Arhiva revistei literare Faleze de piatră

„Poet bătrân, doar de timp răpus, cântă-ţi iar legendele…”, autor Dasius

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 06/11/2012

„Poet bătrân, doar de timp răpus, cântă-ţi iar legendele, coboara din abis cuvinte-n lumea noastră. Spune-n lumea aceasta cum s-a coborât în adâncuri omul cel de aur; dă drumul cuvintelor să zboare spre cerurile din care au venit. Lasă muzele prin buzele tale sa dea vers gândirii, să dea sufletelor prin cuvânt puterea veche a lumii noastre. Poet bătrân, vocea ta mai tare o ridică să umple auzul celor de sub Soare, dar cuvintele tale să fie pline de neînţeles, să înteleagă doar acei pe care lumea încă nu i-a cunoscut, să nu se pângărească şi să cadă în ruină,  dulceaţa vremurilor noastre, vremuri ce-au apus când a căzut cerul, când l-am simţit cu greu peste umerii noştri”.

Voi cânta, Priamide vechi şi nou, voi cânta, voi lăsa Olimpul să-mi toarne-n minte şi în suflet amintiri trecute, vise necunoscute. Voi da muzelor iar viaţă, aripile lor rupte le voi lipi cu lut înapoi, şi prin cuvintele mele vor sta din nou pe nori şi minţile muritorilor vor tulbura prin plăcerea ce-o vor arunca peste Gaia însetată. Un cuvânt în lumea lor. suflet priamid, căntăreşte acum mai mult, cât o sutime din armatele pe care le ştiai. De când tu dormi în desfătările  Elysiumului, aşteptând a ta zeiţă din nou să-şi lase capu-n pieptul tău, schimabat-au zeii a pământului faţă de atatea ori. Acum nebuni conduc ca buni, dar Gaia le numără zilele şi îi leagă-n mreje, apoi îşi va scutura munţii, umerii ei laţi şi vor cădea de pe faţa ei toţi nebunii morţi ai lumii. Dar nu ce vad în timp vreau să-ţi cânt acum.

„Bard de-un timp cu lumea veche, tu lucrurilor faci nume, şi le faci cu uşurinţă-n timp loc. Bard bâtrân, cântul ţi l-am plâns, şi acum mă uit cum  pletele în ţărâna pământului cad şi cu ele, cuvintele în sufletele muritorilor; dar văd mereu cum viaţa ţi  se stinge sub lumina lui Apollo. Spuneţi cuvintele şi lasa-mă să trec din lumea rece spre căldură şi spre templu. Am răpus în lupte vieţi prea multe, şi acum tot ce mă mai doare, e c-am să găsesc templul gol şi pustiit, fără candelă ce arde, fără statuie de zeiţă, a mea iubită zeiţă. Îmi e teama c-am luptat în atâtea lumi şi dorul ei mi-a secat şi oasele, mi-a uscat şi trupul sub armură, sufletul îmi mai zboară acum în braţele ei şi ca roua sunt pe gâtul meu, ca lumina ce-nveleşte pământul dimineaţa şi tot ce-i viaţă-n el tresare şi se bucură”.

Ţi-au dat zeii doar o viaţă şi tu ai pus-o toată-n mândra ta zeiţă! Ai dus războaie sângeroase şi ai pus în lut frunţile ce-au rânjit palatelor cereşti; pentru dor ce-ai dus ai fost tu dus. Ţi-au rupt inima din piept să scoată dorul ei, dar n-au putut.. Apollo când te-a rupt de ea, n-a văzut cum Mercur, din glasul lui Iupiter, dor ţi-a pus în fiecare din trup şi suflet, părticică. Pot să rupă ei tot ce esti tu, dar nu o vor lua din tine, chiar de trupul ţi l-ar arde şi te-ar împrăştia sub copitele nebune ale lui Neptun, tot zadar se va chema războiul lor; şi cenuşa de ai fi, tot aşa vei purta dorul ei dârz priamid …

 

autor Dasius

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la „Poet bătrân, doar de timp răpus, cântă-ţi iar legendele…”, autor Dasius

%d blogeri au apreciat asta: