Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Zile de august, autor Mihai Victus

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 06/11/2012

Dac-ar fi să aleg un loc în care să mă pot întoarce în timp, cu siguranţă ar fi vacanţa de la Dumbrăveni. Acolo e Fani. Acolo sunt eu, un muscoi prăpădit de-un metru şi încă niţel. Acolo e Paşa, cu moaca lui pistruiată şi cu şepcălia de marinar de care era atât de mândru. Acolo e Mişu cu banda lui de prăpădiţi. Haha! Ce mai războaie purtam între noi. Le stârneam din orice dar mai de fiecare dată ajungeam s-o dăm  la pace când găseam altceva mai bun de făcut. Oricum, cea mai obişnuită cauză a înfruntărilor noastre e că nu reuşeam să decidem pe cine să punem căpitan al găştii. Eu şi cu Paşa o susţineam pe Fani iar ceilalţi pe Mişu. Acu’ să nu vă-nchipuiţi că dacă Fani era fată n-ar fi fost un căpitan adevărat. Trăgea la măsea cel puţin la fel de bine ca noi; atuncea când mai reuşeam să şterpelim câte-o duşcă din pivniţele alor noştri. Dar la bătaia cu beţele îl întrecea chiar şi pe Mişa. Ţopăia atât de repede în jurul tău încât nici nu-ţi dădeai seama când urma să te lovească. Şi să nu credeţi că loviturile alea erau chiar aşa, de mântuială. Aveam braţele şi coapsele pline de vânătăi. De parcă ne-am fi luat la trântă c-un berbec.

Oho, aproape că-l uitasem pe Napoleon! Ăsta era berbecul bunicilor, un uriaş bleg pe care-l călărea Fani. Adică nu era el chiar atât de bleg din moment ce doar pe Fani o lăsa să-i stea-n spinare. Cântărea cel mai puţin dintre noi. Imaginaţi-vă o gaşcă de-asta de vreo şase prichindei şi-n mijlocul lor o fetişcană plină de noroi cocoţată pe-un berbec. Ţipând şi tropăind cât o duzină de soldaţi chercheliţi. Spaima muştelor şi-a câinilor vagabonzi!

Odată, pe când ieşeam din pădure încărcaţi de ghinde pe care le foloseam la praştii (fiindcă se dovediseră mai puţin dureroase ca pietricelele alea colţuroase adunate de lângă râu) am dat peste un băiat care stătea întins la umbră şi răsfoia o carte. Ne-a văzut şi-a ascuns-o repede. Cred că era mai în vârstă ca noi, dar arăta atât de prăpădit încât l-am fi pus la trântă fără nicio problemă.

– Ce-ai acolo? l-a întrebat Fani arătând cu băţul în spatele lui, unde ascunsese cartea.

– E treaba mea.

Avea curaj, nimic de zis. De parcă numai pe Fani ar fi avut-o de înfruntat.

– Arată-ne! i-a cerut ea.

– Nu vreau.

Fani s-a întors spre noi şi ne-a făcut semn:

– Ţineţi-l!

Nici nu s-a zbătut când l-am înhăţat. Spunea doar „lăsaţi-mă” şi „daţi-mi drumul” şi „o să vedeţi voi dacă vă spun lui tati.”

– Auzi, tati, l-a imitat Fani pe un ton plângăcios.

Ne-am prăpădit de râs. Între timp am reuşit să luăm cartea. Ne-am fi aşteptat la o revistă de-aia cu femei dezbrăcate sau nişte poze deocheate ascunse printre pagini. Mai văzusem noi de-alea. Nu era, însă, decât un manual de geografie.  Dezamăgiţi, l-am eliberat iar Fani i-a aruncat manualul în iarbă. El l-a ridicat şi i-a îndreptat cu grijă paginile îndoite.

– Care-i treaba? l-a întrebat Fani. Ai teme pentru la şcoală?

N-a vrut să răspundă. Ne-am dat seama că aştepta să plecăm. Nici gând să facem asta. N-aveam altceva de făcut. S-a dus mai încolo şi ne-am ţinut după el. Când a văzut că nu poate scăpa de noi s-a aşezat la umbră şi-a deschis manualul. Avea de gând să nu ne mai dea nicio atenţie.

– Nu vrei să te joci cu noi? l-a întrebat Fani.

A ridicat din umeri. S-a lăsat convins cu greu. Dacă n-ar fi fost Fani n-am fi insistat prea mult. N-aveam nevoie de un mofturos ca ăla în gaşca noastră. Şi nici nu prea se pricepea la vreun joc aşa cum trebuie. Niciunul n-am fi vrut să-l avem în echipă. Dar până la urmă ne-am obişnuit cu el şi n-a mai fost chiar deloc o problemă.

Îl chema Dorin. Când ne-am întins pe iarbă, doborâţi de oboseală, el a luat manualul şi-a început să-l răsfoiască.

– Haideţi să vă arăt, a zis.

Ne-a povestit despre Grecia şi Spania şi America şi-o mulţime de insule şi fluvii şi altele de genul ăsta. Dar nu ni le spunea aşa plicticos cum erau scrise în manualul de geografie. Nici vorbă! Ni le spunea de parcă ar fi umblat chiar el prin toate locurile alea şi-acu’ ni le descria exact aşa cum le văzuse. L-am ascultat cu gurile căscate şi-n zilele care-au urmat, între pauzele de joacă, îi ceream să ne povestească despre alte locuri minunate despre care nici nu ne închipuiam că poate să existe. Lacuri cu peşti peste doi metri şi păduri pline cu bărbaţi în toată firea care nu erau mai înalţi nici decât cel mai prăpădit dintre noi, păduri cu plante carnivore şi-o groază de alte chestii . N-aveam idee cum de ştia atâtea şi nici n-a vrut să ne spună. Îi plăcea să facă pe misteriosul.

Oricum, toţi am ieşit în câştig. El a învăţat o mulţime de jocuri de care habar n-avea iar noi am trecut la geografie cu nota zece. Fiindcă, la fel ca orice lucru frumos, vacanţa s-a terminat şi-a trebuit să ne întoarcem la manualele noastre prăfuite.

Între timp am auzit că Fani aşteaptă al treilea copil. Paşa n-a reuşit să se facă marinar, aşa cum visa pe vremea aia, dar continuă să strângă parale pentru o barcă. Despre Mişu şi Dorin şi-ăilalţi nu mai ştiu nimica.

 

 

Mihai Victusautor Mihai Victus

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la Zile de august, autor Mihai Victus

%d blogeri au apreciat asta: