Arhiva revistei literare Faleze de piatră

În acorduri de pian , autor Fărcaș Narcisa

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 09/12/2012

 

 ÎN ACORDURI DE PIAN

 

 

Ies din încăpere cu pleoapele bine strânse,să nu las lacrimile să îmi inunde ochii și totuși sunt foarte atentă pe unde calc. Trec în holul întunecat. Nu este un hol lung: scurt, cu zugrăveala veche, face legătura între drama din interiorul casei și zilele de primăvară din afară.

Am știut că trebuie să merg și să îngrijesc  la domiciliu o persoană cu maladia Alzheimer, așa că m-am dus pregatită cu toate cele necesare. Ce n-am știut a fost că Aurelia Cristescu era în faza terminală a bolii și m-a șocat înfățișarea ei total desprinsă de realitate, fără putința de a  mai comunica în niciun fel; privirea îi era pierdută într-o nișă a prezentului care pentru ea se îngusta de la o zi la alta.

În următoarele săptămâni am avut posibilitatea să cunosc mai bine povestea Aureliei și a soțului ei-Victor Cristescu.  Mi-a spus-o cu tristețe, puțin câte puțin cel care a avut curajul să lupte cu o boală necruțătoare până la capăt. Ar fi putut după ce a aflat diagnosticul să își interneze soția în vreun spital de boli cronice, sau să plătească pe cineva care să stea tot timpul cu Aurelia și să își vadă liniștit de viața lui mai departe. Dar nu a făcut-o.

Toate economiile lor le-au cheltuit pe tot felul de tratamente în speranța că va încetini evoluția bolii și când Victor Cristescu s-a convins că nu se mai poate face nimic s-au retras din București-unde își trăiseră tinerețile-în Ardeal, acolo unde Aurelia își petrecuse copilăria și unde lucrase o vreme ca profesoară de geografie. În toamna lui 1991 cumpăraseră căsuța aceasta și veniseră cu lucrurile care le-au mai rămas să își trăiască bătrânețile și să înfrunte boala.

Cu mândrie Victor Cristescu mi-a arătat pianul la care cânta de multe ori,  în orele când nu se ocupa de pregătirea hranei sau de spălatul rufelor. Deși nu au  avut copii Aurelia îl ajutase să își crească cei trei fii plecați mai apoi unul în Canada, alți doi în Australia. În amintirea iubirii și a tinereții lor Victor Cristescu își îngrijea soția cu un devotament cum nu mai văzusem până atunci: deși era în stadiul în care era,  vorbea cu ea foarte frumos, îi spunea tot timpul „fata mea”, nu o  brusca, nu ridica tonul la ea. Nu vedeam din comportamentul său că ar fi o povară pentru el în niciun moment. A luat asupra lui toată povara îngrijirii unui bolnav de Alzheimer, singur fără nici un ajutor și foarte puțini au acest curaj. Am intuit atunci iubirea care existase între acești doi oameni și, cu toate că perfuziile ce le primea Aurelia în faza în care era nu făceau altceva decât să îi lungească suferința, acceptam să merg încă la ea. Nu puteam refuza rugămințile soțului ei care dorea să o mai vadă lângă el.

Au trecut lunile de iarnă, a venit primăvara și într-o zi din martie s-a întâmplat ceea ce era de așteptat și pentru mine si pentru Victor Cristescu. Când am ajuns la ei mi-a spus că e gata, s-a dus, nu voi mai putea să o ajut cu nimic.

După ce mi-a spus că Aurelia lui ” s-a dus” a făcut un gest care m-a uimit mai mult decât toată povestea vieții lor: s-a așezat încet pe scăunelul de la pian și cu o tristețe imensă a inceput să cânte Moonlight sonata. Mai mult de zece minute nu am rezistat acestui tablou,  acestei plângeri a sufletului în fața plecării iubirii în altă dimensiune.

Mi-am luat rămas-bun și am plecat,   l-am lăsat pe Victor Cristescu să își verse durerea din suflet pe clapele pianului. Chiar dacă era vechi, și dezacordat, era pianul lui.

 

 

autor Fărcaș Narcisa

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la În acorduri de pian , autor Fărcaș Narcisa

%d blogeri au apreciat asta: