Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Fântâna dorinţelor, autor Petronela Carstea

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 06/11/2012

Sarah a terminat de dat încă un strat de cremă pe ghetele de drumeţie. Şi-a verificat rucsacul, recapitulând ce trebuia să conţină: apă, mâncare, pelerina de ploaie, binoclul, trusa de prim ajutor. Şi-a pus ochelarii de soare pe cap, şi-a legat straşnic şireturile şi şi-a înhămat rucsacul. În timp ce îndesa un briceag în buzunarele laterale ale bermudelor, a fluierat puternic şi melodios. I-a răspuns un lătrat vesel. Era câinele ei, Pistruiatul, numit astfel datorită mulţimii de picăţele maro ce îi împodobeau blana albă.

Pistruiatul nu era un câine de rasă. Îl găsise într-un tufiş într-o zi când se întorcea de la şcoală. Auzindu-i schelăitul rugător a îngenunchiat lângă tufiş, rupându-şi dresurile albe de şcolăriţă în genunchi. Printre ramuri l-a găsit pe Pistruiat şi bucuroasă, l-a dus acasă. Nu la fel de bucuroşi au fost părinţii fetei, dar în final au cedat rugăminţilor ei. De-atunci au trecut aproape cinci ani.

Sarah era gata de drum. Pornea într-o drumeţie prin pădurea din apropiere. Pistruiatul nu avea nevoie de lesă, era isteţ şi foarte devotat. Şi-a pus brăţara norocoasă la mână şi s-a pregătit să iasă, deşi nu îi dădea pace sentimentul că uitase ceva, ceva foarte important.

– Harta! a exclamat Sarah.

S-a întors în grabă şi a căutat printre hârtiile de pe birou. Ştia că o lăsase acolo, la loc sigur, căci nimeni nu se băga în dezordinea din camera ei. Şi totuşi, nu era!

– Cauţi harta? s-a auzit o voce de copil de după uşă şi fata a înţeles că va avea probleme cu frăţiorul ei, Tim. Nu o primeşti dacă nu mă iei şi pe mine, i-a spus el.

Fata punea în balanţă opţiunile. Putea să-i accepte oferta, şi planul i-ar fi reuşit, chiar dacă ar fi trebuit să-şi suporte fratele toată ziua. În schimb, dacă îl refuza, ar fi rămas şi fără hartă şi ar fi riscat să fie şi spusă părinţilor.

Părinţii lor erau oameni de ştiinţă. Nu agreau poveştile şi visatul cu ochii deschişi, le considearu inutile. Aşa că atunci când Sarah a descoperit harta care indica drumul spre Fântâna Dorinţelor, n-a spus nimănui. În alte condiţii, nici ea n-ar fi crezut, dar pe spatele hărţii apăreau notate câteva nume cu scris mărunt. Unul dintre ele era al unui om ce avea casa chiar la colţ, lângă cofetărie. Despre el se vorbea că din cauza datoriilor la bănci urma să-şi vândă casa. De câteva zile însă, echipe de coonstructori au început să ridice încă un nivel la casa vecinului şi tot strada vorbea că omul tocmai închiriase un spaţiu în centrul vechi al oraşului, să-şi deschidă un restaurant. ”Să fie doar o coincidenţă?” a gândit Sarah atunci privind la hartă.

– Să ştii că dacă ţi se face frig, nu-ţi dau geaca mea, i-a spus ea resemnată lui Tim, Băiatul şi-a îndesat şi el câteva lucruşoare într-un rucsac şi s-a înfiinţat la uşă.

Era devreme, ceasul fetei arăta că abia trecuse de opt. Harta indica intrarea într-o pădurice din apropiere şi de-acolo un traseu scurt, dar şerpuit şi care necesita urcuş. Lui Tim începea să-i pară rău că plecase în drumeţie.. Căscând somnoros şi-a întrebat sora de ce plecaseră atât de devreme, că traseul de pe hartă arăta abia câţiva kilometri.

Explicaţia fetei a fost simplă. Tocmai pentru că traseul era atât de scurt, se aştepta să mai urmeze ceva după… Anticipa aventura!

După vreo oră de mers Tim a început să se plângă de foame şi oboseală. Deşi iritată, fata a încropit un picnic, scoţând din raniţă două tartine cu unt, brânză şi salam, un baton de ciocolată şi un măr verde. Tim şi-a făcut partea alegând batonul ca desert. Pistruiatul făcea piruete la mică distanţă de ei, urmărindu-şi coada.

”Interesantă preocupare!” s-a amuzat Sarah.Apoi a studiat harta.

– Uite, suntem aproape! a strigat ea surâzătoare, sărind sprintenă în picioare şi luând-o la goană pe o cărarea abia ghicită printre copaci. Tim şi Pistruiatul au urmat-o ca îndată.

– Staţi! a ţipat Sarah speriată, oprindu-se brusc. O prăpastie se deschidea la picioarele ei.

Fata era debusolată. Începea să-i pară rău că crezuse în existenţa o fântânii dorinţelor. În timp ce Tim se aşezase pe un bolovan şi lingea staniolul batonului de ciocolată, Pistruiatul lătra la hău şi la ecoul lătratului lui.

– Hei ! E cineva acolo sus? s-a auzit o voce din prăpastie. Căutaţi fântâna?

Tim a venit repede lângă sora lui. Ochii lor sclipea de uimire.

– E sigur să coborâm acolo jos? a întrebat fata.

– Daaaaaaaaaaaaa! a venit confirmarea vocii din adâncuri

Atunci au văzut că la câţiva metri în dreapta lor era o cărare. Abruptă, e drept, dar părea destul de sigură. Entuziasmaţi, au început să coboare încet, cu grijă să nu calce strâmb. Valea părea tare adâncă şi copiii nu şi-ar fi dorit să afle unde se termina.

Tim a ţipat. Se zgâriase la mână într-una din pietrele ascuţite ce acopereau pereţii prăpastiei.

”Ce aş vrea să fie mai uşor de coborât’’ şi-a spus el.

Deodată, a simţit cum piciorele lui calcă pe sol drept. A privit în jos şi a observat că panta abruptă devenise o scară, cu trepte perfect tăiate în stâncă şi care avea şi o balustradă de siguranţă. Zâmbind, şi-a binecuvântat norocul şi a început să coboare fluierând.

Brusc, aşa cum se întâmplă adesea la munte, cerul s-a întunecat şi din depărtare s-au auzit tunete. Sarah a privit norii şi a înţeles că se apropia furtuna. Abia acum realiza cât de mult coborâseră şi nu ştia ce vor face în faţa urgiei. Primii stropi de ploaie i-au atins faţa. Mici, reci, rapizi.

”Cât aş vrea să avem unde să ne adăpostim” a gândit fata.

Pistruiatul s-a zbârlit de cum a simţit ploaia. Ura apa. A început să alerge pe scară în jos, apoi a dispărut. Speriată, tânăra l-a strigat şi a pornit pe urmele lui. Ajunsă la ultimele trepte a descoperit că în dosul lor se deschidea o grotă. I-a găsit acolo pe Tim şi pe Pistruiat şi s-a ghemuit lângă ei. Îi era frig şi parcă puţin foame… dar lăsase rucsacurile sus, să nu-i incomodeze la coborât!

Tim n-avea astâmpăr. Intra şi ieşea din  grotă.

– Mi-e foame, a lămurit-o el ieşind din nou. Când s-a întors, avea un coş în mână.

– L-am găsit pe trepte, a spus el firesc şi a început să scormonească prin coş. Au găsit acolo ouă fierte, friptură rece de curcan, gogoşari şi o pâine bine rumenită, o cutie plină cu plăcinte cu mere şi  un termos cu ceai fierbinte. Văzând atâtea bunătăţi şi crezând că stăpânii au uitat de el, Pistruiatul s-a repezit la coş şi l-a răsturnat. Din el s-a rostogolit o bucată de carne, roşie sşi suculentă.

Şi-au astâmpărat toţi foamea cu merindele găsite de Tim, dar fetei nu-i dădea pace un gând: Prea se întâmplau lucruri ciudate…

– Sara, a rugat-o Tim, să mergem acasă! Nu mai vreau să căutăm fântâna…

Fata l-a privit nedumerită.

– Dar, suntem în fântână! a exclamat ea. Ca să-l convingă, Sara a bătut din palme şi afară s-a înseninat. Apoi a murmurat ceva şi imediat, la gura grotei a apărut un elicopter. Pilotul era îmbrăcat în costum şi avea papion la gât, de parcă mergea la operă. Le-a făcut semn că îi aşteaptă. Copiii au urcat bucuroşi şi au început să inventeze dorinţe care mai de care mai năstruşnice: maşinuţe teleghidate, roboţei, console şi joystick-uri pentru Tim, farduri, oje, rochiţe înflorate, chiar şi o geantă Prada pentru Sarah. Pistruiatul era cel mai fericit. Rodea de zor la un os de dinozaur!

După vreo oră de zbor şi dorinţe, Sarah şi-a îndreptat ochii spre cer şi a văzut că nu urcaseră deloc. Sau chiar dacă urcaseră, pereţii prăpastiei urcau o dată cu ei… Atunci fata a aruncat o rochie în hău. Privind în sus a zărita marginea prăpastiei. Oftând şi-a aruncat geanta. Marginea părea că s-a mai apropiat puţin, dar tot la mare distanţă era..

– Aruncă tot! i-a strigat ea lui Tim.

Începuse să se teamă că devin dependenţi de vale. A aruncat tot ce i-a căzut în mână, în ciuda protestelor fratelui ei. L-a îndemnat pe Tim să privească în jos. O mulţime de oameni se plimbau de colo-colo, cu ochii pierduţi în neant. Unii râdeau, alţii vorbeau singuri şi mulţi admirau obiecte invizibile.

– Nu e real, Tim! a ţipat Sarah, smulgând osul din gura Pistruiatului.

Băiatul, îngrozit şi el, a început să arunce toate jucăriile. Goliseră elicopterul de cele obţinute şi  vedeau marginea prăpastiei. Sarah l-a luat pe pistruiat în braţe apoi i-a strigat lui Tim :

– În timp ce sari, doreşteţi să ajungi pe marginea prăpastiei!

Elicopterul a dispărut de sub picioarele lor şi ei au căzut în picioare pe pământ. Şi-au recuperat rucsacurile şi au luat-o la fugă spre casă. S-au oprit doar când au ajuns pe strada lor. Acolo au văzut că din curtea vecinului dispăruse casa cu încă un etaj în construcţie.

Sarah a întrebat-o pe cofetăreasă unde e casa vecinului.

– Ce casă, copilă?! s-a mirat vânzătoarea. Aici primăria urmează să amenajeze un loc de joacă pentru copii. Fântâna Dorinţelor îi vor spune, parcă…

 

autor Petronela Carstea

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la Fântâna dorinţelor, autor Petronela Carstea

%d blogeri au apreciat asta: