Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Pe pămînt străin, autor Costi Arcu

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 08/12/2012

 

              N-am reușit la automat și am fost nevoit să merg la biglietteria. Uno biglietto spre Arezzo, cer. Nu știu cum se spune în italiană vă rog, dar să nu uit măcar de grazie. Un domn în vîrstă, cu pleoapele inflamate de conjunctivită, mă servește. Grazie. Omul încuviințează zîmbind. N-am înțeles ce a spus, însă pare amabil. Numai să nu uit de compostare, m-a atenționat și doamna Gina să am grijă. În Italia, înainte de a urca în tren, ești obligat să compostezi biletul pe peron. N-am reușit să pricep care este sancțiunea dacă te găsește cu biletul nevizat. Observ că trenul meu va pleca de la binario șapte. E în regulă. Am de așteptat mai bine de o oră și casc gura învîrtindu-mă prin gara uriașă. Îmi cumpăr de la un chioșc un sandvici sau panino de patru euro și aștept partenza. Încerc s-o dau pe italiana. Mă emancipez zi de zi.

Cînd se apropie ora plecării, merg pe peron. Trenul se află la linia șapte și identific ușor vagonul cinci. De pe culoar, reușesc să descopăr compartimentul în care am loc. E vraiște. Observ că sînt vreo trei copii și cîțiva adulți. Se vede că vin de mai departe, nu au urcat în Roma. Sînt instalați comod, somnoroși. Probabil voi rămîne pe hol să admir peisajul, nu are rost să-i deranjez. Numai că se circulă mult pe culoar și vreau să scap de rucsac. La urma urmei am un loc plătit, n-am să stau cu bagajul în spate.

Intru în compartiment și spun frumos buongiorno, încercînd să găsesc pe sus un loc unde să-mi așez bagajul. Nimic. E o harababură de nedescris, numai bagaje desfăcute și împrăștiate. Cer din priviri ajutor, însă nimeni nu se sinchisește. Un individ cu privirea fixă pălăvrăgește ceva către doamnă grăsuță de lîngă fereastră. În fața ei se află o pereche ceva mai tînără, care participă la discuție cu destulă reținere. Tocmai vorbărețul nervos se află pe locul meu, dar face abstracție totală de mine. E prins în discuție și tot arată ceva spre copii, trecîndu-și mîna prin părul vîlvoi. Probabil îi face reproșuri soției sale, nu-mi dau seama. Sau se referă la mine, nu exclud. Orice ar fi, nu mi se pare corect să stau cu rucsacul în spate vreo două ore sau cît o mai fi durînd călătoria. Întind biletul și-i fac semn că îmi ocupă locul. Dintr-o dată am pus paie pe foc. Macaronarul își scoate biletul, îl agită prin aer și pornește să turuie pe alt ton. Oach! se strîmbă apăsat, stranieri sporchi…, nu înțeleg din tirada lui decît această sintagmă. Îmi dau seama că nu-mi înalță cuvinte de laudă, solo stranieri, sporchi etc.! Mama mă-ti de măgar, îi șuier printre dinți, te bag în mă-ta etc. etc.! Tot cuvinte unul și unul extrase dintr-un vocabular select. Constat cu uimire că am început să devin grosolan. În nici o împrejurare eu nu înjuram și nu foloseam cuvinte murdare. Nici nu gîndeam în argoul ăsta jegos. Acum însă descoperisem o adevărata voluptate să-i șuier macaronarului insulte și mizerii. Acela continua să melițe despre stranieri care îi provocau lui atîta disconfort, degeaba încerca doamna să-l tempereze. Mi-ar fi plăcut să-i dau un pumn în gură numai să-l fac să tacă. Mă călca pe nervi cînd pronunța cu dispreț (și ură, mi se părea) cuvîntul stranieri. Era un porc de cîine.

Din fericire, n-am apucat să-i dau cîteva între ochi, așa cum mă îndemnau instincte atavice. Atunci a fost cînd a intrat controlorul și, cum obișnuiește tagma asta pretutindeni în lume, ne-a cerut să-i prezentăm biglietti. În fața autorității, apriga dorință de a-i rupe broscarului fălcile s-a stins în bună măsură. Mi-am dat seama că aș fi intrat în mare belea dacă ajungeam în fața carabinierilor însoțit de un italian de-al lor cu maxilarele fracturate. Numai să fi dat peste vreun fascist din ăsta și printre carabinieri, că nu mai scăpam din beciurile poliției cîte zile aș fi avut. I-am întins controlorului biletul și i-am spus răspicat pe românește că jegul acela refuză să elibereze locul. Nu vă spun cît de repede a înțeles piticania situația dezagreabilă în care se găsea un oaspete de vază al Italiei. Tipul era un brunet cu mustața cănită și buze subțiri, un cocoșel italic, dacă pot spune astfel. Impresionat de modul tranșant în care promovam limba maternă, a examinat rapid cele două bilete și fața tuciurie i s-a luminat pe loc. Mi-a restituit biletul făcîndu-mi semn că locul îmi aparține și s-a dat la tipul agresiv. Tonul acestuia se mai înmuiase, însă își continuă tirada presărată cu invective, stranieri sporchi etc. Doamna încerca să-l calmeze, dar parcă punea gaz pe foc. Era probabil învățat să procedeze așa în locuința lor și uitase să-și lepede proastele obiceiuri la plecare. Mi s-a părut că situația va rămîne la fel de nelămurită și măgarul ăla va continua să mă înjure pînă la destinație. Numai că mititelul reprezenta autoritatea și ținea să o arate față de doamne. S-a întors din ușă și i-a spus recalcitrantului cîteva cuvinte cu voce scăzută, din care n-am înțeles o boabă. Dar formula mi s-a părul magică pentru că fiara s-a înmuiat dintr-o dată și s-a cărăbănit ostentativ pe culoar.

M-am așezat cu destulă reținere, gîndindu-mă că micii broscari mă vor urî pe veci pentru că le-am dezonorat capul și mîndria familiei lor. Că în manualele de istorie se va consemna victoria prin șiretlicuri și trădare repurtată de un străin nemernic asupra unui reprezentant ilustru al națiunii italiene etc. Bine măcar că n-am dat de înțeles că sînt român, din cîte am băgat seama nu avem o faimă strălucită pe acolo. Dar nu s-a întîmplat nimic rău. Dimpotrivă, copiii se zgîiau la mine cu interes. Le apăream probabil ca un șarpe cu ochelari băgat într-un recipient din sticlă. În partea opusă, lîngă maică-sa, se afla o fetiță blondă, cu ochi verzui-albaștri, de vreo nouă, zece ani. A schițat un zîmbet în direcția mea, reprimat rapid ca pe un gest de gravă erezie. I-am răspuns la fel de imperceptibil. Aveam un complice în tabăra adversă. Peste cîțiva ani această copilă se va desface înflorind într-un trup de irezistibilă feminitate, gen Claudia Cardinale, însă părea improbabil să am atunci acces la nurii ei. Acum eram zeu, mai departe nu puteam fi sigur de nimic. Înfruntarea din care ieșisem victorios mă făcea să simt că trăiesc. Eram un mascul învingător. Viața e o luptă continuă, mi-am șoptit cu satisfacție în barbă, iar nu lîncezeala în care m-am scăldat pînă acum. Presimțeam frenezia care m-ar fi încercat vărsînd sînge de macaronar.

Numai Flu-Flu părea posomorît. Își pîlpîia luminițele prin fața ochilor mei, încercînd să-mi abată gîndul de la confruntări sîngeroase. Și, la drept vorbind, pe vremea aceea nu aveam pic de experiență în băutul sîngelui de italian. Îmi plăcea vinul lor, dar nu și sîngele. Nu venisem aici pentru a declara război Italiei ori să mă iau la trîntă cu Berlusconi magnificul. De ce nu mă comport civilizat? îmi striga trăgîndu-mă de mînecă universitarul care căuta să-și facă loc tot mai în față. Își revenise din moartea clinică în care a zăcut cîțiva ani și dădea din coate încercînd să treacă de celelalte personaje îngropate în mine. M-am calmat de îndată, nu-mi venea la socoteală să fiu văzut de vechile mele cunoștințe în starea aceea de surescitare.

Și nici nu era cazul să forțez lucrurile. Făcusem dovada că știu să-mi apar drepturile, nu eram un simplu peregrin pe care îl poți muta de ici, colo, cum ai chef. Rămăsesem cu rucsacul în brațe, renunțînd să mai scot laptopul. Tipul de lîngă fereastră, un ins slab și chel, îmbrăcat la costum maro și cămașă bleu descheiată la guler, a schimbat cîteva cuvinte cu doamna din față. Priveau îngrijorați bagajele împrăștiate în compartimentele de sus, parcă ar fi fost drobul de sare. Mi-am dat seama că oamenii sînt în căutarea unei soluții inginerești. Chelul s-a săltat de pe locul său și a înghesuit bagajele desfăcute, făcîndu-mi semn că pot să-mi așez rucsacul. OK, grazie. Molto grazie, îi spun. Prego, spuse acela. Nu pricepeam bine ce vrea să însemne prego, deși mai auzisem cuvîntul. Probabil corespunde expresiei „cu plăcere” din limba română, am presupus. Am săltat rucsacul pe suportul de deasupra și mi-am înfipt privirile în fereastră cu gîndul de-a admira peisajul. Nu știam cît mai durează drumul pînă la destinație. Am ridicat din umeri, ce importanță avea? Îmi puteam permite o clipă de relaxare. Habar n-aveam cine mă așteapta și dacă mai exista o destinație pentru mine. La ce să mă grăbesc? Mergeam pe mîna destinului.

Un timp prin fața ochilor mi s-au derulat imaginile ruginii ale toamnei, peste care din cînd în cînd se suprapuneau pete de un verde întunecat, cladiri, întreprinderi, din nou pășuni dezgolite, oi și capre, cîteva vaci în stînga unui șir de chiparoși, toate într-o învălmășeală tot mai grăbită. Simt că mi se închid ochii și pe retină îmi apare macaronarul acela sărit de pe fix, care își tot trece mîna prin părul rar, în dezordine și imediat și-o aduce în față privind-o cu stupefacție, de parcă ar fi făcut nu știu ce descoperire. În paralel, se simte o tensiune enervantă, pînă cînd intră un controlor cu mustață uriașă, îl înșfacă de guler fără o vorbă și-l aruncă pe fereastră din goana trenului. Nu știu ce rol joc eu în toată povestea, însă mă simt bîntuit de vrednicie de parcă aș fi înfrînt o întreagă armată ostilă. Mă simt personaj pozitiv, un erou. Și sînt încredințat că bătrîna Katy ar fi mîndră să afle că îmi arăt mușchii prin străinătate. Am totuși certitudinea măgulitoare că i se vor transmite ziarele occidentale ce relatează în amănunt isprăvile mele. Și că toate astea vor fi cuprinse mai tîrziu într-o nouă odisee.

Ca și cum m-aș rostogoli dintr-o altă lume, revin în prezentul lipsit de strălucire. Îmi dau seama că surîd, iar micii broscari (mormolocii, îmi spun, și abia mă abțin să nu izbucnesc în rîs) mă urmăresc din priviri. Probabil se minunează că un șarpe cu ochelari poate zîmbi. După ce le-am izgonit din compartiment tatăl sau, mă rog, tutorele ori însoțitorul, acum mă distrez. Lîngă fata cu potențial distructiv printre bărbați stă un țînc de vreo trei ani, mucos și cu fața rotundă ca o minge de fotbal de pe San Siro. E blond, puțin transpirat și cu părul vîlvoi, copie minusculă a fascistului de pe culoar. Pare totuși teafăr la cap, măcar nu-i ies ochii din cap înjurînd străinii. Pilotează un avion purtîndu-l în viteză spre fața soră-si și înapoi, țipînd bucuros u-uuuu-u-uh! volare, u-uuu-uh! Agitat și fericit pentru că toți ochii sînt îndreptați spre el. Presimt că se va produce pozna și va sparge buza copilei. Intuind pericolul, doamna intervine interpunîndu-și mîna. Surprins de alianța brusc încheiată, scandalagiul încearcă să-și ia elan mai larg și scapă din mînă avionul care aterizează izbindu-se în piciorul meu drept. Fața mi s-a schimonosit de durere, mi-am prins fluierul piciorului cu mîinile și am început să urlu de durere. M-am silit să nu scot totuși nici un sunet, însă micul macaronar n-a sesizat manevra și a continuat să se holbeze la membrul schilodit. Părea o grea pagubă colaterală care nu putuse fi luată în calcul nicidecum. Contorsionat de durere, am ridicat avionul agresiv și i l-am întins zîmbind pe neașteptate. Nici nu bănuise, era ziua surprizelor pentru el. Dar a priceput imediat că a fost tras pe sfoară, am citit asta în ochii lui, ca dovadă că mormolocii sînt foc de inteligenți. Cu ușoară reținere, și-a luat arma și a izbucnit într-un rîs năvalnic, înviorîndu-i și pe ceilalți. Mi-am dat seama că devenisem dintr-o dată simpatic. Se observa în privirile lor că nu mai eram șarpele cu ochelari.

Mi-am scos biletul și am verificat ora de sosire în Arezzo. Arrivo, învățasem cuvîntul pentru sosire la Termini. Potrivit orei afișate pe telefonul celular, făceam mai puțin de un sfert de oră pînă la destinație. Era momentul să-mi pregătesc retragerea. Privesc pe fereastră și văd cîteva clădiri răzlețe cu aspectul unor făbricuțe sau ateliere, semn că mă apropii. Îmi iau rucsacul și cînd deschid ușa mă întorc strigîndu-le ciao, ragazzi, addio, bambini! Omul meu se află la fereastra de alături și întoarce capul suprins din cale afară cînd își aude progeniturile urîndu-mi cele bune. Eu continui să pun gaz pe foc și le fac semne din mînă, adio, mici broscari, cred că ați pus-o cu fascistul ăsta. Figura sa uluită mi se pare chiar simpatică. L-am lucrat la marea artă, un șiretlic demn de o vulpe ca Decebal, mă asigur. Nu-i puțin lucru să faci pact cu aliații dușmanului și să-l lași în pielea goală. Manevra asta ar trebui să fie preluată în toate manualele de strategie militară. Și pentru a isprăvi treaba, îmi fac rapid un plan de bătaie, calculînd că aș putea, în trecere, să-i ard una la gleznă pentru a mă revanșa față de întreaga lor familie. Desigur, operațiunea trebuie însoțită de un pardon cu sonor puternic. Prin înghesuiala asta nu ai cum evita unele mici și scuzabile incidente. Renunț la gîndul agresiunii în ultima clipă. Dă-l în mă-sa. Am destule pe cap, numai o încurcătură îmi lipsește acum.

Și drept dovadă a pașnicelor precepte după care mă călăuzesc, am coborît prin partea opusă a vagonului, evitînd practic un conflict de proporții. Măcar și pentru atît, și domnii de la Stockholm ar trebui să califice gestul meu drept simbol al bunelor intenții, considerîndu-l o serioasă opțiune în acordarea Permiului Nobel pentru Pace. Pe peron e aproape pustiu și bate un vînt rece. Au mai coborît vreo șase persoane ce dispar pe niște scări. E un pasaj subteran prin care se ajunge în sala de așteptare a gării. Mă mai învîrt puțin dezorientat și o pornesc pe aceeași rută. Nu mă așteptam totuși să fiu întîmpinat cu flori pe peron. Traversez un tunel dezgolit, urc niște scări și intru în gară, stazione pre limba lor. E o încăpere modestă. Dacă n-ar exista automatele pentru bilete, ai putea crede că ești în stazione din Dorohoi sau Tecuci. Se află mai mulți oameni aici, unii cumpără bilete, alții stau în așteptare lîngă bagaje, însă nici unul nu pare interesat de ilustra mea persoană oricît mă agit încolo și încoace. Nu mi-i nici foame și nici frig, nu sînt grozav de obosit, mă apasă numai o senzație dezagreabilă. Pare aiurea să aștept nu știu cît pe nu știu cine în gara asta amărîtă. Dacă îl aruncam din tren pe nemernicul ăla, acum eram bine mersi la poliție și probabil mă alegeam cu un scaun și un ceai cald. Și, în mod sigur, cu un acoperiș deasupra capului pentru noapte.

N-a fost încotro, m-am văzut nevoit să recurg la soluția extremă. N-aș fi vrut să-l sun eu pe acel misterios Luigi (părea să fie numele conspirativ), sperasem că mă va aștepta la gară. Așa am dedus din ultimele mesaje electronice primite de la Anca. Și atunci mi s-a dezvăluit dintr-o dată realitatea nudă. Nu mai eram nici universitar și nici ziarist, ci un terchea-berchea urmărit de oameni răi, capabili de orice. Exilul însemna protecție numai dacă te dădeai cu totul la fund și nu scoteai sub nici o formă capul de la cutie. În rest, te aflai într-un pericol perpetuu. Ei țineau morțiș să controleze și aici oamenii pentru că voturile ăstora contau mult. Nu mai departe, la ultimele alegeri au înclinat decisiv balanța în favoarea președintelui în funcție.

Scot mobilul și caut numărul lui signor Luigi. Eu jucam rolul lui Cezar prin părțile astea. Cezar Mihali din Beiuș. Deși în viața mea n-am trecut prin Beiuș. Mă rog, astea sînt neajunsuri pe care ești nevoit să ți le asumi cînd te afli sub acoperire. Simt o ușoară reținere, însă am fost asigurat că Luigi vorbește româna. După cîteva apeluri, aud în telefon – Pronto, buon giorno! Mă zăpăcesc pentru moment. Dincolo e o cucoană, iar eu urma să iau legătura cu acel Luigi. Pronto, con chi parlo, scusi? Pronto, pronto, îl caut pe don Luigi, madam, spun descurajat. Don Luigi! Aaa, Luigi? se interesă doamna. Cine îl caută ? Constat bucuros că a dat-o pe românește. Cezar din Beiuș, cum cine? Înțeleg că sînt aproape de țintă. Cucoana se interesează unde mă aflu. Mă asigură că în jumătate de oră un Opel gri închis va parca în fața gării. Am senzația că sînt Agentul 007.

***

(Fragment din romanul Legiunea română, în lucru)

 

autor  Costi Arcu

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la Pe pămînt străin, autor Costi Arcu

%d blogeri au apreciat asta: