea la fel precum beţia luptei, atunci când simţea sufletul cuiva scurgându-i-se de-a lungul tăişului, îi aducea aminte în vintre de cealaltă nălucă, aflată la o aruncătură de săgeată depărtare. Ia seamă, viperuşca mea e pe-aproape şi nu cred că-i poţi sta potrivnică; te-ar hăpăi cu solzi cu tot într-o clipită, îi spuse umbrei de piatră, trufaş şi drăgăstos precum un fecior în noaptea nunţii.
Frumoasa din poveste îşi ademenea iubiţii cu promisiuni aurite, zornăitoare, când farmecele trupului nu-i erau de-ajuns; ş-apoi, după ce-i lua în aşternut, îi ucidea ca pe nişte armăsari de prăsilă nevolnici, căci niciodată nu rămânea grea oricât ar fi încercat… Oare aşa-s toate femeile astea aprige? Sterpe din născare sau poate că doar au nevoie de sămânţă viguroasă?! Îşi aminti de ea şi de pruncul pe care-l pierduse cu vreun an înainte. De-atunci s-a schimbat, de parcă odată cu copilul, Părinţii Cerului i-au luat şi sufletul. Din dreapta, se auzi şuieratul binecunoscut, scurt şi ţiuitor ca un ţipăt de şoim. „Stai”
O iubesc fără-ndoială, e viperuşca mea, îşi adeveri pentru a mia oară în vreme ce-şi aşeza oamenii la adăpostul trunchiurilor de stejari, frasini şi fagi, care se înălţau din pământul reavăn ca nişte cavaleri învesmântaţi în smaragd.
Şerpoaica lor conducea celălalt grup, cinsprezece bravi ascunşi în pădurea de lângă Iezer, un pisc mititel de rocă brună din care ţâşneau zeci de izvoraşe cu apa caldă şi urât mirositoare dar care tămăduia nenumărate boleşniţe, aşa se zicea prin partea locului. Le făcu semn celorlalţi să aştepte, ca şi cum doar el auzise şuierul ce spintecase-n liniştea codrului. Acum va trimite cercetaşi până la marginea aşezării, ca să numere potrivnicii, să cântărească pericolele şi câştigul. La urmă, dacă lucrurile se brodesc, şi întotdeauna o făceau, vor ataca. Îşi potrivi scutul peste spate, sprijinindu-se în scorbura unui gorun bătrân. Ceilalţi îl imitară, făcându-se una cu verdele pădurii.
Avea sub comandă zece oşteni, adunaţi din cele patru meleaguri răsăritene. Doi asqwa negricioşi, meşteri în mânuitul pumnalului, pe care-i salvase de la ştreang în marea cetate a Asnarului; cinci pelandrii, trei nimroţi şi doi leviţi, ce putrezeau în lanţuri pe-o galeră neritheană; un muntean aspru precum îngheţul de pe Înălţimi, doi şterpelitori de la Quadesh… şi el, Hunar-Hurr locotenentul Viperei.
Frumoasă ca luna, când se arăta în plinătatea ei, mai rece decât gheţurile nordului, crudă şi pricepută într-ale războiului precum un bărbat. Viperuşca e un războinic pe cinste, o femeie ce trebuie ocolită şi un conducător ce şi l-ar dori orice oaste, de la marginea Hogwarului şi până la Apa cea mare. O vedeau, el şi bravii ce-i adunase în jurul său, ca pe-o aducătoare de moarte năpraznică şi îmbogăţire grabnică. E şi Frumoasă pe deasupra. Una pe care-ar trebui s-o ocoleşti daca ai toate ţiglele la casă. El nu le avea, asta i-o spuse ultima nevastă, pe când era prins în fiare de oştenii neritheni. Tâlharii erau pedepsiţi aspru în Cetatea Neamurilor, îşi pierdeau ochii ce poftiseră şi mâinile cu care săvârşiseră furtul. Nu găsi îndurare din partea Jurilor ce-l osândiră fără prea multă vorbă şi nici gărzile temniţelor nu se lăsaseră îmbunate de promisiunile celor câţiva galbeni pe care-i avea pitiţi pentru vremuri grele. Şi pe când îl duceau să-l scurteze de mâini şi să-i scoată ochii cu un fier înroşit, apăruse ea, frumoasă ca o zână şi aprigă precum un balaur din poveşti. Nu semăna cu nici o muiere dintre cele pe care le cunoscuse până atunci, şi nu erau puţine femeile ce-i încălziseră aşternutul.
Un şuier scurt şi unul lung îşi tăiară drum printre copaci, ocolind trunchiurile verzi şi lăstărişul bogat, căutându-şi calea către urechile cărora le erau menite. „Înainte, cu fereală.”
Cercetaşii s-au întors cu veşti bune, zâmbi Hunar. Pesemne că sătucul era pe jumătate gol; marea fusese zgârcită cu peştele de câteva sezoane încoace. Femei şi copii, asta aveau să găsească la marginea lacului. Muierile aduc preţ bun, mai ales dacă sunt tinerele şi au dinţii sănătoşi. Copiii-s firavi… şi nu şi-ar fi luat aşa o povară pe cap, dar Viperuşca avea alte planuri. Dacă reuşeai să-i duci teferi şi nevătămaţi până într-unul din marile târgurile de sclavi, la Asnar, Quadesh ori celelalte capitale ale alathilor, Nimrod şi Levion, pruncii aduceau câştig îndoit, întreit chiar. Întotdeauna se găseau bătrâni iubitori de carne tânără şi neprihănită, iar copiii pelandrii erau buni de scribi, căci aveau mintea limpede şi prindeau cel mai repede meşteşugul scrisului şi-al cetitului. Dacă nu cumva se sfârşesc pe drum de vreun beteşug neiertător, aveau să le aducă o grămadă de bănet.. Iar bărbaţii… deşi spera să nu întâlnească prea mulţi în satul de dincolo de liziera pădurii, bărbaţii sunt buni doar la galere ori la mine. Şi mai şi poartă câte-o lamă in mâini, deci nu sunt pradă uşoară .
-Înainte, pân la marginea pădurii, le şopti fârtaţilor săi. Acolo poposim. Şi aşteptăm!
Câteva ciute le apărură de nicăieri în faţă, apoi, dup-o clipă de nedumeire îşi continuară goana printre arbori. După ele veneau altele şi zburătoarele din copaci ţipau a jale şi a teamă pe când îşi luau zborul, cu miile, din coroanele falnice. E-un semn! îşi aminti deodată de vorbele bătrânei ghicitoare. Codrul ne spune să ne punem pofta-n cui! Dar cine să-l asculte…
Nu era fricos defel, asta puteau s-o arate nenumăratele cicatrici ce le-avea de-a lungul şi de-a latul trupului, răni de la nenumărate bătălii. Nu-s laş, doar judec mai mult decât e nevoie, câteodată. Aşa-l zgândărea Viperuşca, cănd îi prindea ochii zăbovindu-i, vreme îndelungată, pe curbele trupului său împlinit. Îi spunea, şăgalnică precum o fecioară, cum că gândeşte prea mult şi face prea puţin… O iubesc ca pe-o copilă, o ador ca pe-o femeie coaptă şi mi-aş da sufletul pentru ea dar câteodată reuşeşte să mă scoată din pepeni doar cu o vorbă.
Cugeta adânc acum, căci plăsmuirea cocioabei din marginea Asnarului îi apăru dintr-o dată înaintea ochilor. Cu multe primăveri în urmă, o drept-vorbitoare îi cetise-n palmă sau în îi dase-n bobi, asta nu-şi amintea prea bine, şi-i prezise c-avea să-şi găsească sfârşitul la marginea Rukksei, înghiţit de-un balaur înnegurat precum cerul nainte de furtună. Zmeii cei străvechi pieriseră de mult de pe faţa Ţinuturilor Răsăritene şi atunci, Hunar-Hun îi râse-n faţă tzigonei, asigurând-o că balaurul ce-are să-l hăpăie va avea parte de-o îmbucătură aţoasă şi searbădă şi de-aceea îl deplânge. Baba îi zâmbise cu înţeles, ca şi cum ar fi priceput deodată, că n-are cum să-l ducă de nas cu boscorodelile sale tocmai pe Hunar Hun, războinicul neînfricat… Era tânăr şi înfumurat pe vremea aceea şi nimic nu-i putea sta în cale. Acum mă simt bătrân şi obosit, ca un cal de povară ce-a tras prea mult pe-un drum presarat de hârtoape iar pădurea ce i se întindea deasupra, din părţi şi chiar şi pe dedesubt, într-o împletire de rădăcini, cloambe şi frunze, îl neliniştea cam tot pe-atâta pe cât o făcea chipul Viperuştii, atunci când îi pătrundea în cort şi-apoi în aşternut.
Soarele trimitea săgeţi singuratice prin frunzişul prea des al stejarilor centenari, acum tăcuţi ca nişte umbre. Pădurea era veche şi-avea aerul încărcat, stătut şi ameninţător. Pe-acele ţinuturi se întindea odată cel mai mare codru răsăritean, Ruksaa cea din povesti, cu balaurii şi vasiliştii săi. Izvorul amar nu mai e de mult, doar poveştile ţesute-n juru-i încă mai adastă pe aceste meleaguri. Codrul Şoaptelor e doar o pădurice rară şi firavă, precum părul unui moşneag. N-avea nici în clin nici în mânecă cu vechea Rukkşe.

 

autor  Adrian Sand

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la Codrul Şoaptelor

%d blogeri au apreciat asta: