Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Să nu mă uiţi, autor Nicolae Cornescian

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 10/12/2012

„În fiece noapte visez aceeaşi fiinţă. Străină. Un chip angelic. Ochii de nuanţa cerului de apus. O văd mereu. Aici. E în visul meu. Ştiu: dacă cineva îţi spune că te visează, dacă îţi repetă de câteva ori, înseamnă că se gândeşte la tine. Necontenit. Dar omul de care vorbesc mi-e întru totul necunoscut. Cum aş putea să mă gândesc la cineva pe care nu l-am văzut niciodată? E absurd. E imaginar. Doar atât şi nimic mai mult. Şi totuşi, simt că există. E aici. E pretutindeni. În fiece clipă. O imagine obsedantă. E ea. Dureros de prezentă. Singurătatea mea căpătând forme clare.

                Când ne simţim singuri, o lume întreagă ne pare străină.”

                Aşa începea mesajul tău, expediat pe Facebook. Aşa începea viaţa noastră comună. Din nimic. Dintr-un vis repetat, obsesiv.

 

 

De când te-ai ivit, chiar şi timpul s-a oprit…

Ştiam că vei sosi tocmai în acea seară. „Să nu fii atât de tulburată!”, îmi ziceam, privind cioburile clepsidrei sparte, atinse în treacăt, din neatenţie. Din pricina lanţului ruginit, pendula cu oglinzi din antreu încetase să-mi mai măsoare tăcerea de dinaintea revederii decisive. Dincolo de geam, ca într-un acvariu imens, chiar şi fluviul se contopea cu cerul. Era o masă vârtoasă, amintind un tablou ireal, izbăvit de orice mişcare, de orice licăr, de tresărirea umbrelor străine. Chiar şi pescăruşii păreau doar nişte pete lichide, din neatenţie împroşcate de penelul vreunui pictor nepriceput. Puteai oare tu, tocmai tu, să spulberi această împietrire? „Vei veni?”, mă întrebam, îndreptând secundarul ornicului din vestibul.

Nu-mi găseam locul. Ştiam că nu voi îndrăzni să te îmbrăţişez. Clipa în care vei sosi va fi asemenea adormirii. Mă voi întoarce în visul lipsit de beznă şi de timp. Ştiu că îmi vei săruta fruntea. Voi uita să-ţi mulţumesc. Şi atunci vei observa lacrimile din ochii mei şi-mi vei spune: „Sunt aici.” N-am să-ţi răspund, dar voi simţi ceva extrem de dureros. Ca şi când sufletul ar începe să se decojească, ceea ce e exagerat ori e poezie.

– Sunt aici.

 

Divagam. Imaginea ta învolbura fiece por al fiinţei mele. Creştea din interior, pregătindu-se să ţâşnească la suprafaţă, să inunde golul de aer din preajma mea. Tocmai la acea distanţă la care văzduhul eliminat de plămâni căpăta luciu. Forma un fel de membrană menită să despartă două umbre străine, trepidând la orice gând interzis.

O crustă firavă, de nisip şi cioburi, precum dantela mănuşilor rupte, îmi acoperea palmele. Adunam ce a mai rămas din clepsidrele sparte. Rezistam haosului în care aveam senzaţia că spaţiul se desprindea de timp. Era un amestec de lumini şi tăcere. Chiar şi glasul constant al fluviului, acea melodie ademenitoare, revărsându-se prin geamul întredeschis, pierdea orice putere. Respiram sacadat, într-o încăpere cu ceasuri oprite, din care s-au scurs ultimele clipe, sclipiri, amintiri. Respiram? Se putea respira într-o asemenea linişte mormântală? Ştiai că viaţa s-a oprit din momentul în care, în absenţa ta, am realizat că spaţiul existenţei mele se numea „genune”? Treptat, mi se părea că alunecam în afara oricărei înfăţişări a realităţii. Totul se amesteca într-o răvăşeală de păreri şi iluzii. Amăgindu-mă, căutam să dau sens zilelor tot mai pustii. Nu-mi aminteam clipa exactă a plecării tale. Nici nu ţi-ai luat rămas bun. Revenind la acea perioadă atât de incertă, retrăiam vânzoleala şi coşmarul de care nici nu ştiu dacă am izbutit să mă lepăd în totalitate. Închisă în camera ta, o încăpere fără geamuri, savuram fiece strop din mirosul îmbătător al trupului venerat. Ca pe o licoare magică, evaporându-se până la ultimul fascicul de adiere. Cu ochii închişi, întinsă pe patul în care ai dormit câteva nopţi, mă simţeam pătrunsă de o făptură ireală, aproape serafică. Era ceva sacru în acele minute. Chiar şi în visul ce a urmat. M-am trezit cu lacrimi în ochi. Simţindu-mă trădată, doream ca pereţii să cedeze, să se deschidă cerul, iar din pământ să rămână doar o urmă de pulbere. Nici nu ştii cât de mult îmi doream să te fi văzut încă o singură dată. Poate chiar pentru ultima oară. Ultima îmbrăţişare ori o simplă strângere de mână însemnau chiar atât de mult? „Rămâi cu bine!”. De ce nu-mi aminteam aceste vorbe? Ca să mă pot elibera de poveri, trebuia să mă împac cu mine însămi, să-mi spun: „Poate că aşa mi-a fost hărăzit.” Refuzam să intuiesc faptele viitoare. Dorinţele năşteau iluzii, însă realitatea se rezuma doar la un perimetru searbăd în care pălea chiar şi cea mai neglijabilă rază de speranţă. Trebuia să scap de fanteziile colorate din perioada copilăriei. În spaţiul meu, de undeva din neant, se infiltrau făpturi de beznă şi umbră. Doar tu ai fi putut să risipeşti această întunecime ce mă înlănţuia, mă sufoca. Cuvintele schimbate în reţelele de socializare nu aveau forţa slovei caligrafiate, vii. Semnul scris, lăsat de vârful sclipitor al peniţei, căpăta contururi disproporţionate. Trăda emoţia şi teama, dorinţa şi chinul, iubirea încifrată în torentul ideilor înălţătoare. Apariţia ta o asemuiam picăturii de cerneală, capabilă să coloreze apele plumburii dimprejur. Ce simţeam, nu se putea creiona în detaliu, cu precizia sculptorului eliberând piatra de excesul cutelor. Se putea compara, dar, în acest caz, pierdea din adevărata-i intensitate. Imaginam pescăruşii ce se izbeau de etravele iahturilor, spintecând pustietăţile nocturne. Ulterior, în mintea mea, din văzduhul fumuriu se decupau fascicule de lumină sângerie, amintind baiere de foc, ţesături de jarişte. Tocmai aşa începea surmenajul.

 

 

Te aşteptam. Trebuia să vii, pentru că râvnele mele treceau dincolo de limitele plăsmuirii, dincolo de suportabilitate. Se materializau. Am omis clipa în care uşa s-a deschis. De la fereastră, privirea mea surprindea doar valurile nisipului, unduind în puterea vântului de nuanţe sticloase. În dreapta, în apropierea estuarului, o luntre cenuşie închegase într-un con de luciu metalic. Malul era pustiu. Mă simţeam asfixiată de această linişte şi nemişcare. Erau secundele în care numai tu puteai să revii. De nicăieri. Din închipuiri ori din visul cu umbre naufragiate, păsări moarte şi vele de fum, de flăcări.

 

 

Erai aici. Chiar în faţa mea. Atât de neaşteptat, între noi doi acum rămânea doar un singur pas. Nu-mi dădeam crezare propriilor ochi. Sinceră să fiu, pe moment n-am înţeles gestul tău. Nu mi-am dat seama că intenţia ta era cât se putea de firească. Ai vrut să-mi săruţi obrazul. Am auzit uşa închizându-se. M-am întors instinctiv. Şi atunci buzele mele ţi-au atins buzele. Au întârziat mai mult decât se cuvenea. În gât resimţeam ceva ca un nod de sare şi sticlă sfărâmată. Ceva umed şi cleios îmi tăia respiraţia. Instinctiv, te-am apucat de umeri. Am închis ochii şi, cu întregul corp, m-am lipit de corpul tău. Purtam doar o rochie subţire, ce nici nu-mi ajungea până la nivelul genunchilor. Conştientă fiind de greşeala comisă, realizam că nici tu, nici măcar tu nu te puteai opune senzaţiilor de nestăvilit. Golul din adâncul fiinţei mele se umplea cu ceva ce-mi amintea un lichid cald şi întremător. O relaţie hrănită doar cu forţa imaginarului, în acele clipe irepetabile, îmi apărea precum explozia astrului singuratic, lăsând în urma sa constelaţii de praf lucitor. Mă simţeam eliberată de orice povară de prisos. Simţeam că plutesc.

– Când ne simţim singuri, o lume întreagă ne pare străină.

– Stai! ai şoptit, aducându-mă la realitate. Chiar nu înţelegi cine suntem noi doi? Aminteşte-ţi! Nu mai eşti doar un copil. Am venit pentru că ai rămas singură. Vom încerca să uităm urgia din ultimele zile. Dacă îmi vei da ascultare, te voi ajuta cât îmi va sta în putere. Dar te rog să te abţii de la asemenea gesturi abjecte.

– Nu! începeam să mă explic, s-a rupt un element hotărâtor în arborele genealogic al familiei noastre. Noi nu mai suntem cine am fost.

Însă bucuria de moment era doar un impuls datorat ivirii tale atât de neaşteptate. N-ai schiţat niciun răspuns clar. Şi, când mă gândesc, ne permiteam să ne descriem toate intimităţile, până la ultimul detaliu. Însă, în realitatea noastră, chiar şi simpla atingere ne inducea emoţii de nestăvilit. Tremuram în faţa ta, iar tu adoptai tocmai acea tactică ce îmi devenea tot mai cunoscută. Te abăteai de la subiect. Mă priveai cu duioşie şi îmi înţelegeai stânjeneala. M-am întors înspre geam, hotărâtă fiind să mă abandonez plânsului incontrolabil. Oare ce anume intenţionai să-mi sugerezi, accentuând cuvântul „copil”? Chiar ţi se părea că iubirea mea era doar o iluzie? Inconştienţa şi sporadicitatea m-au dat de gol. Trebuia să mă abţin, cu toate că, în cazul trăirilor asemănătoare, ştiam: cumpătarea era doar o prisosinţă. Suntem oameni şi suntem emotivi. Când iubim, ne apropiem de îngeri. Cedăm. Pur şi simplu, ceea ce mă lega de realitate pierdea din rezistenţă. Îmi venea să mă sprijin de pervaz, de peretele ce îţi proiecta umbra. Să-ţi recunosc adevărul usturător: „Femeile nu iubesc, dacă nu suferă şi nu realizează că tocmai în acele momente de graţie devin prizonierele tăcerii şi neputinţei.” Probabil că aş fi comis o altă greşeală. Preferam să tac.

– Iartă-mă! te-am auzit ca în vis. N-am vrut să te rănesc.

– Ţi-am amintit de… ?

– Recunosc că era altceva. Şi poate că nu locul, ci doar sufletul ce iluminează acest spaţiu m-a făcut să mă reîntorc.

– De un singur fapt putem fi destul de siguri: vom învinge totul.

– Prea bine ştii că ai nevoie de ajutorul meu.

– Ai venit doar pentru mine şi pentru asta ţin să-ţi mulţumesc. N-am mai suportat. Am izbucnit în lacrimi. Credeam că voi reuşi să-mi ascund tulburarea şi suferinţele. M-am trezit cu obrazul lipit de pieptul tău. Îmi muşcam buza inferioară, ferindu-mă să nu comit vreo altă greşeală.

– În această viaţă mi-ai mai rămas doar tu.

 

 

„Doar tu…” reverbera în mintea mea în timp ce începeam să-mi pierd luciditatea. Lipsită de orice gând de altă natură, te îmbrăţişam ca şi cum aş fi încercat să nu scap ultimul catarg, rămas din vasul naufragiat. Existau anumite lucruri în viaţa mea pe care nu îmi stătea în putere să le controlez. Vorbele tale aveau o forţă stranie. Existau clipe când, în cel mai simplu mod posibil, distrugeai totul. Dar existau şi acele zile în care te căutam doar să te ştiu alături. Nici privirile tale nu răneau atât de puternic precum vocea. Privirilor mă puteam opune, le puteam ignora. Însă glasul tău aveam senzaţia că ocupa tot aerul dimprejur. Pulsând, mă izbăvea de liniştea cu care mă obişnuisem. Începeam să iubesc aceste vibraţii unduioase. Mă obişnuiam cu ele precum cu propria respiraţie. Treceam de la stări febrile la fericirea dată chiar şi de un simplu cuvânt, rostit undeva în spatele meu. În locul din care izvora mirosul dulceag, amintind vegetaţii marine. Ştiindu-te atât de aproape, nu îndrăzneam să mă mişc din loc. Aş fi adumbrit văzduhul ce închega între noi. Mă abandonam unei amorţeli plăcute, progresând cu fiece pas ce-l făceai înspre mine. Te simţeam ca pe propria-mi umbră, fidelă până în clipa în care se va dilua, se va dispersa. Ştiam că îmi vei atinge umărul şi atunci mă voi întoarce atât de brusc, de nesăbuit. Din instinct. Nici nu ştiu de va exista chiar şi o pată de lumină între noi, între mâinile noastre, între aceste buze cu gust de lacrimi, de sare şi nisip.

Ştiai prea bine că aveam nevoie de tine. Nu îmi plăcea să mă ascund, să-mi tăinuiesc sentimentele, aidoma păsărilor zăvorâte în colivii ruginite, uitate prin ungherele înspăimântătoare. Iubirea mea necesita o libertate totală. Să te ştiu alături şi să nu fiu capabilă să-ţi mărturisesc durerile, era ca şi cum nici n-aş fi existat. Dacă tu nu ai fi recunoscut în mine ceea ce eram, probabil că timpul meu s-ar fi sfârşit în punctul din care începea uitarea. Deveneam martora propriilor incapacităţi.

Furată de gânduri, nici n-am observat când te-ai apropiat de playerul din living, un Sonos alb, aflat alături de cărţile tale. Pe acelaşi raft. Sunetele melodiei noastre, o compoziţie celebră, copiată de pe CD-ul cumpărat anul trecut în Rijeka[1], susurau precum aburul înmiresmat, învăluind pomii scuarului din radă. Acea muzică mă transpunea într-o altă lume, potolindu-mi febrilitatea. Mă temeam să mă apropii. Nu doream să dispersez lumina ce iradia din făptura ta, atât de ireală, graţioasă şi detaşată de restul lumii. În prezenţa ta chiar şi aceste sunete căpătau viaţă, se diluau, mă tulburau şi mă făceau să realizez cât de important deveneai pentru mine. Doar pentru mine.

 

 

Bizar era faptul că în acea zi bătrânul pescar n-a mai revenit în port. Seară de seară, acel om ciudat, respectând ritualul bine ştiut, aprindea trei lumânări cenuşii. Le înfigea în nisip, tocmai în locul ce anula orice umbră. Când înceta chiar şi ultima pâlpâire a luminii vii, începea să se-ntunece. Probabil că bezna izvora tocmai din fumul acelor lumânări. Probabil că, ocupându-mi realitatea, tu anulai chiar şi timpul legendelor.

Puteai să înţelegi tu oare ce se petrecea în mintea şi în sufletul meu? Mii de vorbe, schimbate prin toate mijloacele de comunicare, nu aveau acea putere distructivă pe care o avea tăcerea ta; aici, în casa şi în viaţa mea. Acum, când te-ai întors. Scriindu-ţi, îmi alegeam cuvintele ca pe nişte cioburi bine şlefuite, oglindindu-mi dorinţele şi suferinţa. Mă temeam să nu te rănesc. Vorbind, mă străduiam să-mi controlez respiraţia. Realizam că, tocmai în minutele acelui dialog, durerea trecutului se intensifica şi se aduna într-un fel de bulboană. Lipsea doar o zbatere eronată, o trepidaţie în plus ca acest torent de suferinţe năvalnice să erupă, să se elibereze. Iar undele electromagnetice ar fi amplificat totul. Ar fi denaturat haosul trăirilor mele, conferindu-i, probabil, un aspect ilariant. Observam că în timpul acestor convorbiri telefonice existau şi momentele tăcerii comune. Aveam impresia că liniştea noastră accentua distanţa dintre noi, o multiplica, aducând-o tot mai aproape de nemărginire. Străduindu-mă să-mi închipui, vocii tale nu-i puteam găsi nicio locaţie certă. Era aici. Înăuntru. În mine. Chiar şi tăcerea căpăta ecou în lipsa respiraţiilor tale. Chiar şi cerul părea transparent. Părea că şi sufletul tău se dizolvă la atingerea umbrei mele atât de albastre, atât de lichide. Acum totul era dat uitării. Erai aici. Lângă geamul ce îmi cunoştea fiece lacrimă. Priveai în zare. Înspre fluviul nostru. Înspre infinit. „Doar să exişti”, mă rugam. Să exişti chiar şi pentru mine. Doar pentru mine. Dar nu cedam. Erai prizonierul visului meu şi libertinul imaginarului nemărginit. Erai tot ce mi-a mai rămas din această viaţă.

 

 

Nici nu ştiam cât timp a trecut de când ai revenit aici. Te vedeam căutând ceasul de perete, întrebându-te, probabil, de ce în casa mea nu mai funcţiona niciun orologiu. Aveam impresia că vălul înserării nu se va mai lăsa niciodată peste acest ţinut. Tatonând locul, va refuza să ne scufunde în valurile întunericului întremător. Părea că şi fluviul îşi încetinea acea curgere zorită cu care mă obişnuisem în absenţa ta. Părea decupat de restul peisajului, indolent, vitros. Rece, dar prezent.

Te întrebai de timp, iar eu continuam să te îmbrăţişez. Cu mâinile-mi reci şi murdare, acoperite cu nisipul adunat din clepsidrele sparte. Închizând ochii, îndrăznisem să-ţi sărut umărul stâng. Probabil că n-ai înţeles gestul. Ştiai tu oare că există şi acele momente când, pur şi simplu, cedezi? Durerea erupe aidoma apei adunate în vreun vas tubular, amintind ventriculul pregătit să se spargă.

– Timpul real e măsurat doar de bătăile inimii noastre, ai justificat absenţa ceasurilor funcţionabile din casa mea. Şi atunci, tocmai în acea clipă fatidică, pierzându-mi cumpătul, te-am sărutat. Prelung. Apăsător. Adevărat. Ştii ce simţeam? Era ca şi cum aş fi sărutat doar o aripă de fluture, pe când cealaltă aripă se zbătea în flăcări. Praful ce-i permitea zborul, acea pulbere fină, îmi umplea toate viscerele. Tremuram. Mă zbăteam. Înţelegeam totul. Şi chiar dacă în sângele meu se dilua otrava păcatului, gustul mieros anula orice gând peren.

– Mă neliniştesc anumite vise, mi-ai spus într-un târziu, aducându-mă la realitate.

N-am înţeles sensul spuselor tale. Priveam prelung. Tocmai în direcţia în care priveai şi tu. Înspre apă. Mi se părea că în acel aer, estompat de umezeala ce emana din fluviu, razele privirii tale învăluiau chiar şi săgetările luminii sticloase, izvorând parcă dintr-o altă viaţă.

– Mă neliniştesc visele în care e o toamnă eternă. Din care pleci şi-mi laşi întunericul, iar în urma ta rămân doar potecile pierdute, tăinuite de frunze cu iz de realitate.

– Sunt doar nişte vise, te linişteam. Există un loc pe malul Dunării, încercam să schimb subiectul, un spaţiu acoperit cu pământ viu. Cu toţii ştim că bătrânul pescar umple clepsidrele sale tocmai cu nisipul adunat din această zonă.

– Vrei să spui că şi clepsidra spartă… ?

Dar nu te-am lăsat să-ţi continui gândul.

– Îmi pierdeam timpul în faţa monitorului, ca şi cum ar fi fost o fereastră magică prin care se vedea o lume întreagă. Mistificările dimensiunilor virtuale suprimau o mare parte din suferinţele induse de sentimentul singurătăţii. Convinsă că sunt reale, amăgindu-mă, savuram poveştile oamenilor străini ca şi cum aş fi încercat să împrumut din viaţa şi din timpul lor.

– Ştiai că fiece om se confruntă cu amărăciuni pe care nu le va expune niciodată? Singurătatea? E şi ea o formă de oblăduire. E rezultanta ce desemnează absenţa oricărui contact direct. Sunt spaţii, sunt case, încăperi din care lipsesc vorbele, gesturile, atingerile. Tocmai asemenea locuri acumulează ceea ce numeşti tu „singurătate”. În prizonieratul lor începi să-ţi pierzi cumpătul. Protestezi. În cel mai bun caz, găseşti ultima consolare: te refugiezi în lumile închipuite de minţile străine. Aproape că începi să te crezi stăpânul acestui univers ipotetic, în sensul că îl poţi accepta ori îl poţi refuza în orice moment.

Tăceam. Priveam petele de pe cămaşa ta, urme de nisip pe care le asociam cu nişte stigmate. Poate că erau însemnele necinstei. Poate că aveai dreptate. Şi dacă în noi doi curgea acelaşi sânge? Chiar şi gustul sărat mi-a indus ideea păcatului. Cum de-am îndrăznit să te sărut? Şi de ce nu te-ai opus? De ce?

– De ce? te-am întrebat. De ce te simţi atât de singur, ştiind că alături îţi e un suflet apropiat, singurul om de care ţi se leagă toate speranţele, crezul în ziua de mâine, frica de a nu pierde ceea în ce te recunoşti? În prezenţa străinilor nu percepi acest ataşament. Însă tu mă faci să cred că viitorul nostru depinde doar de forţa năzuinţelor noastre.

 

 

Ştiu cine eram. Nici nu trebuia să-mi aminteşti. Vorbesc la trecut, pentru că s-a rupt o verigă hotărâtoare în arborele genealogic al familiei noastre. Pur şi simplu, a dispărut. A trecut în lumea celor drepţi. Însă ideea, acest concept impus de societate şi respectat cu evlavie tocmai de tine, mă făceau să mă simt absentă, mult prea absentă în prezenţa ta. Era ca şi cum, „N-ai găsit omul potrivit”, mi-ar fi spus unicul om de care aveam nevoie.

Totuşi, în felul în care încercai să mă ignori, dar nu reuşeai, iar privirea ta întârzia mai mult decât ar trebui, ghiceam masca îndărătul căreia îţi ascundeai toate sentimentele. Nu voiam să te provoc. Ştiam că va sosi clipa când pasiunea va suprima orice încontrare. O săptămână? Două? Cât? Cât timp vei rezista? Ştiam. Chiar dacă te-ai fi opus văzduhului magnetizat, închegând între noi, ai fi simţit că în mine exista un loc gol, ce putea fi umplut doar cu umbra inimii tale; cu tine. Chiar şi-n ecoul respiraţiei tale părea că percepeam un freamăt prelung al tăcerii. Ştiam că în urma acestor încercări de a surprinde imposibilul voi visa scoici sfărâmate, pojghiţe de văzduh reavăn, purtate de vânturi violacee, straturi de fum vârtos, acoperind siluetele păsărilor rămase pe mal. Adormeam abia când respiraţia ta căpăta un ritm constant. Când, în acelaşi pat, apucându-te de mână, aşteptam să resimt umezeala caldă a palmelor noastre, abandonându-se spasmurilor incontrolabile. Degetele se încleştau. Dacă se atingeau, unghiile eliberau un scârţâit ca de sticlă. Visam cioburi albastre suind înspre inimă, deformându-i conturul, divizând-o, în timp ce lumina. Tremuram, pentru că urmau valurile întunericului prin care lisau urme de zboruri confuze, disecate în alte zboruri, în dâre şi-n praf plumburiu. Reveriile nu se supuneau logicii. Imaginile se succedau într-un mod abracadabrant. Nu pricepeam nimic. Absolut nimic. Te simţeam. Chiar şi-n vis te simţeam. Probabil că în acele nopţi, între corpurile noastre, creştea o singură umbră, mult mai pronunţată şi mult mai oarbă decât bezna însăşi. O pată prelungă, trepidând constant, unindu-ne sufletele, delimitându-le marginile aflate într-o continuă schimbare.

 

 

„Vei ceda?”, mă întrebam seară de seară. În vis, vei izbuti să te eliberezi de gândul ce ne interzicea să cunoaştem extazul? Că mă iubeai, nu trebuia să-mi spui. Iubirile ideale nu se cer mărturisite. Sunt iubiri interzise, ascunse, mascate de alte sentimente. Doar alături de tine iubirea era armonie. Era tot ce continuam din punctul în care te opreai. Tot ce ştiam că ai să spui, că vei răspunde expirând profund, în timp ce inspiram aerul ce ne unea. A iubi însemna a simţi concomitent aceeaşi plăcere; de pe maluri opuse, privind fluviul nostru, a vedea că el curge în acelaşi sens: dinspre orizont înspre nemărginire. A iubi era tot ce nu se putea înţelege, dar ce ne obliga să existăm. Părea că totul dura pentru totdeauna. Ne aparţinea în totalitate. Precumpănitor şi necesar, demarca spaţiul tăcerilor noastre, locul în care mă pierdeam de parcă m-aş fi înecat înăuntrul fiinţei tale. Aş fi vrut să mă eliberez de supoziţii lipsite de orice temei clar. Mă neliniştea gândul că în viaţa ta, undeva într-un cotlon tainic, în timpul tăcerilor apăsătoare germina imaginea altei persoane, o fiinţă străină de care nu ştiam absolut nimic. Totuşi, eram mult prea deşteaptă şi nu mă puteam lăsa pradă acestor amăgiri. Chiar şi în clipa în care ai fi încercat să pleci, să mă părăseşti, aş fi înţeles că te îndrepţi înspre ea, spre altcineva. După felul în care ai fi privit în urmă, după scuzele fără sens. După graba şi tăcerea insinuată în mintea mea, desprinsă parcă de aceste nopţi interzise. Chiar şi-n robia singurătăţii dureroase, abandonată pe malul retras în densitatea întunericului, aş fi simţit că râvneşti idei străine.

Din fericire, gândul tău oglindea realitatea în care existai. Erai aici. Cu mine. Cu vorbe şi prin fapte. În cuvintele pe care le aşterneam pe foile de un alb orbitor. Ne completam frazele ca şi cum am fi încercat să menţinem ritmul respiraţiei comune. Chiar crezi că nu ştiam? Faptul că niciodată nu te delogai de pe contul tău de Facebook, faptul că lăsai calculatorul pornit şi mă lăsai singură în biroul tău, toate astea îmi justificau cât se putea de clar confienţa de care dădeai dovadă. Totuşi, nu eram vreo persoană fluşturatică. Nu-ţi verificam mesajele în absenţa ta. Îţi respectam intimitatea. Şi poate că tocmai această încredere necondiţionată aducea fericirea necesară existenţei noastre comune. Iubirea ideală este iubirea marcată de ipostazele libertinajului total.

Nu ştiam ce îmi va aduce ziua de mâine. Nu aveam niciun reper clar. Nu urmăream niciun scop. Urmam tocmai acel imbold firesc, ce mă purta înspre marginea suportabilităţii. Nu voiam să-ţi impun absolut nimic din ceea ce ai fi făcut din obligaţie, din milă, pentru a-mi anihila durerea de care erai conştient. Şi totuşi, în acea noapte s-a produs imposibilul. Era pentru prima dată când cineva s-a hotărât să mă sărute. Fără să-i cer, să-l provoc. Şi acest suflet erai tocmai tu.

– Taci, mi-ai spus, obligându-mă să tac. Nu ştiai, dar lumea mă considera urâtă. Ce ai văzut tu, spune-mi, ce ai găsit la mine?

– Avem nevoie unul de celălalt doar atunci când ne recunoaştem în imaginea fiinţei de alături. Când, încercând să diminuăm din durerea ce ne induce compasiune, undeva, într-un cotlon tainic al inimii noastre resimţim fericirea. Şi poate că tocmai din acel loc izvorăsc toate lacrimile noastre. Poate că în acea clipă nu vom greşi, încumetându-ne să rostim o confiere pe cât de banală, pe atât de sinceră: „Te iubesc!”

 

 

Plângeam. Ştiam că exista şi un ecou al singurătăţii ce se numea „tăcere”, eterna tăcere din camera cu scoici, ungherul în care te retrăgeai în fiece noapte, izbăvindu-mă de posibilitatea de a-ţi percepe chiar şi freamătul respiraţiei. Nu ştiai, însă chiar şi-n acele clipe mă aflam alături. De cealaltă parte a zidului ce ne despărţea. Îmi făceam iluzii. Nu dormeam. Abia într-un târziu, înspre dimineaţă, îndrăzneam să mă apropii de patul tău şi să-ţi sărut fruntea. Şi tocmai atunci, în rarele clipe de fericire, în semiîntunericul dormitorului te vedeam zâmbind. O urmă de zâmbet, prelinsă de undeva de la marginea visului. Vibra totul în jur. Se dilua. Buzele mele îţi căutau buzele întredeschise. Şi atunci, dar şi acum. Acum, când te-ai decis să dormim în acelaşi pat, dacă vom respecta condiţia impusă: să ne permitem doar câteva atingeri. Banale. Ca între doi copii. Ştiai tu oare că „sufletul umed” nu era doar o licenţă poetică, aşa cum îmi spuneai, când lucram asupra anumitor pasaje? Ştiai că acest suflet îţi era alături şi se compunea tocmai din umbrele noastre, dizolvate una în cealaltă? Nu! Nu ştiai absolut nimic. Era prea târziu. Am ajuns mult prea departe. Extazul era iminent.

– Stai, mi-ai spus când am trecut şi de ultima stavilă. Înainte de a veni aici, în visele mele apărea o fiinţă total străină. Noapte de noapte vedeam acelaşi chip. Inadmisibil, îmi spuneam. Absurd. Abia acum înţeleg cât de mieros e gustul păcatului. Iar acel om eşti tu. Tu. Tu!

– Ai nisip în păr. Ai nisip pe braţe, pe piept, pe tot corpul, îţi spuneam privind clepsidrele sparte dimprejur.

De când te-ai ivit, chiar şi timpul s-a oprit…

 

 

 

„În fiece noapte visez aceeaşi fiinţă. Străină. Un chip angelic. Ochii de nuanţa cerului de apus. O văd mereu. Aici. E în visul meu. Ştiu: dacă cineva îţi spune că te visează, dacă îţi repetă de câteva ori, înseamnă că se gândeşte la tine. Necontenit. Dar omul de care vorbesc mi-e întru totul necunoscut. Cum aş putea să mă gândesc la cineva pe care nu l-am văzut niciodată? E absurd. E imaginar. Doar atât şi nimic mai mult. Şi totuşi, simt că există. E aici. E pretutindeni. În fiece clipă. O imagine obsedantă. E ea. Dureros de prezentă. Singurătatea mea căpătând forme clare.

                Când ne simţim singuri, o lume întreagă ne pare străină.”

 


[1] Rijeka – oraş din Croaţia. „Râu”, în traducere.

 

 

autor   Nicolae Cornescian

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la Să nu mă uiţi, autor Nicolae Cornescian

%d blogeri au apreciat asta: