Poveste simplă, autor Sorin Tunaru

Poveste simplă

 

Şi ce dacă mâine dimineaţă va fi tot la fel? Şi cui îi va mai păsa dacă eu voi fi stând în continuare aici, privind pietrişul rostogolindu-se pe râpele adânci printre dârele de ceaţă, lovindu-se de picioarele mele adânc înfipte în nisipul râului, picioarele mele de lemn, chibrituri îngheţate ce nu se vor aprinde niciodată, capul de staniol şi umerii din polistiren, găsite pe unde se aruncă resturile menajere? Şi cine ar mai trebui să ştie că eu, ca şi toţi soldaţii mei, ne-am rătăcit unii de alţii şi nu ne-a mai rămas decât să aşteptăm venirea dimineţii pentru a înţelege cum se poate pierde o luptă atunci când totul părea câştigat? Şi pe cine ar putea interesa urletul lui victorios căutându-ne prin pădurea înnegrită de cerul nopţii, foşnetul labelor lui groase şi botul ca u,n peşte muşcând la întâmplare? Că aici, fulgii de zăpadă cad încontinuu şi curând vor aşterne pe pământul negru o poveste atât de simplă încât ar putea fi chiar plictisitoare? Pe nimeni. Pentru că iarna nu a trecut nici până acum, şi puţin probabil că va trece vreodată.

*

*   *

Cel mai mult îmi plăcea să stau noaptea în patul meu, să privesc lumina lunii intrând pe gemuleţul mic, prin perdeaua colorată, aşezându-se liniştită pe tot patul. Iar atunci, strângeam puţin cearceaful şi în faţa ochilor, îmi apăreau munţii cu umbrele lor lungi, iar în văile negre se adunau, de prin grote şi din păduri, eroii nopţilor mele. În fiecare noapte trăiam, pe rând, viaţa fiecăruia dintre ei, râdeam când erau fericiţi, mă întristam atunci când vreunul pierea în ghearele giganticelor creaturi ce-şi făceau şi ele veacul pe acolo, pentru ca apoi să le trăiesc poveştile în somnul adânc ce-mi închidea ochii.

Dimineaţa, mă trezeam plin de viaţa eroilor mei, continuând să merg pe cărări înguste cu arcul şi tolba plină de săgeţi pentru ca apoi să mă ridic în coate şi trezit complet de lumina zilei, să ascult cu atenţie afară, sperând să-l aud venind pe tata. Iar tata venea întotdeauna la fel, strigând la câinele ce-l lătra chiar dinainte de a intra în curte, scuturându-şi bocanii de peretele casei şi aducând după el toate lucrurile acelea minunate pe care le îndesa, în timpul lungilor călătorii, într-un sac de cârpă pentru ca apoi să le arunce pe jos, în faţa mea, râzând. Eu mă uitam, cu teamă şi curiozitate în acelaşi timp, luându-le în mână, făcând cunoştinţă cu ele şi aşteptând cu nerăbdare poveştile pe care mi le vor spune. Dar, cea mai fericită era mama, o vedeam privindu-l pe tata cu tot dorul ce-o chinuise în zilele în care el lipsise şi ne lăsase ca nişte jucării uitate într-un colţ. Iar tata nu se mai oprea din vorbit, povestea în timp ce-şi lăsa haina groasă şi mirosind a cenuşă în cuiul ce se îndoise după atâtea plecări şi sosiri, uitându-se când la mine, când la mama. Ne spunea cum se luptase de unul singur, cum scăpase de colţii animalelor ca prin minune, desenând în aer fălcile uriaşe pe care le auzise clămpănind în faţa lui, de atâtea ori. Mama îl asculta şi ea uimită, uitându-se cu coada ochiului la mine şi eu eram atât de mândru încât mă urcam cu picioarele pe scaun să fiu şi eu la înălţimea mesei, să-mi pot pune coatele pe faţa de masă şi să-i ascult poveştile uluitoare ca un camarad care ştia, cu adevărat, despre ce era vorba.

Erau serile în care mă chema la el şi-mi arăta prăzile capturate de la monştrii pe care-i omorâse cu sânge rece, spunându-mi aspru să le duc în camera pentru că erau ale mele de acum, dar să am mare grijă de ele şi să le pun sub pat, iar când îmi va fi frică şi el nu va fi acolo, să le vorbesc, iar ele, îmi vor povesti cum s-au luptat ore în şir pentru că într-un final el să învingă şi, cu siguranţă, nu le-a fost ruşine să piară de mâna lui. Atunci, le strângeam în braţe simţindu-le mirosul de pădure, de iarnă şi zăpadă şi prezenţa lor îmi stârnea imaginaţia şi mă umplea de bărbăţie.

Apoi, mama aducea mâncarea iar tata îşi sufleca mânecile şi ochii îi sticleau ca ai animalelor sălbatice ce-l aşteptaseră pitite după vreun tufiş mai mare. Îi simţeam răsuflarea ca pe o urgie a naturii şi îi vedeam unghiile pline de pământ, palmele stângace cu furculiţele prea mici, şi îmi doream să fiu, cândva, ca el. Mama îl întreba de toate, şi pe unde a fost, şi pe cine a întâlnit, ce animale văzuse iar el repeta din ce în ce mai bucuros cum ajunsese în faţa râului acela mare, cum încercase să-l treacă înot şi toată pădurea se unise împotriva lui, râul se umflase furios, peştii deveniseră tot mai mari iar fălcile trosneau ca nişte capacane de urs. Se ridica de la masă povestind din ce în ce mai tare, cu firimiturile curgându-i de pe bluza ruptă iar eu mă facem din ce în ce mai mic ascultându-l, cum apucă sabia cu amândouă mâinile şi urlând din toţi rărunchii tăia părul de vrăjitoare al pădurii, făcând-o să ţipe de durere, după care, ajungând la malul apei sulfa atât de adânc şi fierbinte încât apa se trăgea la o parte înspăimântată iar monştrii se făceau, de îndată, nişte peşti mici şi lucioşi. Apoi, se lăsa cu greutate pe scaun, sorbindu-ne din ochi şi începea să mănânce în tăcere privind cu drag la bucatele din farfurie, zâmbindu-i mamei care aducea şi vinul, apucând paharul aşa cum făcuse, negreşit, cu gâtul şarpelui gigantic şi îl bea cu setea cu care băuse sângele bestiei, ştergându-se cu mâneca la gură şi privind mulţumit la noi. Eu nu mă săturam ascultându-l, voiam mai mult şi întindeam mâna spre mânecile roase de vreme, îl rugam să-mi povestească mai multe, iar el cu chipul brăzdat de oboseală se uita la mine nezicând nimic. Ochii i se închideau, îi vedeam pleoapele grele, ca şi scutul pe îl căra şi îl acoperea, noaptea, în mijlocul pădurii de iuţeala focului şi animalele veninoase, lăsându-se peste ochii negri, adormind încercând să-şi amintească o altă aventură, tot timpul diferită. Mama venea în spatele meu, îi simţeam părul fin gâdilându-mi ceafa şi mă trăgea uşor de mână şoptindu-mi să mă duc în camera mea. Dar eu voiam să mai stau un pic, să mă încalţ cu bocancii lui gigantici, să mă îmbrac cu armura şi să continui toate poveştile care aşteptau în inima pădurii, însă mama nu se lăsa, îmi spunea să intru în pat că tata era obosit şi eu, resemnat, întorceam capul după el şi îl vedeam adunat ca pe o stâncă pe care năpădiseră muşchii, respirând adânc cu mâna dreaptă aşezată sub cap. Mama mă urca în pat şi mă pupa pe frunte iar eu ştiam că va trebui să aştept o noapte întreagă să-l pot vedea, din nou, pe tata. Şi, niciodată nu adormeam prea repede, vocea lui încă îmi povestea, iar poveştile luau forma micilor jucării pe care le scoteam de sub pat şi le înşiram pe jos; în întuneric, le auzeam râsetele şi îmi imaginam discuţiile amuzante din care eu, atunci, nu înţelegeam chiar totul, dar îmi plăcea să le ascult. Adormeam printre ele, în regatul meu, înconjurat de slujitori, ostaşi, ziduri din perne şi graniţe râcâite pe jos.

Dimineaţa mă trezeam în sunetul trompetelor şi ieşeam de sub pat târâşi auzindu-l pe tata cum umbla prin grădină, tăind lemnele care trebuiau să ajungă toată iarna. Îmi plăcea să-l privesc, cocoţat pe pervazul verde, vorbind de unul singur când se ducea să mai ia câte o roabă plină ochi cu butuci. Apoi, ieşeam din cameră şi o vedeam pe mama, un pic mai fericită, călcând feţele de masă în timp ce, pe plita de piatră, se coceau ştiuleţi de porumb. Se uita grăbită la mine şi mă trimitea în curte să mă spăl cu apă rece apoi să vin să mănânc din farfuria tatii, folosind furculiţa şi cuţitul lui. Erau singurele dăţi când mă bucuram să ies şi să mă spăl în frigul dimineţii. Curtea era mărginită de gardul înalt din spatele căruia se vedeau vârfurile brazilor, iar mai departe, munţii păreau cu adevărat, marginile acestei lumi mărunte. Când mă vedea, tata arunca toporul cât colo şi mă lua în braţe, mă ridica deasupra capului şi îmi spunea, arătându-mi vârfurile munţilor: “vezi? Acolo am fost eu, sus de tot, de acolo de pe vârful acela te-am văzut şi pe tine şi pe mama!” Şi îşi întindea mâna groasă arătându-mi vârfurile acoperite de zăpezi. “Dar, nu ţi-era frică acolo, aşa de sus?” întrebam imaginându-mi vârful acela micuţ ca al unui ţurţure uriaş pe care, dacă nu vrei să cazi, trebuie să-l iei în braţe cu totul. El mă aşeza pe ceafă şi-mi spunea sigur de el: “nu mi-a fost teamă niciodată, acolo m-am urcat să vă văd pe voi, să fiu sigur că sunteţi bine!” După care mă lăsa pe jos şi îmi arăta roaba. “Ia-o şi mai adu nişte lemne că mai avem o mulţime de tăiat!“ Iar eu mă chinuiam să o ridic şi nu reuşeam mai mult de câţiva paşi. Tata, venea întodeauna în spatele meu şi o lua într-o singură mână, apoi o umplea şi mă punea şi pe mine deasupra. O împingea atât de tare încât aveam impresia că în orice moment ne vom răsturna şi, de frică, mă ţineam de margini, ţipam cât mă ţinea gura dar el nu se lăsa înduplecat şi răscoleam întreaga curte, speriind găinile, câinele şi făcând mâţele să iasă căscând de pe acoperiş. Erau zilele în care tata, mama şi cu mine eram doar trei caractere uitate în mijlocul pustiului înconjurat de pădure. Erau primăverile când, cu toţii, ne trezeam dis-de-dimineaţă şi ne uitam la cerul încă înstelat, la munţii colţoşi din zare şi la luna răsărind printre vârfurile lor ascuţite. Uneori, mama venea, şi-mi dădea pe furiş câte o jucărie făcută din bucăţi de lemn şi cârpe colorate şi-mi spunea la ureche, “spune-i că ai găsit-o în spatele casei, întreabă-l dacă ştie a cui este” iar eu chiar mă duceam cu jucăria mică şi tata o lua cu grijă, o privea cu atenţie, apoi se făcea c-o bagă în buzunar vorbind misterios: “da, cred că ştiu, au fost pe aici nişte prieteni mai mici şi voiau să te vadă, însă tu dormeai. O să le-o dau înapoi, este a lor, nu e lucru făcut de mână omenească” şi, zâmbind cu gura până la urechi, se întorcea cu spatele iar eu mă agăţam de el şi-l rugam să nu-i mai vadă pe acei prieteni, ce dacă nu era făcută de mână omenească, eu o voiam, iar tata o ridica cât mai sus obligându-mă să-mi ridic capul până o vedeam ca şi lipită de cerul albastru închis. “Nu, nu, băiatul meu, trebuie să vorbesc cu ei şi apoi mai vedem!” dar eu chiar nu mă lăsăm şi mă agăţam de pantalonii lui aşpri şi-l rugam până când se vocea i se înmuia şi îmi spunea pe un ton secret: “bine, ia-o, dar numai câteva zile, şi să ai grijă de ea, da?“ Eu săream cât mai sus să o prind apoi fugeam şi treceam pe lângă mama ţipând, “am luat-o pentru câteva zile, e a mea!“ Mă duceam în cameră şi închideam uşa apoi trăgeam cutia de sub pat şi o ascundeam printre altele asemănătoare urmând să-i găsesc un nume şi o slujbă pe măsură, în noaptea următoare.

Seara, în bucătăria mică, după ce terminam de mâncat, tata mă lua cu el afară. “Haide, vreau să-ţi arăt ceva!” Îşi punea bocancii grei şi zguduia duşumeaua când ieşea în aerul rece şi tare al nopţii. Mă duceam cu el în capătul curţii, acolo de unde puteai atinge cu degetele ramurile brazilor şi îmi vorbea de stele. Erau, spunea el, praful ce se ridicase din copitele marilor animale ce fugiseră din calea celui ce făcuse soare şi luna să stea pe cer. “Şi ce era înainte tată?” întrebam eu imaginându-mi animalele gigantice fugind îngrozite şi lăsând în urma lor nori uriaşi de praf argintiu. “Nu mare lucru, era doar întuneric, aşa cum este când te bagi sub pat” spunea el convins strângându-mă mai aproape de el. “Nu era nimic, până să se fi aprins soarele. Apoi, înainte să se stingă flacăra care-l aprinsese, cel ce făcuse toate acestea, se gândi că şi o soră mai mică ar fi binevenită, nu care cumva giganţii să se întoarcă atunci când soarele va fi obosind să ardă. Şi a făcut şi luna să stea de veghe, dar flacăra se stinse prea repede şi, de aceea, uneori o vezi pe cer întreagă, alteori jumătate.” Eu credeam toate astea, iar când luna ajungea printre vârfurile munţilor ascuţiţi, îi spuneam, “uite, arăta de parcă ar ieşi din colţii pământului”, iar el râdea şi mă ridica în braţe să o văd mai bine. “Priveşte-o, vezi cât de galbenă este? Când vei creşte mai mare o vei putea atinge cu mâna şi atunci ea te va primi! Ştii ce se află acolo?” Mă întorceam aşteptând răspunsul, iar el îmi şoptea la ureche, “te va chema la ea şi crede-mă că ştiu, nimic nu se compară cu o vizită acolo. Poţi intra în ea, e ca un palat în care se găsesc toate bogăţiile pe care ţi le doreşti. O poţi scutura că pe o puşculiţă şi bănuţi de aur vor cădea din ea şi îţi va da voie să-i iei pe toţi, nu se va supăra niciodată. Fă-te mare, curajos şi vei ajunge acolo!” Apoi mă lăsa în picioare şi spunea obosit, “haide, hai să mergem ne aşteaptă mama.” Ne întorceam, eu gândindu-mă la camerele plinde bogaţii pregătite pentru mine, strivind iarba grasă sub picioare, ascultând greierii şi nu mai vorbeam mare lucru.

Erau serile când, uneori, tata îşi turna ciocănele de ţuică şi vorbea cu mama despre lucruri pe care, atunci, chiar nu le înţelegeam. Mama mă trimitea în cameră şi îmi spunea să nu ies că tata e supărat foc, iar eu o ascultam şi plecam luând în pumn, pe ascuns, pâine şi biscuiţi să nu-mi las ostaşii şi slujitorii să moară de foame. Mă băgam sub scândura patului şi auzeam pe tata vorbind tot mai tare, lovind masa cu pumnul, dar eu îmi imaginam că-i doar toba bătută înaintea unei lupte drepte, apoi izbind cu piciorul în găleţile de pe jos. Mama începea să plângă dar tata nu se oprea şi eu, de frică, ordonam adunarea în formaţie de luptă, toate păpuşile şi soldăţeii de lemn se aranjau aşa cum voiam eu, să apere graniţele, palatul şi pe împăratul cel bătrân. În toiul nopţii, atunci, mi-era frică auzind-o pe mama ieşind în curte şi plângând lângă fereastra mea. Iar tata, ştiam, continua să îşi toarne ciocănele de ţuică şi să dea cu pumnul în masă, să vorbească foarte tare, chiar să urle, de unul singur.

Şi, mai tot timpul, adormeam înconjurat de ostaşii mei credincioşi, iar bocăniturile tatălui şi plânsul mamei se auzeau din ce în ce mai îndepărtate, tot mai mult ca un vuiet, parcă purtat de vântul ce trecea printre şirurile aliniate ale soldaţilor mei credincioşi.

Erau nopţile în care visam că sunt în fruntea armatelor mele colorate, auzeam fanfara cântând, treceam un râu adânc şi primejdios în care se vedau forme albicioase înconjurându-ne, se vedea apa unduindu-se când aripioarele lor albe ieşeau la suprafaţă, iar calul alb pe care eram se cabra speriat şi abia puteam să-l ţin în frâu. Pe malul opus ştiam că e tata pregătit să mă ajute, dar nu-l vedeam, formele albicioase deveneau tot mai lungi, tot mai mari, iar eu mă chinuiam să înaintez în apa care devenea tot mai adâncă. Auzeam din spate fanfara cântând iar pe malul celălalt erau stânci pe care năpădiseră muşchii, vedeam un foc mic şi scuturi făcute cerc. Iar tata, era acolo, ştiam că e pregătit să mă ajute, cum putea şi el, dar, într-un final, nimic din toate astea nu se întâmpla.

Mă trezeau zgomotele animalelor pe care mama le hrănea dis-de-dimineaţă şi îmi plăcea să stau în pat ascultând dimineaţa întinzându-se prin cameră şi împrăştiind umbra pomilor deşi pe pereţii albi. În acele dimineţi mă uitam de pe pervaz la mama şi o vedeam cărând găleata cu mâncare, mă gândeam să spun ceva de acolo de sus, să-i treacă supărarea dar, de obicei, doar o priveam. Apoi, tiptil, mă uitam sub pat şi vedeam figurinele aranjate, stând cuminţi de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Şi îmi revenea toată încrederea, aşa că, deschideam uşa incetişor şi îl vedeam pe tata dormind cu spatele la mine; în bucătărie încă plutea aroma ţuicii iar mama deschidea uşa privindu-mă uimită.

În acele dimineţi mama se ferea să-mi zâmbească, o vedeam agitată, căutând din priviri orice de care şi-ar fi putut agăţa resemnarea, trecând pe lângă mine şi arătându-mi masa pregătită. Tata se foia în pat şi, cu greutate, îşi ridica pleoapele grele şi se uita la noi de parcă se mira că ne aflam acolo. Apoi tuşea de se scutura tot patul şi se ridica în cot, încercând să înţeleagă de ce suntem tăcuţi, mormăind un bună dimineaţa anemic. Iar atunci mama ieşea afară din bucătărie lăsându-ne doar pe noi doi. Ştiam că nu se simţea deloc bine, ştiam că îi părea rău şi luându-şi faţa în palme recunoştea vinovat: “aseară mi-au venit de hac toţi demonii pe care nu i-am omorât la timpul potrivit” şi ridica neputincios din umeri neîndrăznind să mă privească în ochi. De afară se auzea mama de după soba de vară făcându-şi de lucru cu câte o oală şi răstindu-se la pisici. În acele dimineţi, eu îi iubeam pe amândoi mai mult ca oricând şi, deşi nu înţelegeam prea multe din tot ceea ce vorbeau, ştiam că în curând voi ajunge mare ca şi tata, voi fi în stare să ajung cu uşurinţă la luna arginitie şi voi ajunge în camerele ei bogate, iar tata nu va mai trebui niciodată să plece cu lunile şi mama nu va mai aştepta uitându-se peste gard la vârfurile munţilor. Aveam încredere în soldăţeii mei de lemn, ce se vor fi făcând şi ei nişte adevăraţi razboinci, că vom ieşi împreună din camera aceea mică şi întunecată, cu tavanaul strâmb, că o adevărată oaste, îmbrăcaţi în straie mândre, frumos colorate, şi mă vor sluji că pe cel mai de preţ conducător de oşti.

Tata se ridica cu greu, îşi aranja părul negru ca şi nopţile bântuite de visul acela urât şi ieşea din casă fără să mai scoată un cuvânt; îşi lua toporul, haina ponosită, căciulă groasă, ieşea din curte iar mama se uita după el cu ochii umezi apoi intra în bucătărie şi îmi smulgea farfuria din faţă: “hai, gata, trebuie să strâng!” spunea mototolind cârpa murdară şi ştergându-se la ochi. Erau dimineţile în care mi-aş fi dorit să nu mă fi trezit din visul acela şi să fi lăsat râul să mă înghită şi să mă răpună ca pe cel mai temut duşman. Aş fi preferat să fi fost eu însumi o jucărie de lemn aruncată sub patul în care dormea fiul demonului şi să-i spun, “uite, nu-mi pare rău că tatăl tău m-a omorât, a fost un adevărat luptător, a meritat să mă transforme într-o jucărie cu cap de staniol şi umeri de polistiren, da, a fost cel mai bun dintre noi doi, atunci!”

Dar, mama mă repezea şi mă trimitea să aduc pânze din pod, să le coasă, să-i facă tatii o haină nouă şi mie pantaloni pentru la anul. Şi ziua trecea încet, se auzea doar foşnetul vântului prin brazii ce ne înconjurau şi animalele trăindu-şi amiaza ca pe ultima pe care o mai aveau. Seara, poarta gardului trântindu-se ne trezea din tăcerea care ne umpluse ziua, mama se înţepa cu acul şi îi vedeam tremurul mâinii, mă privea cu ochii ei mari iar bocancii tatii se auzeau tot mai aproape, şi-i scutura de perete, tuşea şi mă striga afară. Săream de pe scaun şi îl vedeam stând în faţa mea cu chipul ca şi luna plină, cu zâmbetul care îmi făcuse copilăria atât de plină de viaţă şi îmi arăta cu mâna animalul răpus de el, un mistreţ mai tânăr, întrebându-mă, “ei, îţi place? ce zici?” iar eu nu mai puteam de mândrie, mă simţeam de parcă l-aş fi aşteptat ore în şir să vină cât mai aproape de mine pentru că apoi să-l dobor într-o fracţiune de secundă chiar cu mâna mea. Tata îl sălta şi mi-l arăta în toată splendoarea, îi vedeam burta cenuşie, mă lăsa să-i mângâi blana aspră, apoi îmi făceam semn să o chem pe mama, iar eu atâta aşteptam. Deschideam uşa şi-i strigam să vină, iar ea, calmă, aştepta un pic, uitându-se lung la mine de parcă ar fi vrut să-mi spună, “nu, nu acum, un pic mai târziu poate!” Şi totuşi, mama ieşea, privindu-l pe tata cu falsă indiferenţă, pipăind animalul mort, iar tata întindea mistreţul pe pământ şi o lua de mână. Îi spunea ceva la ureche, ea zâmbea, apoi o pupa ferindu-se de ochii mei şi serile păreau, din nou, acele seri în care eram doar trei personaje minuscule pierdute în pustiul înconjurat de brazi. Imediat după aceea, mama venea lângă mine şi mă împingea în casă, îmi arăta camera, să stau un pic acolo să-i las doar pe ei doi, că aveau ceva de vorbit. Eu nu ziceam nu şi, cuminte, intram în cameră, ascunzându-mă sub pervazul verde şi ascultându-i vorbind. Tata apăsa fiecare cuvânt, răguşit, în timp ce mama vorbea în acelaşi timp, de parcă l-ar fi întrebat, “de ce toate astea?” iar el, încerca împăciuitor să-i răspundă, aşa cum putea şi el. Apoi intrau în bucătărie iar tata venea în camera mea, se aşeza pe colţul patului şi se uita la mine de parcă ar fi vrut să afle acolo răspunsul la întrebarea, “de ce?” iar eu mă întindeam sub pat şi trăgeam de acolo jucăria mică, întinzându-i-o. “Ia-o dă-o înapoi prietenilor tăi mici, cred că ar vrea şi ea acolo!” El o lua, îi spunea în şoaptă câteva cuvinte şi mi-o dădea înapoi. “Nu, este de prea puţin timp aici, nu te ştie, iar prietenii mei mici o făcuseră pentru tine, ţine-o acolo”, iar eu îmi scuturam capul, “nu te cred, nu te cred, nici pe pe tine şi nici pe prietenii tăi mici!” Tata se ridica şi venea spre mine, “să nu mai gândeşti aşa”,apoi mă ridica deasupra capului şi îmi arăta vârfurile munţilor prin geamul micuţ, “uite-i îi vezi? acolo stau de mult timp, special pentru tine şi vom ajunge la ei, împreună, peste câţiva ani, ne vom uita de sus la casa noastră, o vom vedeam pe mama hrănind animalele şi îngrijind prin curte! Ne aşteaptă! Te voi învăţa cum să îi urci şi cum să le vorbeşti, iar ei vor avea grijă, cât vor putea, de tine. Sunt ai tăi, să ştii asta!” Eu, atunci, uitam şi de visul acela urât şi îi priveam cu drag aşa cum priveşti un pui de câine, erau mari dar, în acelaşi timp, mă aşteptau să vin la ei. “Şi de acolo ajung mai uşor la lună?” îl întrebam, iar el mă lăsa jos şi se apleca spre mine. “Nu, nu vei ajunge mai uşor, sunt doar două călătorii diferite!” Apoi îmi cerea să-i arăt armata mea, să o scot aliniată în faţa lui şi eu nu mai puteam de bucurie, îi adunam de sub pat şi-i ridicam în picioare ţipând “alinierea!” iar ei alergau speriaţi să-şi ocupe locurile în linie, soldăţeii mei de lemn, vopsiţi în culori strălucitoare, armata mea şi eu, regele, înălţam mâinile şi-l salutam. Iar tata era chiar mulţumit, mă întreba dacă sunt de bază şi curajoşi, de care îmi plăcea cel mai mult, iar eu îl aşezăm pe cel mai mare şi-i strigam, privindu-i ochii pictaţi cu vopsea, “dacă eu voi fi înghiţit de apele râului sau dacă viteazul meu cal va cădea din picioare şi mă va strivi sub greutatea lui, eşti gata să-mi iei locul?” apoi îi scuturam răspunsul afirmativ şi strigând din nou “alinierea”, îl ridicam şi-l dădeam tatălui care îl lua şi-l ştergea cu mâneca cămăşii roase de vreme. Îi vedeam fruntea-i brăzdată de oboseală şi de griji, frământându-se cum să facă mai bine, apoi mă lua de mână şi punea jucăria pe pervaz. “Uite, mâine dimineaţă eu voi pleca din nou. Dacă îl laşi aici, voi şti că eşti bine căci el va avea grijă de toţi când eu nu voi fi cu voi.” Şi îl trăgeam de pantaloni, “unde pleci? abia ai venit!”, iar el se uita la mine şi-mi spunea, “vezi, va veni o vreme când va trebui şi tu să-ţi laşi soldăţeii şi să pleci de unul singur.” Cântărea jucăria în mână şi dădea cu unghia peste vopseaua scorojită, “atunci, va trebui să pleci fără să te uiţi înapoi şi să te rogi să te întorci înapoi mai bogat un pic” iar cu degetul bătea în frunte. “Mai bogat, mai înţelept şi atunci vei fi de ajutor celor din jurul tău.” Îmi fixam privirea în crăpăturile duşumelei şi ştiam că de mâine dimineaţa vom fi iarăşi singuri. El mă aşeza în pat şi se întindea lângă mine şi începea cu aceeaşi voce, la început calmă, cu fiecare cuvânt adânc cântărit, poveştile lui, aventurile prin care trecuse. Şi mai încolo devenea atât de entuziast încât vorbea repede explicându-mi fiecare dihanie, cum trăia, cât de periculoasă putea fi, cum se adăpostise el într-o scorbură uriaşă dintr-un copac şi văzuse în trunchiul negru o funie atârnând, cum urcase pe ea şi ajunse sus acolo unde norii formau o insulă unde se adunaseră toate lucrurile frumoase de pe lume şi eu ascultam până mi se închideau ochii şi visam o insulă verde străbătută de un râu de gheaţă, plin de peşti mici şi roşii iar eu mergeam curios pe malul lui în timp ce fiecare frunză părea că vorbeşte cu o altă asemănătoare şi nu păreau mirate de mine şi de ce făceam eu pe acolo. Era un vis frumos iar dimineaţa mă trezeam cu ochii grei şi multă părere de rău, privind urma lui pe pernă şi săream speriat din pat, ducându-mă la pervazul ferestrei să văd dacă mai era acolo, tăind lemne sau aducând apă de la fântână. Iar în faţa geamului, pe pervazul verde, era el, soldatul meu curajos, privind şi el afară, la munţii ascuţiţi. Era schimbat tot, vopseaua nu se mai scorojea iar ochii îi erau negri ca tăciunele. Arăta frumos, colorat de tata în timp ce eu îmi trăiam noaptea ca pe o zi din poveştile lui şi îl luam în mână, îl strângeam simţindu-i vopseaua încă umedă şi, aşezându-l înapoi cu grijă, îi porunceam să vegheze cu atenţie şi să mă anunţe neîntârziat dacă cineva ar fi îndrăznit să ne încalce regatul, aducând cu el gânduri războinice. Apoi ieşeam din cameră şi o vedeam pe mama stând pe patul de acum mult prea mare pentru ea, cu mâinile strânse, bucurându-se că mă vedea şi, făcându-mi semn să mă aşez lângă ea, îmi spunea că tata a plecat în zori. Mă uitam la cuiul din perete cum stătea îndoit, degeaba şi mă înfuriam atât de tare încât îmi venea să-l scot de acolo, să-l pun în altă parte, mai dosit, în orice loc unde nu l-aş fi putut vedea. Iar mama se ridica cu greutate şi-mi încălzea mâncarea, o punea în faţa mea, în farfuria de metal din care mânca tata şi îmi spunea, “mănânci cu furculiţa lui, cuţitul şi l-a luat!” În acele momente, mâncarea avea gustul amar al plecării în graba dimineţii şi era rece ca şi zorile abia ivite printre dinţii lungi ai munţilor.

Urmau verile în care-l aşteptam, în fiecare zi, apoi veneau toamnele galbene, târându-se printre pomii încă verzi, luându-le şi bruma de fructe ce o mai aveau. Mama făcea curat de mai multe ori pe zi în curte vorbind cu pisicile, huşuind găinile şi strigând la câinele ce murea şi el de plictiseală. Începusem să car şi eu găleţile grele cu apă de la fântâna din spatele casei şi mama venea după mine să nu care cumva să cad în puţul negru, mă ţinea de şolduri şi mă urca pe marginea fântânii iar mie mi se făcea groaznic de frică privind în ochiul acela mic de apă, simţind aerul rece venind de acolo, de jos de tot. Seara îmi povestea cum ridicaseră casa din trunchiuri de brad şi pietre aduse de departe de pe marginea râului. Eu stăteam şi ascultam dar uneori mă gândeam la munţii ascuţiţi şi mă întrebam când voi creşte odată mai mare să mă pot duce acolo unde tata îmi spusese că sunt ascunse toate bogăţiile lumii? Şi timpul trecea, toamna pleca şi ea lăsând în uma ei pomii dezgoliţi de frunze şi făcând loc chiciurei apoi troienelor de zăpadă. Erau iernile în care ieşeam tremurând de frig până în spatele casei şi mă întorceam cu lemnele reci ce-mi zgâriau mâna. Le simţeam mirosul de brad şi îmi aduceam aminte de primăvara când iarba creştea înaltă cât o pădure iar tata mă alerga prin curte, când îmi povestea de ce e soarele acolo, în timpul zilei pe cer şi noaptea doar luna. Erau serile de iarnă când stăteam în faţa geamului îngheţat şi cu degetul desenam luna rotundă ca un bănuţ, apoi îi făceam şi nişte ochi mari să mă vadă odată şi pe mine şi să mă cheme acolo sus, erau momentele în care uitam până şi de soldaţeii mei de lemn, atât de mult îmi doream să merg mai întâi pe vârful munţilor, doar să strig pe mama şi pe tata de acolo de sus, iar ei să-şi pună mâna la frunte să mă vadă, că reuşisem, iar tata să-şi azvârle toporul greu cât colo, să arunce roaba la o parte şi să strige atât de mândru la mine încât să-i aud râsul cutremurător până sus şi să mă cobor deîngrabă la ei, să stăm în jurul mesei ca oamenii mari şi să facem planuri importante pe care să le zgâriem cu cuţitul în masă şi să le udăm cu vin. Eram atât de sigur că acele vremuri vor veni în curând încât adormeam gândindu-mă, dacă mâine dimineaţă mă voi trezi mare, atât de mare încât nu voi încăpea în pat, ce voi face? Voi ieşi din camera pe burtă, apoi în faţa mamei uimite îi voi spune că mă apuc să înalt un pic tavanul? În acele nopţi nu visam mare lucru. Poate că era mai bine, dimineaţa mă trezea lumina sugrumată a dimineţii-noapte, în care nu se zărea decât zăpada albă sclipind. Ieşeam din cameră şi mă uitam la mama cum făcea curăţenie prin toată casa, apoi, îmbrăcată în cea mai groasă haină se ducea afară din curte, într-un loc numai de ea ştiut şi se întorcea acasă cu un brad mic şi verde, plin de zăpadă pe care-l punea într-un colţ spunându-mi sever să nu mă ating de el. Dar eu ştiam că în anul acela, Moş Crăciun va veni, din nou. Banuiam că el nu există, la noi nu venea nimeni, niciodată, dară-mi-te Moş Crăciun? Totuşi, îmi plăcea să-i fac jocul şi să mă prefac a crede. Ne aşezam la masă, de afară se auzeau urgiile iernii, vijelia lovind uşa că şi o cloanţă cu mătura, mama se ridica şi o proptea cu un lemn apoi se întorcea şi mâncam în linişte, vorbind puţin şi trăgând cu urechea la furtuna ce-şi făcea de lucru pe afară.

A fost seara aceea, când, printre şuierăturile vântului se auzi uşa gardului închizându-se, apoi zăpada scârţâind. Am stat la masă şi m-am uitat la mama, i-am citit speranţa, bucuria şi, când am vrut să sar de pe scaun, mi-a prins mâna spunându-mi să rămân acolo şi să termin masa. Apoi, se auziră bocancii grei lovind peretele iar mama se ridică încet şi se îndrepta spre uşă. Nici nu apucă să facă câţiva paşi, când, se auziră  strigătele tatii, pumnul lui greu lovind uşa. Şi atunci n-am mai ţinut seama de ce îmi spusese, m-am ridicat şi am ajuns înaintea ei la uşă, am dat propteaua la o parte şi am deschis-o. El stătea acolo în prag ca un trunchi ros de vreme, cu părul albit de zăpadă şi acoperit de piei cenuşii. Tuşea înghiţind aerul cald din casă şi nu mai ştia ce să facă, iar mama, care rămăsese în spate, mă împingea, “hai du-te, ajută-l“ iar el intră greoi că un urs, desfăcându-şi căciula şi pielea grea din spate. Rămase, dintr-o dată, aşa cum plecase, cu aceeaşi cămaşă mâncată de timp şi mă luă în braţe aşa cum ursul îşi strânge prada până o rupe în bucăţi. Încerca să vorbească dar sunetele neinteligibile îi ieşeau din gură, apoi mă punea pe ceafă şi se ducea grăbit spre mama care doar îl privea şi nu spunea mare lucru. Tata mă ţinea într-o mână iar cu cealata trăgea uşa din nou, şi de pe prag, din colţ, aducea cel mai mare sac pe care-l văzusem vreodată. Îl aruncă în mijlocul bucătăriei şi-mi indică cu degetul să mă duc la el să-l desfac, să văd ce era acolo. O pupă şi pe mama care îl aşeza la masă şi, cu mâinile tremurânde, îi aducea farfuria lui de tablă plină ochi cu carne fiartă şi cartofi copţi. Iar el doar se uita, abia avea putere să mănânce. A fost seara în care tata nu a mai spus nicio poveste. Toate erau acolo în sac şi ele vorbeau doar dacă te uitai la ele. Şi aveau ce poveşti! Erau pietre colorate, ciuperci de copac gigantice, oase de animale şi câte şi mai câte…! Tata era atât de obosit încât mă privea ca şi cum s-ar fi aflat departe, în capătul curţii şi mama mi-a spus să mă duc curând în cameră că vom avea tot timpul a doua zi. Iar eu, m-am dus cu părere de rău în cameră trăgând după mine toate lucrurile aduse de tata şi le-am răsturnat pe jos. La lumina lumânării le scoteam şi mă uitam cu atenţie la ele, le ştergeam de pământul uscat sau scoteam firele de iarbă ce se lipiseră de ele. Şi nu mai aveam răbdare să mai aştept până dimineaţă aşa că, mă băgam în pat şi speram să adorm repede, cât mai repede, să treacă noaptea şi să mă trezească tata la răsăritul soarelui. Mă tot foiam privind geamul şi soldăţelul ce rămăsese acolo, nemişcat, auzind-o pe mama vorbindu-i tatii moale, cald, iar tata răspunzând în somn. Dimineaţa am sărit din pat şi m-am repezit la geam, nu care cumva să se fi topit zăpada prea repede şi tata să fi plecat din nou fără că măcar să-mi spună ce făcuse, pe unde fusese, totul. Am ieşit din cameră şi l-am văzut ascuţind-şi cuţitul de pielea groasă; se uită la mine cu ochii măriţi, continuând să-şi facă treaba iar eu m-am aşezat lângă el şi i-am povestit că am reuşit să mut găleţile cu apă şi să o ajut pe mama prin casă. Iar el, atunci, s-a întors spre mine şi mi-a spus că vrea să mergem în pădure, în curând, să-mi arate ceva secrete, nu departe, doar în jurul casei.  Eu am sărit de pe scaun, “acum, acum să mergem!” şi el zâmbind, mi-a arătat farfuria plină: “nu acum, după ce mănânci!” Mama intră în bucătărie aducând cu ea viforul de afară, spunându-ne “bună dimineaţa!” apoi lăsă greutăţile pe jos şi se şterse cu cârpa pe mâini. “Mai încolo plecăm un pic, pe afară!” i-a spus tata cu mândrie arătându-mă cu bucata de piele. “Unde vă duceţi?”, întrebă ea curioasă, “aici, pe aproape să vadă şi el lucruri noi că-i bărbat în toată regula!” răspundea tata făcându-mi cu ochiul. Iar eu nu mai puteam de nerăbdare, înfulecam fiecare dumicat şi ştergeam farfuria de părea ca şi nouă. “Sunt gata!” am spus nerăbdător, sărind de pe scaun. Mama se uita, când la mine, când la tata, “mâine-i crăciunul, nu staţi mult că diseară vă pun  pe amândoi la treabă. Încep eu, de acum dar dacă nu faceţi nimic, nu mâncaţi!” termina ea zâmbind. Iar tata îi promitea că până la apus, cel târziu, ne vom întoarce. Nu îmi amintesc cum m-am îmbrăcat dar ştiu că nici nu am avut răbdare să-l las pe tata să-şi soarbă ceaiul fierbinte. “Mai repede, că apune soarele şi trebuie să ne întoarcem” îi spuneam eu tatii care îşi verifica bocancii şi îndesa pâine în buzunar. Am ieşit în urgie, zăpada se aşternea curată în faţa noastră, iar vârful gardului abia se mai vedea. În zare, brazii erau plini de zăpadă dar vârfurile munţilor abia se mai zăreau din cauza ceţii. Tata îmi puse mâna pe umăr, “eu o iau înainte, tu stai lângă mine şi faci ce îţi spun, da?” Iar eu scuturam afirmativ din cap şi trăgeam aerul rece ce îmi ardea gâtul, concentrându-mă să-i imit gesturile, mersul şi, dacă e cazul, să fac ceea ce spune. Am trecut de gard şi în faţa noastră se aşternea pădurea că un zid. Tata se întoarse spre mine şi îmi arătă o potecă că o coadă de vulpe, “pe aici am venit eu aseară şi e bine. Vom merge câteva ceasuri bune, când eşti obosit să-mi spui şi ne oprim.” Iar eu nu am zis nimic, doar m-am uitat la el îndemnându-l să o ia înainte. Râse mulţumit şi începu să-şi facă loc printre crengile lungi că nişte mâini şi late ca nişte palme. Mai fusesem pe acolo în timpul verii de multe ori, dar niciodată iarna. Când îl întrebam de ce, tata îmi spunea că iarna e mult mai primejdios, sunt lupi înfometaţi, uneori chiar şi urşi treziţi de foame. Acum, însă, eram cu el şi nu-mi era teamă. Am mers mult timp, tata oprindu-se şi scobind în zăpadă cu cuţitul, scoţând bucăţi de rădăcini şi spunându-mi “vezi, astea sunt bune de mâncat dacă te rătăceşti vreodată nu vei muri de foame.” Îmi dădea să gust, simţeam pământul amărui, dar ele erau dulci şi plăcute la gust. Apoi se ridica şi îmi repeta “ţine minte, în pădure nu mori de foame!” O luă agale înainte uitându-se în dreapta şi în stânga, ascultând orice sunet pe care pădurea îl făcea. Am ajuns, la un moment dat, la marginea unei prăpăstii în care se vedeau adunate trunchiuri lungi de brazi. De la înălţime, arătau că nişte creioane aruncate în mijlocul zăpezii şi tata-mi spuse: “uite, aici am căzut eu cândva, noaptea. Noroc că m-am agăţat de nişte cioturi, altfel acolo rămâneam. Prăpastia asta este că un castron, iar vara, acolo jos, trece un râu mare care străbate muntele. Trebuie să mergi câteva zile în întuneric dar, apoi, ieşi lângă munţii care se văd de la noi din curte.” Eu mă uitam de pe marginea prăpăstiei şi-mi imaginam râul înaintând furios prin meandrele muntelui săpând galerii noi şi ieşind exact la poalele vârfurilor albe şi ascuţite ca nişte cuţite. Tata continua, aburi îi ieşeau din gură şi ţurţuri de gheaţă i se depuneau pe barbă. “Haide, să ocolim şi fii atent unde calci!” şuieră, uitându-se să nu fie vreo râpă acoperită de nămeţi. La un moment dat, scoase o cârpă şi o legă de o creangă. “Când ajungem pe partea cealaltă o vom vedea.” O puse sus de tot să contrasteze cu albul zăpezii din jurul copacului. Am continuat să înaintăm prin zăpada ce trosnea sub noi ca mobila veche până când am ajuns la marginea unei râpe de unde, în faţa ochilor mei, se desfăşurau munţii pe care-i vedeam din curte. Acum, însă, îi puteam privi în toată enormitatea lor, cenuşii la poale apoi, treptat, din ce în ce mai albi, cu vârfurile strălucind ca lama briciului în soarele argintiu. Tata se întoarse şi, cu degetul, îmi desenă în aer: “ în spatele munţilor se află o câmpie foarte bogată şi un oraş mare însă drumul e greu, trebuie să traversezi muntele, să-l urci până sus, pe vârful ăla din mijloc, apoi să cobori abrupt câteva zile. Ce zici, îţi place?” Iar eu, mă uitam cu ochii măriţi de uimire şi teamă, cum putea fi posibil aşa ceva? Şi-l rugam pe tata “să mergem acolo, că pot şi rezist”, dar el, “durează multe zile până să ajungi la poalele lor, apoi multe altele să ajungi în vârf. Ȋnsă, va veni o vreme când te voi lua şi pe tine, acolo sus, să ne uităm la căsuţa noastră care se vede mică, cât un fir de nisip.” “Şi cum ne vedeai, pe mine şi pe mama?” îl întrebam, “vedeam punctuleţul acela şi ştiam că el sunteţi voi. Ȋmi era deajuns!” apoi îmi spuse că trebuie să ne întoarcem, dar eu nu, nu voiam, aş mai fi stat acolo să mă uit la munţi, încă un pic. Tata mă împingea din spate, afundându-ne în pădure, din nou, dar eu ma întorceam din când în când, să mai văd o dată vârfurile lor strălucind ca ţurţurii de gheaţă, până când ramurile brazilor îi ascunseră privirilor mele.

A fost ziua când fusesem cu tata în pădure mai departe decât o făcusem vreodată, ziua în care îi văzusem atât de mari şi de înalţi, munţii mei de gheaţă. Iar soarele cădea de pe cer din ce în ce mai repede, brazii îşi întindeau umbrele lungi ca şi gâturile animalelor ce ies noaptea la vânat. A fost seara când, deodată, furtuna de zăpadă a început atât de repede, încât în câteva minute, abia vedeam în faţă paşii tatei care îmi tot striga să stau aproape şi să ţin gura închisă, să nu-mi intre gheaţă în plămâni. Mergeam încet, pământul părea că se cutremură iar zăpada se mişca în toate direcţiile. Ne ţineam de brazi, căzând şi ridicându-ne pentru ca apoi să cădem la loc loviţi de rafalele de zăpadă ce usturau ca şi nuielele din lem crud. Tata se întoarse spre mine şi-mi spuse, “trebuie să aşteptăm, nu putem merge mai departe, ne rătăcim, de acum e chiar periculos! Căutăm un adăpost şi stăm până trece.” Ne-am aşezat unul în celălalt, tata ţinându-mă în braţe şi apărându-mă de viscolul care părea că îşi înteţise eforturile. “Trebuie să ne ascundem undeva, nu putem sta aici. Tu rămâi nemişcat, eu mă duc câţiva paşi, vreau să văd unde ne aflăm!” spuse bătându-mă pe umeri. Eu n-am mai zis nimic, doar m-am uitat la el, “în două minute vin!” apoi dispăru în viscol. Am stat un timp adunându-mă mai adânc lângă trunchiul copacului, gândindu-mă la câtă dreptate avusese tata! A fost seara în care am rămas singur acolo, dar ştiam că el va veni. Şi a venit la mine un sunet înfundat, un fel de fornăit, urmat de o înjurătură; m-am ridicat un pic dar fulgii de zăpadă îmi înţepau ochii, am strigat la el şi mi-a venit înapoi un icnet, urmat de un urlet cum nu mai auzisem vreodată. Am început să tremur din toate încheieturile, nu ştiam ce să fac dar până la urmă am ieşit de acolo şi m-am îndreptat spre direcţia sunetului. Am mers luptându-mă să îmi ţin echilibrul şi am văzut pete de sânge apoi în faţă, ceva negru, mare. M-am proptit într-o piatră şi de acolo am încercat să mă apropii dar vântul şi zăpada mă împingeau înapoi. Mi-era atât de frică, încât nici măcar n-am scos un sunet când am simţit o mână grea strângându-mi umărul. M-am întors şi l-am văzut pe tata radiind de bucurie, cu mâna plină de sânge. “Gata, l-am omorât!” spuse uitându-se la mine lung. “Mi-a apărut în spate, o bestie cât toate zilele, dar am fost mai iute şi l-am surprins!” adăugă trăgându-mă de acolo. “Mergem repede înapoi, ştiu unde suntem!” Tata gâfâia şi sângele îi îngheţase pe mână. “Eşti bine?“ l-am întrebat, “nu ai nimic?” Se întoarse, şuierând “era unul mai mic, de aia l-am omorât aşa de repede, dacă era adult nu ştiu ce făceam. Nu am avut cuţitul meu, ăla mare. Asta este!”, spuse privind înainte prin ninsoarea deasă. “Nu mai este mult, dar, trebuie să ne grăbim. Nu se ştie, poate mai sunt şi alţii, de foame s-au trezit, ţi-am spus asta!” Şi fără să stea pe gânduri înaintă respirând din ce în adânc. La un moment dat, am văzut sângele pătându-i haina, dar nu am spus nimic. Îşi făcea loc prin nămeţii care îi ajungeau până la genunchi, împingând zăpada în lături cu mâinile, întorcându-se cu greutate ca un animal istovit să-mi spună ceva, dar nu înţelegeam mare lucru. Apoi, se opri brusc şi se sprijini de copac gros. “Un pic, am obosit” spuse desfăcându-se grăbit la piept. “Uite”, şi-mi întinse cuţitul, “ia-l cu tine, ţine-l tu de acum!” Era plin de sânge amestecat cu fire de păr, pământ îngheţat şi zăpadă. Apoi se prelinse încet, răsuflând şi zâmbindu-mi aşa cum făcea atunci când se aşeza în capul mesei, şi mă trase aproape de el. “Să stai aici până trece furtuna asta apoi mă trezeşti şi mergem împreună. Nu suntem departe” şi încerca să-mi arate undeva în spatele lui, drumul. Îşi adună puterile şi se ridică în capul oaselor şi din buzunar scoase câteva bucăţele de pâine. “Ia-le şi pe asta, le mănânci încet şi dacă te apucă somnul să nu care cumva să te laşi păcălit, da? Să nu adormi în zăpadă! Stai cu ochii deschişi şi să nu te gândeşti la nimic. Eu am să mă odihnesc un pic aici, până trece vremea asta proastă…” iar strânsoarea mâinii îi slăbi, îl auzeam vorbind cu mama despre turtele de crăciun şi despre mine, apoi închise ochii. L-am tras de mână, “tată, nu adormi în zăpadă, tu mi-ai spus că nu-i bine!” dar el nu mai zicea nimic. Chipul îi era atât liniştit de parcă ar fi visat ceva frumos şi îmi păru rău că încercasem să-l trezesc.

Am stat lângă el toată noaptea iar furtuna continuă până când, la un moment dat, se opri la fel de brusc precum începuse. Fulgii mici şi denşi se transformară în rotocoale mari care cădeau încet, ca nişte bucăţele de hârtie. Tata stătea în continuare rezemat de trunchiul copacului şi privea prin ochii închişi, la fel de calm, ca şi cum nimic rău nu s-ar fi întâmplat. Când mi se făcea teamă, strângeam mânerul cuţitului şi mă băgam mai aproape de el, mă frecam cu mâinile îngheţate la ochi atunci când simţeam că adorm. A fost cea mai lungă noapte şi, ciudat, parcă nu înţelegeam cu adevărat ce se întâmplase. Mă uitam la tata care stătea nemişcat de atâtea ore şi mă aşteptam că în orice moment să se ridice de acolo şi să mă ia de mâna să mergem acasă. Dar, în acelaşi timp, îi ştergeam zăpada ce i se aşternea pe faţă ştiind că el nu mai avea nicio dorinţă să facă aşa ceva.

Dimineaţă, m-am ridicat de lângă el şi am plecat încet în direcţia pe care mi-o arătase cu o zi înainte. M-am întors o singură dată, cât să-l văd adunat la lângă trunchiul bradului ca o stâncă năpădită de muşchi pe care zăpada continua să se aştearnă încet. A fost pentru ultima oară. Am mers, apoi, până când am ajuns la marginea pădurii, acolo unde el îmi arătase munţii; în faţă se vedeau vârfurile lor lucind în lumina lunii ca nişte lumânărele atârnate în bradul de crăciun. Am aşteptat să o văd apărând printre dinţii ascuţiţi şi am urmărit-o cum răsărea încet, galbenă, rotundă ca un bănuţ, tremurând în ochii mei îngheţaţi de frig şi trecând prin spatele lor, nişte vârfuri de creioane ce vor scrie pe cerul negru povestea asta simplă de crăciun. După aceea, şi luna se opri, pentru totdeauna, între vârfurile lor, amintindu-le totuşi să nu uite de scara colorată pe care eu urma să ajung în camerele ei calde şi să-i găsesc pe amândoi aşteptându-mă cu bradul împodobit şi masa pregătită, să stăm pentru ultima oară cu coatele pe masă şi să ascultăm toate poveştile pe care tata le născocea sufletul lui mare cât un sac de crăciun. Iar eu, de bucurie, mă voi duce la fereastra mică şi mă voi urca pe pervazul verde şi, de acolo, voi vedea casa noastră ca pe un punct auriu rătăcit printre altele, pe cerul nopţii de unde nu va mai ninge niciodată.

*

*      *

Şi cui ar trebui să-i mai pese că eu stau aici, cu tălpile înţepenite în lemnul verde al pervazului, privind tot timpul înainte aşa cum mă aşezase el, în noaptea aceea când venise să ne vadă aliniaţi şi fusesem ales din toată gloata doar pentru că fusesem făcut un pic mai înalt decât ceilalţi? De ce ar trebui să fie cineva fericit că eu stau aici şi privesc încontinuu la munţii negri de afară şi îl aud părăsind tiptil camera când stăpânul meu a adormit de-a binelea iar povestea aceasta am auzit-o pentru prima oară? Era una din preferatele mele, şi de aceea în următoarele luni am şoptit-o tot mai des. Şi de fiecare dată, ei se uitau afară la brazii înfăşurându-se în bătaia vântului si credeau că poate vine o furtună, dar, de fapt, era doar felul meu de a repeta această poveste simplă de crăciun. Nu vor şti niciodată sfârşitul ei, căci el este ascuns în lemnul picioarelor, în polistirenul umerilor şi staniolul

 

autor Sorin Tunaru