Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Despre o altă periodizare istoriografică, autor Sitar-Taut Daniela-Monica

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 04/12/2012

Despre o altă posibilă periodizare  a istoriografiei. Carenţe, supralicitări, erori[1]

 

Lector dr. Daniela SITAR-TĂUT

Univerzita Komenského v Bratislave

 

1. Graniţele şi permisivitatea unui concept. Pentru o poetică a adevărului

Rescrierea istoriei literaturii române ar trebui să pornească de la definiţia însăşi a lexemului: istoriografie. Conform acesteia, termenul comportă două accepţiuni, aflate în raporturi de complementaritate: „ştiinţă auxiliară a istoriei, care se ocupă cu studiul evoluției concepțiilor și cu studiul operelor istorice; totalitatea scrierilor periodice dintr-o anumită perioadă sau dintr-o anumită țară; totalitatea cercetărilor istorice privitoare la un anumit aspect.”[2] Dacă înţelesul primar este centrat exclusiv pe domeniul istoric, cel secund poate fi ataşat deopotrivă perimetrului exegetic. Paradigma istoricului contaminează, influenţând, domeniul literaturii, deoarece ambele ştiinţe trebuie să aibă în centru adevărul. Dacă principalul instrument de măsură al celui dintâi îl constituie documentul, beletristica ar trebui să fie tributară în primul rând eticului şi abia apoi esteticului. Scriitorul e necesar să rămână „un secretar al timpului său”. Literatura înseamnă deopotrivă cunoaştere şi atitudine. Căutând şi exprimând adevărul, scriitorul nu poate fi decât angajat. Pentru că el, chiar fără s-o vrea, prin sublinierea adevărului, într-o lume în care omul este exploatat, represat, înjosit, devine subversiv, deci, implicit, un luptător împotriva factorilor distructivi din cadrul speciei, pe care îi identifică în cei ce promovează disimularea, minciuna, violenţa, răpirea libertăţii. Angajarea lui decurge fatal tocmai din atitudinea faţă de adevăr. De aceea se presupune mereu că locul artistului este în fruntea colectivităţilor. Proba de foc a personalităţilor este curajul civic. În perioada totalitară, prin aplicarea forţată a ideologiei comuniste, care făcea acum deplin substanţa organizării vieţii sociale – prin instituţii juridice, apoi de stat – se impusese o „nouă cultură”. Dar aceasta, străină şi neasimilată, dusese la o sciziune între realitate şi aparenţă. Românii trăiau astfel, de mai bine de două decenii, fizic, într-o închisoare cu toate mizeriile ei, şi totodată într-o supra-realitate ideologică ce nu era decât o sub-cultură. Mărturia lui Paul Goma, Cutremurul oamenilor, în care s-a înregistrat pentru posteritate felul în care o conştiinţă, fiind supusă tuturor presiunilor şi mizeriilor totalitarismului a făcut faţă cu demnitate exemplară răului, mi se pare a fi tocmai textul clasic al unei anumite perioade şi, în loc să fie „exilată” şi ea, ca şi autorul ei, ar trebui să fie predată în şcoli. Este un caz tipic de scriitor-cetăţean, care răspunde „prezent” la apelul istoriei, dar civismul lui nu-şi găseşte decât prea puţini partizani. Şi este un mare nedreptăţit al istoriografiei noastre…

 

2. Soluţii posibile: pluridisciplinaritatea

Criticul, şi mai ales istoricul literar, nu pot avea pretenţii de exhaustivitate atâta vreme cât se limitează la simpla „interpretare”, de cele mai multe ori eseistică, a materialului livresc. Abilitatea criticului rezidă şi din capacitatea acestuia de a percepe semnele viitorului. Să fie un spirit modern, apt să pună diagnosticări ferme contemporanilor, să intuiască valoarea de falsele valori, de tinichelele sonore ale momentului. New Historicism se întemeiază pe principiile interdisciplinarităţii, luând în calcul temporalitatea, spaţialitatea, dinamica mentalităţilor, istoria, psihologia, geopolitica, sociologia şi, nu în ultimul rând, etnopsihologia. Textul îşi revendică el însuşi contextul şi nu poate fi privit ca un apendice autonom, străin insului creator. Istoria şi teoria criticii literare ar trebui să aibă ca promontoriu biograficul, cu cele două axe: spaţiul şi timpul, aflate într-un perpetuu raport de inter- şi intradeterminare. Trecutul României furnizează suficiente probe ale cineticii acestor categorii datorate unirii/amputărilor teritoriale, anexării teritoriilor româneşti unor superputeri, diferenţei de percepţie a evenimentelor de la o epocă la alta, schimbării domnilor/domniilor, alianţelor, subiectivismului cronicarului. Tripticul reprezentare – dezinteresare – maximum de obiectivitate, operaţional în cazul istoriei, este valabil şi pentru istoriografia literară. Aceasta nu presupune radierea contribuţiilor predecesorilor, un misprision, ci înfăţişarea probă a unei epoci/scriitor fără cosmetizări conjuncturale şi expunerea ei/lui în grilă modernă.

3. Particular/universal, margine/centru, istoricitate estetică/etică pluridisciplinară), balcanic/european

Problema, dintotdeauna, a istoriografiei noastre literare o constituie lipsa unui bagaj teoretic bazat pe continuitate, iar în ultimele decenii principala menire a criticilor pare a fi fost aceea de re-ordonare valorică de după hegemonia dictonului proletcultist. Deşi au apărut recent numeroase istorii literare, acestea sunt tributare modelului lovinescian şi celui călinescian. De la cel dintâi ar trebui re-evaluate conceptele de „sincronism” şi de „mutaţie a valorilor estetice”, amplasate într-un context contemporan, comparatist, observând cât/şi ce anume şi-au apropriat exegezele/scriitorii noastre/noştri, după perioada franţuzită şi cea germanofilă, din curentele de opinie/instrumentarul tematic şi artistic/estetica momentului. Globalizarea istoriografiei nu trebuie privită în sens peiorativ, ca o frână a europenismului sau etnicităţii. Modelul american, pluralist, oferă o persuasivă mostră de „cum scriem istoria/istoria literară”. Cuantificările ar trebui axate pe antinomii de tipul particular/universal, margine/centru, istoricitate estetică/etică (pluridisciplinară), balcanic/european. O altă carenţă a culturii române o constituie lipsa biografiilor. Cele câteva, puţine, apărute în ultimul deceniu, nu au cum să suplinească lipsa unei tradiţii în care avem doar monografii, studii erudite, universitare, dar care pun prea puţin în centru profilul spiritual al omului în raport cu epoca sa.

În preajma Revoluţiei de la 1848 fiii boierilor pământeni sunt trimişi la studii la Paris şi descoperă Occidentul. Structura lor sufletească va fi amprentată de influenţa lui A. de Musset, A. de Vigny, P. Mérimée (prieten cu Alecsandri), A. de Lamartine, care a prezidat chiar o asociaţie a studenţilor români din Franţa. Trecerea de la modelul francez, care culminează în epoca celui de-al treilea imperiu, sub Napoleon III, care i-a ajutat pe exilaţii români şi a contribuit la recunoaşterea Unirii din 1959, la influenţa germană, se datorează conştiinţei că doar un principe străin ar putea face ordine în haosul politic din ţară. Aducerea lui Carol I de Hohenzollern, reformator legislativ şi cultural, cel care a introdus ceasurile în cancelarii, ca semn al punctualităţii vor amplifica influenţa germană, în special în perimetrul Junimii, dar şi a ideilor filozofice, naţionaliste a lui Eminescu. Tot acum se produce democratizarea culturii/literaturii. Dacă în trecut aceasta era apanajul unei aristocraţii (a spiritului) care îi avea drept promotori pe un I. Ghica, bey de Samos, V. Alecsandri, care a refuzat tronul Moldaviei, C. Negruzzi, D. Bolintineanu, Gr. Alexandrescu, acum ea capătă infuzii plebee. Şi oricât de geniali ar fi „marii clasici”, tot „common” sunt. România, rurală în proporţie de 90% nu va fi capabilă să asimileze lecţia simbolismului, deliciile decadentismului, iar cei doi giganţi, Al. Macedonski şi G. Bacovia, au un statut de catacombe şi trec aproape neobservaţi. Dacă celui dintâi G. Călinescu îi acordă credit în Istoria sa…, capitolul dedicat lui Bacovia atestă cecitatea estetului care eludează artisticul şi nu ştie cum să mânuiască un astfel de fenomen. Depreciativ, exegetul oferă un profil dezarticulat… de propria-i neînţelegere: „Bacovia simulează în genere pierderea şirului ideilor, pretenţia de filozofie. Declaraţia absurdă, cu aparenţă de profunditate, intervenţia prozaică… Această simulaţie dă naştere unui soi de ermetism care în poeziile din urmă (Comedii în fond), un exces de naivitate, căci acum a dispărut stilul lugubru, duce la un manierism insuportabil…[3]” Procesul de receptare al acestui poet unic va fi trenat de diagnosticarea prolixă a criticului. La fel, excesul de superlative îi acoperă, cvasiunanim, şi pe O. Goga sau G. Coşbuc. Sub influenţa idolatriei pentru Eminescu, care consideră cele zece piese ale lui D. Bolintineanu fără valoare, se afiliază şi el numindu-le „bizare”. În realitate, nu e nimic bizar în ele. Cuprind atitudini romantice măreţe, vicii la fel de tenebros romantice, descrise în foarte frumoase versuri. În mai bine de o sută şi cincizeci de ani nici un regizor nu s-a simţit îndemnat să prezinte pe scenă măcar una dintre aceste lucrări dramatice! Iar seria de Opere complete e incompletă, din ea lipsind taman… Nepăsarea de religie, de patrie şi de dreptate la români, apărută la Bucureşti în Tipografia lucrătorilor asociaţi, în anul 1860 şi având 128 pagini!

4. O altă posibilă cartografiere istoriografică

În descendenţa şcolii engleze de literatură (ex. epoca elisabetană, victoriană etc.), propun un alt tip de periodizare a literaturii române, care să fie structurată pe epocile marilor domnitori. Astfel, vom avea: epoca lui Al.I. Cuza, cea a lui Carol I (pe care o percep drept cea mai fertilă calitativ din întreaga noastră literatură), perioada lui Carol al II-lea etc. Vom sesiza o extraordinară congruenţă între profilul spiritual al liderului etapei respective, catalogul său acţional, respectiv traducerea acestui nou nerv/suflu în operele literaţilor. Se vor distinge atunci, mult mai uşor, valoricul de conjunctural, fariseul oportunist (mare captator de cronici de întâmpinare, cumpărate, ca şi azi „la negru”) de omul superior, nerecunoscut, exilat în sine sau din propria-i ţară, formatorul de opinie şi deschizătorul de drumuri, apreciat, poate, doar de posteritate.

Multitudinea de taxonomii care încearcă să clasifice, numească, împartă, despartă epocile literare în funcţie de diverse criterii pot funcţiona ca simplu material informativ (uneori ca desuet exerciţiu lingvistic al criticului dornic de înnoire), de uz universitar şi chiar liceal, însă nu au validitate pragmatică. Bonjuriştii, intimiştii, dadaiştii, „Remake modernist”, „optzeciştii întârziaţi” par simple tatonări pe claviatura limbii dacă botezarea lor nu este urmată măcar de coordonate temporale, succedate un nume emblematic al perioadei. Pecetea modelului călinescian, fascinant încă pentru epigoni, nu permite debarasarea de această manie a încrengăturilor şi nici a modelului de lucru, entuziast şi abracadabrant uneori, al maestrului. Fiecare istoria literară îşi are „clasicii ei”, mai ales atunci când se referă la literatura momentului, iar opiniile sunt divizate în funcţie de confrerii. „Nouăzeciştii” merită mai mult credit/spaţiu tipografic decât „douămiiştii”? Cât şi câţi vor mai rămâne peste două decenii? Importantă e, cred eu, re-lectura clasicilor şi a interbelicilor. L. Rebreanu ar trebui studiat pe baze psihosociale, nu doar estetice. Rolul unei noi istorii literare este de a o completa şi corija pe cea a precursorilor şi a oferi respiraţie mai largă, pluridisciplinară, în conformitate cu standardele culturii europene.

 

5. Din nou despre exil. Profilul „desţăratului”

Vrând să recupereze un handicap, acela al cenzurii, se acordă un credit nelimitat literaturii din afara graniţelor ţării, supralicitându-se valoarea acesteia. În plus, deşi s-au creat cariere universitare pe această temă, nu cred că se poate accede la obiectivitate şi comprehensiune exegetică atâta vreme cât nu ţi-ai asumat personal această experienţă. Literatura în exil survolează graniţele monocorde ale literaturii ca literatură. Ea se transformă într-o literatură militantă, care transgresează limitele artei, aducând în exilul scriitorului lumea ţării pe care a părăsit-o. Personajele, locurile, întâmplările, simbolurile au o încărcătură socială şi politică mult mai pregnantă decât în beletristica pură, scrisul acumulând în structura sa realităţi politice, drame personale, frustrări sociale, tragedii ale maselor. Creatorul aflat în exil trăieşte drama patriei sale aproape la fel de pregnant ca oamenii care nu au părăsit-o, deoarece viaţa lui se derulează deseori prin prisma evenimentelor de „acasă”, acasă însemnând familie rămasă, prieteni, muncă, suflet. Nevoia de confesiune scripturală a exilatului este în concordanţă cu durerea şi disperarea din sufletul lui. Inadaptaţi ai acestui nou univers democratic, aceştia resimt acut statutul de refugiaţi, şi mai ales se simt strangulaţi de lipsa de comunicare. Chiar dacă scrisul are o funcţie soteriologică, acesta nu este un panaceu, ci doar un analgezic al rememorărilor, o posibilitate de translare a spasmelor interioare. Viaţa în exil era o perpetuă pendulare între o scrisoare scăpată de vigilenţa securităţii sau rarele întâlniri cu vreun conaţional ajuns în Occident, datorată şi de neintegrarea sau integrarea insuficientă în noua „patrie”, precum şi constanta invariabilă a dezideratului de revenire în ţara natală. Exilul este un fenomen strâns legat de o epocă totalitară, condiţia de exilat presupune imaginea tragică a unui damnat, iar actul de creaţie literară, axat autenticist pe elemente biografice, devine şi el, în astfel de circumstanţe, dramatic. A-ţi asuma condiţia de exilat necesită renunţarea la o veche identitate şi acceptarea alteia noi, sau acceptarea statutului de „ausländer”, deoarece de prea puţine ori această damnare aduce cu ea şansa unei renaşteri spirituale. În consecinţă, prea puţini dintre scriitorii care au ales calea exilului au ajuns să aibă în străinătate acelaşi statut profesional ca şi acela din ţară, mulţi dintre ei fiind nevoiţi să renunţe la actul creativ şi să presteze munci de altă natură, care să le asigure subzistenţa.

 

6. Ce ar fi de făcut? Sugestii pentru o istoriografie pragmatică

obiectivitate analitică; reevaluarea istoriilor anterioare; compartimentarea perioadelor literare în funcţie de marii domnitori; perspectivă pluralistă; amplasarea autorilor într-un spectru geopolitic, social, spaţial mai vast, european sau universal, conform seriilor Particular/universal, margine/centru, istoricitate estetică/etică (pluridisciplinară), balcanic/european; abandonarea epigonismului călinescian; aproprierea viziunilor istoriografice externe; reticenţă în faţa literaturii contemporane până la… clasicizare.

 


[1] Lucrare prezentată în 21 noiembrie 2012, la Colocviul Internaţional Cum să scriem astăzi o istorie a literaturii române, organizat de Institutul de Literatură Mondială al Academiei Slovace de Ştiinţe, Catedra de limbi romanice a Facultăţii de Litere a Universităţii Komenský din Bratislava, Departamentul de românistică din cadrul Facultăţii de Litere a Universităţii Caroline din Praga, Institutul Cultural Român din Praga, în baza grantului de cercetare VEGA V-12-055-00, Dejiny rumunske literatúry (literárne dianie v  kultúrom priestore)/Istoria literaturii române (procese literare în spaţiul cultural)

[2] http://ro.wikipedia.org/wiki/Istoriografie

[3]G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, ediţia a II-a, Revăzută şi adăugită, Editura Minerva, Bucureşti, 192, pp. 708-709.

 

 

autor Sitar-Taut Daniela-Monica

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la Despre o altă periodizare istoriografică, autor Sitar-Taut Daniela-Monica

%d blogeri au apreciat asta: