Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Câinele Ulgann, autor C.P.Popescu

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 08/12/2012

CÂINELE ULGANN

 

Îl găsisem în dimineața rece în fața măcelăriei, așteptând atent. Tremura de frig din toate încheieturile și privea cu nădejde spre ușa închisă care îi împiedica posibila hrană. Cuiva i s-a făcut probabil milă de el, pentru că ușa măcelăriei se deschise și o mână de bărbat îi aruncă o bucată roșie de carne, dar în aceeași clipă bucata e înhățată de un dulău mai mare și mai iute ca el. Cu coada între picioare, se dă într-o parte, deznădăjduit și tremurând nu numai de frig ci și de frică. Trecătorii trec, temători că ar putea fi mușcați pentru cine știe ce tainice vinovății. Se feresc, e viscol, le e frig și sunt foarte, foarte grăbiți. Celălalt mârâie gros, cu bucata de carne în colți și o zbughește după primul colț.

Are poate puii flămânzi, se gândi, credincios și câinește iertător.

L-am luat acasă în ziua aceea și s-a obișnuit iute cu hrana pentru pisici pe care încă o mai păstram după fuga ei neașteptată. Îi era bine la căldură, ochii lui mă priveau ca și cum mi-ar fi mulțumit. Știam, simțeam că așa este, dar nu putea vorbi în cuvinte omenești. Nu încă, pentru că peste câteva săptămâni, într-o seară tristă de Crăciun singur, doar cu el, cel fără nume, stăteam cu pipa aprinsă lângă bradul meu sărac împodobit, dar plin de scânteieri de dincolo de lume. Numai muzica discurilor se auzea, îmi plăcea cu deosebire Bach în momentele acelea din trecuta mea viață. Stătea pe labele dinapoi și privirile ochilor lui aveau ceva hipnotic, fără să-mi dau seama dacă erau urmarea acordurilor suave de orgă, sau se însumau în mine cu alte stări adormitoare. Era cald, era bine, era pace.

Am ațipit, cu ochii în ochii lui, strălucind în luminițele Crăciunului.

      Ca și ție, și mie mi-au fost așezați ochii în față, pentru a merge numai înainte. Ca și ție, mi-a pus îngerul vieții în trup o mare de cuvinte, încă de pe vremea când eram copil. Le amestecase foarte bine, ca să nu-mi fie ușor a-l descoperi pe cel doar al meu. Pe atunci, copil fiind încă, aceste vorbe se rosteau fără nicio legătură între ele, așa că părinții mei au socotit că nu sunt o făptură în toate mințile. S-au împăcat cu realitatea asta, deși eu cunoșteam înțelesul cuvintelor mele. Ei însă nu le puteau alătura unele altora după cifrul cunoscut doar de mine de la înger. Îmi era tare milă de ei, iar îngerul mă îndemna să-i fac și pe ei să fie iar copii, dar nu reușeam asta niciodată. Ba chiar de câte ori încercam primeam câte o nuielușă pe spinare, așa că am învățat cu timpul să tac.

      Nu m-au dus la școală, deși eu descoperisem de multă vreme o carte mare cu copertă groasă în care îngerul îmi șoptise că scrie așa: La început a fost Cuvântul. Și Cuvântul era Dumnezeu. Mai mult nu mi-a descifrat el din cifrul acelei cărți, știa poate că cifrul minții mele nu se potrivea mai departe cu acela al cărții groase, dar eu m-am bucurat să aflu că mai sunt și altele.  

      Când m-am făcut mare, am început deodată să vorbesc cu șir, cu înțeles, așa cum nimeni nu s-ar fi așteptat. Tocmai de aceea erau cum nu se poate mai atenți, urmărindu-mi ideile (ale mele oare, ale îngerului care poate îmi schimbase cifrul copilăriei și mă făcuse om mare?) până la capăt și plecând apoi gânditori. Călăuzit de înger, am tot vorbit, bucuros să mă simt ascultat, dar, după o vreme, când se răspândise vestea despre mine, cei care doreau mai mult ca orice altceva pe lume să păstreze tainele cărții aceleia doar pentru ei mi-au întins o capcană și m-au prins. Trebuia pesemne să tac, așa cum făceam când eram mic. Dar ei nu mi-au dat cu nuiaua pe spinare ca părinții mei. Nu, ei m-au dus în cercul lor închis, întunecat și rece și m-au preschimbat în câine, ca să nu mai pot vorbi niciodată. Sărmanii, ei nu știau că am un înger! Iar îngerul, văzându-i și lăsându-i să mă pedepsească, îmi dărui puterea de a rosti cu ochii singura propoziție pe care o înțelesesem în alt cifru din cartea aceea. Și toți oamenii o înțeleg și o ascultă, numai dulăii răi provizoriu nu. Ei își duc poate alte pedepse, nu ca mine. Nu te mira că îți spun toate astea: tu ești cel care m-a judecat atunci. Ai uitat, asta s-a petrecut tare demult, poate de asta nu-ți mai amintești și acum te-ai ascuns într-o viață cumsecade și singuratică. Îngerul mi-a spus că ai trăit destul povara ta neștiută și m-a trimis pe mine să-i țin locul pentru tine. Acum ți-am spus tot ce știu, cifrul meu și al îngerului. Te iertăm și vom avea grijă de tine mereu, așa să știi.

Muzica s-a oprit demult. Bach tace, e liniște. Crăciunul a venit, iar câinele meu, cel căruia nu m-am învrednicit nici măcar să-i alcătuiesc un nume, spunându-i de obicei cățelul meu, scâncește încet:

– Ulgann, Ulgann, Ulgann…

Este, pentru mine, încifrarea unor silabe rostite gutural de un câine și atât. L-am repetat, îngânându-l cu gura închisă. Am simțit vibrații ascunse pe care le recunoșteam cu emoția unei temeri noi: era numele meu vechi, atât cât putea fi el rostit de un câine de pripas, înfrigurat, flămând și slab, luat de pe o stradă pe care trecătorii totdeauna se grăbeau. Eram doar fruntea pe care o încruntaseră gânduri mult îndepărtate. Mă găsiseră acum, ascuns bine în propria mea memorie, așa cum bolnavii își caută cu sete vindecarea și uneori nu știu că le este alături, la îndemână oricând. Dar câinele acesta îmi aducea darul unei iertări în seara de Crăciun! Era cel pe care un înger îl alesese să învețe, pe când era un copil nătâng, primele cuvinte pe care mâini altfel binecuvântate o scriseseră în Biblie. Doar atât, nimic mai mult, ca și cum tot conținutul cărții ar fi urmat să fie înțeles în cel puțin câteva mii de ani, de multe milioane de ființe, care nu erau nici pe departe copii neajutorați. Treaba asta cred că mai continuă încă și azi.

Acesta i-a rămas numele. De atunci au trecut trei ani. Îmi e credincios pe cât sunt și eu credincios în Cuvânt. El e cel ce iartă și cu siguranță că după îndelungi cercetări voi izbuti să deslușesc cifrul numelui său, asta dacă va rămâne lângă mine, împreună cu îngerul din el, în Cetatea unde locuim.

 

autor C.P.Popescu

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la Câinele Ulgann, autor C.P.Popescu

%d blogeri au apreciat asta: