Arhiva revistei literare Faleze de piatră

poate , autor Cristina Stancu

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 04/12/2012

poate

 

Va fi o evaporare.

Ghici.

…………………………………………………………………………………………………..

momente. se stinge lumina lumea crapă pe ici pe colo oamenii se acoperă încercând să evite cât mai bine răsăritul. mergi prima oară într-o cutie adâncă de platină, primii pași răsună la fel ca în coșmaruri – necunoscuții își văd de viețile lor în timp ce închizi ochii și-i privești. diminețile lor sunt mai decolorate. în timp ce-ți usuci ochii cutia dispare, libertatea conduce tractorul cochet ce se-ndreaptă amenințător către locul viran unde-ți îngropi tălpile. ar trebui să reacționez acum chiar acum. îți vorbește una dintre gemenele din vis, ea a coborât la prima. locul de echilibru devine o scorbură în copacul trecut pe hartă (doar la doi pași, doi.spun în cor) praf viran. îți îndeși scorbura în tine și fugi. răsăritul se ferește. ne dărâmăm între noi. nimic nu e bine.

…………………………………………………………………………………………………

 

Formolul se descurcă singur, nu trebuie să-ți faci tu griji pentru el, mai repede e invers. Când    ți-au pus masca de gaze ți-au spus că vei dormi puțin, chipul cuiva a mai luminat încă două secunde încăperea oricum prea uniformă apoi s-a pierdut, s-a așternut ceva ce nu era nici măcar o culoare. Te-ai trezit într-un pat mic lângă multe alte paturi pline de oameni cumsecade încercând să bâlbâi în afară că tu nu vezi unde e problema. Oamenii fericiți te-au luat, ți-au tras pantalonii de unde te răzgândisei tu, te-au băgat într-un taxi de un galben flagrant unde șoferul era mai static decât ne-am fi așteptat, te-au dus într-o casă de oameni fericiți unde de-atunci încolo te tot chinui să zâmbești măcar o dată. Măcar o dată iar fericirea oamenilor fericiți va fi mai puțin macabră.

…………………………………………………………………………………………………

 

La sfârșitul zilei vreau doar să vomit; și poate să dorm puțin.

…………………………………………………………………………………………………

 

cad peste mine toate. buza unui crater, piele, aer, vomă vomă vomă. piele în aer și mai ales vomă în piele. reproduci cuvintele în franceză pentru trecători. acolo e poza cu restanțele la căldură, restanțele la diacritice. se amestecă toate de parcă n-ar sta la rând să le pipăim, noi toți în șir indian întinzându-ne gâturile plate după o țigară puturoasă. omul din mijloc, masă aproape gazoasă în cozoroc din piele de ren, nu se mai oprește din silabisit, speră să primescă ceva mai mult din ceva anume, așa a fost dresat : în centrul scenei trebuie să repeți ceva folosindu-ți brațele, mintea, literele. literele se vor împotrivi, s-au împotrivit, vo – mă vo – mă voi – mă. spațiul ramâne fără aer, chipurile se-ntunecă, plesnesc de atâta vinețiu, se aude un gong ca de final de act din vremurile bune. bum bum (fulgerător). corpurile transformate în tinichea cad lovindu-se unele într-altele poc poc. un om de serviciu în uniformă albastră vine în centru, face o plecăciune către publicul evaporat, începe să măture în toate direcțiile. în cele din urmă tinicheaua dispare. contururile lor din cretă sunt transportate de urgență la spitalul nouă al contururilor. doctorul a precizat că a fost o simplă criză de împietrire, metalele intestinelor s-au ciocnit cu gongul, a rezultat o reacție chimică cu efecte din cele mai diverse însă de fiecare dată reversibile deci nicio grijă, zice. microfonul a căzut jos, reporterul bălai devenit contur pe propriile picioare. cameramanul în stare de șoc face prim-plan pe moaca doctorului tânăr în halat, doctorul face tz tz tz. de cealaltă parte a globului aflat în aceeași situație dificilă, omul de serviciu în uniformă albastră asistând la scenă își ia mătura și-l lovește pe doctor până cade lat. cameramanul în stare de șoc face prim-plan pe moaca extaziată a omului de serviciu în uniformă albastră în timp ce îl cară pe doctorul în halat de-a lungul străzii pentru a-l duce acasă la el în dulap. cameramanul în stare de șoc intră în propriul cadru spune tz tz tz și pleacă spre spital simțind apropierea crizei de contur. cititorul repetă tz tz tz și se transformă în contur. autorul repetă tz tz tz și se transformă în contur. ceva se întoarce cu imaginea înspre scenă, scena devine un cerc din cretă roșie pe fundal negru. acel ceva ce s-a întors cu imaginea se transformă în contur. (publicul își revine puțin din evaporare și începe să pâlpâie blink blink blink)

…………………………………………………………………………………………………

 

un mesaj spre noi repetându-se cu încetinitorul pe fâșia albă învârtită în pereți. mesaj postat acum 15 ore: azi: grevă generală de pluș. mesaj postat acum 18 ore: vânătoarea de mansarde a început prea târziu, a căzut, s-a înnoptat, am pierdut tânăr și neliniștit pentru a treia oară în viața asta, a cincea oară în cealaltă, ne e frig, corpul tău emite dungi albe de-a lungul pavajului săpunit bine de baba care miroasea a mâncare de cartofi și a praf grăbit din noi, ea vine cu pămătuful ne cere să nu ne mișcăm din locul ăla până nu spune ea, aleea miroase a tei și e aproape iarnă. Noi i-am fi spus repede repede că tanti, noi ne grăbim, ne e foame, vrem aer și un sunet ceva că aici nu se aude chiar nimic dar tanti a plecat înainte să apucăm, așa că iată-ne. mesaj postat acum 2 ore: dragii mamii, mai puteți? a început să ningă, toate anotimpurile astea unul după altul sunt palme peste ceafă din senin din senin și iar iarnă & alb. voiam să zic că era ceva intermitent, am o chestie pentru contrapunct. era azi, îmi măsuram frica în parametrii alb-negru pe trotuar. la intrare am găsit un coș plin cu papuci de casă ca la disney acasă, figurinele de pluș rotunde cu zâmbetele, ochii îndreptați asupra mea, totul alb-negru ieșind din groapa special adaptată, dar eu simțeam pe tanti caterina de la 4 privind în jos printre perdeluțe, rostind un bonjuur viforos pe vocea de tabac proaspăt.

…………………………………………………………………………………………………

 

țigări cu aromă de căpșuni, încarcerări ca niciodată. haite uriașe de trupuri supurând a disperare. vocea adormită a naratorului: îl adorăm pe gide deși el nu ne adoră pe noi. gratiile din fumul țigărilor cu aromă de căpșuni. amin. mă sufoc.

…………………………………………………………………………………………………

 

spații ample personajele au tăcut, imaginea s-a rotit armonios către cealaltă perspectivă, aproape ești tu acolo da tu învârtind un cadru cu celălalt. spații ample în lumina lăptoasă aproape aer, scena se golește brusc de vocile lor, volumul diferă pentru a face o mică întrerupere, acum gândurile tale iau loc încăperea e scundă nici n-ai simțit când s-au petrecut toate. ești acolo, ai făcut un mic ocol de câteva secunde bune te-ai întors   te-ai privit

 

autor Cristina Stancu

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la poate , autor Cristina Stancu

%d blogeri au apreciat asta: