Câştigătorii premiilor redacţiei Faleze de piatră la concursul de proză scurtă ”Desculţ prin cetate” ediţia 2012

 

 

http://static.issuu.com/webembed/viewers/style1/v2/IssuuReader.swf

Open publication – Free publishing

 

Premiul I

Zâmbetul durerii sale, autor Viorel Mirea

Agățându-și a doua oară nalba rochiei în rugii de pe dâmbul căii ferate se gândi că e semnul să-i culeagă logodnicului din cazarmă câteva mure, și se întinse veselă spre păducelul încâlcit în rugi, vulpi desfrânate-n tufișuri. Căldura-i zvâcnea în bumbacul pieptului tânăr ca în atelierul unui potcovar.

Coșul cu mâncare, sticla de tămâioasă, plăcintele pregătite întreaga dimineață îi căzură din mână când mierla zbură din hățișul de păducel, speriindu-se una de alta. Fata alunecă după coș chiar pe calea ferată, ajungând cu glezna între acele dintre șinele care se închideau. Osul trozni și ea se simți trasă violent peste fierul înfiorător de fierbinte, cu spatele pe criblura care îi sfâșie spinarea. Șina sfârâia ca para, și după ce își dădu seama ce i se întâmplase, veni urletul. Din păducel zburară leneșe păsări. Laptele de susan al neînțelegerii curgea din belșug de pre ea. Carnea îi ardea de la fierul cumplit, plânsul o zguduia puternic, și ea lovea sacadat piatra dintre linii cu ceafa. Nu se putea nici mișca prea mult, nici întoarce. Soarele o pârjolea pe față cu lampa lui de petrol, piatra și calea ferată îi sângerau spinarea. Depărtat se-auzeau combinele unui neștiut treierat, ale unui risipit avânt al nimănui către nu se știe cine. Limba  de leșie a cosașilor și a păsărilor însetate fierbeau ca ispita. Încercă să se smulgă. Viespi și arici și furnici și albine îi spintecară trupul. Cât urșii de mari! Căzu prin ea   Începea să nu-și mai simtă piciorul. Cel mai mult o dureau coatele și capul. Soarele, galbenă măciucă din lemn de corn învelit în rețineri. Se simțea pe o nicovală. De la un neajuns, căldura devine frig, nenorocirea fericire, și ea începu să aibă frisoane. Mici și din ce în ce mai dese.     – Și dacă nu mă descurc la Isaiia dănțuiește, gândi ea? Cum să nu mă descurc, doar iubitul meu e cel care conduce danțul! Și nunii! Și își alungă repedele gând așa cum venise. Privi spre sfinții altarului care îi surâdeau din ce în ce mai luminoși. Simți căldură și liniște când preotul îi atinse fruntea cu mir. Cămașa albă a iubitului, pânza corabiei pe catarg, salvatoare. Puteam să-i cos o floare pe guler, își zise. În dreptul inimii. Pe manșetă. Își zise. Oriunde! Zâmbi. Și zâmbetul ei urcă spre cerul uscat, se roti, mai privi spre cazarma aflată la doi kilometri unde o aștepta el, și se întoarse pe fața sa, zguduind-o de plâns. Căci cu plâns de suflet fu lovită ea, nu cu durere de trup. Și plânse! Și plânse! Plânsul îi năvălea pe ochi, pe gură, pe față. Se uita la mirele uimit care nu-i înțelegea plânsul. Pe ceruri rotitu-s-au  păsări în cercuri din ce în ce mai largi, și mai sus.  Lângă ea vinul, lângă ea pâinea, străjeri de nădejde. Câinele veni, linse rănile și plecă. Nu se atinse de nimic din ale ei. Nici de privire, nici de strigătele sale. Aerul o încuraja și îi învelea piciorul, tot cu aer.  Fata văzu dintr-o dată câmpul. Și câmpul era plin de valuri. Era plin de câmp și de valuri. Și fata văzu!

– Doamne, ce să mă fac?                                                                                                                                               

 Și încercă. Durerea îi reteză oasele, despărți carnea de os și intră în cele din urmă prin amândouă, se împleti și ajunse una comună, cumplită. Căzu în șezut, și veni disperarea.

– Doamne, ce să mă fac?

Gogoloaiele de plânset din gât nu o mai puteau ajuta ca să strige. Vocea îi patina și abia se prelingea din gură:

– Doamneeee… cu ce ți-am greșit, Doam-neeee?                                                                                 

Trecu timp, veni timp. Ieșiră la braț din biserică. Era fericită. Reușise. Căldura se mai împuținase. Era ca niște crăițari. Văzu un fluture și zâmbi. De-ar fi el, se gândi. Și era fericită. Din ea nu mai putea plânge. Nimic.

– Ana, veni mama în zori,  de  ce nu ești îmbrăcată mireasă, fata mea?Acu ajung nuntașii la poartă! Acu!                                                                                                                                            

 – Mai e timp, mamă, răspunse ea și zâmbi, am stat să-i cos mirelui flori pe cămașă. De zmeură și de mure, mamă! Mamă, unde o să mă ai pe mine când n-o să mă mai ai? Zise ea și iar râse, sălbatic, fericită, ca mieii când dau prima oară de iarbă.  Începu să sughită. În sec. Din stomac, din plămâni, din adâncuri, ca un înecat. Căldura o vlăguise.  Avea gura uscată ca șina pe care era pironită. Încercă să pipăie cu mâna spre sticla de vin dar ghimpii și spinii îi pătrunseră palma. Simți iar durerea, mai vie, mai proaspătă, mai adâncă. Lăcrimă pentru ultima dată. Oftă de întâi. Soarele era negru ca dulăul cel negru în cerul gurii. I se părea că-și vede ursitorile, îmbrăcate în alb ca și ea, și toate cu fața ei. Păsările se roteau în cercuri din ce în ce mai mici și mai jos. La o palmă de suflarea-i ajunseră niște rostocuțe. Soarele îi păru o fântână. Era neagră și-i fu frică să nu cadă-năuntru.   Ațipi.                                                                                                      Negrele păsări nu mai erau. Nici soarele nu se mai afla pe vre-un unde. Valurile curgeau fără câmp.   Și ea, ținând faldurile rochiei de mireasă căzând în țărână, ieși bucuroasă din biserică și începu să chiuie. Florile de pe cămașa mirelui străluceau ca luceferii…

Și după ce privi-n stânga, în dreapta mărăcinilor și spre un cer nemilos, trase aer puternic de câteva ori în pieptu-i de ghiocel, se odihni puțin în ea însăși, respirând greu, ca o căprioară-n hățiș, și cu tot ce mai rămăsese în sufletul ei îngălbenit de durere strigă peste toate câmpurile și peste toate vietățile care erau atunci pe acele nimicuri, cum ai arunca definitiv o piatră-n fântână, fără întoarcere:

-NELUUUUUUUUUU-UUUuuuUUU!

X

Alt pâlc de păsări se-așezară pe păducel. Alt fluture se puse pe rug. Coclita limbă a mierlei fierbea de suspin. Și depărtat, depărtat, tot mai mult și mai mult, se-auzeau combinele unui neștiut treierat, al unui risipit  avânt, al nimănui către nu se știe cine.

Ce era de auzit, se-auzi!

autor Viorel Mirea

 

 

 

 

 

 

 

Premiul II

Poarta fericirii ,  autor Viorel Ploeşteanu

La marginea Marelui Oraș trăia o comunitate de oameni care descoperise rețeta fericirii. Chiar așa se și numea acest colț de rai, populat de numai 50 de familii, Lumea fericirii. Cineva împrejmuise cu o lizieră de copaci câteva hectare de teren, în mijlocul câmpului, construise 50 de case cu un singur etaj, legate între ele de străzi largi, mărginite de pomi fructiferi, parcuri cu flori și multă verdeață. Exista o parcare la intrare, unde rezidenții își lăsau mașinile, așa că, mica lume era ferită de poluare și accidente rutiere. Aici toți oamenii erau veseli și prietenoși, salutându-se pe stradă și purtând conversații amicale. Pentru că își iubeau foarte mult comunitatea și liniștea oferită de aceasta, făcuseră o convenție prin care se obligau ca nicio familie să nu primească oaspeți. Cu atât mai puțin erau acceptați străinii, iar cel mai mult urau cerșetorii și oamenii fără adăpost.

Majoritatea celor care locuiau aici aveau servicii în Marele Oraș. Copiii lor mergeau la școală sau la grădiniță în același Mare Oraș, astfel că, o mare parte din zi, Lumea fericirii era pustie.

Cum vagabonzii începuseră să vină tot mai des pe aici, comunitatea a hotărât să împrejmuiască întregul teren cu un gard înalt și să construiască o poartă de acces, aflată în permanență sub pază.

Când lucrarea a fost făcută s-a pus problema portarului. Au căzut de acord că trebuie să fie cineva din comunitatea lor. O persoană din afară nu le-ar putea păzi cu aceeași dăruire liniștea și fericirea, ca unul de-al lor. Nimeni nu se oferea pentru așa muncă și ar fi fost nevoie de cel puțin patru persoane.

Doamna Leopoldina, așa cum o știau vecinii, era profesoară în Marele Oraș. De câteva luni îi murise soțul și încă nu se împăcase cu acest lucru. Copii nu îi dăduse Dumnezeu. Văzând că nu se ajunge la nicio soluție, s-a oferit ea să păzească poarta, până când membrii comunității vor hotărî ce e de făcut.

Lângă poarta masivă din stejar întărit cu fier, ca la vechile mânăstiri, construiseră și o cămăruță cu baie, pentru folosința portarului. La început se ducea seara la casa ei, iar poarta Lumii fericite rămânea închisă peste noapte. Cu timpul a început să-și aducă din lucruri la ”Poartă” și, în cele din urmă, și-a adus și aragazul. Din acel moment nu s-a mai dus acasă. Oamenii erau mulțumiți cu acest aranjament și au uitat că trebuie să ia o decizie cu privire la posturile de portar. Îi dădeau Leopoldinei un salariu mare, pentru că renunțase la slujba de profesoară și acum puteau veni acasă noaptea târziu fără grijă. Portăreasa era acolo să le dea drumul în Lumea fericirii.

Femeia considera că primește prea mulți bani fără să facă nimic și nici cine știe ce nevoi nu avea, așa că a început să facă prăjituri sau gogoși, pe care le oferea copiilor când plecau la școală. A început să facă și ceai sau cacao cu lapte. Niciun copil nu mai voia să ia micul dejun acasă. Părinții plecau mai devreme cu un sfert de oră și așteptau până când odraslele le erau răsfățate de ”Tanti Leopoldina, portăreasa”. Îi plăceau copiii și se scula bucuroasă cu noaptea în cap să le gătească bunătăți. Într-o zi a început să facă și pentru părinții lor cafea și sandwich-uri, încât toată comunitatea lua micul dejun la Portăreasă. Cu toții o iubeau și i-au acordat cu bucurie o mărire de salariu, bani care erau cheltuiți tot pentru ei. Leopoldina era regina acestei Lumi a fericirii. Ea le tria corespondența, le știa programul, le chema meșteri pentru diferite reparații și supraveghea lucrările. Ea făcea totul și toți o iubeau și o respectau.

Când doi tineri s-au căsătorit, rezidenți din Lumea lor, le-a oferit cu generozitate casa pe care ea nu o mai folosea de ani de zile. Au închis porțile Lumii pentru o zi și au petrecut 24 de ore, Leopoldina fiind în capul mesei, lângă miri și nași.

Atâta soare, liniște și fericire nu mai cunoscuse omenirea de la izgonirea din Rai.

Toamna nemiloasă a vieții a venit, însă și peste bătrâna Leopoldina, Portăreasa. Au început s-o prindă junghiurile și durerile de oase. Vederea i-a slăbit. Auzul la fel. Copiii, care mâncaseră prăjituri făcute de ea, acum crescuseră mari și veneau tot mai des după miezul nopții de la distracții din Marele Oraș, iar ea se scula tot mai greu să le deschidă poarta. De la un timp uita să le mai dea oamenilor corespondența și aceștia pierdeau procese sau alte lucruri importante.

Lumea devenise nemulțumită și tot mai multe voci se ridicau împotriva bătrânei portărese. Au considerat că ia salariul degeaba și nu i l-au mai plătit. Pentru că renunțase la slujba ei de profesoară, nici pensie nu avea. Când n-a mai avut încotro s-a dus la tinerii cărora le dăduse casa să-i dea un ajutor, dar aceștia se câiniseră și nu i-au deschis ușa. Așa a pățit la fiecare casă. Comunitatea aceasta nu suferea străinii, dar mai ales cerșetorii.

Leopoldina, bătrâna portăreasă, a plecat în Marele Oraș, lăsând în urma ei Poarta larg deschisă, luând cu ea idealul unei fericiri iluzorii.

Din acea zi cele două lumi s-au amestecat, de parcă n-ar fi fost niciodată separate de o Poartă din stejar masiv, întărită cu fier, ca la vechile mânăstiri, al cărei stâlp a fost o femeie.

autor Viorel Ploeşteanu 

Premiul II

Timpul, autor Nick Sava

Bătrînul e înalt şi slab, puternic ridat la faţă. Părul lung, complet alb, e prins într-o codiţă relativ anemică. Poartă un costum destul de vetust, jumătate militar, jumătate civil – aşa cum poartă uneori ofiţerii de pe navele spaţiale. Are o voce adîncă, surdă, cu un accent greu de localizat. Este, totuşi, clar de rasă umanoidă sinaică.

„Soarta îţi joacă de multe ori feste”, îmi spune. M-am aşezat întîmplător la masa ocupată de el, în colţul cel mai liniştit al barului. De aici pot supraveghea intrarea, aştept să-mi apară prietenii. În aşteptarea lor, beau un tonic. Tot tonic pare să bea şi străinul – doar că acesta are o culoare chihlimbarie.

„Nu ştiu dacă îţi vine să crezi, dar am fost pe flota Ventys Trex. Da, da… Flota aia!”

Auzisem şi eu poveşti despre ea. Eram copil cînd povestea începuse să se răspîndească prin spaţiu. Nu credeam că ar mai fi vreun supravieţuitor al ei. Poate că a călătorit mult prin spaţiu…

„Ce ştii despre noi?” întreabă direct, privindu-mă în ochi. Pînă atunci păruse să-şi vorbească sieşi, indiferent parcă la prezenţa mea.

„Nu prea multe. O tragedie, parcă. Aţi distrus un sistem, se pare.”

„Da. Din eroare.” Tristeţea pare să se i se adîncească. Poate unde colţurile buzelor subţiri căzuseră şi mai mult? „Vrei să auzi povestea?”

„Desigur.” Tot trebuie să îmi aştept prietenii, nu am altceva de făcut…

„A fost cam aşa. A început acum cîteva sute de ani.” Oftează. „Eram tînăr ofiţer pe Ventys. Asta este pe una din ramurile Galaxiei. Aveam o societate militară, la care mîndria personală şi naţională era la mare rang. Colonişti ai străbunilor îndepărtaţi niponi. Aveam încă rudimente ale codului Bushido. Ai auzit de el?”

Dau negativ din cap. Fac parte dintr-un sistem cu ancestori europoizi.

„Mda.” Oftează iarăşi. „Am primit un mesaj trunchiat de departe, din sistemul Wallant Epsylon. Fragmentul conţinea injurii impardonabile la adresa noastră! Era pentru prima dată cînd societatea noastră era jignită în asemenea hal. Timp de un deceniu ne-am pregătit de război: injuria trebuia pedepsită! Am pregătit flota: cele mai perfecţionate arme, cele mai rapide nave de război, cei mai competenţi luptători. Am fost şi eu ales… Ştiam că nu aveam să-i revedem pe cei dragi. Drumul urma să dureze aproape cinci sute de ani! Deşi viteza era quasi-luminică. Am intrat în hibernare şi am plecat. „Datoria taie ca o sabie” – este unul din principiile noastre. Deseori, ucide. Eram gata de moarte.” Oftează din nou.

Fac semn unui robot să îmi aducă un nou tonic. Pînă acum nu aflasem nimic. Mai toate civilizaţiile trecuseră prin astfel de întîmplări.

„Am ajuns. Era un sistem solar destul de mic, doar şase planete. Una era clar locuită. ACOLO era duşmanul neruşinat! Ne-am pregptit şi am atacat, cu vechiul strigăt „TORATORATORA”. Nu au apucat să se apere. Praf i-am făcut! Sigur, nici noi n- am scăpat. Am fost atacaţi de bateriile de apărare anti-spaţiale, de roiuri de nave de luptă individuale, surprinse în spaţiu. La urmă a apărut şi un crucişător, de pe o altă planetă. Am supravieţuit numai noi – cei de pe super-cuirasatul VT-Onochi. Loviţi, sfîrtecaţi, dar în viaţă. Optesprezece luptători. Dar jignirea fusese spălată! Acum putea fi pace.”

Face şi el un semn şi i se aduce un nou pahar cu lichid chihlimbariu. Soarbe în tăcere,tot mai trist.

„Şi”?”

„Am trimis un mesaj acasă. Ştiam că noi nu aveam să mai ajungem. Cu nava avariată, ne-a luat două decenii să ajungem la un sistem locuit. Am ajuns doar patru. Acum, sunt singur… Acolo am aflat despre atac. Şi despre tragedia de pe Wallant. Locuitorii erau cu toţii niponi – imigranţi de pe Ventys. La două secole după plecarea noastră, tehnologia descoperise un nou tip de călătorie galactică, de zece ori mai rapidă decît a noastră. Bazată pe călărirea viermilor găurilor negre, auto-produse. Experienţele scăpaseră de sub control o astfel de gaură în preajma planetei – Ventys urma să dispară în mai puţin de un deceniu. Au suit pe navele disponibile toată populaţia – ei, cei care au încăput – şi au plecat. Au hotărît să atace şi să ocupe duşmanii deveniţi acum tradiţionali, cei de pe Walla. Dar cînd au ajuns acolo – planeta era nelocuită. Adică, erau ceva nativi, dar ei erau încă în perioada primă a metalelor. Nu ei erau autorii jignirii. Aşa că au colonizat paşnic planeta. Pînă am ajuns noi…”

„Stai puţin. Adică, ei erau … urmaşii voştri?”

Bătrînul dă trist din cap.

„Marea jignire” era un fragment al propriului nostru mesaj. În el se raporta stîrpirea „căinii turbaţi, lipsiţi de onoare, săbii tocite ale datoriei, trătători ai nobilului Bushido”. Din tot mesajul au ajuns doar aceste cuvinte – care reprezentau cele mai grave jigniri la adresa unui nipon! Da, da, ţi-am spus, Soarta e deseori crudă şi se joacă cu existenţa noastră!”

Bem trişti din pahare. Văzînd că mi-au venit prietenii, cer permisiunea să plec. Înainte de-a pleca, întreb:

„Ce înseamnă TORATORATORA?”

„O tîmpenie”, răspunde bătrînul, cu lacrimi în ochi. „O tîmpenie…”

 

autor Nick Sava

 

 

 

 

 

 

 

Premiul III

Vizita, autor Livia Dimulescu 

Trebuie să înţelegi că n-am vrut să-ţi fac rău. Mă scoţi din sărite,  ştii asta.  Eşti o fată bună, uşor nebună- nu fac nicio aluzie-, păcat că nu-ţi vezi lungul nasului. Adică, să stai în banca ta, să nu răspunzi la apeluri necunoscute, să vii acasă la timp. Dă-i naibii ! Şi-aşa nu ne îmbogăţim. Ce-o să-ţi facă codoaşa aia de şefă? Ce dacă ţi-a dat mai mult la salariu? Oricum, i-ai cheltuit.Uite, acum aveam pentru doctori.Tu ştii cât mă costă ăştia pe mine? Şi muncesc din greu…habar n-ai cum se câştigă banul. Stai cu fundul pe scaun şi amesteci nişte cifre. Asta faci! Şi vii obosită. Cum naiba să nu mă enervez?! Şi-apoi, te machiezi prea strident. Bărbatu-i bărbat! Încearcă! Or, te-am luat ca să fii a mea. Doar a mea. Maică-ta mă enervează de fiecare dată. I-am zis că ai căzut pe scări şi că te-ai lovit la cap. Ţi-am zis să nu mai porţi tocurile alea  de zece centrimetri. Cum să nu te împiedici?! Şi…ce ţi-am făcut atât de grav? Eşti sensibilă, asta e!  Prea sensibilă. Altele sunt bătute cu genunchii în burtă, ce ştii tu?!  Vorbesc băieţii de la muncă, de la ei ştiu.

O mimoză. Îmi trebuia o femeie zdravănă, voinică. Acum m-ai băgat la cheltuială. M-a întrebat doctorul dacă a fost o altercaţie. Mi-a luat un milion. Asta înseamnă că te faci bine. Sunt afectate vorbirea, deglutiţia…acu iar mă enervez. Şi ştii de ce?! Că vrei să mă simt vinovat.  Că nu mă respecţi. Te crezi superioară. Nu eşti! Eşti o muiere şi atât. Nimic mai mult. Şi o să-ţi revii.

Mi-aduc aminte de taică-miu, săracu, când a făcut al doilea infarct. A stat în comă şapte zile şi doctoriţa nu mi-a luat nimic. Mi s-a părut suspect, ştii doar. Or, ăsta, îmi ia milionul fără să clipească.  Şi mă pune să cumpăr trei reţete de medicamente.  Şi nu sunt compensate. Habar n-ai cât mă costă tratamentul. Nu era mai bine să-ţi ţii gura? Ce dacă am venit cherchelit. Aşa-s bărbaţii!  Dacă erai o femeie deşteaptă cum te crezi, mă luai cu binişorul şi mă băgai în pat. A doua zi sunt ca nou, ai văzut!  Ai gura mare, ţi-am spus de la început. Nu pot să stau cu o femeie care nu mă respectă. Vasile, colegul meu de tură, se-mbată în fiecare seară. Şi e însurat de douăzeci de ani. Am cunoscut-o şi pe Florina, nevastă-sa. Durdulie, dar ştie ce vrea. Nu iese din cuvântul lui. Crezi că n-a luat şi ea o palmă din când în când?! Dar, ţine de casă, de familie. Ăsta e rostul vostru, dar v-a luat televizorul minţile. Unde m-ai găseşti unul care să-ţi aducă toată lichidarea acasă?  Unde?  Că mai toţi colegii mei au rămas în şomaj. Asta nu vezi!

Ai transpirat. Hai că te şterg pe frunte. Nepriceputa mea, nebunatica mea…ţin la tine, dar nu mă mai enerva. Fii modestă, naturală. De ce să te boieşti cu ruj?  Pentru cine?  Zici că sunteţi numai femei la birou. Lasă, te faci tu bine şi stai acasă. Mai bine mai săraci, dar liniştiţi. Vin de la muncă, găsesc mâncarea caldă, ne uităm la meciuri…poate te duc la iarbă verde. Mergem la mama, la ţară.  E un islaz fain aproape de sat. Nici ţipenie de om.  Acolo i-am făcut felul uneia din sat. Plângea ca proasta. Eram tânăr, ce ştiam?!   Mă-sa zicea s-o iau de nevastă.

Lasă, că ne cununăm în octombrie. Se face vinul până atunci. O să-ţi revii, te întremezi şi gata! Să-ţi fie învăţătură de minte. Să nu mă mai superi, că am limitele mele. Tu crezi că n-am şi eu frământările mele?!  Sufăr, dar nu plâng ca tine. Atâta ştiţi!  La orice palmă să plângeţi. Ăsta e şantaj. Hai, că trece ora de vizită.  Mai trec şi mâine. Să văd de unde mai iau bani.

Mă coşti cam mult, dulceaţă!

 autor Livia Dimulescu 

Premiul III

Eu am ales pixul , autor Nedelcu Pavel 

Când m-au pus să aleg de pe tava înflorată, uitându-se toți la mine cu acea privire în ochi care parcă spunea: „Haide, geniule, alege pieptenele! Frizer e o meserie de viitor!” sau „Alege biscuitele, la cât de gras e taică-tău sigur i-ar prinde bine un fiu bucătar!” eu am ales pixul. Apoi am zâmbit spre ei, spre toți, spre mama care încercase să-mi pună mai în față niște metanii negre cu cruciuliță, spre bunicul care exclamase: „Doctor!”. Doctor? Voi nu ați auzit de stetoscop? Ce poate reprezenta mai bine un doctor? Bunicule, ești patetic, un pix? Dacă aș fi ales sticla goală de vin ai fi exclamat viticultor? Bunicule, ai fi exclamat viticultor nu bețiv? Ar fi plecat dezamăgiți toți vecinii care se adunaseră din curiozitate să vadă ce va alege fiul trompetistului; și mătușile, desigur, și mătușile la brațul soților, una dintre ele știu sigur că nu a venit. Avea și ea un băiat, mai mare decât mine cu patruzeci și opt de ore, pe care trebuia să îl pună, conform tradiției, să-și aleagă meseria. Mama nu a fost de față, mă avea pe mine, cel care îi dădea destul de furcă. Cum de putusem să-i ignor șiretlicul, să nu mă las prins, nici măcar agățat de acele metanii negre cu cruciuliță pe care ea le așezase cu atâta băgare de seamă în farfuria înflorată? Bunicul ar fi exclamat: „Preot!” și toată lumea ar fi aplaudat la unison cu urale. Ar fi fluierat cu degetele în gură felicitând-o pe mama, apropiindu-și deja buzele de mâna mea. Probabil și cealaltă mătușă mi-ar fi lăsat baltă vărul, ar fi venit la mine, mi-ar fi apucat mâna sărutând-o cu evlavie și ar fi rostit: „Sărut dreapta părinte!” Eu i-aș fi răspuns cu același surâs cu care îmi tratasem toți invitații, din politețe, nu respect, politețe! Apoi m-aș fi întors către bunicul cu o privire scrutătoare, l-aș fi prins în brațe sărindu-i în poală direct din cea a mamei și aș fi purtat cu dânsul un dialog mustrător. Adică, cum vine asta, doctor? Matale ți-au cam scăpat niște lucrușoare pe care ar fi trebuit să le adaugi colea în farfurie. Un satâr de exemplu. Poate ar fi fost cazul să mă fac măcelar. Mai târziu, în viață, dacă voi avea vreodată ocazia ce le voi spune angajatorilor? „Domnilor, îmi pare rău, mi-am ales deja meseria, eu sunt doctor! Eu am extras un pix de pe farfuria înflorată, știți, la noi există o tradiție…ei bine și cu acel pix tot ce puteam face era să fiu doctor! Ce să fac eu cu un pix într-o măcelărie?” Un satâr, bunicule, asta ai cam uitat să adaugi în farfurie peste toate celelalte lucruri și o floare. Poate aveam de gând să mă fac florar. Să vând flori în piață celor interesați de legume și lactate, să mă extind cu lanțuri de florării în marile intersecții din oraș, să angajez vânzători care să sensibilizeze trecătorii cu replici ca: „Domnu’, vă pot oferi un buchet de trandafiri?” Iar dumnealor să răspundă: „Sigur! Sunt trandafiri de Olanda?” „Nu, îi creștem pe un bloc în zona industrială, știți…avem acolo o seră minunată!” Apoi să se îndepărteze, dumnealor, cu mâinile în buzunare, dezamăgiți de calitatea produsului iar vânzătorii să le strige din urmă încercând să țină pasul: „Avem lalele de Olanda! Proaspete, aduse de dimineață!” „Nu, mulțumesc, tocmai mi-am adus aminte că pierd autobuzul, poate cu altă ocazie…”

Toate astea din vina ta, bunicule, eu abia dacă știam să îngăim un: „Ga!…Ma…ga!” cum să-ți fi amintit de satâr și de floare? Bine că ai pus tu pixul și m-ai etichetat repede: „Doctor!” De fapt, la câte lucruri conținea farfuria înflorată nici nu cred să fi avut prea multe alternative. Dacă aș fi ales metaniile ai fi strigat: „Preot!” dacă aș fi ales talpa de șlap ai fi strigat „Cizmar!” dar și „Fotbalist!” sau „Patinator!”. În cazul în care aș fi ales cartea, ce ocupa trei sferturi din farfurie și deasupra căreia așezasei alte lucruri, ai fi strigat „Bibliotecar!” dar și „Profesor!” sau „Funcționar!”. În orice caz un elev silitor! Nu cititor, nu scriitor, doctor! Ei cum doamne iartă-mă să-ți petreci viața scriind? Este o activitate dezonorabilă, nu este o muncă, nu simți cum îți curge sudoare pe frunte așa cum ai simți de exemplu în cazul în care te-ai afla în postura de doctor. Ai asuda atât de tare în biroul tău mirosind a medicamente cu pixul ăla, scriind rețete în stânga și în dreapta, rețete peste rețete, teancuri întregi de rețete unor pacienți ce nu-și permit, financiar, să se îmbolnăvească. Pentru că vezi tu, bunicule, a te îmbolnăvi, ca și a scrie cu pixul în halatul alb, costă! Asta da meserie meserie, să transpiri singur cu un pix în biroul tău ce miroase a medicamente, într-un mediu cel mai probabil curat, să fii psihologul femeilor ce se plâng de dureri de burtă și să le dai trimiteri peste trimiteri, teancuri întregi de trimiteri, măcinându-le cu întrebarea: „Ați avut grețuri, dureri de cap…când v-a venit ultima dată?” „Nu pot fi însărcinată!” să izbucnească dumnealor deodată isteric apoi să se liniștească treptat, cu capul ascuns între palme, scoțând oftaturi prelungi și întrebându-te pe tine, cel cu pixul, cum de a fost posibil? „Scumpă d-nă…” „Domnișoară!” „…d-ră, sunteți tânără și virilă, se întâmplă foarte des ca…” „Nu!” să te întrerupă dumneaei aproape isterică „Ba da…” să continui tu încrezător „…se întâmplă…” „Nu, adică nu pot fi însărcinată!” „Bine, d-ră, dar nici nu am spus asta, vă voi scrie o trimitere, de aceea am vrut să cunosc mai bine simptomele, eu sunt medic de familie, în spital vă vor face mai multe analize și vă veți da seama exact dacă…”. Și întinzându-i o chestie lunguiață: „Eu vă dau și un test de sarcină dar în orice caz consultați și personalul specializat!” Iar femeia căruia în fugă parcurgându-i fișa ai observat că are nouăsprezece ani neîmpliniți, cu lacrimi în ochi să te întrebe: „Cu cine aș putea vorbi pentru…” „Pentru?” „Pentru…știți dumneavoastră…avort?”

Cum să răspunzi tu, omul cu pixul, transpirat, în halat alb, să fii tu bunicule în locul meu și să exclam eu când te văd cu pixul în mână chinuindu-te să rezolvi un Sudoku, „Doctor!” Te rog, domnule doctor, îndrumă această femeie de nouăsprezece ani înspre avort!

Din vina ta, bunicule, am apărut! Și nu pentru că într-o noapte nebună ai făcut amor cu bunica șoptindu-i că o iubești pentru ca nouă luni mai târziu, la spital, să întrebi dezgustat: „Iar fată?” Nu! Am apărut deoarece tu, bunicule, în momentul în care te-au pus să alegi ai pus mâna pe sapă. Ei, o familie de doctori, s-au rușinat și te-au pus să mai alegi o dată. La fel ca mama au împins mai în față o seringă îndreptând-o spre tine pe o farfurie. Dar tu te-ai aplecat, ai ignorat farfuria și ai prins din nou în mână sapa. Toată viața ai muncit cu ziua în satul în care și acum te mai vizitez din an în an să te văd cum faci același lucru, sârguincios, în grădină.

Pentru asta, bunicule, îți mulțumesc: pentru că mama neavându-te ca medic de familie a rămas însărcinată la nouăsprezece ani iar buzele nu i s-au deschis nici o clipă să pronunțe: avort. Eu am luat naștere și pentru a mă răzbuna pe ignoranța ta am ales din farfuria înflorată un pix. Acum îți stau în poală și te cert. Nu ar fi trebuit să exclami „Doctor!” ci „Scriitor!”

autor Nedelcu Pavel 

sigla concursului David. C.