Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Panică în metrou, autor Livia Dimulescu

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 04/12/2012

Panică în metrou

–        Bine că avem lumină!

Întorc capul şi văd un bărbat în vârstă, cu sprâncenele  albe şi aluniţe de toate dimensiunile la baza nasului. Ai fi zis că se hrănesc unele pe altele.  Dar, n-aveam chef de asta.  Eram obosită şi cineva făcuse o gluma proastă trăgând alarma în metrou. Jandarmul se agita inutil şi arogant de colo-colo, fără rezultat.  O mare parte dintre pasageri îşi ridicase privirea din ziare ( sau cărţi), ca nişte găini buimăcite , aşteptând boabele de porumb.  Agitaţia lor , încă ţinută sub control, le traversa corpurile făcându-le să se foiască ca-ntr-un cuibar. Încă nu era timpul pentru impresii.

De câte ori jandarmul trecea repezit prin dreptul lor, fiecare pasager ridica o privire ucigătoare , care, dacă ar fi fost o săgeată otrăvită, acest reprezentant al ordinii publice ar fi murit de cel puţin optzeci de ori.  Avea noroc că încă mai era în viaţă.

Femeile corpolente, gureşe , începură primele acorduri la valul de vociferări pe care îl intuiam că-l vom înfrunta fiecare dintre noi.

-Aşa ne trebuie dacă vă plătim, ca idioţii, abonamente şi bilete. Trăiţi pe spatele nostru şi ne ţineţi sub pământ ca pe nişte proşti! se auzi din al doilea vagon.

Tonul discuţiei fusese aruncat ca un coltuc de pâine unor prizonieri înfometaţi. De-acum încolo toată liniştea se prăvăli ca la cutremur.

-Avem copii în casă! Singuri!

-Domnule jandarm , mai stăm mult?

Nu ştiu dacă a răspuns cuiva. Faţa congestionată de nelinişte se înroşise. Un puseu scurt de tensiune, îmi spuneam în gând. Dar, l-am dat la o parte ca pe o pânză de păianjen, hotărâtă să-mi vad doar de ale mele.

-Nu e ceva grav, dacă avem lumină.

Uitasem de prezenţa lui. Le urmărisem mişcările şi mimica feţelor de parcă analizam cine ştie ce tablou celebru , încercând să descifrez mesaje ascunse. Făceam exerciţiul ăsta ori de câte ori luam metroul.  De el, de vecinul cotului meu din dreapta, uitasem cu desăvârşire.

Fusese o dimineaţă calmă, care nu anunţa nimic deosebit.  Ziua trecuse îmbălsămată într-o plictiseală de nedescris. Mă uitasem la ceasul computerului din sfert în sfert de oră.

Nici un client nu se învrednici să ne deschidă uşa şi nici chef de o bârfă inofensivă n-aveam. Începuse să-mi pară rău că mă machiasem o oră în faţa oglinzii, smulgându-mi şi un fir alb din sprânceana stângă. Până şi Fred, motanul durduliu pe care l-am primit cadou de la ultimul meu iubit,  zăcea pe covor.  Nu-i era sete, nu-i era foame.  Ce mai: toropeala plictiselii cuprinse toate fiinţele care apucaseră să se trezească azi, în marţea asta ciufută.

-Credeţi că o să rămânem, aici,  până mâine?

-De ce până mâine?! Poate vor remedia defecţiunea.  Suntem în 2012.

.Ei, taică, ce ştii matale? Dacă avem ghinion…

-Nu cobiţi!

-Nu cobesc.Vă spun din experienţă. Acum trei ani am stat o zi şi-o noapte sub pământ.  Pe la două noaptea se declanşase o adevărată isterie.

-Între timp, poate s-au mai modernizat. Cum să stăm aici douăzeci şi patru de ore?!

-Aşa bine. Cu răbdare. Dar,….sunteţi drăguţă. Măritată?

Uluită, răspund mecanic:

-Nici gând.

-Păcat.

-Vă preocupă soarta mea?

-Ah…nu , dar ce să vorbim? Despre preţul benzinei, despre războiul din Irak ?! Aşa mai trece vremea…

Deschide o servietă care, în mod sigur, avea vârsta mea.

-Am două sandwich-uri puse de săraca  nevastă-mea. Ia şi matale unu’.

-Sunteţi calm, văd.

-Păi, ce să fac , domnişoară?!Dacă ţi-aş spune că, într-un fel , mă bucur că stăm izolaţi aici, ce-ai zice?

Refuz să comentez şi înfulec bucata de pâine unsă cu unt.

-Dar, vă gândiţi cum decurge viaţa unui pensionar vechi de peste douăzeci de ani?!   Insomnii, piaţa de la ora opt, jurnalul TV,  sforăitul nevestei în fotoliu, durerile de spate, gândul morţii ascuns peste tot ca firul de praf….aşa că , te văd pe dumneata şi mă aşez cu mintea pe drumul tinereţii.

Jandarmul se fâţâia periodic pe culoar, măsurând în paşi de cadenţă lungimea celor patru vagoane.

-Dar, de ce nu v-aţi măritat?

-Nu m-a vrut niciunul.

-Nu pot să cred. Bărbaţii din ziua de azi nu mai au gust.

-Aveţi copii?

-Am şi trei nepoţi.De la ei vin.

-Sunteţi norocos.

-Da, băftos. Mi-a plăcut viaţa. Ce lucraţi?

-Sunt agent imobiliar şi studiez psihologia.

-Interesant.Am fost diriginte de şantier patruzeci de ani.Am condus mii de oameni.Le duc dorul, uneori.

Lumina începuse să pâlpâie ca o lumânare care vrea să se stingă.Abia atunci teama mi se localiză în genunchi, făcându-i să tremure. Nu mai puteam scoate o vorbă.

După nici zece minute, se stinse definitiv şi panica năvăli din vocile noastre , care mai de care mai sonore.  Bătrânul vorbea ca şi cum ar fi depănat un ghem din lână, jandarmul, probabil, era ştrangulat într-un colţ, totul avea iz de răzmeriţă amestecată cu groază. Copiii zbierau cel mai tare, femeile plângeau cu sughiţuri , mirosea a transpiraţie rece peste tot. La un moment dat, simt nişte buze umede pe obraz. E întuneric beznă, dar nu mă îndoiesc că autorul e vecinul meu din dreapta. La nici cinci minute, degetele lui îmi masau genunchii şi mă mângâiau pe fluierul piciorului.   Am încremenit în întunericul claustrofob, cineva încerca să ţină aprinsă o brichetă, dar m-am predat mângâierii lui, cu gândul pervers că, poate aşa, mă voi vindeca şi de frică.

 

autor Livia Dimulescu

pictura Constanta Abalasei-Donosa

 

 

 

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la Panică în metrou, autor Livia Dimulescu

%d blogeri au apreciat asta: