Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Povestea Urâtei, autor Nick Sava

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 06/12/2012

Povestea Urâtei

– S-a întâmplat de mult, de mult de tot, pe când saxii începuseră să atace spre apus. Un mare rege s-a ridicat atunci împotriva acestor păgâni – căci ei nu se închinau atunci Marelui Zeu! – şi i-a oprit, apoi i-a întors înapoi de au ajuns tocmai până în Albia unde au cerut sălaş, trăind şi acum prin unele oraşe, mai ales pe sub munte.

Şi acel rege vestit, Arostus pe numele lui, se înconjurase de războinici voinici, ca în basme. Toţi îi erau credincioşi şi îşi dovedeau vitejia călătorind prin ţinuturile lor îndreptând nedreptăţile, luptându-se cu tâlharii şi vrăjitorii cei răi, şi mai ales adunându-se sub flamura lui Arostus să stea în faţa năvălitorilor, căci nu numai saxii au vrut să cotropească pământurile lor bogate… Se zice că aşa de frumos era în acel ţinut, Loriant, că şi zânele trăiau acolo printre oameni!

Avea regele obiceiul ca la toate marile sărbători lăsate de către Marele Zeu şi Sfântul Prunc să fie spre bucuria oamenilor, să poruncească vitejilor să se adune în jurul unei mese rotunde, la care toţi stăteau egali. Şi fiecare îşi povestea aventurile prin care trecuse între cele două sărbători. Dar cea mai mare sărbătoare era ziua Naşterii Pruncului.

Se întâmplă ca într-un an de Ziua Naşterii Pruncului, oastea lui Arostus tocmai învinsese cu totul pe saxi şi vitejii se bucurau împreună de pacea pe care o aduseseră în ţinut, că iată cum intră în sala uriaşă o domniţă frumoasă ca un vis. Îmbrăcată cu totul în roşu, cu părul galben lung până la mijloc, cu bijuterii mândre pe ea, părea o regină – părea chiar mai frumoasă decât regina Junera, soţia lui Arostus, neam din neamul zânelor!

Se apropie domniţa cea frumoasă de masă şi se închină regelui, spunându-i:

– Îţi aduc închinăciune, rege Arostus, şi te felicit pentru măreaţa ta victorie. Ştiu că eşti viteaz şi puternic, că nimeni nu-ţi poate sta în faţă. De aceea vin în faţa ta să mă plâng de nedreptatea pe care mi-a făcut-o un ticălos de cavaler care nu vrea să-ţi recunoască puterea şi stăpânirea.

– Spune, cinstită domniţă, i-a răspuns cuviincios Arostus, care găsea vorbe bune şi pentru nobili, şi pentru cei umili.

– Este acest cavaler numit Rasan Basan, în Castelul Malpery. Şi de acolo, de câte ori vede trecând cineva, iese cu putere şi-l calcă, îl ucide ori îl ia prins şi-l duce în fortăreaţa castelului său. Iar noi, eu şi cu iubitul meu soţ, ne-am întors dintr-o călătorie trecând în neştiinţa noastră prin apropierea Castelului Malpery. Soţul meu a fost şi el în oastea ta, rege Arostus, luptând împotriva saxilor, iar de la bătălie s-a întors rănit. De aceea, când a ieşit Rasan Basan împotriva noastră, el nu s-a putut împotrivi. Iar ticălosul de cavaler l-a legat, aşa rănit cum era, pe cal, şi l-a luat cu el. Iar cum eu încercam să mă împotrivesc şi îi căzusem la picioare, rugându-l să ne păsuiască, mi-a dat o palmă, crăpându-mi buza!

Auzind de această fărădelege, toţi vitejii de la masa regelui săriră în picioare, bătând cu săbiile în masă şi jurând că nu vor găsi linişte până nu vor pedepsi un ticălos care se dă drept cavaler, dar încalcă poruncile cavaleriei, lovind o doamnă frumoasă şi fără apărare. Dar regele Arostus se ridică şi el în picioare şi zise:

– Precinstita domniţă a venit drept la mine, cunoscând în mine un apărător al celor năpăstuiţi şi un răzbunător a celor umiliţi. Aşadar, mie mi se cuvine să iau armura şi armele şi să pornesc spre Castelul Malpery, să înfrunt acel ticălos Rasan Basan. Să mergem, domniţă!

Şi chiar în acel ceas, îndemânatecii scutieri ai regelui îl îmbrăcară în armura lui din oţel strălucitor, îl încinseră cu vestita lui sabie Xaliba, şi îi dădură în mână un scut ţeapăn şi o lance lungă şi puternică. Pe calul său fără seamăn, Velandir, porni regele cu domniţa în spatele şeii lui, căutând să ajungă cât mai grabnic la castel. Şi ajunseră după câteva zile, după ce trecură printr-o pădure vrăjită, o mlaştină fără capăt şi un lanţ de munţi cu vârfurile ascuţite ca un fierăstrău.

Acolo, pe o insulă în mijlocul unui lac, se înălţa un castel construit din blocuri de piatră neagră, cu donjonul din piatră albăstruie, lucitoare. Duse Arostus la buze cornul său de vânătoare şi lansă chemarea lui de înfruntare. De trei ori sună în corn. Cu un zornăit de lanţuri, poarta grea de lemn se lăsă ca un podeţ peste canalul ce despărţea insula de mal, şi pe acest podeţ păşi un cavaler îmbrăcat complet în negru, înalt cât un uriaş din vechime. Iar calul lui, tot atât de negru, părea chiar mai uriaş, aşa încât cei doi păreau mari cât o casă de om gospodar. Faţa cavalerului nu se vedea, fiind acoperită de vizieră. Din dosul vizierei se auzi strigătul înăbuşit al cavalerului:

– Rege Arostus, te dovedeşti viteaz şi cavaler, dar fără pic de minte! Nu e dat regilor să-şi lase ţara de izbelişte doar pentru a participa la aventuri cavalereşti. Ceea ce ţi se va întâmpla îţi va folosi spre învăţare de minte!

Regele Arostus era viteaz şi puternic, nu o dată făcuse dovada acestor calităţi. Deci, el nu se sperie, ci îşi lăsă viziera şi dădu pinteni calului – după ce lăsase domniţa jos de pe cal. Nu observase surâsul ei maliţios…

Şi, în timp ce Velandir se apropia ca o săgeată de podeţul pe care Rasan Basan aştepta liniştit, regele lăsă lancea în jos, gata să ia cavalerul în ea. Numai că, deodată, calul se opri ca împiedicat într-o mlaştină. Iar braţele viteazului căzură fără vlagă, scăpând scutul şi lancea. Se simţea Arostus fără putere, nici un cuvânt nu era în stare să spună.

– Haha, râse aspru cavalerul cel negru. Ai văzut, Arostus, cum ţi-ai pus ţara în cumpănă? Dreptate avea sora ta şi stăpâna mea, zâna Moriana, să spună că nu meriţi tronul.

Văzu atunci Arostus domniţa venind veselă spre podeţ. Vraja se îndepărtase şi în locul feţei frumoase şi dulci regele văzu chipul propriei lui surori, frumos dar plin de răutate.

– Hei, frate! Ţi-am zis eu că mintea îţi stă în lance. Ar trebui să poruncesc să ţi se taie capul! Dar pentru că ţara Loriant este şi ţara mea, te las să pleci pentru a-ţi pregăti urmaşul. Iar într-un an să fii înapoi, aşa cum o să-mi juri că o vei face. Altfel, ceasul ţi-a venit chiar acum!

Jură Arostus, neavând încotro. Înainte să plece, strigă zâna Moriana în urma lui:

Pieirea o să-ţi vină de la o femeie, frate! Ţi-am zis întotdeauna să le cunoşti bine – sunt jumătate din populaţia stăpânirii tale. Dacă într-un an şi o zi de azi te întorci şi-mi spui care este lucrul pe care şi-l doreşte o femeie mai mult şi mai mult pe lumea asta, o să te iert.

Se întoarse Arostus trist la cetatea lui Galinore, unde îl aştepta toată curtea. Şi acolo le povesti întâmplarea prin care trecuse, fără să ascundă nimic. Aşa că toţi se întrebară care o fi lucru preţuit mai mult şi mai mult de femei. Întrebară mai întâi pe doamne şi domniţe: soţiile, mamele, fiicele, surorirle mândrilor cavaleri. Fiecare răspunse ba că una, ba că alta: care că cel mai de preţ lucru este frumuseţea, sau arta, sau averea, aurul, bijuteriile, hainele scumpe, prietenia, dragostea, curtenia, vorba frumoasă, şi tot aşa… Dar aşa de multe răspunsuri primi bietul rege, încât nu se putu hotărî care ar fi răspunsul aşteptat de Moriana. Porniră atunci cavalerii prin împărăţie şi întrebară toate femeile, şi nobile, şi soţii de negustori, de meşteri, la urmă slujnice şi ţărănci… Răspunsurile acum erau şi mai diferite. Uneia îi plăcea o mâncare deosebită, alteia o rochie, unei a treia un cal frumos… Ba o cerşetoare zise că o bucată de pâine e lucrul care ar mulţumi-o cel mai mult!

Trecuse aproape anul, iar regele îşi luă rămas bun de la toţi şi porni din nou spre castelul din mijlocul lacului, Malpery. De data asta porni alături de rege iubitul lui nepot, viteazul Guvin. Pe când treceau prin mlaştină, iată că se întâlnesc cu o femeie. Îmbrăcată toată în verde, de un verde ca mătasea broaştei, părea că se ridicase chiar atunci din mâl. Şi faţa îi era ca de broască. Cu botul mare şi dinţi galbeni şi lungi, cu bube urâte pe faţă şi ochi sticloşi, vineţii, cu o dungă ca la şerpi… Pe spate avea o cocoaşă, tot o cocoaşă avea între sânii mari şi căzuţi, iar fundul îl avea mare ca o iapă. Părul rar şi unsuros îi cădea zburlit şi liber până pe umerii largi şi căzuţi. Mâinile scurte şi puternice se sprijineau pe un toiag, încercând să o ţină dreaptă. Pielea mâinilor părea pătată, iar gheare lungi şi încovoiate terminau degetele noduroase.

– Hihi, hâsâi ea, răguşit. Duceam cap la tăiam, nu ştiam răspuns.

– Ba îl ştiu, zise regele. Am întrebat toate femeile.

– Femei spuneam ce el credeam. Moriana ştiam altcum…

– Şi tu ştii ce răspuns aşteaptă soră-mea? o întrebă Arostus, plin de o nouă speranţă.

– Ştiam! Da’ nu spuneam geaba, vream răsplat.

– Îţi jur că îţi voi da ce-mi vei cere, promise Arostus.

– Majestate, se împotrivi tânărul Guvin, nu promite fără să ştii pe ce. Poate te va înşela.

– Hihi, nobil cavaler nu credeam. Spuneam tain, răsplat ceream când veneam înapoi. Nu adevărat, nu veneam, hihi….

– Dacă ne întâlnim din nou, o să-ţi dau ce-mi ceri – dacă este lucru de virtute.

– Virtute eram, zise femeia, apropiindu-şi buzele groase de urechea regelui să-i spună taina. Nu uitam, promis eram, mai spuse ea la despărţire.

Porniră cei doi mai departe. Iată că ajung în faţa lacului şi podeţul se coboară, legând insula de mal. Apare cavalerul cel negru, Rasan Basan, călare, iar în urma lui păşeşte sprintenă zâna cea rea, Moriana.

– Ei, frate, zise ea, văd că te-ai întors cu credinţă. Ştiu că nu-ţi lipseşte aceasta. Ai adus răspunsul?

– Am adus mai multe răspunsuri, recunoscu Arostus. Şi începu să i le spună pe rând, aşa cum le ştia. Dar farmazoanca dădea numai din cap, refuzându-le, iar calul cel negru scurma cu copita nerabdător în lemnul podeţului. La urmă, zise zâna:

– Măi frate, de ţi-ar fi fost credincioase femeile de la curte, ţi-ar fi spus. Ţi-ar fi spus iubita ta soţie… Aşa, cavalerul meu îţi va lua capul.

– Ia-l pe-al meu, zise atunci viteazul şi credinciosul Guvin, păşind în faţă. Lasă-l pe rege să plece. Dacă ai trebuinţă de un cap, îl ai pe-al meu.

– Aha, nepoate, îi eşti credincios unchiului tău… Nu, nu-mi trebuie capul tău. Mai bine mergi tu şi ia în stăpânire ţara, cu încuviinţarea regelui.

Dar Arostus îşi amintise de cele câteva cuvinte spuse de femeia cea urâtă şi întrebă:

– Nu cumva ceea ce preţuieşte mai mult şi mai mult o femeie este să aibă putere asupra bărbatului ei?

Zâna Moriana se înnegri la faţă de supărare, căci acesta era răspunsul aşteptat de ea.

– Numai ticăloasa de Randal a putut să-ţi dezvăluie taina! Bine, de data asta ai scăpat de mine. Să văd cum o să scapi de soartă.

Furioasă, se întoarse pe călcâie şi dispăru sub bolta porţii, urmată de Rasan Basan. Cu un zornăit de lanţuri, podeţul se ridică şi cei doi se treziră singuri pe malul lacului cu ape întunecate. Bucuroşi, cavalerii porniră spre casă.

Dar în mijlocul mlaştinii îi aştepta Randal.

– Hihi, scăpam! Dam răsplat?

– Aşa cum ţi-am promis, zise bunul rege Arostus. Cere-mi.

– Vream soţ, hihi. Tu eram însurat. Peţeam alt mire – nobil eram ca tine! Nu vream, luam cap la rege.

Se întristă regele. Cine ar accepta o soţie ca Randal? Dar credinciosul Guvin spuse:

– Rege, nu trebuie să cauţi mai departe. Eu îţi sunt nepot, eu însumi fiu de rege. Am sânge tot atât de nobil ca şi tine – femeia asta nu poate găsi un altul mai nobil ca mine în tot ţinutul Loriant. Accept bucuros să o iau de soţie, dacă ea mă doreşte de soţ.!

– Hihi, se înveseli urâta. Vream soţ tinar şi frumos! Vream nunt, bucuram tot curte!

Nu avură încotro, nu se putură împotrivi. Guvin dădu mâna femeii şi o ajută să urce pe cal în faţa lui, cuprinzându-i trupul hâd în braţe.

Când intrară în cetatea Galinore, unde toată curtea aştepta cu nerăbdare întoarcerea regelui, toţi izbucniră în râs când văzură femeia cea urâtă săltând ca un sac plin cu paie în faţa frumosului cavaler. Când aflară însă că aceasta era mireasa lui Guvin, se îngroziră.

Regele pregăti o nuntă frumoasă şi bogată, aşa cum se potrivea propriului său nepot. Toţi veniră şi aduseră daruri de nuntă, dar când să felicite mirii, nimeni nu putu spune nici o vorbă, ci lacrimi de milă le picau din ochi.

Când nunta se sfârşi, Guvin se retrase în iatac cu mireasa sa. Încerca să nu-şi arate scârba şi tristeţea, ci îi spunea glume şi vorbe drăgălaşe. Femeia îi spuse:

– Lăsam la vorbă – nu eram ceas de vorbeam. Pupam la mireas, eram timp de iubeam!

Nu avu încotro Guvin. Închise ochii şi îi luă capul urât între palme şi o sărută pe buzele groase şi verzi, de broască. Ar fi vrut să-i dea dumul, dar braţele ei scurte şi musculoase îl cuprinseră pe după grumaz. Şi se miră de fragezimea buzelor… Se desprinse mireasa de gâtul lui şi îi spuse cu glas mângâietor:

– Iubitul meu soţ, priveşte-ţi mireasa!

Uimit, Guvin deschise ochii şi văzu în faţa lui o fecioară frumoasă, mai frumoasă decât cea mai frumoasă domniţă visată vreodată de el. Ochii ei mari şi frumoşi îl priveau cu dragoste.

– Nu te mira, iubitul meu soţ. Eu sunt Randal, zâna Pădurii de Smarald. Au început fiinţele magice să spună că sunt mai frumoasă decât însăşi Moriana! – şi asta ea nu a putut ierta. A pus o vrajă pe mine, dându-mi înfăţişarea asta, şi mi-a zis: „Numai când un om, un nobil cavaler, te va lua de soţie şi te va săruta de bunăvoie, o să se rupă vraja.”

Se bucură Guvin şi îşi luă mireasa în braţe, fericit.

– Să mergem, să mergem! strigă el. Să vadă toţi mireasa pe care şi-a luat-o Guvin!

Dar Randal dădu trist din cap.

– Nu se poate, iubite, pentru că blestemul e ridicat numai în parte. A ştiut Moriana ce face… Eu sunt zeiţă, tu om. Nu putem trăi împreună – decât sub un alt blestem. Aşa că nu pot fi cu tine în această formă decât jumătate de timp! Tu trebuie să hotărăşti care jumătate. Vrei să fiu aşa ziua, când curtenii mă pot vedea şi îţi vor aduce cinstire – în schimb, noaptea, când vom fi împreună, să nu te poţi apropia de mine decât cu scârbă? Sau vrei să mă ai frumoasă noaptea, doar pentru tine – iar ziua să stau ascunsă de ruşinea curţii? Hotărăşte tu cum vrei să fie.

– Ba nu, iubita mea soţie, zise Guvin atunci. Hotărăşte tu cum vrei să fie. Eu voi fi mulţumit oricum. Dar gândeşte-te că de multe ori ziua voi fi plecat la turniruri, bătălii, aventuri, iar tu vei sta singură şi ascunsă, de vei fi hotărît să fii frumoasă noaptea. Hotărăşte să fie bine pentru tine, căci mie îmi va fi bine oricum.

Se bucură Randal şi hotărî să fie frumoasă în timpul zilei. Mult s-au bucurat curtenii văzând dimineaţa mireasa, şi mai mult s-a bucurat regele Arostus, care îşi iubea nespus nepotul. Se zice că Randal era cea mai frumoasă domniţă de la curtea din Galinore! În schimb, când se lăsa seara şi curtenii continuau să petreacă, ea se grăbea spre apartamentul ocupat de ea şi Guvin în Castel. Tare se mirau curtenii de ce frumoasa Randal nu dorea să stea cu ei la petreceri. Dar toate rugăminţile lor au fost refuzate, chiar şi cele venind dinspre Arostus şi Junera.

Numai Guvin nu insista ca soţia lui să rămână. El era cel mai fericit cavaler cât era ziua de lungă. Ieşea mult mai rar în aventuri şi călătorii lungi, prefera să stea pe lângă castel. La turnire ieşea cu Randal şi se arăta să fie cel mai puternic şi priceput cavaler, câştigând cele mai multe întreceri. Împărţea această cinste cu ceilalţi doi mari cavaleri ai timpului, Trisam şi Luncelo. Şi nu o dată se întâmpla să-şi petreacă întreaga zi în iatacul soţiei…

Dar seara, când Randal se retrăgea în iatacul ei, el rămânea trist, singur. Rar se întâmpla să îşi facă drum spre cămările lui, ci mai adesea se plimba singur prin parc, sau încăleca pe cal şi pleca prin păduri, întorcându-se numai în zori… Randal nu zicea nimic, nu îl chema să vină să o vadă.

Într-o seară Guvin, în loc să coboare în grădină, porni şovăitor spre iatacul lui Randal. Aceasta trăia singură, refuzase să aibă slujnice în preajma ei pe timpul nopţii. Când intră Guvin la ea, o găsi stând tristă, cu lacrimi curgându-i pe obrajii verzi, puhavi. Randal ridică privirea spre el şi Guvin se simţi foarte vinovat. Se aşeză alături de ea şi începu să vorbească, povestind din întâmplările prin care trecuse, despre planuri şi vise… Cu graiul ei pocit, începu şi Randal să-i vorbească, fericită. Şi începând din acea seară, Guvin începu să-şi viziteze tot mai des soţia în timpul nopţii.

Cu timpul, descoperi că vorbirea lui Randal începuse să se schimbe. Nu mai era aşa de pocită – iar glasul semăna tot mai mult cu glasul ei drăgăstos şi mângâietor din timpul zilei. Ochii se schimbară şi ei, nu mai erau vineţii cu iris ca de şopârlă, ci deveniseră negri şi adânci, plini de emoţii. Începuse să găsească plăcere în aceste ceasuri petrecute împreună, prindea tot mai mult drag de ea.

Trecură aşa an după an. Acum, când se lăsa seara, Guvin se ridica şi oferea braţul frumoasei lui Randal, îşi lua rămas bun de ceilalţi curteni şi pornea cu soţia spre apartamentul lor. Geaba îi invitau acum ceilalţi cavaleri să mai rămână, geaba îl invitau pe Guvin la petreceri între bărbaţi – Guvin refuza simplu, dar hotărât. Toată curtea se întreba: „Ce-o fi cu ei? Care o fi taina lui Randal?”. Şi într-o noapte Randal i-a zis soţului cu tristeţe:

– Guvin, sunt şapte ani de când suntem împreună. Au fost cei mai frumoşi ani ai vieţii mele. Dar tu eşti uman, iar eu sunt zână. Blestemul este încă peste noi. Acum trebuie să alegi ce va fi mai departe. Pot fi frumoasă tot timpul, zi şi noapte, pentru alţi şapte ani – dar apoi voi muri. Sau putem trăi împreună toată viaţa noastră – dar eu va trebui să păstrez chipul hâd tot timpul. Numai tu poţi face această alegere! Gândeşte-te bine.

Guvin răspunse însă fără şovăire:

– Iubita mea Randal, tu eşti frumuseţea mea mereu, zi şi noapte. Ochii minţii te văd tot timpul frumoasă, tot atât de frumoasă ziua precum noaptea, şi tot atât de frumoasă noaptea precum ziua. Cum să aduc eu pieire asupra ta numai pentru a mă bucura de frumuseţea aparentă? Vom trăi cât vom trăi – dar împreună!

S-a bucurat Randal şi l-a luat în braţe cu dragoste, iar Guvin i-a răspuns cu aceeaşi iubire, deşi ea avea înfăţişarea de broască, fiind noapte. Şi i-a mai zis:

– Guvin, eu viaţa mi-o trag din puterea Pădurii de Smarald, de unde am ieşit de atâta vreme. Viaţa nu-mi va fi lungă dacă nu mă întorc acolo.

– Te voi urma! zise Guvin. Şi plecară în aceeaşi noapte.

Mare fu mirarea cavalerilor şi a regelui văzând dimineaţa că cei doi dispăruseră. Regele a trimis cavalerii în aventură să-i caute şi să-i aducă înapoi la Castelul Galore.

Au trecut anii. Regele Arostus s-a trecut, cum s-au trecut şi cavalerii lui şi minunatul ţinut al Loriantului. Au venit alte naţii, s-au format alte ţări. Baladele vorbeau despre faptele acestor viteji din trecut şi amintea şi de Guvin, cel mai viteaz, mai priceput, mai credincios cavaler de la curtea regelui Arostus, unchiul său, şi despre frumuseţea fără seamăn a soţiei lui, domniţa Randal. Şi despre marea lor dragoste şi dispariţia lor fără urmă într-o noapte…

Iar un strămoş de-al meu, ajuns trubadur pe acele meleaguri, a avut el însuşi o aventură. Într-o zi l-a prins o furtună şi s-a refugiat într-o pădure. Acolo s-a rătăcit şi, încercând să găsească o cărare, care să-l scoată afară, s-a înfundat tot mai adânc în codru, până a ajuns într-o poiană cu un izvor într-o margine. Alături de izvor era o mică peşteră, iar întreaga poiană era acoperită cu felurite flori mirositoare şi frumoase la privit.

Lângă izvor, în flori, stătea un bărbat cu părul albit şi o domniţă frumoasă cu părul de aur şi ochii mari, negri şi adânci, cu pielea feţei plină de riduri fine – singurele care îi trădau vârsta înaintată. L-au invitat pe acel strămoş al meu să poposească alături de ei şi să împartă cu ei hrana simplă pe care o aveau. Drept mulţumire, el a început să le cânte despre regele Arostus şi vitejii lui cavaleri. L-au ascultat cu bucurie, dar şi cu tristeţe, iar când au ascultat balada despre Guvin şi Randal, au plâns.

Atunci i-au spus cine erau: cei doi din balada cântată. Şi i-au spus toată povestea aşa cum fusese ea în realitate, căci nimeni nu ştiuse că noaptea frumoasa Randal devenea o altă fiinţă. Precum şi motivul pentru care părăsiseră pentru totdeauna curtea şi lumea oamenilor.

– Dar, s-a mirat strămoşul meu, cum de aţi trăit atât de mult?

– Puterea acestei păduri vrăjite ne ţine în viaţă, a zis Randal. Nu suntem nemuritori, căci eu îmi împart nemurirea cu Guvin. Îmbătrânim şi noi, vom muri cândva. Dar vom muri împreună, aşa cum am trăit.

– Şi nu aţi dorit niciodată să ieşiţi din nou printre oameni?

– De ce să fi ieşit? s-a mirat Guvin. Avem aici tot ce ne trebuie ca să fim fericiţi. Ce îmi poate oferi viaţa altceva, în altă parte? Trăiesc alături de iubita mea în linişte, pace şi dragoste. În peşteră avem un mic altar al Marelui Zeu şi a Pruncului Sfânt, la care ne închinăm. Moartea nu ne mai sperie, iar lumea cu deşertăciunile ei nu ne atrage.

– Dar cum s-a întâmplat că doamna Randal este frumosă, şi nu hâda de care aţi vorbit? S-a rupt acel blestem?

– Într-un fel, da, a râs Randal. Trăind atât de mult timp împreună, vraja pădurii a venit peste mine. Tu mă vezi aşa cum mă vede Guvin pe mine. Eu sunt în realitate cu înfăţişare de troglodit, dar el mă vede mereu cu înfăţişarea mea umană. De fapt, ceea ce vezi tu este imaginea sufletului meu!

– Nu-i aşa că-i frumoasă? a întrebat fericit Guvin, şi acel străbun a trebuit să mărturisească: niciodată nu întâlnise o doamnă mai frumoasă şi mai mândră decât Randal.

Dimineaţa i-au arătat drumul spre ieşirea din pădure. Oricât a încercat, niciodată nu a mai reuşit să intre în pădurea cea vrăjită, să-i întâlnească pe cei doi. Ar fi vrut să se întâlnească cu ei, să le cânte balada pe care o compusese el – aşa cum v-am spus-o eu. Şi cu aceasta am încheiat balada mea despre Viteazul Guvin şi Preafrumoasa Randal.

 

*

*    *

 

Se lăsase tăcerea. Mult timp au stat cei şapte aşa, gânditori. Despre ce gândeau Prinţul şi Netoata lui era greu de spus, dar într-un târziu Elina şopti:

– Ce frumos a fost! Niciodată nu am citit o carte aşa de frumoasă. Nici nu mai trebuie să-mi cânţi vreodată, tu-mi vei rămâne mereu în amintiri cu această baladă.

Boian se înroşi de plăcere, dar Elinei îi spuse:

– Cu ajutorul Marelui Zeu, îmi voi găsi Vocea şi Cântecul. Voi face o baladă despre domnia ta, o baladă cum nu a mai fost cântată vreodată pe acest pământ!

– Randal troglodit eram, zise Yulgur. Cunoşteam poveste la el, tot troglodit ştiam. Batjocorit eram, duşman la Duşman eram. Cunoşteam la Prunc, ajutam la el – carte sfânt nu povesteam. Mama la Prunc rugam la Mare Zeu răsplat dădeam la Randal. Zin la pădure făceam, chip om dădeam. Diavol, troglodit rideam, credeam Randal rău sfârşeam. Yulgur fericit eram, aflam Randal fericit eram cu om!

Leproasa se ridică deodată furioasă în picioare.

– Ha! Nu ştiu cum era acea Randal când era hâdă. Dar credeţi că pe mine m-ar fi sărutat Guvin? Dar ce vorbesc eu, m-ar fi sărutat vreun om, oricare om?! Uitaţi-vă la mine! Hai, uitaţi-vă! strigă smulgându-şi masca de pe faţă.

Toţi o priviră  cu un amestec de groază şi milă. Cine ştie din ce motiv, Netoata izbucni în plâns, dar Hitaiori o luă în braţe şi începu să o legene ca pe un copil, liniştind-o. Nimeni nu îndrăzni să-i spună leproasei nici un cuvânt, dar Yulgur se ridică greoi şi se apropie de ea.

– Vream vedeam biet troglodit? Vroim ştiam cum Randal eram? Priveam! îşi dădu gluga peste cap, arătându-şi chipul. Cei care îl văzuseră nu spuseră nimic, dar leproasa se trase înfricoşată câţiva paşi înapoi, murmurând:

– Oh, Mare Zeu!

Yulgur dădu trist din cap, vrând să-şi tragă gluga înapoi pe chip. Înainte să o facă, Elina se ridică şi se apropie de el, punându-i braţele frumoase în jurul gâtului şi lipindu-şi obrazul de pieptul lui vânjos, umflat de cocoaşă.

– Tu eşti frumos şi bun, sfântul meu prieten. Dea Marele Zeu să-ţi iasă în cale o preafrumoasă troglodiţă, să găseşti fericire şi pe acest pământ, nu numai în ceruri.

– Fericit eram, zise Yulgur emoţionat. Aveam frate bun la voi, prieten. Nu doream alt fericire. Mare Zeu bun la Yulgur eram!

 

Nick Sava,  Un joc- În căutarea lui Harap-Alb, Editura Atheneum, Vancouver,2007

 

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la Povestea Urâtei, autor Nick Sava

%d blogeri au apreciat asta: