Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Despre limba chineză înainte de a începe s- o învăţăm, autor Maria Balasa

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 10/12/2012

Despre limba chineză înainte de a începe s- o învăţăm

Predau limba chineză de mai bine de cincisprezece ani. Rândurile de mai jos constituie baza discuţiei pe care o am cu elevii mei în prima oră de curs şi sunt alcătuite în mare parte pe baza întrebărilor puse de elevi.

E ciudată limba chineză?

Orice vorbitor de limbă română, la primul său contact cu limba chineză îşi spune „ Ce limbă ciudată!” .

Să vedem de ce e „ ciudată” limba chineză. În primul rând ne spunem aşa în sinea noastră pentru că de regulă primul contact cu această limbă îl avem prin intermediul scrierii.

Despre scriere

Este o scriere „ desenată” ne spunem văzând de pildă banala inscripţie „ Fabricat în China” de pe orice produs.

Ce ar trebui să ştim aşadar despre scriere? În primul rând că această scriere pe care o percepem foarte diferită, aparţine într- adevăr unui sistem cu totul diferitdecât al limbii noastre: nu este o scriere alfabetică, ci ideografică.

Semnele pe care le vedem reprezintă cuvinte, respectiv silabe, întrucât limba chineză este o limbă silabică. Adică, o silabă în această limbă coincide cu un cuvânt, respectiv, totdeauna are un înţeles de sine stătător.

Povestea unui cuvânt

De exemplu, China ( denumirea prescurtată, deci nu cea oficială, care este Republica Populară Chineză) se spune în limba chineză: Zhōng guó 中国 ( citit: Djong guo). Cele două silabe, luate separat, înseamnă fiecare câte ceva: zhōng = centru, mijloc, iar guó = ţară, regat. Împreună, înseamnă aşadar China.

Denumirea ţării datează din antichitate ( sec. III î. C.) , din Epoca Statelor Combatante, epocă în care domnea dinastia Zhou ( Djou). Puterea centralizată a acestei dinastii a  slăbit, iar ţara s- a fărâmiţat practic în câteva state care au început să se lupte pentru supremaţie. Din această luptă a ieşit învingător statul Qin ( Cin), care era condus atunci de faimosul Qin Shi Huang Di ( Cin Şî Huang Ti) / Împăratul Qin Shi Huang sau Împăratul Galben.

Statul Qin era amplasat din punct de vedere geografic aproximativ în centrul spaţiului chinez. Aşa s- a ajuns la denumirea de Regatul de Mijloc. Tot de la numele acestei dinastii, Qin ( pronunţat  Cin), provine şi numele China din limba română şi din alte limbi. Se pare că în limba română acest cuvânt, ca şi multe alte toponime chineze, a ajuns prin intermediul limbii engleze. Sunt autori ce consideră că provenienţa ar fi din italiană.

Să revenim însă la scriere!

 

Despre scriere ideografică şi pictografică

Scrierea chineză este aşadar o scriere nealfabetică, o scriere ideografică. A evoluat de la scriere pictografică la semnele de astăzi. Scriere pictografică înseamnă că se desenează imaginea fizică a unui cuvânt. Cam asta făceau chinezii prin secolele 14- 17 î. C. în ceea ce priveşte scrierea. Unele dintre hieroglife, cele care notează cuvinte ce denumesc obiecte cu o existenţă materială, păstrează mult din caracterul pictografic iniţial al limbii.

Care este diferenţa faţă de română în afară de ceea ce ne apare clar la prima vedere?

Din punct de vedere grafic şi fonetic, orice scriere alfabetică ( inclusiv cea latină/ românească) notează sunete. În scrierea chineză se notează silabe/ cuvinte.

Din punct de vedere semantic, în română un total de sunete notate în scris prin litere, după ce a apărut scrierea, alcătuiesc un cuvânt. În chineză, o ideogramă/ hieroglifă notează un cuvânt, adică un grup de sunete (o silabă), care au un sens.

Din punct de vedere practic, faptul că limba chineză este o scriere ideografică înseamnă că în această limbă, fiecare silabă are propriul său semn.

Ni se pare, la prima vedere, ca utilizatori ai unei limbi cu scriere alfabetică, a fi un lucru dificil, dacă nu descurajant. Vom vedea că lucrurile nu stau chiar aşa.

Sunt multe semne în limba chineză?

Este lipsit de sens să stăm să numărăm câte semne/ ideograme/ hieroglife şi de fapt câte cuvinte există. Într- o viaţă de om, în nici o limbă, nici o persoană nu ajunge să cunoască toate cuvintele limbii materne. De ce? Extrem de simplu: pentru că nu are nevoie. În viaţa de toate zilele folosim un vocabular uimitor de redus: câteva sute de cuvinte. Dacă ne specializăm într- un domeniu, de asemenea nu avem nevoie de un număr enorm de cuvinte. De regulă o persoană se specializează în unul- două domenii, situaţie în care are nevoie de doar câteva mii de cuvinte.

Statistic vorbind, în China, la terminarea unei facultăţi, sunt stăpânite circa şapte mii de ideograme. Statistica se referă la  un nivel mediu de pregătire.

Cel mai bogat dicţionar chinez- chinez ( similar Dicţionarului explicativ al limbii române) are circa şaizeci de mii de ideograme. DEX- ul are de asemenea circa şaizeci de mii de cuvinte. Tot statistic vorbind, o pagină de text tradus din română în chineză ori din chineză în română are în medie aceeaşi întindere, deci tot o pagină.

Orice alte afirmaţii cunoaşteţi referitor la cele de mai sus, trebuie să le priviţi cu îngăduinţă: conţin adevăruri ( cunoştinţe de specialitate) parţiale, deci nu pot oglindi realitatea aşa cum este ea.

Cum citim această limbă?

Avem deci în limba chineză scriere ideografică. Noi având o scriere fonetică în care printr- o convenţie numită alfabet citim fiecare sunet aşa cum îl scriem se pune firesc întrebarea : cum citim această limbă?

Ideograma nu indică nimic referitor la pronunţie. Răspunsul este: învăţăm pronunţia fiecărei ideograme.

De fapt şi în limba maternă, atunci când învăţăm să vorbim, precum şi în orice limbă străină pe care o studiem, facem acest lucru: învăţăm fiecare cuvânt, pornind de la pronunţie.

Există, desigur şi câteva reguli pe care lingviştii le- au creat pe baza faptelor de limbă şi care ne ajută să intuim în unele cazuri pronunţia unei ideograme pe care nu o mai întâlnisem la un moment dat.

Avem aici, când învăţăm chineza, o învăţare specifică? Desigur, dar aşa se întâmplă la oricare dintre limbi.

Despre transcrierea fonetică latină

Pentru a facilita învăţarea scrierii, lingviştii chinezi au creat de- a lungul timpului câteva sisteme de notare fonetică a limbii chineze. În prezent, este în vigoare şi se foloseşte cu mare succes, începând din 1958, un sistem de notare fonetică a limbii bazat pe alfabetul latin. Există deci şi o transcriere fonetică a limbii chineze, aşa cum există transcriere fonetică şi pentru alte limbi, ca de pildă engleza, care nici ea în scriere nu are un sistem fonetic, ca limba română.

Trebuie să reţinem până aici: limba chineză are o scriere ideografică, aşadar nealfabetică spre deosebire de limba română, precum şi o transcriere fonetică (pinyin) bazată pe alfabetul latin.

Un lucru de asemenea specific limbii chineze: deşi în diverse părţi ale Chinei se vorbesc diverse dialecte, toţi chinezii se înţeleg în scris.

Puţină caligrafie

Cum era firesc, scrierea ideografică a generat o caligrafie specifică limbii chineze. În China, într- o măsură mult mai mare decât în alte părţi, caligrafia este o artă. Există câteva stiluri principale de caligrafiere a hieroglifelor, au existat stiluri caracteristice pentru diverse epoci istorice. Tradiţional, hieroglifele se scriu cu tuş ( negru sau roşu cel mai adesea, dar şi de alte culori), cu pensulă, pe hârtie absorbantă.

Despre pronunţie

Primul contact pe care îl are un vorbitor nativ de limbă română cu limba chineză vorbită, îi lasă impresia unei limbi „ ciudate”, dar care de regulă inspiră o anume simpatie, ori, depinde, ceva ce pare sacadat, deci mai puţin plăcut.

Din punct de vedere fonetic, limba chineză conţine aceleaşi sunete, aceleaşi vocale şi consoane, ca şi limba română. Unele sunete au în cadrul cuvintelor din cele două limbi o importanţă diferită. Notarea lor în scris ( în transcrierea fonetică) conţine unele deosebiri, fireşti, faţă de română.

De ce ne pare chineza o limbă „ simpatică” ? „ Simpatia” aceasta este creată în fonetică, din existenţa unui număr mare de vocale per cuvânt. Ce înseamnă acest lucru? În chineză nu există niciodată în cadrul silabei două consoane alăturate; orice silabă conţine neapărat vocale ( sunt şi cuvinte monovocalice: a, e, u, i, o), dar nu există practic cuvânt alcătuit doar dintr- o consoană. De asemenea, consoanele pot ocupa doar poziţia iniţială în cadrul silabei, cu o singură excepţie. În limba chineză există, în aceste condiţii, un număr limitat de silabe – câteva sute- din combinarea cărora se creează aşadar comunicarea.

Despre tonuri

Impresia de „ limbă melodioasă” mai poate proveni din faptul că în limba chineză, în pronunţie, în afară de intonaţie şi accentuare mai există ceva specific: tonul. Tonul pe care îl are fiecare cuvânt ( aşadar silabă) este o caracteristică fonetică a silabei, nu a frazei cum este de pildă intonaţia. În limba chineză există patru tonuri. Ce este până la urmă tonul în fonetică, în redarea sonoră a cuvântului? Este vorba de variaţia de înălţime a vocii în interiorul silabei. Există teoretic şi practic tonuri standard şi există şi o interacţiune naturală, firească între tonuri: în dinamica frazei, tonurile suferă unele modificări. Este, repet, un proces firesc, deci nimic complicat de învăţat.

Unii percep chineza ca o limbă sacadată. Este credem impresia celor care au primul contact cu această limbă ascultând poezie ori operă cântată, specific chinezească. Impresia aceasta nu are aşadar o prea mare legătură cu limba chineză care se vorbeşte zi de zi.

Punem punctul pe „ i”!

Cum stăm însă din punct de vedere gramatical? Gramatica limbii chineze pare la prima vedere pentru un vorbitor nativ de limbă română imposibil de simplă. Limba chineză face parte dintre limbile neflexionare: nu are declinare, nu are conjugare, prin urmare nu avem terminaţii, modificări ale formei cuvântului. Unele categorii gramaticale existente în română, în chineză nu sunt regăsite, de exemplu articolul. Rezonabil, vor spune cei care ştiu franceză şi câtă bătaie de cap îţi dă diferenţa de gen a substantivelor în română şi franceză şi deci în utilizarea corectă a articolului.

Chineza are însă privitor la gramatică şi lucruri, câteva, specifice. Cel mai clar este importanţa covârşitoare a topicii cuvintelor în frază: cuvintele au nişte structuri destul de fixe după care se înşiruie pentru a alcătui fraze. Modificarea ordinii cuvintelor în frază implică adesea o modificare de sens a frazei.

¯¯¯¯¯

Ni se pare necesar să adăugam aici că limba chineză despre care vorbim este limba chineză oficială în prezent în Republica Populară Chineză, o limbă naturală, limba care se predă în şcoli, limba folosită în documentele oficiale, ziare, publicaţii, denumită putonghua, adică limba ( supradialectală) comună, denumită foarte adesea, în ultimii ani, limba mandarină, înţeleasă de chinezii din întreaga lume.

Vom încheia cu o observaţie necesară: apreciem drept o falsă problemă ideea „ limba X este uşoară, iar limba Y (chineză) este grea”. Experienţa personală ne arată că oricine este interesat/ motivat să înveţe ceva învaţă, fie că e vorba de o limbă străină ori altceva. Pe de altă parte, a face comparaţii între limbi în acest mod este  total neavenit. Tot experienţa personală ne- a indicat în nenumărate rânduri că foarte adesea întâlnim în limbi diferite situaţii lingvistice pe care nu le putem compara.

Totodată, este foarte simplu de constatat că pentru un român a învăţa limba italiană ori spaniolă ori franceză nu este chiar un efort deosebit. „ Este uşoară!  ” se spune frecvent despre italiană şi nu putem nega că un român ajunge să susţină conversaţii cotidiane absolut necesare ( de tipul: Unde este strada X? Cât costă asta? Vreau să mănânc. Mi- e sete. ) infinit mai simplu decât atunci când învaţă engleza ori chineza. Din punct de vedere lingvistic este foarte firesc, pentru că româna şi italiana sunt înrudite, lucru ce înseamnă că au o parte din vocabular comun şi numeroase structuri gramaticale comune, iar scrierea este foarte clar că utlizează acelaşi alfabet. Statistic vorbind, un român care nu a studiat niciodată limba italiană înţelege circa 80% dintr- un enunţ. La fel se petrec lucrurile cu celelalte limbi din familia limbilor romanice din care face parte româna, dar cu procente diferite de înţelegere a unui enunţ, în funcţie de mai mulţi factori.

La învăţarea chinezei lucrurile stau complet diferit, fiindcă româna şi chineza sunt două limbi total diferite, fără un fond de cuvinte comun şi cu puţine structuri gramaticale comune, ca să nu mai vorbim de scriere. Credem însă că tocmai acest lucru, faptul că sunt atât de diferite cele două limbi, face învăţarea limbii chineze foarte interesantă.

Foarte interesant este şi că mulţi chinezi spun că limba lor este grea. Este pe de o parte opinia celor care din clasa întâi ştiu foarte bine ce înseamnă să înveţi scrierea chineză, dar şi exprimarea admiraţiei şi respectului faţă de limbă a celor care au ajuns să exceleze în studiul ei. Pentru că a stăpâni o limbă nu înseamnă, desigur, exclusiv posibilitatea de a sta de vorbă cu vecinul, ci mai ales comunicare în prezent: exprimare de gânduri, de sentimente, de descoperiri ştiinţifice etc. , dar şi comunicare între generaţii.

Este însă bine să lăsăm pe seama cercetătorilor asemenea probleme, iar dacă vrem să învăţăm limba chineză, să începem cu primul capitol.

 

¯¯¯¯¯

              Locul limbii chineze între limbile lumii

Raporturi genealogice ale limbii chineze cu alte limbi

Limbile înrudite ( care alcătuiesc o familie) au o limbă ca bază comună. Limba chineză face parte din familia limbilor sino- tibetane. Principalele limbi ale acestui mare grup de limbi sunt: chineza ( cu o scriere atestată de texte din sec. al XIII- lea î.Ch.) şi tibetana ( cu o scriere atestată din sec. IX î.Ch.). Din acest grup mai fac parte alte câteva zeci de limbi mai puţin cunoscute şi care sunt vorbite în sudul Chinei şi în peninsula Indochina. Astfel este grupul limbilor yi, limbi vorbite de circa 15 milioane de persoane. Majoritatea acestor limbi nu au scriere ori au scrieri de dată relativ recentă.

Raporturile tipologice ale limbii chineze cu alte limbi

Chineza are particularităţi care o deosebesc radical de tipul de limbi cunoscute în Europa. În lume există patru mari tipuri de limbi, clasificate în funcţie de modul în care se exprimă raporturile gramaticale între cuvinte:

1. Flexionare : în care raporturile gramaticale se exprimă prin modificarea formei cuvântului. Adică limbile care au declinare şi conjugare. Limbile indo- europene sunt în general limbi flexionare. Exemple: româna, franceza, engleza, rusa etc.

2. Aglutinante : limbi în care raporturile gramaticale se exprimă prin particule cu sens gramatical bine determinat, care se alipesc la rădăcina cuvântului. Astfel de limbi sunt limbile ugro- finice, japoneza, coreeana etc.

3. Izolante: în care raporturile gramaticale între cuvinte se exprimă nu prin modificarea formei cuvântului ci prin topică şi prin anumite auxiliare. Cuvintele nu se modifică niciodată. Limba chineză este o astfel de limbă. Alte exemple: toate limbile sino- tibetane, limbile thai, limbile africane, limbile bantu etc.

4. Incorporante: în aceste limbi, propoziţii întregi sunt exprimate printr- un „ cuvânt” . Exemple: limbile indienilor din America, limbile eschimose etc.

 

autor Maria Balasa

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la Despre limba chineză înainte de a începe s- o învăţăm, autor Maria Balasa

%d blogeri au apreciat asta: