Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Motoreta Mobra, autor Mihai Ganea

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 02/12/2012

Frumoasă mai era motoreta aceea. Frumoasă şi unică. Nu mai era alta ca ea pe stradă sau în comerţul socialist de bunuri de larg consum. O vedeam în permanenţă frumos aşezată în vitrina magazinului de lângă gară al OCL-ului, aparţinând Organizaţiei Comerciale Locale, Produse Industriale, Baia Mare. Grozav ce îmi plăcea motoreta aia. O visam până şi noaptea. Uite aşa, mă trezeam uneori şi visam cu ochii deschişi la ea. La motoreta Mobra. Câte nopţi oi fi visat eu, nu ştiu dar un lucru e sigur. Nu m-am lăsat până nu am strâns bani. Banii necesari pentru a da avansul la prima rată. Motoreta aceea se putea cumpăra şi în rate. Pentru asta, trebuia să fii om al muncii, să fii angajat ca salariat cu vechime în câmpul muncii de minim şase luni. Şase luni, asta era. Şase luni. Şase luni şi buletin. Buletin de identitate. Buletin de Baia Mare. Frumoasă mai era motoreta aia Mobra. Mă uitam la ea cum stătea acolo în vitrină. Închideam ochii şi-mi imaginam că zbor. Că zbor cu motoreta prin oraş, prin oraş şi mai departe, mai departe, mai departe . . . spre Satu Mare sau Cluj sau, de ce nu, chiar spre Bucureşti. Frumoasă mai era motoreta aceea. Roşie, cu ţeava de eşapamernt nichelată, cu turbină de aer pentru răcirea cilindrului, cu ghidonul acela, nichelat şi el, cu jantele şi spiţele sclipitoare, o bijuterie . . . iar şaua, şaua aceea neagră şi lucioasă, parcă te îndemna să o încaleci. Să o încaleci şi să dai pedală. Apoi, să accelerezi plecând în trombă aşa, în trombă ca la raliuri. Am visat mult la motoreta Mobra. Aşa că nu e de mirare că atunci când am terminat facultatea de medicină şi am devenit om al muncii cu acte în regulă, primul lucru la care m-am gândit atunci când am luat prima mea leafă, a fost să-mi cumpăr, bineînţeles în rate, motoreta aia roşie care mă obsedase atâţia ani. Ani de studenţie.
Era vară, era soare. Strada era plină de lume. Eu eram mândru. Mândru şi emoţionat. Împingeam de ghidon motoreta proaspăt achiziţionată purtând pe cap o cască roşie, roşie şi ea, încadrată de nişte ochelari fumurii de protecţie, cum poartă orice motociclist care se respectă. Mânuşi de piele nu găsisem, aşa că m-am mulţumit cu cele de lână făcute de mama, dar cărora le tăiasem jumătate din degete, aşa cum văzusem eu într-un film cu motociclişti la cinematograful “Minerul” din centru vechi al oraşului. Mergeam spre Valea Roşie. Aici locuia prietenul meu Noni. Noni a lui Hailac Feri, unul din foştii colegi de muncă ai lui Loli, de la Flotaţia Centrală. Feri Hailac şi fiul său se pricepeau la motorete. Apariţia mea acolo a fost o adevărată sărbătoare. Rar vedeai acolo o motoretă nouă. Şi niciodată, cred, un medic nou cu o motoretă Mobra nouă. Feri Hailac, era într-al nouălea cer. Avea ocazia să pună în stare de funcţionare şi să pregătească pentru rodajul indicat în cartea tehnică a fabricantului de la Braşov, o motoretă nouă. Îi lăsa gura apă, cum s-ar zice, i se scurgeau ochii după minunăţia aia de motoretă. Aşa că imediat s-a apucat de treabă. Câte nu erau de făcut. Frânele. Astea trebuiau reglate fiecare în parte. Mai întâi faţa, apoi spatele. Tamburii abrazivi trebuiau să fie aşezaţi corect şi la distanţă milimetrică de carcasa metalică a butucului roţii. Apoi, jenţile. Păi astea trebuiau să fie bine echilibrate, iar spiţele, ei bine, spiţele trebuiau să fie intinse corespunzător până scoteau, la lovire cu levierul, ca un diapazon, sunetul acela echivalent cu “la-ul” oboiului după care se acordează o orchestră simfonică. Ce mai încolo şi încoace, era o groză de treabă cu motoreta aia nouă. La final, Feri Hailac a turnat dintr-o sticlă preţioasă un lichid gălbui care conţinea doza de ulei special pentru Mobra mea, într-o sticlă cu benzină de CO75. Am scos din buzunar cheia de contact de care şi atârnasem un breloc cumpărat special pentru asta. Feri a răsucit cheia şi a apăsat triumfător pedala de pornire. Ce fericire ! Ce sunet divin ! Ce relanti silenţios şi grav. O muzică divină, cerească, ce mai ! Chiar că eram emoţionat. Mai ales că apăruse şi Geta, nepoata lui Feri care locuia în cartierul Săsar. Ce frumoasă mai era şi Geta. Avea 15 ani şi semăna cu Abba blondă. Am plecat pentru cateva moment la Alimentara din colţ. După bere şi prăjituri. Feri a zis să iau şi un sfert de rom. La el, berea nu merge decât cu rom. Şi uite aşa a trecut timpul şi ziua aceea minunată, iar spre seară am urcat pe mobră şi am luat-o pe străzi lăturalnice spre casa mea de lângă miliţe, tremurând de spaimă să nu mă prindă vreun miliţian şi să-mi ceară permisul de conducere. Asta era problema mea acuma. Permisul de conducere.
La Miliţia din Baia Mare, Maramureş, comandantul circulaţiei rutiere era tovarăşul maior Lupaşcu. Tovarăşul Lupaşcu din Filipeştii de Pădure. Fain om. Înalt şi jovial. Un tovarăş miliţian bine informat. Ştia o sumedenie de lucruri, printre care şi acela că am o motoretă Mobra. Locuiam vis a vis de localul Miliţiei, mai precis la câţiva metri poarta mea de a lor. Intrarea de pe strada Şteampului, cum se spunea atunci. Ne vedeam zilnic şi ne salutam uneori. Mai mult eu. Asta pentru că, deşi eram doctor, majoritatea miliţienilor nu-mi răspundeau la salut. Eram cunoscut acolo. Eram cunoscut după dosar. Dosarul meu de cetăţeam al Republicii Socialiste. Dosarul meu de securitate. Tovarăşul maior Lupaşcu, Lupaşcu din Filipeşti de Pădure era bine informat. Ştia, printre altele şi de faptul că eu mai circul cu motoreta Mobra şi fără permis de conducere. Mai ştia că am depus nişte acte în acest sens, cerând o programare pentru o examinare în vederea obţinerii acelui permis necesar pentru a conduce pe drumurile publice o motoretă Mobra. O motoretă propulsată de puterea unui cilindru de 49 centimetri cubi. Ştia tovarăşul maior Lupaşcu multe lucruri de-ale mele şi de-ale miliţiei. De-ale miliţiei şi securităţii. Ştia de tata. Ştia de mama. De tata, de mama şi de pozele regelui Mihai şi ale reginei Maria, găsite în fosta noastră locuinţă din Ferneziu, devastată de securitate. Ştia totul. Ştia şi de Antonescu. Că mama grijulie, atunci când a ascuns pozele majestăţilor lor, a ascuns-o şi pe a Mareşalului. Aşa, ca să fie acolo. Să fie acolo când vin americanii. Că mama, săraca, toată viaţa i-a aşteptat pe americani. I-a aşteptat toată viaţa pe americani. Pe americani şi pe Hristos . . . .
Toate acestea îmi treceau prin cap în timp ce aşteptam în anticamera biroului tovarăşului maior Lupaşcu, Lupaşcu din Filipeştii de Pădure, comandantul miliţiei de la serviciul “circulaţie” din Baia Mare, Maramureş. Trecuse o jumătate de an. O jumătate de an de când depusesem actele pentru examen. Examen de permis. Permis pentru motoretă. Pentru motoreta Mobra. Întrevederea a fost scurtă. Întrevederea a fost, ca să zic aşa, încă o mostră de teroare jovială comunistă. Atunci nu înţelegeam ce-i aia. Atnci nu înţelegeam nimic.
-Tovarăşe maior Tovarăşe commandant ! Am primit o adresă din partea dumnevoatră prin care sunt anunţat că nu mi s-a aprobat să dau examen pentru permis. Pentru permis de conducere a unei motorete.
-Aşa este, tovarăşe doctor ! Nu am aprobat să daţi acest examen.
-Păi, de ce, tovarăse maior, de ce ? Ne era mai elegant să dau examenul şi apoi, să aveţi grijă să nu-l promovez ?
-Ei, tovarăşe, noi organele de miliţie suntem corecţi. Partidul şi miliţia este corectă. Dumneta ştii că ofiţerii superiori ai Uniunii Sovietice nu au permis de conducere auto ?
-Greu de crezut, tovarăşe maior şi chiar nu cred aşa ceva, dar nu înţeleg, ce legătură are acest lucru cu mine şi permisul meu.
-Asta e, tovarăşe doctor, uite că are. Are legătură, şi încă un serioasă. Dumneta îţi închipui ce valoros este un ofiţer superior al Armatei Uniunii Sovietice ? Poate cineva să-şi asume responsabilitatea privind viaţa preţioasă a unui asemenea om ? Gândiţi-vă, oare poate fi pus un general al armatei Uniunii Sovietice să conducă o maşină, motocicletă sau . . . sau o motoretă pe stradă ? I se poate, oare da permisiunea unui asemenea on valoros, de a-şi pune viaţa sa preţioasă în pericol, riscând o accidentare într-un eveniment rutier conducând un vehicol ? Înţelegeţi asta, tovarăşe doctor ?
-Nu ! Nu prea . . .
-Grav, tovarăşe, foarte grav, tovarăşe doctor !
Tovarăşul maior Lupaşcu, Lupaşcu din Filipeştii de Pădure, s-a ridicat în picioore. S-a ridicat de la biroul său în piciare şi a continuat autoritar.
-Dumnevoastră, tovarăşe doctor, aţi avut un parcurs professional asccendent. Aţi muncit la mină la Herja, la Phoenix ca muncitor, la Fabrica de pâine şi la Trustul de construcţii locale. Aţi terminat liceul şi facultatea. Sunteţi doctor şi aveţi viaţa înainte. Înaintaţi în grad ca un ofiţer superior al Uniunii Sovietice. Nu pot să semnez ca dumnevoastră să vă pierdeţi viaţa într-un accident de circulaţie. Nu pot să semnez. Intelegeţi asta ? Bine ! Dacă nu, asta e, bună ziua !
-Bună ziua şi . . . să trăiţi tovarăşe maior, tovarăşe comandant !
Am ieşit în stradă. Soarele m-a izbit puternic în ochi. Eram năucit. Năucit, dar fericit. Fericit că scăpasem doar cu atât. Putea să fie şi mai rău. Ce dacă eram doctor, conta ceva, conta asta undeva ? Conta că aveam facultate ? Aş ! Prietenul meu Ghiţă Talpoş, Talpoş Gheorghe din Tăuţi de Sus, era inginer. Ghiţă era înginer la Uzinele Mecanice de Utilaj Miner, deci om cu facultate, şi într-o seară l-au bătut măr în arestul miliţiei din Baia Mare. Ghiţă Talpoş, inginerul Ghiţă Talpoş din Tăuţi de Sus, era rău de gură. Era rău de gură şi cu antecedente. Eram fericit că scăpasem uşor. În poarta casei strălucea în soare roşie şi nichelată motoreta mea. Motoreta mobra. Frumoasă mai era motoreta aia. Motoreta mobra.

Epilog.
Americanii aşteptaţi de mama nu au venit. La Hristos, mama a ajuns, dar numai după ce miliţia şi securitatea locală, au trimis-o la Sighetu Marmaţiei să-şi ispăşească pedeapsa.
La rândul meu am înţeles atunci, în sfârşit, un lucru. Comuniştii nu au trecut, nici viitor, comuniştii au doar prezent. Lumea asta era a lor iar eu, doar trăiam în ea. Nu-mi rămânea decât să rezist, pentru ca rezistând, să exist atât cât va vrea Dumnezeu în ea.

autor: Mihai Ganea

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la Motoreta Mobra, autor Mihai Ganea

%d blogeri au apreciat asta: