Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Silvia , autor Elena Ghirvu – Călin

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 04/12/2012

 

 

                         SILVIA

 

Fragment din romanul CONSTELAŢIA ANONIMILOR

 

 

 

 

Ceasul indica ora şapte seara. Se făcea tot mai târziu. Gândul că Edward va pleca şi ea va fi nevoită să treacă prin alt coşmar, al despărţirii, simţea cum toate resorturile cedau. El se uita la ea cu milă imensă, inutilă şi neputincioasă. Momentul despărţirii se apropia şi Silvia simţea că moare. El era fiul pe care şi-l dorise, era iubitul pe care nu-l cunoscuse, era singura persoană din lumea asta pe care dorea s-o privească mereu, clipă de clipă.

– Ia-mă cu tine. Am paşaport, am vize valabile, am bani destui, vreau doar să nu fiu singură, atât, nimic mai mult, să ştiu că ţi-e bine, să te pot vedea când şi când. Am fost cumplit de îndrăgostită de tatăl tău. L-am iubit. Mai înainte de toate l-am iubit şi nu m-a descurajat absenţa reciprocităţii. El n-a iubit-o decât pe mama ta. Îi era frică de români. Era înfricoşat că nu pricepea felul de a fi al românilor.

– La fel am fost şi eu. Acum am sentimentul că m-am născut din nou. Simt o foarte ciudată stare de bine. De îngăduinţă, de iertare.

– Nu mă părăsi, mor fără tine.

– Nu te părăsesc. Îţi voi trimite pe cineva să lucreze cu tine, să realizezi un aşezământ caritabil cu numele părinţilor mei, un spital azil pentru cei foarte, foarte obosiţi în fază terminală. Şi apoi vei veni să locuieşti cu mine, cu Jane, cu restul familiei. Acum imediat plec la Londra. Avionul companiei ne aşteaptă pe aeroport, trebuie să plec, dar îţi voi telefona îndată ce voi pune la punct problemele.

– Vă duc eu la aeroport.

– Nu-i nevoie. S-a închiriat o limuzină.

– Totuşi vin cu tine la aeroport.

Amănuntele o îndurerau. Nevoia de a şti de unde venise pe pământ şi unde se va duce după moarte, cunoaşterea rădăcinilor, singura în măsură să-i dea echilibru şi durată, o făcea să aibă senzaţia că atârna în vid spânzurată de mâni. Edward stârnea în inima ei o durere fără limite. Trebuia să încerce s-o anestezieze cu ceva. Se uita la el cu adoraţie. Ori de câte ori, ochii ei îi întâlnea pe ai lui, simţea o emoţie atât de cumplită că-i venea aproape rău. Nu mai ştia ce-i cu ea. Cu o ultimă nădejde se înfipse cu mâinile în braţul lui murmurând pierdută:

– Spune-mi că nu regreţi că ai venit.

– Nu. Sigur că nu.

Cum timpul îl presa, Edward vorbi puţin şi fără culoare despre moştenirea bunicului, după care trecu repede la acţiuni precise. Va trimite un reprezentant şi acela, în colaborare cu ea, cu Silvia, va înfiinţa fundaţia Patrick şi Ariana Cambell. Va cumpăra poate vila Moisesecu sau poate alt imobil mai potrivit, şi-l va transforma în spital pentru bătrâni. Chemă apoi limuzina să fie gata să-i ducă la avion. Silvia îi spuse că îl urma în propria maşină. Îl urmări cum pleacă şi simţi că i se smulge o parte din inimă, din viaţă, din destin, acel fragment de a cărui valoare, azi, la vârsta deplinei maturităţi, era deplin conştientă. Neexistând alternativă, la poarta de îmbarcare de la aeroport se despărţi de Edward şi de Jane. La întoarcere, acasă, constată cu surpriză că Sorin Enoiu revenise, o aştepta. Văzându-l, bătrân, obosit, cu tenul ridat şi palid, gândi că şi ea arăta la fel. Chiar nu voia acum să-şi mai bată capul cu problemele fundaţiei proiectată de Steriade, nu voia să se gândească la tot ce pierduse.

– S-a întâmplat ceva?

– Voiam să discut cu tine între patru ochi. Ce ne-a făcut nouă Adamescu!!! Sunt bolnav, nu-mi revin din şoc. Voi, tu şi Steriade, aţi ştiut?

– Să ştim ce?

– Că Adamescu lucra cu vrăjitorii.

– Sunt obosită. Vin de la aeroport. L-am condus pe Edward. A plecat. Dacă nu mor azi, în noaptea asta, cu siguranţă nu voi mai muri niciodată. Nu vreau să vorbim de Adamescu. Nici de tot ce-am pierdut noi. Nu vreau, nu pot.

Se aflau într-o cameră nu foarte spaţioasă folosită uneori de Steriade ca birou şi bibliotecă. Sorin se ridică, se duse la geamul deschis cu gând să-l închidă. Dar încremeni înainte să acţioneze. I se păru că aude vocea Arianei rugându-l să nu-l închidă fiindcă nu mai putea respira, nu mai avea aer. După câteva secunde întoarse capul, o văzu şi căzu în leşin. Silvia se sperie, o strigă pe Lucreţia. Bătrâna turnă apă rece pe capul lui Enoiu.

– Bietul domn, aprecie ea, a făcut insolaţie, a stat cu capul în soare. De la o vârstă omul trebuie să se protejeze.

După ce se ridică de jos şi se reaşeză pe fotoliu, tăcu îndelung trecându-şi încet privirea de la una la alta. Îşi amintea c-avusese o vedenie, dar nu îndrăzni să comenteze.

– Nu mai pune totul la inimă, îl îndemnă Silvia. Acum s-a terminat, nu mai avem nimic de pierdut. Dacă ţi-e urât să te duci acasă poţi rămâne aici. Alege o cameră, oricare.

– Mulţumesc, nu, spuse el. Îţi voi telefona, vorbim mâine.

– Da, bine, bine.

 

Imediat ce se retrase în camera ei, se aşeză pe marginea patului şi se trezi plângând de parcă abia acum descoperea binefacerile plânsului. Plânse şi se rugă ore şi ore la rând. Ca să-i mai treacă puţin disperarea, se adânci în rugăciune repetând monoton, toate paragrafele din Evanghelia sfântului Ioan, la fel cum făcea, de altminteri, în fiecare noapte. Îşi făcu de câteva ori semnul crucii şi tocmai trăgea la o parte cearşaful, să se întindă în pat, când simţi cum cineva o prindea de braţ cu degete deosebit de reci. Tresări speriată oarecum, sau mai curând nedumerită. În dormitorul pustiu cine s-o prindă de braţ? Îşi mai făcu o cruce mare strecurându-se sub cearşaf tremurând deşi cu numai o clipă mai înainte îi fusese prea cald. Gândi că reîntâlnirea cu Edward dublată de moartea lui Steriade, îi prăpădise rău nervii. Puse capul pe pernă dornică să doarmă, dar somnul nu veni. O lăsă să plutească printre umbrele trecutului, un gen de împărăţie fără contururi precise, fără început, fără sfârşit. După moartea lui Patrick şi apoi şi a Arianei, se apucase de studiu ştiinţei oculte, deşi Steriade o sfătuise să nu o facă. Se blocase pentru multă vreme în studii despre îngeri şi alte ierarhii spirituale, îngrozită uneori de păcatele făcute de-a lungul vieţii, nu atât din stricăciune cât din neştiinţă. Se gândea cu stupoare la cât de mare păcat era să invidiezi pe aproapele tău, să ai gânduri rele pentru el. O invidiase pe Ariana, gândise că nu-l merita pe Patrick. Îşi rememora viaţa dusă din copilărie şi până la căsătoria cu Eugen Steriade şi se cutremura de un bocet pasional, convinsă că va ajunge direct în iad. Atâta vreme cât nu ştiuse ce era şi ce nu era păcat trăise în mare armonie cu propria conştiinţă. Ignoranţa fusese o cojocică protectoare pentru suflet şi conştiinţă. Nu regretase nimic sau regretase că nu-l cucerise pe Patrick; el fusese tot ceea ce îşi dorise cu fervoare şi nu se întrebase niciodată dacă era bine sau rău. În memoria Silviei trecutul fusese răscolit de sosirea lui Edward. Din clipa când el trecuse din holul scăldat în lumini, în încăperea vastă, ce păruse neîncăpătoare din pricina splendorii lui, privirea ei îl regăsise pe Patrick, şi-şi dorise dintr-o dată puteri supraomeneşti să poată îndura amintirea trecutului ce se prăbuşea peste sufletul ei. De aproape, fiindcă nu rezistase tentaţiei şi se apropiase de el, i se păruse şi mai uluitor, desprins parcă anacronic din pagini de legendă, din poveşti cu Feţi Frumoşi, dintr-o lume dispărută, o lume care fusese cândva lumea zeilor. Trăsăturile lui de o splendidă armonie şi expresivitate, dovedeau că venea dintr-o familie de oameni dăruiţi de Dumnezeu cu multă şi invidiabilă frumuseţe.

Chiar dacă în conexiune cu prezentul făcuse faţă obligaţiilor curente, clipă de clipă în plan secund se gândise la Edward, cel ce depăşise faza copilăriei şi-i aducea peste timp mesajul unui adevăr, singurul care-ar fi putut face din viaţa ei o reuşită şi nu un dezastru. Pe căi ocolite destinul îi târâse pe toţi în fundătura morţii, nu răzbise nimic la lumină; victimele şi călăii, în finalul existenţei, îmbătrâneau împreună şi diferenţa nu mai era prea mare. Pe fruntea lui Adamescu nu scria că fusese un călău.

Din fericire, după un timp, oboseala de peste zi, îi înceţoşă preocupările şi-o împinse în somn. Îndată ce adormi, Silvia alunecă dintr-un vis în altul, dar i se părea că totul se petrecea de fapt în realitate şi nu în vis. Într-unul din aceste vise, Steriade revenise acasă făcând-o să sară din pat şi să stea buimacă în mijlocul covorului rememorând fiecare detaliu, fiecare scenă, căutând instinctiv o graniţă posibilă care să marcheze pragul dintre realitate şi fantasmă. Îl întrebă cum de se ridicase din sicriu, iar el zâmbind dădu din umeri mormăind că ăsta era secretul său. În alt vis se făcea că stătea pe scaun în faţa oglinzii din dormitor, dar în loc să se vadă pe sine, vedea un drum desfundat, ca de ţară, pe care mergeau un bărbat şi o femeie, mici de statură, îmbrăcaţi în zdrenţe şi cu încălţări rupte. Apropiindu-se tot mai mult, recunoscu dintr-o dată că cei doi erau părinţii ei; mama sa venise parcă tot mai aproape şi îi arăta degetele de la picioare rănite de atâta drum. Simţi că i se rupe ceva în inimă. Se deşteptă încolţită de o suferinţă de neîndurat. După câteva minute îşi reveni. Controlându-şi cu atenţie respiraţia se duse la bucătărie unde bău un pahar de apă. Avea senzaţia că în locul stomacului îi creştea un arbore cu multe crengi şi fiecare era ca o rană vie. Nu vru să cerceteze cauza, era transpirată, simţea că-i fuge somnul cu totul, trebuia să se întoarcă în pat. Ieşi din holul mic care separa bucătăria de sufragerie şi intră într-o sală lungă şi îngustă care ducea la grupul sanitar. Când mai avea de făcut câţiva paşi până la uşa băii, îi apăru dintr-o dată în faţă Ariana. Purta rochia de brocart şi colierul de rubine şi arăta de parcă tocmai sosise de la o petrecere. Silvia îşi duse pumnii la gură ca sugacii ca să-şi înăbuşe un ţipăt. Nu era posibil ca, în spaţiul dintre un perete şi altul s-o privească în faţă, îmbrăcată în rochia de brocart verde, în care fusese înmormântată, o rochie de o rară splendoare, pe care o purtase o singură dată când susţinuse singurul concert la două piane, împreună cu Patrick. Fără să realizeze ce i se întâmpla, Silvia stătu lipită de perete zguduită de spaimă. Ariana părea stingherită ca şi când ar fi fost surprinsă asupra unui fapt neplăcut. Inima Silviei se zvârcolea, nu se mai putea vorbi de un puls agitat ci de un suflu care o luase razna. Îşi apăsă pumnii pe gură pentru a-şi controla ţipătul instinctiv.

Ani la rând cochetase cu ştiinţele oculte dorind aprig să descopere planul ezoteric în care dispăruseră Patrick şi Ariana. La moartea fiecăruia, din pricina durerii fusese la un pas de a înnebuni. Zile în şir bocise cu patimă şi-l implorase pe Steriade să facă o şedinţă de spiritism şi să-l cheme pe Patrick, să-l întrebe dacă-l găsise pe Dumnezeu. Privind-o acum pe Ariana, care-i apăru în faţă, în puterea nopţii, crezu că-i va exploda inima în mii de bucăţi. Casa era scufundată într-o linişte cumplită. Nu se auzea nici cel mai mic zgomot. Ar fi vrut să poată ţipa, s-o audă Lucreţia, să verifice dacă vedea fantoma sau numai ea reuşea s-o vadă. Ariana traversă holul, trecu prin perete şi dispăru fără să-i spună ceva, fără să arate că luase act de prezenţa ei. Silvia sughiţă, îşi înghiţi parcă dopul din gât care-o împiedicase să respire, să ţipe, sau să vorbească. Tremura din cap până în picioare. Încerca să-şi limpezească mintea, dar se simţea tot mai ameţită. Cu chiu cu vai îşi dezlipi tălpile de podea şi se năpusti, ca un copil speriat de întuneric, în direcţia camerei unde dormea Lucreţia. După ce reuşi să deschidă uşa şi să intre, scăpă un ţipăt destul de impresionant ca s-o trezească din somn.

– Ce-i? Ce s-a întâmplat?

– Eu sunt, nu te speria, mi s-a întâmplat…Pot să mă culc lângă tine? Vocea ei stridentă, schimbată din pricina fricii, răsună destul de ciudat în tăcerea nopţii. Mai întâi i-am visat pe părinţii mei şi pe urmă am văzut fantoma Arianei.

– Vai de mine, Silvia, doamnă, cum se poate?

– Taci şi dormi, vorbim dimineaţă!

Mult timp încercă să-şi dea seama dacă nu cumva văzuse fantoma Arianei tot în vis. Îşi aminti că numai rugăciunea o ajuta să readoarmă ori de câte ori se trezea prea devreme. Fiecare minut i se părea o veşnicie. Până dimineaţă, când credea că se va sfătui cu cineva priceput, îşi putea pierde minţile de spaimă. Cum era cu putinţă să-i fi ieşit în cale fantoma Arianei acum, după aproape douăzeci şi nouă  de ani de când murise şi ce calităţi paranormale căpătase ea ca s-o poată vedea? Dar dacă nu era Ariana? Îi recunoscuse rochia de brocart şi colierul de rubine, îi recunoscuse ochii, silueta. Tremură zguduită de un nou val de frig. Tremura şi încerca să se roage, dar mintea îi fugea mereu la posibila semnificaţie a apariţiei, în eventualitatea că fusese ceva real şi nu o nebunie născută din mintea ei prea obosită. Moartea? Citise de o mie de ori, într-o mie de texte, că pentru o minte sănătoasă şi bine organizată, moartea era doar începutul unor mari şi fabuloase aventuri. Se agăţă de subiect şi se sili să-şi ţină gândul legat de nemurirea sufletului. Îşi imagina cum se va întâlni cu tatăl ei, cum vor putea călători. Se vor opri la Florenţa, oraşul pe care dorise să-l vadă înainte de a muri, înainte să apuce să-i spună cât regreta că murea înainte să fi apucat să vadă cum era să fii liber. În loc s-o consoleze amintirea tatălui o arunca parcă tot mai adânc într-o fântână întunecată. Se lipi de spatele Lucreţiei încercând să-şi golească mintea şi să doarmă sau măcar să nu se mai adâncească în trecut. Îşi aminti că pentru a depăşi momentul de acum trebuia să se proiecteze în spaţiul celei mai fericite zile din viaţa ei. O căută în memorie şi se simţi pierdută când îşi dădu seama că era aceea când îl văzuse prima dată pe Patrick. Ghemuită cu genunchii la gură, la distanţă de patruzeci de ani de momentul când îl văzuse prima dată pe Patrick şi aflase de existenţa lui, pradă convingerii că nimic din ce-şi dorise de la viaţă, nu căpătase, începu iar să plângă asemeni unui copil rătăcit de părinţi într-o gară. Îşi plângea tinereţea crezută, în termeni melodramatici, pierdută; oamenii de paraştiinţă, i-ar fi explicat că în univers totul se petrecea organizat, nimic nu se pierdea, totul se înfăşura într-o spirală a existenţelor paralele definitive, rezistând plăcerii autodistructive. Ea ştia însă că în această viaţă trăită deja până la şaizeci de ani, fericirea ar fi contat cel mai mult. Avusese un soţ despre care ştia că n-o iubise, dar se purtase cu ea cu blândeţea unui sfânt. De îndată ce Steriade murise, constata că nimic n-o mai lega de prezent, de treburile pământului. La un an după moartea lui Patrick, aproape imediat după ce murise şi Ariana, Steriade îi spusese în grabă să se salveze, să fugă din România, să-şi implore mama s-o cheme în Chile numai să iasă din ţară. Reevalua evenimentele din care i se adunase existenţa şi cum niciodată nu le cântărise cu inima pe care o avea acum, cu acea certitudine că va muri fără să recupereze anii pierduţi ai tinereţii, anii când privise fix spre speranţa că va mai iubi şi pe altcineva afară de Patrick, în zorii acestei zile, după ce văzuse fantoma Arianei, sau poate din vreo cauză de nedescoperit imediat, avusese o halucinaţie şi i se păruse doar că-i ieşise în cale o fantomă, lovită de un val masiv de frig, tremurând şi plângând de propria ei milă, se întreba cum de reuşise să-şi nimicească în aşa măsură, fiinţa? Cum de reuşea azi să fie atât de nefericită? Pentru întâia oară poate, acum, dând frâu liber unor facultăţi oprimate, sever controlate, sau pur şi simplu nefolosite, în momentul acesta de spaimă şi disperare, îi veni în minte ca o concluzie, certitudinea că înfăptuirea destinului ei n-a stat de loc în puterea minţii sau a voinţei ei. Nu acceptase, de pildă, în nici un fel, iubirea ei pentru Patrick considerată o infantilitate şi-o păguboşenie, chinuitoare, netrebnică, luptase din răsputeri, cu o voinţă plină de dârzenie împotriva sentimentelor, de mii de ori renunţase la el cu hotărârea amară şi inflexibilă de a duce lucrul până la ultimele consecinţe, dar sentimentele continuau să trăiască şi să facă din sufletul ei o marionetă. Zadarnic se ruga cu o rară fervoare: te implor, Hristoase Dumnezeule, ajută-mă să nu-l mai iubesc, să nu-l mai visez, te implor, Doamne! Nimic n-o ajuta, nici măcar imensa ei voinţă care voia să iubească pe oricine altcineva, convinsă că chiar putea iubi oricare alt bărbat, destul de sănătos şi bine educat. Îşi spuse că nu era vina ei, nu era responsabilă pentru nefericirea din prezent. Ştiuse din totdeauna ce-şi dorise, nu bâjbâise nici măcar o singură zi, privise dintotdeauna fix spre trei ţinte: iubire, sănătate, carieră. Era convinsă că n-a fost vina ei pentru ratarea idealului. De iubit iubise şi cunoscuse numai cumplita întrebare: oare cum ar fi fost viaţa dacă în locul lui Steriade ar fi fost Patrick şi iubirea pentru el ar fi fost împlinită printr-un sentiment reciproc? Cum era oare dragostea făcută din iubire cu un bărbat iubit? Ariana aflase şi plătise cu propria ei viaţă, fiindcă nu reuşise să-i supravieţuiască.

Se dădu jos din pat, sforăiturile Lucreţiei răsunau ca tobele într-o fanfară. chiar dacă nu era speriată tot n-ar fi putut readormi din pricina zgomotului infernal. Lumina din geamuri demonstra că zorii erau aproape. Se duse în baie, deschise robinetul de la duş, verifică temperatura apei, apoi îşi aruncă pijamaua. Sub jetul de apă fierbinte, simţi că se încălzeşte. Ceva mai târziu, aşezată pe scaun în faţa oglinzii, îşi privi cu atenţie faţa. Se schimbase dramatic. Când ? Cum? De ce nu observase? Sub ochi cearcănele adânci, vineţii, păreau obţinute cu ajutorul fardurilor într-atât erau de accentuate. Ochii, altădată mari şi migdalaţi, arătau acum deosebit de micşoraţi, adânciţi în orbite, cu o expresie plângăcioasă. De o parte şi de alta a nasului se adânceau şi curgeau în jos, spre bărbie, cele două cute ale expresivităţii, numite popular, cutele mizeriei. Tenul roz cândva, devenise gălbui şi ameninţat să arate ca o pânză creponată. În vreme ce se uita la fiecare trăsătură a chipului, uimirea îi era într-atât de mare că nu izbuti să-şi înfrâneze un mic hohot de râs urmat aproape imediat de unul de plâns. Disperarea o făcu să uite de ce se aşezase în faţa oglinzii. Îşi repetă de vreo patru ori că trebuia să facă neapărat o operaţie estetică, un liftface, o epilare definitivă. Văzu c-o năpădise părul pe bărbie, pe lângă urechi. Se hotărî să acţioneze imediat pentru ameliorarea înfăţişării. Felul cum îi îmbătrânise faţa defrişa în inima ei zonele cele mai dureroase. Fusese din categoria frumuşică, drăguţă, nu frumoasă; asta i-o spusese Sorin Enoiu pe vremea când erau încă foarte tineri şi aveau în comun doar familia Steriade.

După ce termină cu examinarea feţei, Silvia se fardă cu grijă, îşi puse cerceii cu diamante purtaţi de mama, de bunica, de străbunica ei în fastuoasele zile ale nunţilor lor. Îmbracă apoi o rochie subţire din voal verde căptuşită cu satin de aceeaşi culoare, îşi definitivă machiajul ca să creeze o înfăţişare suportabilă. Îşi trecu prin minte toate posibilităţile unde s-ar putea duce, ca să constate, într-un final, că nu avea unde, nici măcar la biserică. Era o zi de luni.

 

autor Elena Ghirvu – Călin

pictură Constanta Abalasei-Donosa

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la Silvia , autor Elena Ghirvu – Călin

%d blogeri au apreciat asta: