Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Străinul, autor Beatrice Popa

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 06/11/2012

Shirely Enamorado spărgea semințe de struguri între dinți, când, pe strada prăfoasă ce cotea dinspre mare se năpusti într-o goană aiuristică și periculoasă un țap durduliu ce trăgea după el o funie  înțesată de scaieți uscați și ascuțiți.

Pornise de undeva de pe câmpurile galbene sau de pe coastele golașe, pline de sare, și gonise înspre sat ca zeița Thetis, care primise porunca de la tatăl său, „du-te, fără ca Hera să te poată zări”[1], și-acum stătea să-și dea duhul împleticindu-se-n loc și cu limba plină de spume atârnându-i hidoasă în mijlocul drumului.

De cealaltă parte a uliței câțiva săteni adunați în umbra porților răsfoiau leneși ziarele.

Din timp în timp sorbeau, care mai lacom, care mai nepăsător din carafele cu cidru acidulat și rece și păreau să nu se sinchisească prea mult de eforturile bietului animal, care li se arătase mai mult mort decât viu și fără nicio intenție profetică.

Trei dulai, simțind că era rost, încolțiră biata lighioană și erau la un pas să se repeadă și să-i curme și ultima suflare ce mai pâlpâia în barba lățoasă și plină de muște a îndrăznețului  intrus, ce acaparase de partea sa liniștea acelei amiezi.

Era o vară fierbinte și zilele se lungeau de la răsărit la apus fără să aducă cu ele altceva decât, din când în când, turiști curioși.

După ce colbul ridicat se mai risipi, Enamorado putu să zărească un petic roșu aprins pe funia încâlcită de jur împrejurul grumazului lighioanei.

Intrigat, scuipă sâmburii din gură și apropiindu-se ușurel de țapul aproape leșinat, începu să rânjească. Se aplecă și descâlci dintre scaieți o pereche minusculă de tanga roșii. Îi ridică cu două degete deasupra capului și, dezlănțuit, începu să danseze în jurul țapului amețit și epuizat ce se sprijinea înfrânt, pe labele din față, fără nicio legatură cu idolul care anunțase odată sosirea corabiei sfinte și care căzuse mai apoi de pe vârful muntelui direct în mare, împreuna cu diavolul care locuia întrânsul.

Și cum dansa el acolo, în colb, toate mișcările acrobaților minoici și ale fetelor hetairai se strecurau afară din el ca odinioară duhul din lampa fermecată, nevăzut de toți muritorii, chemat să împlinească tainice porunci.

De dincolo de colină răzbătea muzica unui taraf. O nuntă era în toi și se apropia.

Enamorado era de multă vreme scamatorul și vraciul satului și, deși era trecut de patruzeci de ani, părea mai mult un băietan care abia ieșise din oul adolescenței.

Oamenii locului păreau să nu se teamă de Vraciul cel Veșnic Tânăr, care nu se știe exact de unde venise, dar care trăia de mulți ani, liber de orice obligații, în satul lor, și care, deși se arăta mai mereu atot-știutor și nu întotdeauna pe placul tuturor, le făcuse de-a lungul timpului mult bine.

Atunci când la țărm nu acosta niciun vas cu turiști pe care să-i acapareze cu trucurile sale executate fără greșeală, nu făcea nimic altceva decât să se plimbe în susul și-n josul insulei, scrutând cu ochii săi ageri și negri fiecare colț al orizontului așteptând parcă sosirea cuiva. Uneori, când avea chef, depăna povești incredibile despre lumile necunoscute care încetaseră demult să mai existe. De cele mai multe ori își omora timpul practicând giumbușlucurile pe care toți sătenii, care printre altele, îl credeau ori nebun de legat ori un mare mincinos, dar nicidecum un sfânt, le știau deja pe dinafară.

Purta întotdeauna asupra sa, sub brâul alb, un iatagan curbat și sclipitor cu care se lăuda că îi aparținuse și lui Mehmed al doilea, dar care de fapt, era mult mai vechi și în lama căruia se oglindeau, dacă știai să privești, sentințe de rang și felurite alte istorii. Îl moștenise de la străbunii săi, căutătorii de aur, ce călătoriseră cu corăbiile lor tocmai până la Catalhoyuk.

După cum se lăuda, iataganul avea puteri fermecate și în el se ascundeau tainele multor comploturi și razboaie duse de-a lungul istoriei de către cei care odinioară fuseseră pe rând, stăpânitorii tuturor lumilor. Capete de regi precum și de tot soiul de alți nobili din diferite lumi apuse, ba chiar și cele ale unor împărați din îndepărtatele dinastii ale Japoniei, căzuseră fără nicio tăgadă sub puterea sa magica și nemiloasă.

Pe una dintre fețe, aproape de mânerul lucrat în aur masiv învelit cu un soi de mătase lucioasă, foarte groasă, de culoare mov, se găseau niște inscripții care păreau să fie, de-adevăratelea, foarte vechi. Enamorado se lăudase odată că asemenea inscripții mai fuseseră găsite doar pe niște carapace de broască țestoasă din China, și că doar el știa cu exactitate mesajul pe care-l ascunsese cu dibăcie, cel ce inscripționase sabia. Și pentru că ar fi reușit să descifreze cele tainice ar fi fost răsplătit de cele nevăzute, cu anumite puteri miraculoase și i s-ar fi iertat și câteva păcate veniale.

De data asta însă, iataganul avea să se-ncurce c-un cap nu chiar așa de soi.

Enamorado îl scoase de la brâu și-l mânui cu grijă de parcă ar fi ținut în brațele lui un plod abia născut și nu o armă ucigătoare. Îl învârti de două ori prin aer făcând ca lama să lucească orbitor și sătenii să-și acopere ochii cu palmele și, cu-o lovitură precisă, reteză capul țapului care încă mai agoniza în colbul din mijlocul drumului. Scoase mai apoi din sân o cârpă ce purta și alte însemne de sânge uscat, scuipă de câteva ori în ea și, mulțumit de treaba săvârșită, șterse bine lama iataganului până îi redă luciul.

Se aplecă apoi, luă tigva țapului la subțioară și apucând animalul mutilat de una dintre copite începu să-l târască prin colb îndepărtându-se către coliba lui de pe țărm.

La capătul uliței îl întâmpină alaiul de nuntași gălăgioși care țopăiau voioși și lipsiți de orice alte griji cu sticlele de vin roșu, de Madeira, destupate, slăvind în chiote vinul drumului de întoarcere.

Pe el îl văzuse primul, în acea zi, străinul.

 

autor Beatrice Popa

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la Străinul, autor Beatrice Popa

%d blogeri au apreciat asta: