Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Interviu cu Alexandru Buican de Gelu Ionescu

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 06/12/2012

„ÎN ULTIMUL TIMP AM OBSERVAT CĂ M-AM ÎNTORS LA PASIUNILE DE ÎNCEPUT: BRÂNCUŞI, CAMIL PETRESCU, BACOVIA”

 

Interviu cu Alexandru Buican  de  Gelu Ionescu

 

 

 

 

Gelu Nicolae Ionescu: Stimate Domnule Alexandru Buican, vă propun ca în primele rânduri ale acestui interviu să vă prezentaţi cititorilor revistei ploieştene ATITUDINI, să le spuneţi despre activitatea Domniei-Voastre.

 

Alexandru Buican: Dragă Domnule Gelu Nicolae Ionescu, eu am mai spus şi în alte locuri că am părăsit România la vârsta de 26 de ani, cu un „paşaport pentru persoane fără cetăţenie”. Studiile mi le întrerupsesem, deci nu e nimic interesant de spus despre un tânăr de 26 de ani. La 26 de ani, cred eu acum, nu ştii nici măcar cum te cheamă, ca să mă folosesc de o expresie vulgară, dar potrivită. O idee mult mai fertilă aş vrea să formulez. După plecarea din mediul românesc nu am putut duce decât o viaţă „dublă”. Să fiu mai lămurit. Acum vorbim despre Brâncuşi, despre Vlad III, despre Bacovia, Caragiale şi Eminescu. Facem aici, la Ploieşti, chiar şi o lansare de carte. Şi mă simt foarte implicat în aceste discuţii şi activităţi. Dar, imediat ce avionul aterizează pe aeroportul J. F. Kennedy din New York, toate aceste lucruri, ce par atât de importante aici, devin dintr-o dată aproape inexistente. Când îţi iei primul ziar de la stand, când cauţi terminalul pentru următoarea etapă a zborului sau, după caz, când dai taximetristului adresa din Manhattan, toate aceste lucruri de care vorbim aici se topesc într-un mod curios. România însăşi, împreună cu problemele ei, încetează să mai existe. Pentru alţii poate să fie — şi ştiu că este — altfel, pentru mine însă aşa stau lucrurile. America este o ţară interesantă, pasionantă — un imperiu ajuns într-o situaţie de criză — şi, în consecinţă, mă pasionează şi pe mine. Acolo nici nu am decât câteva cunoştinţe, foarte întâmplătoare, printre români. Nu mă interesează românii din America! Fiecare poate interpreta asta în felul lui, dar eu aşa sunt. În anii din urmă, dorind să public câteva cărţi pe care le-am scris sau gândit în trecut, având o problematică românească, m-am pasionat de România şi de destinul ei nenorocit. Cu alte cuvinte, dacă vreau să interacţionez cu români, eu vin — şi stau — în România. Românii aici sunt. Eu nu stau în mijlocul Manhattan-ului plângându-mi în barbă de dorul României. Dacă este să spun un lucru autobiografic de o oarecare semnificaţie, voi spune că familia mamei este originară din Ploieşti, bunica şi bunicul au fost „ploieşteni sadea”, de când există cunoştinţe în familia lor. Am şi eu fotografii cu ei la Ploieşti, unde bunicul lucra, la începutul secolului trecut, în cadrul Primăriei.

 

G.N.I.: Sunteţi cunoscut ca unul dintre cei mai buni biografi ai lui Constantin Brâncuşi. Povestiţi-ne un pic despre trăirile, despre descoperirile extraordinare, despre revelaţiile avute în timpul documentării despre marele sculptor.

 

A.B.: Da, să spun mai întâi că am scris o biografie a lui Brâncuşi — de 800 pagini în versiunea engleză —, şi atât. Am trecut mai departe. Nu m-am instalat ca o căpuşă pe spinarea celebrităţii lui. Şi am scris-o pentru că m-am aflat, cum spune englezul, în locul potrivit la timpul potrivit. Brâncuşi mi-a atras atenţia foarte devreme în viaţă. El mi-a revelat un fapt care e prezent peste tot în societate şi chiar în ordinea fenomenelor din Univers: că lucrurile nu sunt nicidecum ceea ce par a fi. În legătură cu arta lui, eu am formulat aşa: „Dacă pasărea lui nu seamănă cu pasărea de pe gard, cu atât mai rău pentru pasărea de pe gard. Ea ar trebui să facă un efort mai mare să semene cu pasărea lui Brâncuşi, pentru că aceea e adevărata pasăre — esenţa ei fiind zborul şi nicidecum penele.” Dar asta se aplică oriunde printre oameni. Dacă domnul grav şi bine odihnit, care vorbeşte rar şi autoritar, e bancher, nu e deloc sigur că nu e un hoţ. Iar dacă un altul, la fel de grav, e critic şi academician, nu e deloc sigur că are cea mai vagă idee despre literatură şi artă, sau despre cum gândeşte creatorul, adică despre ce e funcţia de creaţie. Aş spune că dimpotrivă. Deci Brâncuşi are o funcţie mult mai vastă decât lasă să se bănuiască, la prima vedere, figurinele lui ciudate. Despre documentare am mai vorbit de asemenea: 5 ani de muncă, de pasiune, petrecuţi în prima jumătate a secolului XX, în acel district numit Montparnasse, mişcându-mă printre toţi cei pe care i-a înregistrat istoria artei şi nu numai. Bineînţeles că, fizic, am stat cuminte la măsuţă la New York Public Library.

 

G.N.I.: A ieşit de sub tipar în acest august cartea Ţepeş. O biografie a lui Vlad III Dracula. Credeţi că spiritul lui Dracula poate fi unul bun? Că ar putea chiar mântui poporul român?

 

A.B.: Presupun că termenul „mântui” se referă la a-l ridica odată şi odată din mizeria în care viermuieşte. Nu cred. Vlad III este o încercare deja făcută şi nereuşită. Se cheamă insistent ca el „vină” şi să-i pună pe cei răi la balamuc şi în puşcării şi apoi să le dea foc. Dar tocmai esenţialul nu se înţelege. El a venit odată! Şi „venirea” lui n-a dus la nimic. Este, ca să spun aşa, o încercare ratată. Şi a fost ratată, pentru că nu se putea altfel. Popoarele sunt organisme sociale asemeni celor biologice şi s-a spus că „la naştere se trânteşte o uşă genetică”. Nimeni nu mai evoluează. Popoarele îşi poartă virtualităţile şi măsurile interioare în codul genetic. Iar „nebunii” şi „famenii” nu sunt deloc, cum credea Eminescu, dintr-o „pătură superpusă”, adică dintre „străini”. Ei sunt românii înşişi în ipostaza de politicieni corupţi, bancheri hoţi, critici literari care n-au nici urmă de gust (altfel ar crea, n-ar parazita pe creaţia altora)! Vlad III a tras în ţeapă… români — se dă de către documente şi cronici cifra de 40 000! Da, nu e nimic de mirare. Războiul lui cu turcii a durat… 23 de zile. Câţi turci putea să tragă în ţeapă în acest interval? A mai făcut-o cu un număr oarecare de prizonieri luaţi din Transilvania. Pe rrrromâni i-a tras el în ţeapă! Ei şi? A stârpit ticăloşia printre români? Acel „Cum nu vii tu…” este iarăşi eronat. „Ţepeş” a venit, i-a pus pe români în temniţă şi în puşcărie, a dat foc la amândouă, iar ticăloşia e azi mai mare decât oricând. „Nu face plopul mere şi răchita micşunele.” Vlad III, cu „venirea” lui a rămas un vis.

 

G.N.I.: Spuneţi-ne trei bucurii legate de faptul de a fi român şi trei tristeţi legate de acest fapt.

 

A.B.: N-am avut nici o bucurie care să se tragă din faptul că m-am născut român, iar tristeţile au fost puzderie. Acum însă, după ce am înţeles ce am înţeles, nu le mai pot lua în serios. Acum, în urmă, am găsit doi căţei, unul orb care căzuse probabil dintr-o maşină pe şosea, cu picioare rupte (şi-a revenit după operaţie), iar altul doar choir (“maidanez” acesta, picioare rupte, şi-a revenit şi el). Plec cu ei. E o bucurie, totuşi.

 

G.N.I: Ce mai fac americanii? Cultural, vorbind…

 

A.B.: Americanii îşi trăiesc viaţa. Faptul că un vehicul trimis spre Marte în urmă cu 8 luni, chiar zilele astea a aterizat acolo şi face fotografii, filme şi explorează suprafaţa planetei, e un fapt cultural. Aceste performanţe dau posibilitatea, unui poet tânăr, de pildă, să-şi împlinească şi el destinul în mijlocul unei culturi şi civilizaţii care contează. El nu va fi silit, cu tot geniul său, să spună ca Bacovia: „Mai bine singuratec şi uitat,/ Pierdut să te retragi nepăsător,/ În ţara asta plină de humor…” America poate fi ce vreţi, dar nu e o ţară caraghioasă, este o ţară cu mulţi oameni serioşi care-şi ţin străzile curate, dând posibilitatea unui Bacovia să scrie Faust, Hamlet, dacă poate, nu să-şi piardă energia şi dorul de viaţă plângându-se de „lumea asta cu dugheni”!

 

G.N.I: Dintre toate locurile în care aţi călătorit unde aţi simţit că românii sunt cel mai bine primiţi?

 

A.B.: Când călătoresc mă interesează oamenii locului, nu vagabonzii ăştia politici sau economici (printre care mă număr şi eu) care au împânzit lumea pentru că în două mii de ani n-au fost în stare să-şi facă şi ei o ţară îndeajuns de bună încât să stea în ea şi au ajuns să se ducă peste alţii, în hoarde din ce în ce mai mari.

 

G.N.I Povestea unui povestitor: cum, când aţi început să scrieţi literatură?

 

A.B.: Îmi aduc aminte că, la vârsta de 14 ani, aveam deja un teanc de maculatoare cu versuri, cu piese de teatru în versuri. Le-am ars când l-am întîlnit pe Camil Petrescu (scrierile lui, fireşte).

 

G.N.I Cum vedeţi lumea de azi? Spre ce ne îndreptăm? Ar trebui să aşteptăm schimbări majore în viaţa planetei noastre?

 

A.B.: Eu nu cred în chestiunile cu „încălzirea planetei” şi alte catastrofe de care se sperie unii pe internet. Arşiţe, cutremure, inundaţii, „nori de lăcuste”, ce doriţi Dvs., au fost înregistrate în istorie în nenumărate rânduri. Dar o criză economică dezastruoasă poate izbucni peste noapte. Efectele ei sunt imprevizibile, deoarece de data aceasta în ecuaţie intră un factor puţin semnificativ în trecut, dar esenţial în prezent şi viitor: explozia demografică. Fiecare se sperie de perspectiva dispariţiei lui, dar specia, când se autoreglează, n-are în vedere individul (deşi e legată intrinsec de el). În orice caz, în urma unui spasm major al omenirii (un război nuclear, de pildă), lumea nu va mai arăta aşa cum o ştim noi azi. Eu sunt bucuros că-mi pot sfârşi viaţa într-un enviroment cultural „tradiţional”, ca să spun aşa. Mai pot hoinări pe o stradă europeană cu iz de Ev Mediu, mai pot răsfoi o carte de bibliofilie. Omenirea viitoare nu va arăta aşa. Dispariţia câtorva oraşe europene ar şterge memoria civilizaţiei „Umaniste”.

 

 G.N.I Sunteţi un idealist?

 

A.B.: Cred că sunt un entuziast. Cineva care a lucrat 5 ani la o carte, zi de zi, producând 6 variante, strângând 4 000 de fotografii în legătură cu acea epocă, nu poate fi un indolent, un resemnat, trebuie să fie entuziast.

 

G.N.I Când aţi plâns ultima oară?

 

A.B.: Nu-mi aduc aminte. Dar am făcut-o de nervi, de frustrare. Recent nu mi s-a mai întâmplat.

 

G.N.I Cel mai recent râs în hohote.

 

A.B.: Câteodată, surprinzând absurdul unei aserţiuni, încep să râd, apoi văd mereu latura ridicolă crescând neîncetat şi râd până la lacrimi, de unul singur. Chestii de prin cărţi, poncifele pe care şi le servesc unii cu gravitate sunt uneori de o asemenea idioţenie, încât mi le imaginez transpuse în scene. Râd în hohote, nu mă pot abţine.

 

G.N.I Cea mai frumoasă (una din cele mai frumoase amintiri…) amintire a copilăriei Domniei-Voastre?

 

A.B.: Când m-am întâlnit cu piesa Suflete tari a lui Camil Petrescu. Nu aveam încă 14 ani. Atunci — şi eu! — „am văzut idei”.

 

G.N.I Care este următoarea carte?

 

A.B.: Se numeşte ROMÂNII. ÎNTRE PRIMITIVISM ŞI CARAGIALE. E o lucrare, nu prea voluminoasă, în care expun părerile mele despre cauzele pentru care poporul român este aşa cum e şi nu aşa cum îşi închipuie el că ar fi. Adică de ce, România, de azi şi de totdeauna, arătând aşa cum arată, face versul lui Eminescu: „La trecutu-ţi mare, mare viitor” — o penibilă idioţenie.

 

G.N.I: Cum l-aţi prezenta unor amici pe Dracula (dacă el ar exista azi, evident)?

 

A.B.: M-aş feri de el. Era impredictibil. Iar pe Eminescu l-aş sfătui să facă la fel. Să nu-l mai invoce. Pe el l-ar trage în ţeapă primul, pentru că a fost cel mai eronat în privinţa „calităţilor” românilor.

 

G.N.I.: Cel mai mare vis al Domniei-Voastre?

 

A.B.: Visul meu e modest, nu e greu de îndeplinit. Să trăiesc într-un loc curat, unde oamenii sunt politicoşi, unde ei se preocupă de munca lor individuală, de ce spune şi face reprezentantul local, şi nu numai de ce spune şi face „Preşedintele”. Şi unde, oricât de nepopular ar fi acesta, se aşteaptă termenul legal ca să-l trimită acasă. Într-un cuvânt, să trăiesc într-un loc relativ stabil, nu într-un marasm de incertitudini. Din fericire, pot trăi într-un asemenea loc.

 

G.N.I.: Momentul preferat al zilei, sau cea mai iubită oră din cele 24?

 

A.B.: Când îmi număram vârsta cu 3 în faţă, prietenii fugeau de mine când se apropia ora 22:00. Mă cuprindea un fel de febrilitate şi voiam să-i ţin pe toţi treji până dimineaţa. Am petrecut foarte multe nopţi treaz — fără să fac ceva deosebit —, aşteptând să se deschidă o cafenea în Broadway ca să-mi iau micul dejun şi apoi să mă întorc acasă ca să mă culc. Asta a durat ani mulţi. Acum încerc să adorm devreme, ca să prind acele ore dimineaţa când creierul e odihnit şi când îmi mai pot întreţine iluzia că am „ceva” de făcut.

 

G.N.I Scriitori români preferaţi?

 

A.B.: Maeştrii mei români îi consider a fi fost Bacovia şi Camil Petrescu. Am citit repetat (practic i-am studiat) pe Caragiale şi Rebreanu cu un folos mare. În ce-l priveşte pe Eminescu, pentru care am avut o pasiune „mortală” în adolescenţă, îl consider astăzi, după ce m-am radicalizat în gândire şi în simţire, un scriitor de la care am înţeles cum nu trebuie să fii. Îl citesc şi astăzi cu încântare pe Macedonski. Prefer adică pe acei scriitori în capetele cărora fenomenele psihice sunt clarităţi. Pe Rădulescu-Motru şi pe P. P. Negulescu îi trec printre scriitori, deoarece pentru mine scriitorii citaţi mai sus, sunt intersanţi pentru gândirea lor, nu numai pentru că „au făcut frumos”.

 

G.N.I Ce ne puteţi spune despre poezia şi proza americane contemporane?

 

A.B.: Mi-ar fi ruşine de mine, să mă prefac că le cunosc. Se face din când în când agitaţie în jurul unui autor, ori doar a unei cărţi, urmează succesul… Dar ce probează succesul? Nimic. În câteva săptămâni trec în uitare şi autorul şi cartea respectivă. În acelaşi timp, undeva neştiuţi, câţiva, puţini, creează capodopere, dar sunt neştiuţi încă deoarece ei ori par prea „simpli” — lucrurile mari sunt simple —, ori devansează sensibilitatea epocii. Dar atenţie! Ei nu sunt niciodată atât de ignoraţi cum e cazul cu scriitorii de valoare din ţări ca România, de pildă, unde nici posteritatea nu mai funcţionează.

 

G.N.I Completaţi: „Un om printre români”, Un … printre americani.

 

A.B.: Acum, după atâţia ani de la plecarea din ţară, am realizat că de fapt, chiar şi atunci, la vârsta când nu înţelegeam prea mult, eram un neadaptat în România. Şi nu numai din cauza comunismului. Comunismul era doar o piele pe care, temporar, şarpele românismului o ducea în spate. În ’89 s-a lepădat de ea, dar nimic nu s-a schimbat în moravuri. Remaniind romanul Un om între români — scris demult —, în vederea tipăririi, l-am folosit ca un laborator în care să-mi explic care a fost procesul ce a dus la plecarea mea din ţară. Pentru că eu cred că nimeni n-ar trebui să-şi părăsească ţara. Acum însă n-aş mai putea trăi în România. Găsesc moravurile de pe aici ca fiind inacceptabil de barbare. Strada însăşi, cu viaţa ei, cu agitaţia ei, nu e un loc decent. Cât priveşte America, nu e nici o filozofie. Ea e acolo, eu trăiesc acolo, e ca şi cum ai trăi la Roma în Antichitate. Ca şi Roma de odinioară, e şi ea intrată — fără nici un dubiu — în decadenţă. E greu de crezut că secolul XXI va mai fi „secolul american”. Însă decadenţa acestor coloşi e luuuungă! În orice caz, nu degeaba America a fost numită „Ţara uitării de ţară”!

 

G.N.I Ce melodie auziţi când sunteţi fericit?

 

A.B.: Ascult muzică aşa cum citesc. Nu citesc o carte, citesc un autor, mereu şi mereu şi mereu. Muzicianul meu preferat este încă John Lennon. Personalitatea lui e o combinaţe de forţă, amestecată cu vulnerabilitate. A exprimat tragismul unei generaţii. La 9 decembrie 1980, când a fost împuşcat, eram şi eu, între mii de oameni, la Dakota — numele blocului unde-şi avea locuinţa, de pe strada 72, la intersecţia cu Central Park West. Au trecut ceva ani de atunci.

 

G.N.I Cel mai mare regret?

 

A.B.: Am pierdut, în urmă cu 6 ani, o situaţie economică ce mi-ar fi asigurat o independenţă materială deplină.

 

G.N.I Anul Caragiale sau ani caragialieni?

 

A.B.: După Bacovia, care a avut în mixtura sa intelectuală şi luciditatea diabolică a lui Caragiale, dar şi „instinctul proletar” al lui Eminescu, îl consider pe Caragiale ca fiind scriitorul cel mai fertil… de învăţat de la el! E unanim gustat, dar e înţeles numai la suprafaţă. Şi aici, atenţie! Are în comun cu Eminescu un lucru care-l face „naţional”. Oricât ar părea de paradoxal, asta e realitatea. Dintre toţi scriitorii români (poate şi Rebreanu poate fi adăugat, dar el a fost mai mult un sociolog care nu a tras concluzii), Eminescu nu a privit individul. El nu prezintă individualităţi care-şi plivesc eul. El nu s-a ocupat decât de popor, de „naţiune”. De aici şi categorii ca „naţionalismul lui Eminescu”, „poetul naţional” etc. Nu altfel a procedat Caragiale. El s-a ocupat la fel de obsedant de „bobor”, de „rrrromâni”, ceea ce e, în esenţă, acelaşi lucru. Aceşti doi scriitori sunt scriitori care nu pot apărea decât în mijlocul naţiunilor care nu şi-au rezolvat problemele — acele popoare care sunt lovite şi paralizate de complexe de inferioritate — complexe ce uneori se rezolvă într-o mândrie agresivă, în care nu cred totuşi nici ele. Din această cauză cei doi sunt şi atât de actuali. Cel dintâi a fost fantast, s-a iluzionat şi astăzi apare ridicol. Caragiale a fost însă lucid. Nici el n-a fost însă un scriitor-filozof. Pe Bacovia, care s-a ocupat de destinul fiinţei umane pe suprafaţa unei planete roase de o uriaşă eczemă, îl consider ca fiind, pe departe, cel mai profund român care a lăsat ceva scris.

 

G.N.I Cioran… Aveţi uneori accente cioraniene. L-aţi cunoscut?

 

A.B.: Nu aveam cum să-l cunosc. El trăia în Paris, recunoscut, faimos, om în vârstă. Eu am petrecut primii mei ani americani legat de aşa-zisa „comunitare românească” din cartierul Queens din New York — un veritabil getou cu cca. 5 000 de familii de inadaptabili, rătăciţi într-o lume în care nu puteau fi decât nişte emigranţi împovăraţi de nevoi. Din fericire, am părăsit acel loc repede. În ce priveşte „accentele cioraniene”, eu nu gust exasperările lui faţă de români… care se rezumă numai la afirmaţii! Da, sunt perfect de acord că românii, ca popor, n-au nici un destin istoric, că sunt un popor lipsit de orice valoare, dar pe mine m-a interesat să ştiu de ce. Cu alte cuvinte, am mers la etnogeneză. A-i jigni pe români e fără niciun folos. A găsi explicaţia lipsei lor de valoare, e adevărata dificultate. De altfel, ce face Cioran nici nu jigneşte măcar. Românii se autoflagelează demult. Ştiţi acele „ca la noi la nimenea”, „treabă românească”, „România e frumoasă, păcat că e locuită” etc. Şi astăzi sunt voci prin presa de aici care vorbesc de „douăzeci de milioane de idioţi”, de „popor de vite”, de „popor de cretini” etc. Pe mine m-a interesat de ce e aşa.

 

G.N.I.: Care sunt cei mai demni şi mai respectaţi/ respectabili români ai tuturor timpurilor?

 

A.B.: Chiar din formularea întrebării se vede imediat complexul, tipic românesc, al „recunoaşterii”, care ne însoţeşte din antichitate, formulat chiar, în evul mediu, în acel „nasc şi în Moldova oameni.” Nimeni în America nu stă în faţa unui român (şi nici în faţa unui bosniac, francez, german sau somalez) gândind: „Da, iată! îl respect pe acest domn român, demn! Nu, americanul îşi trăieşte viaţa şi dacă interesele lui se intersectează cu cele ale unui român (sau bosniac etc.) interactivează cu el. Dacă este un bun mecanic auto îi plăteşte costul manoperei, dacă e un sculptor genial, îi plăteşte bani grei pe o lucrare. Simplu. Americanul n-are complexe de recunoaştere pe aiurea, din care cauză nu le poate înţelege nici la irelevanţii care le au. El s-ar mira foarte dacă ar vedea bazaconiile astea de pe aici: „nota 10 pentru România”, „cel mai mare român” etc. Nimeni nu se ocupă cu aşa ceva acolo. Societatea americană este foarte mult un „business”, şi nicidecum o milogeală.

 

G.N.I Mai suntem daci? Ce/ cât mai e tracic în noi?

 

A.B.: Foarte mult. Dar asta e nenorocirea. Vorbeam mai înainte de jignirile gratuite care se aduc românilor. Apar şi în romanul meu Un om între români, dar asta pentru că acolo sunt personaje care gândesc aşa, care vorbesc aşa, iar eu nu sunt cenzor. Se pare însă că, pentru puţinii mei cititori, argumentele din spatele exceselor rănesc adânc. Ele ar trebui să substanţieze faptul că poporul român este tocmai urmaşul dacilor, care în atichitate nu erau decât nişte barbari — adică un rebut din punct de vedere genetic, prin comparaţie cu grecii şi romanii. Şi că acest popor român a devenit apoi, prin altoiuri succesive, de cea mai proastă speţă, sosite din Orient, de-a dreptul un gunoi genetic. Dealtminteri, mare parte din populaţia de sub Carpaţi, cu greu ar mai putea fi socotită a fi parte din rasa albă. De la dacii barbari, primitivi s-a perpetuat gândirea prelogică, iar de la orientali stricăciunea morală şi voliţională. Şi cred că ele, argumentele, rănesc fiindcă sunt simţite ca adevărate. Şi sunt simţite adevărate datorită faptului că, pentru spiritele speculative, e clar că ne găsim într-un moment de scepticism. Ideile există „în aer”, ca să zic aşa. Jignirile lui Cioran nu conving. Şi nici măcar o sofistică, oricât de ingenioasă, nu convinge. Ca să convingi e nevoie să îndeplineşti o cerinţă esenţială: să ai dreptate! Astăzi când România, casa poporului român, e pe ultimul loc în toate clasamentele — cele care au în vedere elemente de cultură şi civilizaţie —, nimeni nu se mai poate iluziona cu bazaconiile lui Eminescu.

 

G.N.I.: Grănicerii graniţei occidentului cu orientul…

 

A.B.: Astea sunt de asemenea vorbe goale. Nimeni la München nu se trezeşte dimineaţa să zică: „Oare ce mai fac grănicerii graniţei Occidentului cu Orientul?” Nemţii se trezesc şi se duc la muncă: produc bunuri folositoare lor (şi altora); produc idei folositoare lor (şi altora); îşi ţin străzile curate; cheltuiesc mai puţin decât consumă; îşi zâmbesc cu politeţe şi delicateţe când se intersectează pe stradă sau în autobuz… adică sunt nemţi. Şi atenţie! Fără să-şi fi propus, devin… „Europa”! Mitica, pentru români, „Europa”. În această vreme, în nişte zone incerte pentru germani, e o foşcăială de grosolănie, e o adâncă indolenţă, o totală lipsă de entuziasm şi o continuă lătrătură însoţită de muşcături care se cheamă politică. Acolo nu se produce nimic şi se trăieşte din cerşeală de „fonduri europene”. Strada e un maidan. Iar de zâmbet… să nu mai vorbim. Ce devin aceştia? Nu „Europa”, Doamne fereşte. Ci, simplu: „Balcanism”. Asta nu-l împiedică pe câte un nenorocit, în căutarea unei identităţi de Om, din disperare, să-şi găsească false motive de mândrie ca să nu înnebunească. Dar tot nu scapă, cum s-a întâmplat cu Eminescu!

 

G.N.I: Un gând către Atitudini.

 

A.B.: Atitudini este o revistă care ia în seamă un autor foarte puţin cunoscut, cum e cazul meu. Cu politeţe, îi mulţumesc.

 

G.N.I: Unul către români.

 

A.B.: Nu sunt suficiente cele de mai sus? Atunci ei să-şi procure romanul Un om între români, apărut la Editura Livingstone, în acest an, şi vor avea parte de multe altele. Îi asigur că la orice altă sursă vor merge, nu vor mai găsi un text de un asemenea radicalism despre condiţia românului ca individ şi ca popor, şi nici de mai mare scepticism în ce priveşte faimoasa „trăire românească”. Definitiv, nu vor fi în pericol să dea acolo peste „Cântarea României”.

 

G.N.I: Unul către americani.

 

A.B.: Asta e o glumă. Americanii, care au depăşit de mult faza de început, a „pionierilor”, pătrunşi de ideea „excepţionalismului” lor — din ce în ce mai contrazis de realităţi, e drept —, nu iau seama la gândurile unora care dau buzna peste ei, şi nu ca să-i lumineze cumva, cu „culturile” lor (falimentare), ci doar ca să se hrănească şi să se adăpostească.

 

G.N.I: În loc de final…

 

A.B.: În ultimul timp am observat că m-am întors la pasiunile de început: Brâncuşi, Camil Petrescu, Bacovia? E un fel de căutare a timpului pierdut. Ce înseamnă asta? Psihologia spune că rămâi mereu ce ai fost la 14 ani. E posibil. Curios e faptul că, pasionat fiind de cele câteva chestiuni culturale menţionate, le găsesc justificate când mă găsesc oriunde în afară de România. Mi-aş dedica 10 ani să reconstitui viaţa lui Bacovia. Dar, atenţie! când sunt în România, când mă aflu în situaţia de „coleg de trafic cu românii”, de pildă, cum spune un prieten de-al meu, mă cuprinde o lehamite că dau dracu’ şi pe Brâncuşi şi pe Camil Petrescu şi pe Bacovia. E ceva descurajant în aer „pe aici”. Şi atunci gândul meu e cam aşa: „Dacă toţi ăştia n-au influenţat cu nimic să apară un trotuar curat, sau un zâmbet pe feţele ăstora, ei sunt doar nişte inutili într-o lume inutilă.” Poate că aici e cheia psihologică a faptului că, mie, cultura română mi se pare a fi un faliment total.

 

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la Interviu cu Alexandru Buican de Gelu Ionescu

%d blogeri au apreciat asta: