Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Faleze de cuvinte, autor Nicolae Cîrstea

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 05/12/2012

Faleze de cuvinte

 

Pribeag prin lume, să dau un rost existenţei conştiinţei în soma purtătoare, mă târăsc spre o luminiţă ce mereu fuge de mine. Sunt trubadur înţarasurzilor, tocmit să cânt doar pentru veşmintele mele pestriţe, care-i fac pe ceilalţi să se simtă bine prin simplă comparaţie. Dacă la început pusesem patos în ceea ce făceam, o dăruire invers proporţională cu firfireii pe care-i primeam ca leafă, acum am început să mimez. Ce folos să mă manifest dacă tot nu sunt ascultat?! Culmea e că am devenit de bon ton şi nu mai puteam lipsi din casele bogaţilor, eram jucăria ce trebuia închiriată la serbări şi-aşa firfireii au început să se înmulţească. Ba chiar unu s-a oferit să-mi fie impresar pro bono. El urmărea de fapt să intre în graţiile unei surde insensibilă la semnele lui de dragoste, gândind că aşa, punându-se dezinteresat în promovarea mea, îi va câştiga inima. Cota-mi creştea înţarasurzilor, porcuşorul de ceramică a devenit neîncăpător pentru firfireii câştigaţi şi a trebuit să mai cumpăr de la magazin nişte puşculiţe. Fiind pe val, am optat pentru un hipopotam şi, câteva luni mai târziu, pentru un elefant. Am vrut să-mi cumpăr şi nişte haine noi, dar impresarul mi-a interzis. ”Ce, voiam să-mi pun în umbră singura mea calitate?!” mi-a spus şi i-am dat dreptate. Lucrurile mergeau bine, ajunsesem să lucrez şi 14 ore pe zi. Surzii nu se mai săturau să mă vadă şi eu, cu conştiinţa prezentă în soma purtătoare am început să improvizez poveşti. Aşa că la fiecare petrecere spuneam câte o poveste şi lumea era mulţumită crezând că le cânt. Impresarul s-a prins că nu mai cântam şi ca să se convingă mi-a cusut un microfon în gulerul surtucului. Toate poveştile mele au ajuns într-un calculator şi, printr-un program de translaţie, cuvinte sub ochii lui.

În ajunul Crăciunului, la trei ani de când plecasem de-acasă cu gând să câştig bani pentru familie, în palatul preşedintelui surzilor am fost prins de mână de-un necunoscut. Hotărârea cu care m-a smucit a făcut ca parte din peticele ce peticeau mâneca surtucului să rămână înpalmalui. Asta i-a amuzat pe cei de faţă. Prin ruptură, cămaşa străvezie lăsa să mi se vadă pielea braţului. Câtă diferenţă! Toţi cei din palat erau îmbrăcaţi în haine noi, bărbaţii la frac şi papion, doamnele în rochii scumpe, acoperite de eşarfe de caşmir sau cape din blăniţă fină. Cu excepţia chipurilor nimeni nu-şi arăta pielea. Ori tocmai acest lucru le-a crescut interesul şi au început să se foiască pe lângă mine, să mă atingă cu degetele înmănuşate şi să râdă copios. După ce fusesem trecut în revistă de întreaga asistenţă necunoscutul s-a apropiat din nou de mine. Gândeam că vrea să-mi smulgă cu totul mâneca spre deliciul surzilor, dar el m-a luat blând de braţ şi m-a dus într-un loc ferit.

– Ce cauţi aici? l-am auzit vorbindu-mi.

Mi-au dat lacrimile. De atâta vreme nu mai auzisem voci bine articulate şi căldura cuvintelor lui m-au înfiorat. I-am spus că m-am autoexilat în speranţa că voi câştiga bani pentru a demonstra lumii nivelul ridicat al conştiinţei din soma mea purtătoare, că aşa gândeam să-mi feresc familia de neajunsuri.

– La noapte pleci cu mine! mi-a spus el imperativ.

Nu înţelegeam ce vrea cu mine. De plecat aş fi plecat eu demult, dar nevoia de firfirei mă ţinea pe loc. I-am spus şi lui asta. Atunci a apărut lângă noi şi impresarul meu. M-am temut să nu renunţe la mine văzându-mă vorbind cu necunoscutul, altfel decât prin semne.

– Nu-ţi fă probleme! Mă prefac a fi un emisar al ţării vecine, dar am fost chemat aici chiar de impresarul tău.

Impresarul dădea din cap a aprobare, dar eu tot nu înţelegeam. Şi necunoscutul mi-a povestit că impresarul trimisese poveştile mele unei edituri dinţaravecină şi cum acestea s-au bucurat de un mare succes, acum voia să mă readucă, celebru, acasă. Am chicotit de fericire. Apoi am început să dansez. Abia atunci impresarul s-a îngrijorat făcându-mi semn să mă potolesc.

– Nu trebuie să se ştie că pleci! m-a avertizat necunoscutul.

La mirarea mea firească, impresarul a scos din buzunar un ziar frumos împăturit, pe care am zărit data de ieri. L-a desfăcut şi pe prima pagină, cu litere bolduite apărea un decret prezidenţial prin care urma să fiu învestit cu titlul de ”Bun Naţional” în dimineaşa zilei de 25 decembrie. Mie-mi părea o cinste asta, dar necunoscutul mi-a spus că era o stratagemă prin care eram depersonificat şi ca bun naţional nu mai puteam părăsiţara. M-am cutremurat la gândul că n-am să-mi mai văd vreodată fetiţa şi nevasta, că n-am să mai vorbesc cu oameni de-o seamă mie, că n-am să mă mai îmbrac vreodată cu altceva decât zdrenţe pestriţe…

I-am mulţumit impresarului şi i-am spus că-i las lui porcul, hipopotamul şi elefantul plini cu firfirei, să-i cumpere cu ei iubitei lui un patefon şi pe pâlnia acestuia să lipească poza mea. Eram sigur că asta o va îmbuna.

Apoi l-am urmat pe necunoscut afară din palat. De gărzi am trecut uşor fiindcă impresarul îmi dăduse pelerina lui largă şi înfăşurat în ea, zdrenţele mele nu se vedeau. Ne-am strecurat pe poarta ce ducea către mare. Era întuneric. Falezele înalte mă înspăimântau. Nu voiam să cad în apele furioase, să mor acum când îmi găsisem izbăvirea. Am început să povestesc întunericului evadarea mea. Stelele au început să rupă noaptea fâşii iar luna mi-a făcut cu ochiul. Sub picioare nu mai simţeam nisipul umed. Călcam pe cuvinte. Evadam pe-o faleză de cuvinte…

autor Nicolae Cîrstea

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la Faleze de cuvinte, autor Nicolae Cîrstea

%d blogeri au apreciat asta: