Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Mascarada învinşilor, autor Oliviu Crâznic

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 02/12/2012

OLIVIU CRÂZNIC

Mascarada învinşilor

 

            Îi detectasem încă de dimineaţă – veneau amândoi călare, de undeva dinspre Sud, ceea ce însemna că puteau fi din armata fratelui meu, sau din armata lui Herbert. Nu aveam cum să îmi dau seama deocamdată – şi nici când urma să le disting uniformele nu puteam să fiu sigură. Exista întotdeauna gândul că unul sau altul a dezbrăcat un cadavru şi i-a luat hainele – nu era mare lucru. Ce-i drept, pentru o observatoare cu educaţia mea, ar fi fost uşor să remarc că nu se potriveau unele detalii – o jambieră prea lungă, sau haina strâmtă la umeri – dar până la urmă morzii lăsaseră prea puţine resurse, şi soldaţii nu mai erau acum înmormântaţi cu efectele lor – dacă mai erau înmormântaţi totuşi.

Gareth ştiu sigur că nu îi mai înmormânta.

Eram singură-singurică la fort de aproape patru zile, şi nici soţul nici fratele meu nu îmi trimiseseră încă pe nimeni. Ultimele ştiri aduse de un negustor vorbeau de avansarea armatei morzilor până aproape de Şanţ, cu susţinere continuă de la Herbert Flood şi Lorzii Estici. Pactul pe care îl semnaseră aceştia cu morzii fusese iniţial un motiv de bucurie în familia mea – Herbert nu era prea apreciat. Însă curând, Gareth şi Geoffrey înţeleseseră că alianţa asta putea să ne distrugă Casa – Esticii nu erau atât de lipsiţi de putere cum se crezuse, astfel că soţul meu retrăsese trupele în Vest şi Geoffrey încercase o învăluire, hotărâţi să prindă la mijloc corpul de armată condus de Herbert şi de Lorzi înainte de joncţiunea cu morzii.

Am oftat. De când morzii aterizaseră, lucrurile deveniseră extrem de complicate.

Şi Dinastia noastră pierdea.

Dar până atunci – trebuia să îi ţin sub supraveghere pe cei doi bărbaţi care se apropiau, să stau cu ocularul pe ei, deoarece amândoi veneau direct încoace.

Mda, aveau uniformele noastre – am putut să îmi dau seama către prânz, şi păreau ambele în regulă. Dar asta nu era totuşi o garanţie. Am mai aruncat o privire supărată către comunicator – nu aveam încă suficientă tensiune să îl pornesc, vremea fusese proastă şi nu putusem capta prea multă energie solară. În plus, era foarte neplăcut să te descurci fără servitori – deşi bineînţeles că puteam, toate principesele erau educate să facă faţă oricărei situaţii.

Dar dacă puteam, nu însemna şi că îmi făcea plăcere.

Au ajuns sub zid către seară.

– Lester Cath, se identifică primul la vorbitor, călăuzitor în Corpul patru al lui Geoffrey Ice.

– Sober Nombrum, zise al doilea, atacant de stânga în Corpul doi. Fost purtător de arme al lui Aaron Netrebnicul şi spion aghiotant pentru Trupele de serviciu ale lui Gareth Ice. Ermengaarde Eyes, în numele stăpânilor noştri comuni cerem găzduire.

Bineînţeles că cereau găzduire. Dacă ar fi rămas pe câmp în timpul nopţii, ar fi fost devoraţi de khazugi. Dar în acelaşi timp – imposibil să nu fi observat că placa de identificare era nealimentată, aşa că acţiunea lor mi se păru făţarnică întrucâtva.

Nu aveam de gând să le deschid.

Probabil înţeleseseră.

– Stăpână, se miorlăi unul din ei, cel care se numea Cath, un bărbat lat în spate şi cu părul lung şi murdar, trebuie să ne lăsaţi înăuntru. Suntem foarte flămânzi şi am auzit un khazug urlând la doi canteri în stânga – haita nu poate fi prea departe.

M-am hotărât să îi răspund.

– Meseria voastră presupune anumite riscuri, Lester Cath. Le cunoşteaţi când aţi semnat pentru înrolare. Aici nu e han – vedeţi-vă de drum, şi să vă ajute Tatăl Ceresc, dacă o avea chef.

– Nu e atât de simplu, Stăpână, zise liniştit Nombrum – scund dar bine legat, avea părul tuns scurt şi o cicatrice urâtă deasupra ochiului. Geoffrey Ice se luptă la Sud cu Herbert şi cu morzii – zilele îi sunt numărate. Purtăm un filament către soţul Domniei-Voastre… trebuie să îi vină în ajutor până nu e prea târziu. Şi în orice caz trebuie să părăsească Văioaga – un detaşament de morzi zburători se îndreaptă direct acolo.

Îmi arătă filamentul.

Am cumpănit afirmaţia câteva momente. Putea să spună adevărul – uniformele o confirmau, iar filamentul sclipea stins, ceea ce arăta că fără îndoială era unul dintre ai noştri. Desigur, nu ştiam ce conţinea filamentul – dar nu ar fi îndrăznit să mintă. Şi Geoffrey, şi Gareth ar fi reacţionat prea urât.

– Dă-i filamentul lui Cath, i-am zis. Vreau să fiu sigură.

Fără şovăire, i-l întinse.

Sclipea.

Da, era clar – amândoi erau din trupele noastre. Chiar dacă eram singură, n-ar fi avut curaj să se uite la mine măcar – planoarele luau imagini de interior la fiecare patru mese, şi acestea ar fi fost descărcate din pereţi şi ar fi ajuns la Gareth. I-ar fi jupuit de vii.

În plus, dacă filamentul conţinea ce susţineau ei, chiar era necesar să îi bag înăuntru.

Khazugii i-ar fi mâncat – probabil.

Riscul era prea mare.

– Intraţi.

Şi au intrat.

S-au purtat desigur umil, cum le-o cereau biciul şi eticheta – nu îşi ridicau privirea mai sus de genunchii mei goi, şi primul lucru – s-au repezit la mâncare. Le-am adus nişte băutură – singura rezervă se mai afla în camera mea, aşa că le-am lăsat suficientă la îndemână. Chiar şi beţi, frica era mai puternică – nu eram în nici un fel de pericol.

– Vreau să văd filamentul, le-am zis apoi.

Schimbară rapid o privire. Ştiau că nu pot refuza un ordin direct, iar ochii le deveniseră deja apoşi de la lichidul consumat, ceea ce le slăbea voinţa. Pe de altă parte, Gareth s-ar fi putut supăra. Însă Nombrum se decise şi mi-l dădu.

– Iată-l,… stăpână.

Nu mi-a plăcut pauza făcută, şi nici felul cum a pronunţat stăpână, parcă cu mai puţină reverenţă decât era necesar – dar am presupus că era din cauză a ceea ce băuseră. Am parcurs rapid filamentul şi ei beau în continuare – în curând aveau să se clatine rău, eram sigură.

Şi, deodată, am îngheţat.

Mesajul nu era cel pe care mi-l comunicaseră ei, nu întocmai – da, Gareth urma să fie atacat de morzi zburători şi, dacă nu era anunţat, ras de pe suprafaţa pământului, dar Geoffrey nu se lupta cu Herbert la Sud – se luptase. Conform filamentului – care era ultimul trimis vreodată de fratele meu – la ora când eu îl parcurgeam, nimeni din armata lui nu mai era în viaţă.

Cei doi vizitatori mă minţeau.

Mi s-a făcut frică.

Nu am ridicat privirea spre ei – mă întrebam cât efect avusese asupra lor băutura. Însă am simţit că ei mă priveau – se uitau la trupul meu gol cu lăcomie şi poftă, ceea ce nu ar fi îndrăznit niciodată dacă Geoffrey ar fi fost viu sau dacă Gareth avea vreo şansă să scape.

Şi oricât de disperată ar fi fost situaţia, Geoffrey nu le-ar fi dat niciodată filamentul unor astfel de oameni.

Nu exista decât o singură explicaţie.

Mercenari.

Fuseseră mercenari de ai noştri, care dezertaseră. Care îi uciseseră apoi pe mesagerii reali şi preluaseră filamentul; aveau de gând să se folosească de el într-o ultimă mascaradă, intrând aici pentru a se feri de khazugi – şi pentru a-şi face poftele cu fosta Stăpână. Nu va mai rămâne nimeni să îi pedepsească, pentru că nu aveau nici cea mai mică intenţie să ajungă la Gareth – din start plănuiseră să îl lase să moară, şi apoi cu filamentul doveditor să obţină adeziunea morzilor, ceea ce era o prostie. Morzii i-ar fi făcut una cu pământul pentru trădarea lor, căci nu apreciau astfel de acte – dar dobitocii ăştia doi habar nu aveau de asta.

Iar eu, eu una aveam o mare problemă.

– Oh stăpână, spuse tărăgănat unul din ei. Stăpână…

I-am privit în sfârşit în faţă. Rânjeau cu bale curgând din gură, încântaţi de ceea ce urma, de ceea ce sperau că urmează.

De ceea ce eu speram că nu urma.

– Băieţi, faceţi o mare prostie, le-am zis rece, încercând să calculez în minte cât timp trecuse de când băuseră prima cană. Nu sunt neajutorată.

– Dar eşti, spuse Cath, cu ochii ţintă la trupul meu, şi făcând un pas spre mine.

În clipa aceea am isprăvit calculele. Trecuse destul.

Le-am zâmbit.

– În regulă, atunci. Luaţi-mă.

Se priviră suspicioşi dintr-odată.

– Ce este?… I-am întrebat. Vă aştept!…

– Aşa e, mormăi Nombrum. Ne aşteaptă…

Nu termină, desigur, fraza. Ochii i se holbară sălbatic în orbite, când otrava îi aprinse sângele în artere şi vene, dând drumul focului clocotitor în interiorul lui. Nombrum urlă dement, şi Cath dădu să se tragă cutremurat înapoi, scăpând la pământ pocalul contaminat din care băuse, dar era prea târziu, apa rea îşi făcea deja efectul.

N-am mai stat să îi privesc cum ard – nu îmi păsa şi nu îmi făcea plăcere. Am urcat în camera mea, ascultând urletele tânguite ale khazugilor peste stepă, şi am aşteptat încărcarea completă a comunicatorului ca să pot lua legătura cu Herbert.

Apoi l-am aprins.

– Eşti bine, iubito?… întrebă el îngrijorat, cu pletele blond-închis căzute în ochi şi o expresie încordată pe faţa lui frumoasă şi hotărâtă. Am simţit ceva cald şi plăcut cum mă invadează – eram bine.

– După ce s-a întrerupt legătura…

I-am arătat filamentul.

– Ştiu, l-aţi terminat pe Geoffrey. Fără asta, Gareth nu va şti ce îl loveşte – morzii or să îl facă fărâme. Or să poată în sfârşit să se răzbune pe cei care i-au ademenit pe planeta asta, le-au măcelărit semenii şi i-au trădat. Şi mie nu îmi va mai spune nimeni pe cine trebuie să iau de soţ – niciodată.

Herbert se aplecă spre ecran. Îngrijorarea nu îi dispăruse cu totul.

– Iubito… de unde ai filamentul ăla?…

I-am răspuns cu cel mai seducător zâmbet al meu.

– Stai să îţi povestesc.

 

autor Oliviu Crâznic

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la Mascarada învinşilor, autor Oliviu Crâznic

%d blogeri au apreciat asta: