Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Livada de vulpi, autor Cristina Stancu

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 06/11/2012

Cineva mă urmăreşte, cineva îmi vorbeşte în minte suprapunându-se peste identitatea mea găsită cu greu. Bătrânul din faţă miroase a spirt şi transpiră de parcă ar răsufla înăuntrul unei tragedii ireparabile care se desface cu fiecare secundă pe care el o petrece aici. „Eu şi familia mea locuim într-un cimitir, e proprietatea noastră, e grădina noastră de cruci din spatele casei, e locul copilăriei mele, e o afacere de familie.” Voci. Şuşoteli absurde. Imagini strecurate pe furiş. Oameni cu plase în mână îmi aruncă pungile de plastic în groapa care se cască involuntar în trunchiul meu, de parcă aş fi un copac bătrân găurit de păsări invizibile care nu mai aveau unde să-şi ascundă cuibul. Sunt o ţintă, mă deplasez cât pot de mult însă în anumite momente imaginea din faţă e absorbită de alta, crapă de parcă ar fi un simplu geam murdar de praf într-o cămăruţă minusculă rămasă încuiată timp de 20 de ani. În mijlocul camerei, exact în mijlocul acelei camere, într-un cub de sticlă eu mă formez într-un pătrat de carne interior. Sunt o ţintă, mă deplasez, respir, mă deplasez, respir, mă deplasez, sunt o ţintă, renunţ. Rămân pe loc, e acelaşi întuneric dintotdeauna, în el zace aşa cum numai un om ar putea-o face, zace o groapă mică, o groapă discretă, unde cubul de sticlă tresare în paşi mici, paşi discreţi, intrând acolo ca într-o transformare previzibilă de secole. Pentru că uneori aşa apare. De secole. Cel care mă urmăreşte îmi înghite fiecare fir al gândurilor, simt nişte tălpi uriaşe peste tâmple, se lipesc de ele scoţând un zgomot de lipăit absurd aici, pentru că aici sunt numai eu, lipsit de o atmosferă, sunt numai eu, continui să-mi spun până când devine o exagerare. Numai eu.

Tot ce mai percep e senzaţia unei întrebări care-şi dizolvă automat orice răspuns care-i transpiră. Este o întrebare vagă, ambiguuă, cu un trup numai al ei. Înăuntrul trupului ei este întrebarea care nu vrea niciun răspuns, care-şi refuză sau ucide răspunsurile. Toate astea se petrec cu adevărat în faţa privirii mele. Mă relocalizez în raport cu ce se întâmplă acolo, întrebarea nu ţine de mine, întrebarea e liberă să facă ce vrea, întrebarea nu contează. Paşii omului din faţă încep să răsune mai puternic pe caldarâmul uscat. Îl urmăresc pentru că nu pot merge undeva numai pentru mine. Mă subţiez în acel sunet şi pierd contactul cu el. Nimic nu poate sta pe loc. (vocea unui trecător din stânga mea care vorbeşte la telefon)

Cineva mă urmăreşte, cineva îmi vorbeşte în minte suprapunându-se peste identitatea mea găsită cu greu. Aş vrea să nu mai văd atât de clar căldura, să nu o mai văd ca pe un obiect mare nedisciplinat, încălţat cu bocanci într-un fel de picioare diforme, călcând pământul şi rotunjind cu fiecare pas câte-o coapsă pe interiorul acelei suprafeţe. Eu ştiu cum e acolo, cu doi milimetri sub pământ, cu totul cu doi milimetrii sub pământ. Eşti înconjurat de coapse dintr-un material pe care dacă l-ai gusta ar fi rânced iar tu, ca supoziţie, te-ai întoarce undeva, sau cel puţin ai dori aşa ceva chiar şi când ar fi total imposibil. Tu eşti o supoziţie într-o coapsă care se retrage la sfârşitul vieţii înapoi în căldură, căldura aceea diformă, lipsită de disciplină încălţată în bocancii vechi care-ţi par atât de familiari.

Cineva mă urmăreşte, cineva îmi vorbeşte în minte suprapunându-se peste identitatea mea găsită cu greu. Bătrânul s-a oprit. M-am oprit. Se îndreapta către o bancă verde. Mă îndrept către o bancă verde. Se aşează pe banca verde. Rămân în picioare lângă el şi în spatele băncii verzi. Pe trotuarul din faţa lui trecătorii ar pustiiţi, chipurile lor se înverzesc şi se dilată atrase în jos ca o mulţime de membrane supuse fiecare câte unei legi diferite. Atrase în jos picurând, iau forma unor cercuri pline, de lemn proaspăt tăiat, suspendate în mişcare, trase după trecători, mereu înverzindu-se, mereu picurând supuse unor legi diferite ca unor paşi diferiţi, mereu picurând câte un altfel de lemn proaspăt tăiat. Bătrânul nu are chip. Se chinuie să aibă chip. Mă chinui să am chip.

Cineva mă urmăreşte, cineva îmi vorbeşte în minte suprapunându-se peste identitatea mea găsită cu greu. Bătrânul se desprinde. În faţa lui îmi arată o măsuţă de cafea roşie pe care se odihneşte un acvariu în care creşte o broască ţestoasă cu o carapace din ce în ce mai roşie. Îmi schimbă locul, sunt în faţa bătrânului, sunt dincolo de măsuţa roşie de cafea, încerc să plâng, nu ştiu de ce încerc să plâng. Îmi spune că ochii mi s-au schimbat în vânătăi iar locurile lipsă din mine sunt în vânătăile din locul ochilor lui. Bătrânul îşi schimbă ochii în două vânătăi lugubre, îmi dau senzaţia că sunt într-un coridor de geam fumuriu croit exact pe măsura trupului meu. Coridorul e lung, e mult prea mult pentru mine şi totuşi forma trupului meu e peste tot şi se continuă chiar dincolo de sfârşitul coridorului fumuriu. Bătrânul îşi îndreaptă ochii de vânătaie către mine de parcă aş fi o carte, îşi lipeşte cele două palme pe cele două vânătăi care mi-au luat locul ochilor, bătrânul îmi controlează mersul. Bătrânul se ridică de parcă m-ar ridica şi pe mine. Eu şi bătrânul mergem aşa, cu palmele lui lipite pe ochii mei de vănătaie. Mergem împreună, avem acelaşi pas, bătrânul mă forţează să am acelaşi pas ca şi el pentru că bătrânul vrea să capete chip, aşa îmi spune.   Coridorul de sticlă fumurie se retrage şi revine având formele a două trupuri în aceeaşi poziţie, batrânul şi eu, uniţi prin forma braţelor sale întinse către ochii mei de vânătaie. Bătrânul are glas, eu am glas numai în încleştarea aceea în propria mea carne unde va trebui să mă întorc în curând.

Cineva mă urmăreşte, cineva îmi vorbeşte în minte suprapunându-se peste identitatea mea găsită cu greu. Bătrânul îşi dezlipeşte palmele de ochii mei de vânătaie. Îşi retrage braţele iar corpul meu începe să semene cu cel diform al căldurii. Mă deformez şi mă adaug la ceva. De parcă sunt lipit pe un perete alb şi nu mai ştiu unde încep. Bătrânul se culcă liniştit pe podeaua coridorului fumuriu şi moare, eu sunt lipit pe acel perete alb şi îl privesc. Îl privesc pe bătrân cum moare.

Bătrânul nu a existat niciodată, mi-a zis cineva de parcă mi-aş fi zis eu însumi.

Dar bătrânul moare, i-am zis de parcă şi-ar fi zis el însuşi.

……………………………………………..

Poiana aceea cu vulpi la rădăcina fiecărui măr, vulpi din vis, se termina cu o casă ce semăna unui bloc, noi eram trei, eram şi eu dar în afară de mine eram 3, şi puteam intra numai într-o singură încăpere. Pe un zid, cel care unea o cameră cu cealaltă, câteva beţe foarte subţiri ardeau strălucind, aşa cum ar arde, dacă ar putea, un scârţâit prelung care s-ar repeta la nesfârşit într-o buclă pe care dacă ai asculta-o te-ai pierde într-o lume mai reală. Am rămas acolo puţin. S-a luminat şi un bătrân a venit împreună cu o mulţime de oameni fără chipuri care îi vorbeau. Bătrânul nu ne-a văzut ieşind, el doar a deschis uşa de sticlă şi a ţinut-o aşa câteva clipe privind mereu către mulţimea aceea care îi vorbea. După ce am ieşit, bătrânul şi-a schimbat elegant direcţia privirii şi s-a deplasat dinspre mulţime înăuntru, apoi a închis uşa.

 

autor  Cristina Stancu

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la Livada de vulpi, autor Cristina Stancu

%d blogeri au apreciat asta: