Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Cartea, autor Militaru Corina

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 08/12/2012

 

Cartea

            Draperiile de culoarea untului, mătăsoase, mai mereu trase, împietreau sufrageria Monicăi  într-o înserare continuă. Nici lumină, nici întuneric. Nici viaţă, nici moarte. Mobilierul simplu, dar ales cu gust, abia se distingea. O canapea din piele maro ciocolată, două fotolii la fel, o măsuţă din sticlă cu obişnuita cană de ceai pe ea, şi multe poliţe ce se împleteau în zigzaguri pe peretele din faţa canapelei, pline de cărţi. Lângă fereastră o mică seră, cum îi plăcea Monicăi să numească locul unde aşezase câteva plante ornamentale, plante ce parcă se obişnuiseră să se hrănească din semiîntuneric ca şi stăpâna lor.

–        Moo! Unde eşti? Uff, iar ai tras draperiile!

Monica tresări şi se ridică din fotoliul unde cu ochii închişi îşi lăsase mintea să alunece în trecut, aşa cum obişnuia să facă, mai ales în ultimul timp.

–        Ce faci? o întrebă privind-o cu reproş, Anca, fata vecinei.

O cunoştea pe această tânără de când se născuse, acum douăzeci de ani. O văzuse crescând, o ajutase de multe ori cu temele în şcoala primară, apoi îi fusese profesoară de limba română în liceu. Pentru Anca ea era Mo, după cum îi stâlcise numele când începuse să vorbească. Nu trecea zi fără s-o viziteze măcar o dată. Monica o învăţase să iubească cărţile, arta, îi dădea sfaturi, iar Anca îi dăruia câte o gură de aer proaspăt. Trecea ca o pală de vânt spulberând semiîntunericul blazat în care trăia ea.

–        De ce faci asta, Mo? întrebă Anca în timp ce strânse draperiile, lăsând loc luminii să inunde camera.

–        Ce fac?

–        De ce te îngropi în fotoliul ăla? Eşti încă tânără!

–        A, da! De când voi ăştia mici consideraţi un om la cincizeci de ani tânăr? Îî? întrebă Monica înviorată de prospeţimea fetei.

–        Eu nu gândesc aşa!

–        Bine, bine! Hai să mănânci ceva!

–        Nuu! Am mâncat acasă! Am venit să-ţi povestesc. Azi am cunoscut un băiat…

Anca povestea însufleţită iar Monica privea chipul ei luminos, ochii aprinşi de nerăbdarea de a simţi dragostea adevărată. Există pentru fiecare un moment magic. Ea trecuse pe lângă el, incapabilă să-l prindă. Cunoscuse acea dragoste, dar nu avusese curajul s-o trăiască până la capăt. Fugise şi de atunci viaţa ei cursese în zadar purtând în ea un gol imposibil de acoperit. Îşi amintea cum îl întâlnise pe Lucian. Îl ştia de mult timp. Mergea foarte des, pe vremea aceea, la teatru. Îi admira talentul şi nu numai. Încă tânăr, era un bărbat înalt, bine clădit şi foarte frumos. Avea carismă. Nu scăpa nicio piesă în care juca el. Acum se mai strecura câteodată în sala teatrului, doar ca să-l mai vadă puţin. Mereu cu grija să nu fie observată.

Îşi amintea că, voia să invite la cercul de literatură din liceu câteva personalităţi artistice printre care şi un actor de la Teatrul de Stat. Astfel, după un spectacol, căutându-l pe directorul teatrului pentru a-i cere ajutorul, se văzu deodată faţă în faţă cu Lucian. Acesta îmbrăcat încă în costumul de pe scenă se grăbea către cabine şi văzând-o dezorientată îi spusese uşor teatral, crezând că vrea un autograf,

–        Cu toată dragostea, frumoasă domnişoară! Dacă-mi daţi un pix şi…

–        Pentru? întrebase Monica încruntându-se uşor.

–        Autogr… nu asta voiaţi?

–        Şi cine sunteţi dumneavoastră, mai exact? întrebase Mioara şi văzându-l undeva la câţiva paşi pe domnul director, un actor mai în vârstă, se dusese spre el zâmbitoare.

După acea primă întâlnire, din întâmplare sau nu, Lucian fusese actorul ce se alăturase proiectului ei. A doua întâlnire îi dezvăluise un om manierat, fin, cu un simţ al umorului foarte dezvoltat, liber şi extraordinar de inventiv. Au urmat alte, şi alte, întâlniri. Privind în urmă Monica a realizat că se îndrăgostise de la prima atingere a privirilor lor. Era totul perfect, atât de perfect încât teama de a nu pierde acea magie, a făcut-o să refuze căsătoria cu el. Atât de frică i-a fost de momentul în care el, înconjurat de atâtea admiratoare, ar fi uitat-o, încât a preferat să rupă ea visul gândind că se protejează de o suferinţă viitoare. Apoi îşi dorise să se întoarcă, să-i spună că a greşit, dar orgoliul n-o lăsase. Timpul se scursese  refuzând să aştearnă balsamul uitării peste inima ei. El se căsătorise după doi ani şi divorţase după alţi trei.

Anca plecase de mult. Nu apucase să-şi termine povestea despre băiatul întâlnit pentru că o chemase mama ei, dar promisese că revine mai pe seară. Monica se întorsese la fotoliul ei şi la semiîntunericul în care se simţea bine. Se resemnase de mult. I se părea prea târziu pentru orice. Acum. Dar ce-ar fi fost dacă… Se ridică şi alese dintre cărţi una aproape ascunsă vederii. De format mai mic decât cel obişnuit, legată îngrijit, cu coperţi din piele fină verde închis şi cu marginile paginilor aurii. Era cadou de la Lucian, făcută la comandă special pentru ea, cuprinzând toate poeziile dragi ei. Un dar cum numai el putea face. O mângâie uşor cu palmele, se întoarse în fotoliu, aprinse veioza ca o floarea soarelui cu petalele aplecate şi începu să răsfoiască. Se opri asupra unui poem. Citi, reciti de câteva ori, apoi îndoi colţul paginii, încălcând fără să-şi dea seama codul ei de reguli cu privire la cărţi, o închise şi se adânci în gânduri. Ultimele versuri pluteau în mintea ei „Dar dacă nu rişti nimic, Nu faci nimic, Nu ai nimic, Nu eşti nimic…”(*) O ardeau. „Of, de-aş putea s-o iau de la început!…” îşi spuse simţind cum regretul îi muşcă sufletul.

 

***

            Monica intră în casă, îşi aruncă geanta pe canapeaua din sufragerie şi se scufundă în fotoliul ei preferat. Nu ştia ce este cu ea. Ar fi vrut să creadă că lucrurile sunt limpezi aşa cum spunea Maria, prietena ei, dar le simţea complicate. Se prefăcuse că-i este rău când Lucian o ceruse în căsătorie. De fapt chiar îi era, făcuse un atac de panică. El o înţelesese, amânase discuţia pentru a doua zi, o adusese până în faţa blocului, ea insistase s-o lase acolo, pentru ca apoi să fugă la Maria. După două ore de discuţii, singura concluzie la care prietena ei ajunsese era că ea, Monica, are nevoie de un doctor.

–        Dacă ţi-e frică de suferinţă, de ce ai mai început relaţia? Ce se întâmplă dacă te căsătoreşti? Necăsătorită nu poţi să-l pierzi? Nu te înţeleg! fusese ultima replică a Mariei.

Nu ştiuse ce să răspundă. Apoi se revoltase pe prietena ei. Ce era aşa de greu de înţeles? Fusese lângă ea când de la perfecţiune ajunsese la dezastru, când din nori ajunsese direct în noroi. Ştia cât de greu îşi revenise după ce-l găsise pe fostul ei soţ în pat cu… nici nu mai conta cu cine! Nu, nu mai voia să treacă prin aşa ceva.

Auzi o bătaie în uşă, apoi aproape se rostogoli în casă, Anca, fetiţa vecinei, foarte dragă Monicăi. Aceasta veni în viteză, se aruncă în braţele Monicăi, îşi puse mânuţele pe obrajii ei şi frecându-i uşor a alintare o rugă,

–        Mo, vleau o poveste! Îmi spui? Te loog!

–        Da, puiule! răspunse Monica şi în timp ce-i povestea copilei despre lumi miraculoase îşi recăpătă calmul.

După ce Anca plecă, gândurile începură iar să roiască în capul ei. Se uită în jur căutând un punct de sprijin. Privirea i se opri pe cartea primită în dar de la Lucian. Mereu la îndemână, pe măsuţa dintre fotolii, conţinea poezii dragi ei, balsam pentru suflet. O luă gândind că îi face bine să citească din ea. Cartea se deschise la o pagină cu colţul îndoit. „ Off, Ancuţă, Ancuţă!” îşi spuse Monica convinsă că fetiţa umblase neatent cu cartea ei. Gândul că trebuia s-o înveţe pe Anca să păstreze cărţile, rămase atârnat undeva în aer, atenţia ei fiind concentrată pe câteva versuri.„Dar dacă nu rişti nimic, Nu faci nimic, Nu ai nimic, Nu eşti nimic…”

*  Riscul de Rudyard Kipling

 

Decembrie 2012

autor  Militaru Corina

 

 

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la Cartea, autor Militaru Corina

%d blogeri au apreciat asta: