Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Partida de pescuit, autor Gheorghe Neagu

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 03/12/2012

Partida de pescuit

 

Pe Tică îl apucă ameţeala. Ochii începură să-i joace feste. De-o bună bucată de vreme nu-şi dezlipise privirile de la pluta nemişcată a undiţei. „Şi tâmpitul acesta de Florin stă cu nasul în bucoavna lui, fără să mormăie măcar”, îşi zise el cu ciudă. Dar nu-l putea urî. N-avea voie. Erudit fusese şi erudit rămase.

– Doamne Sfinte, fă şi tu ceva ca să se mişte şi pluta mea!, zise el cu glas prefăcut, cucernic şi vibrant.

Florin îşi întoarse privirile către faţa lui, adumbrită de barbişonul negru,  ce-i înconjura gura „ca la un cur de femeie”, cum îi mai ziceau uneori şi Mitică şi Ionică, când „îi apuca flama”.

– Iată uite domnule, ce voce de răspopit are poetul!, rosti Florin calm şi inflexibil, de parcă nici usturoi n-a mâncat şi nici gura nu-i miroase.

– Ai înviat, băi, eruditule? Dacă pluta nu mişcă, măcar limba-n gură să mi se mişte! Dar cu tine n-am nicio şansă.

– În viaţă am cunoscut două tipuri de canalii: liberale şi pescari. Dar acum mai descopăr una, poet pescar! Păi, ce limba ta e legată de plută? N-ai decât să reciţi nişte poezii, ca să nu-ţi amorţească limba!

– Cui, Doamne, iartă-mă? Ţie? Tu te străduieşti să devii tatăl erudiţilor!, îşi slobozi Tică năduful din bărbuţa ce-i străjuia buzele roşii ca sângele.

– Uite, spune asta: domnilor confraţi!, îi spuse Florin, scărpinându-se uşor pe frunte.

Într-adevăr din zare se auzeau, vocile lui Mitică şi Ionică, tălăzuind printre arbori şi arbuştii livezii. Cântau din troparele dragi lui Mitică, ori de câte ori îi veneau în suflet amintirile.

– Lăudat fie numele Domnului!, ziseră într-un glas cei doi cu voioşie.

– Pace în sufletele voastre!, le răspunse Tică bosumflat.

– Pace ţie, cititorule!, îi zise Mitică lui Florin, în mod special.

– Vezi, de aia te iubesc eu pe tine Mitică! Că eşti o lichea dulce! Dar mai ales că s-a dus pacea mea de cititor.

– Măi Florine, pacea ta s-a dus de când ţi s-a măritat nevasta şi behăie, de la un capăt la altul cât este de fericită.

– Măi Mitică, eu te înţeleg, dar nici să spui despre ea că behăie.

– Dar să se zbenguie are  voie?, nu se lăsă Mitică.

– Gata, până aici!, interveni brutal Ionică. Decât s-o înghesuie unul sau altul, mai bine să se zbenguie cu doctorul care a dus-o în faţa altarului. Şi mai şi scrie pe deasupra.

Florin nu-i răspunse. Se ridică şi o porni cu capul plecat pe una din cărările ce despărţea livada.

Tică se făcuse mai mic. Nu se aşteptase la  aşa întorsătură . Şi pluta tot nu se mişca.

– Doamne care eşti stăpânul meu, cu ce ţi-am greşit de nu-mi dai nici cea mai mică speranţă? Mişcă-mi, Doamne, pluta, căci a Ta este Împărăţia!

– Ce te prefaci, mă, că nu ştii? Ce te prefaci? Doar ţi s-a spus că asta îţi va fi pedeapsa! Ai să stai cu undiţa până ai să căpiezi şi n-ai să prinzi niciodată nimic! Întreabă-l şi pe Mitică! Ştie şi el, că doar împreună cărăm apă în acest lac! Şi n-am adus niciun peşte, bodogăni Ionică.

– Aşa-i bătrâne!, confirmă şi Mitică.

– Şi pentru asta nu trebuie să mă mai rog la Dumnezeu?, îşi arătă nedumerirea Tică.

– Ba roagă-te, roagă-te frate Constantine, până când bunul Dumnezeu s-o îndura să-ţi dea cât să nu poţi duce!, se auzi deodată glasul lui Corneliu, ivit pe neaşteptate, în spatele lor.

– Ia uite, bă,  şi pe lezmajestate!, zise Ionică.

– Tot n-ai uitat? Eram matol. Şi-n faţa unui rege bâlbâit ca Mihai, m-am bâlbâit şi eu, crezând c-o să mă înţeleagă mai repede în limba lui Voltaire decât în limba noastră. Ce mai, m-am făcut de cacao! Şi cu el şi cu nevastă-mea şi cu voi!zise el cu naduf şi fără nici o sâsâială de parcă i-ar fi crescut iar dinţii.

– Ai, măi, nu-ţi mai pune cenuşă-n cap că noi te-am iertat încă de atunci!, îi zise Mitică.

-Şi pe vremea aia n-aveai nici dinţi în gură .Ţi-i dăduse jos amantul din casă, adaugă Ionică răutăcios

-Decât cu atâtea femei ca tine….

– Ce s-a întâmplat? Ce se întâmplă aici? Ce faci nea Cornele?, îi potopi sub vorbe  precipitate Puiu.

– Băi, a tunat şi ne-a adunat! Uite-l şi pe culturnicul ăsta cu urechile făcute pâlnie!, zise Mitică ritos.

– Lasă-l Mitică, dă-i pace! Ştie el ce face! Măcar ne mai scăpa şi nouă câteva milioane din când în când, aşa ca să ne astupe gura!, zise Ionică.

– Nu-i adevărat! Nu-i adevărat! Eu vă dădeam bani pentru valoarea voastră!

– Haida de,valoarea lor. Care valoare…El bea acolo cu mult har /Din ploscă şi din pahar/Unei brunete, mai drăguţă/I-a sorbit chiar şi din ceşcuţă…!, se auzi din spatele lor vocea epigramistului Săvel.

– Uite cine ne mai lipsea!, îl întâmpină Puiu cu ţâfnă.

– Ai băi berbecule, nu ţi-a mai trecut? Asta era epigramă pentru Mitică, nu pentru tine. Tu eşti prea bleg, să te ţii de băutură. Nu beai nici la nunţi, când îţi lipeau suta de frunte!

– Ai văzut, aţi văzut? Aşa face. Şi mai vrea să mă port frumos cu el!, îşi slobozi cuvintele ca mitraliera Puiu.

– Să ştii măi Săvele, că nici eu nu mor după epigramele tale!, îi zise şi Ionică.

– Păi cum să-ţi placă? Te atac  la beţiveală! Şi pe tine şi pe Mitică!

– Dar ce, am băut pe banii tăi?, îl ricană Mitică.

– Nu mă Mitică, n-ai băut din banii mei ci doar din cramele mele de la Vin-Export! Iar acum, de când am ieşit la pensie, nu mai recunoşti, că aşa e felul tău!

– Mitică, aici are dreptate conul Sava! Şi pentru că eşti măgar, o să cari apă cu două găleţi în plus faţă de mine!, interveni Ionică în şuguind.

– Să le care Florin! Muscalul ăsta dacă-l înţepi în vârful nasului curge votcă nu sânge! zise Mitică îmbufnat.

– Haideţi mă, fiţi serioşi, de atâta vreme şi de atâta hâială a ieşit şi mama votcii din el!, zise Tică împăciuitor, aruncând cu undiţa în luciul apei.

– N-a ieşit! Că dacă ieşea nu mai căra apa cot la cot cu noi!, nu se lăsă Mitică.

– Măi, dar turnătorii ăştia doi, nu cumva trag cu urechea la ce facem noi şi ne toarnă îngerului supraveghetor?, îşi lansă cu iscusinţă petarda îndoielii Ionică.

– Ce turnători? Care turnători?, se agită Puiu .

– Las’ că ştii şi tu!

– Ce ştiu eu?

– De Zamparo, n-ai auzit?, nu se lăsă Mitică

– Hai măi, terminaţi, că-mi speriaţi peştele!, rosti răguşit Tică.

– Măi fraierule, băi poet al pierzaniei ce eşti, dacă tu crezi că ăştia o să aducă în găleată vreun peşte, te înşeli!, ricană cu umor Săvel. Mai bine ai asculta de la mine încă o epigramă, o să-ţi treacă timpul mai repede. Uite una şi lui Ionică: Mărturisesc că sunt ades/ Invidios pe-al tău succes/ Dar mai am timp şi zic că-i bine/ Că sunt cu-n an mai mic ca tine.

– Salut artele!, strigă de departe Florin, care în ruptul capului n-ar fi acceptat să fie surprins cu ceva pe picior greşit. Îi simţi că vorbiseră ceva despre el şi pentru a-şi masca iscusinţa intuiţiei preferă să-i salute el de departe. Lucru care în mod firesc nu s-ar fi întâmplat. Lângă el, nedespărţitul Trăienică. În spatele lor, ca o năluca,Viorel,veşnic afumat. De data asta şi la propriu şi la figurat.

– Salut poete!, îi spuse Ionică. Era de fapt singurul răspuns din gaşca aciuată pe malul lacului. Tică ar fi vrut să se ridice în picioare respectuos. Lucrase şi el la ziarul unde cei doi slăviseră puterea atee în fel şi chip cu sârguinţă, ani în şir!

Mitică nu le răspunse pentru că nu uitase cum îl izgoniseră de la tainul partidului unic şi-l făcuseră textier pentru brigăzile armatei, miliţiei şi a altor instituţii obligate să dea o limbă iubitului conducător.

– Salut, băi bătrâne!, se auzi ca un ecou şi vocea lui Traian. Se prefăcu a nu înţelege primirea ostilă. De fapt era mai mult un ecou venit din  butoiul de grăsime purtat cu stoicism şi pe acest tărâm.

            – Ai prins ceva?, îi zise Florin lui Tică.

– Deocamdată nimic!

– Păi cum să prindă, băi, Florine, cum să prindă? Dacă s-ar  fi cărat mai multă apă poate că şi balta s-ar fi populat cumva, că nu o fi Sfântul Petru atât de sadic încât să nu-i plaseze lui Tică măcar o icră de crap sau de caras. Dar sunt învăţaţi ca şi voi  din ce mai curge din crame şi nu cu apa de izvor!, zise Cornel cu  ironie .

 

– Te bag… !

– Stai aşa! Nu înjura! N-ai voie pe acest tărâm să faci păcatele pentru care ai fost pedepsit deja!, îl opri Sava pe Mitică.

Mitică îşi înghiţi înjurătura. Îşi luă găleata şi se depărtă de grupul înfierbântat odată cu sosirea celor doi.

Puiu se ridică şi el, dar nu ca să plece ci să se apropie de cei doi numiţi mai mult în glumă Muscalu – Traian. Se ştiau de fapt încă de pe vremea când colaboraseră tustrei la turnatorie, başca încă vreo câţiva care nu veniseră încă de-a Dreapta Tatălui şi care-şi continuau încă misiunea pe tărâmul unde văzuse lumina vieţii.

– Eu nu mă bag!, zise el, de parcă i-ar fi cerut cineva părerea. Dar e mai bine să plecăm!, îşi continuă el rostirea, îndemnându-i şi pe ceilalţi să se depărteze de grupare. De fapt mai rămăsese doar Sava, Ionică şi Tică. Şi cum Ionică fără Mitică nu-şi găsise rostul nici pe vremea când era viu şi navătămat îşi luă şi el găleata îndepărtându-se agale.

– Am rămas doar noi!, zise Sava.

– Şi nici măcar n-ai o undiţă!

– Ai dreptate! Mă duc să-mi fac rost!

Rămas singur, Tică îşi scoase undiţa pregătindu-se să înfăşoare în jurul băţului firul până la plută, pentru că sub plută nu mai avea nimic. Aşa fusese toată viaţa lui. O glumă. O mimare. O viaţă fără momeli şi fără cârlig.

Pe malul apei urmele paşilor celor buluciţi nu se mai zăreau. Era şi firesc. De atâta imponderabilitate nici partida de pescuit nu era decât…

 

autor Gheorghe Neagu

 

 

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la Partida de pescuit, autor Gheorghe Neagu

%d blogeri au apreciat asta: