Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Liberi, autor Anca Tănase

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 06/11/2012

Image (z3)

Lotca încărcată cu nuferi galbeni alunecă pe apa îngrăşată  de mâluri şi alge primordiale, ambarcațiunea arhaică se târăște la doar o lungime de braţ de femeie și  de liziera plaurului în care, egretele şi cormoranii sunt prinși în ritualul de împerechere.

Brațele acoperite pe jumătate cu horbotă verzuie  se mişcă ritmic. Ea vâslește. În rest, ar putea fi linişte deplină.Se aud și lupii tineri, așa  cum se aleargă printre tulpinile de trestie casantă ca un cristal veritabil. Formele vegetale troznesc la fiecare mişcare a sălbăticiunilor, în timp ce fluviul fantomatic se înfundă în delta muşcată, în aval, de talazurile Mării Negre.

Străina din lotcă prinde să cânte, nu de teamă, nu de singurătate.Buzele sale muşcate la sânge lasă să-i scape  jalea unei baladei adusă acolo, de oameni născuți și crescuți pe alte meleaguri.

Totul este un murmur a tot ceea ce fusese odată, un blestem, o povară de rusalcă fără podoabe din argint sau aur. Femeia din lotcă nu are vârstă și nici identitate.

Între scânduri, pe un braț de izmă sălbatică, stă coșul de răchită plin cu pâine și o stilclă de vin roșu și dens  precum sângele bivolului de apă. Lângă coș, femeia își mișcă trupul și brațele din inerție, caligrafiind în apă și în aer, cercuri concentrice. Sigur simte amorțeală în degete, în palme, în umeri,  apoi durerea moale i se lasă ca o piele prea strâmtă, peste sânii asudați, peste pântecele gata pecetluit în așteptarea facerii. Între scândurile vechi și demult călăfuit cu smoală, dau iama șuvițe din apa bălții. Rochia ei din creton ieftin îi lasă dezvleți genunchii,  peste care roua dimineții cade obraznică. Deasupra este cerul și crengile sălciilor ce se oglindesc himeric în apă.

|La zenit, abia se deslușește turnul de pază, apoi rând pe rânt, toate trei rândurile de sârmă ghimpată ce își încolăcește geomoetria barăcile în care sunt dorm prizonierii.

De pe canal, nu se simt nici gardienii, nici câinii de pază.

Lotca încărcată cu nuferi s-a oprit ca și singură. Femeia se înfioară apoi strânge pleoapele, privește prin hățișul de trestii cu insitență, cu teamă omenească. Se închină.

Execută gestul fără cucernicie, fără frondă și fără să-și facă iluzii că ar ajuta-o în ziua, care se anunță a fi liniștită pentru  hoți și paznici.

Lotca s-a înțepenit în coasta plaurului din care sălbăticiunilse trezesc și amușină vânatul.  Ea  tremură și abia se abține să nu țipe. Șarpele face  înconjorul bărcii de câteva ori, apoi se ridică, se prelinge, cu tot trupul șui, în barcă. Ea îl simte rece ca marmjra lângă pulpa piciorului. Jivina este atrasă de dogoarea sângelui și i se  lipește, apoi, i se încolăcește în jurul gleznelor . Ea  nu mai are putere nici dorința să i se opună și , acolo departe de lume, acolo sub primele raze de soareale zilei nebune, Rosemarie  îi atinge cu sfârcul degetelor solzii tineri.

Șarpele se retrage și de pe mănunchiul de mentă sălbatică, din sticla, ce părea a fi închisă eremtic, se scurge, gâlgâie , curge tot vinul, se amestecă cu apa de baltă.

Acum, pătat cu roșu, ștergarul în care a mai rămas doar pâinea de secară, este doar mărturisirea unei  jertfe. Profane.

Dinspre colonia prizonierilor se aud câinii-lup . Furioși.

Sună și alarma. Se dau ordine peste ordine și puștile sunt îndopate cu gloanțe adevărate.

În dimineața cu gingiile sângerânde peste plaur, el, evadatul nu pare a fi îmbrăcat zeghe ci într-o cămașă din zale dintr-un material cu totul și cu totul necunoscut.

În lotca aia, din lemn subțiat de vechime, el bărbat, ea femeie, se contopesc cu umbra șarpelui pe care nici un glonț nu îl poate atinge.

Străina ține ochii închiși și buzele-i sunt ca și peceluite cu aburul dimineții.

Clar, nu este o eroină, și cu el alături, nu mai știe de rostul cuvintelor. Nici Timpul nu mai are dimensiune. Vremea este când fierbinte când rece și gloanțele paznicilor șuieră. Ori,poate este numai șarpele care părea să fi dispărut în maldărul de flori sălbatice…

Real este numai fluviu, apa tot mai grea de sedimentele unui continent decadent, și care nu își acceptă destinul.

Acolo, la capătul lumii , printre plaurii cu cormorani și egrete, cei doi habar nu au că, de fapt  ei sunt ultima poveste de dragoste adevărată a Planetei.

Sunt liberi în barca, unde apa le-a trecut de glezne, de genunchi, de pântece, de coșul pieptului…

 

autor  Anca Tănase

pictura Constanta Abalasei- Donosa

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la Liberi, autor Anca Tănase

%d blogeri au apreciat asta: