Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Naufragiat, autor Radu Nicolae

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 06/11/2012

Inocent Robinson, cred că insula există, mai am câteva lovituri de braţ în oceanul frământat al  dorinţei încăpăţânate şi aburii ceţoşi ai incetitudinii se vor risipi, vor lăsa privirii lacome, plaja cu nisip de aur, spuzit de ovalul alb al scoicilor, născute din gândurile optimiste. Dincolo de dealul bolovănos, pe care iarba a uitat să crească, se întinde livada cu fructe sărutate de soarele unei dimineţi norocoase. Mâinile obosite se înviorează, trupul, delfin, spintecă valul, capul se ridică peste coama lui de spumă, văd copilul care şi-a oprit goana după fluturi, din mijlocul cireşilor în floare, îmi face semn  de bun venit cu amândouă mâinile, mai aşteaptă puţin, câţiva zeci de metri mai am de străbătut prin apa vicleană care încearcă să mă păstreze, ca pe un dar râvnit abia dobândit, te caut de când te-am pierdut şi nu am de gând să renunţ acum, când sunt atât de aproape de tine. Livada e a noastră, nu ne-o poate lua nimeni, aici am învăţat buburuza să zboare, copacul să-şi coacă fructul, pasărea să-şi clădească cuibul. La început era doar un cireş în mijlocul curţii acoperite cu pietriş care se trasforma pentru câteva clipe în mărgăritare după ploile calde şi repezi de vară, prea trist în singurătatea lui, ocrotea  acoperişul  casei prăbuşite în plâns, de picăturile obraznice care ar fi vrut să se strecoare prin muşcăturile lăsate de trecerea firească a timpului. Noi doi l-am adus aici, odată cu insula invadată de cireşi. Sunt ani de când n-am mai mâncat pofticioşi fructele de mai, duc dorul pariurilor pierdute  la marea întrecere, cine scuipă mai departe sâmburele în care adormit, embrionul viitorului copac, visa deja un aer ameţit de bătaia aripilor de păsări sosite de peste mări şi ţări. Mai am câţiva metri până la ţărm, să nu pleci prea departe să trebuiască să strig dupa tine. Nu plec nicaieri, a venit şi Ana, are părul împletit în codiţe, legate cu funde albastre, şi-a pus cercei de cireşe la urechi, ne-a adus şi seminţe de dovleac, date prin sare, coapte pe plita. Mă dor braţele, valul parşiv trage de mine, a trimis sirenele să-mi zăpăcească urechile cu cântecele lor ”în port sosi  femeia,” îmi promit împărăţia de sub mări, nu am nevoie de ea. Câţiva zeci  de metri…

Ţărmul e tot acolo, braţele mele obosesc inutil, un zid nevăzut nu mă lasă să trec, râde de neputinţa mea de a găsi mângâierea firului de iarbă, gustul cireşei coapte. “Vino mai repede, te rog, cireşul plânge de sete, izvorul e departe, găleata e prea grea pentru mine, sunt doar un copil…” Te aud, voi sfărâma blestematul ăsta de zid, ai încredere, mai aşteaptă puţin…” Nu te mai văd, o ceaţă se lasă între noi,” eu te văd copil cu faţă de înger, ce zgomot se aude, ai grijă, ce caută camionul acesta în livada noastră!?

“Nu te mai aud, ceaţa se îngroaşă, nici marea nu mai  cântă, Ana a plecat tristă, nu te-a întâlnit să-ţi spună povestea  brotacului care s-a înecat în fântâna ce abia o săpase…”  ai grijă, nesăbuitul de camion vine  spre tine. ”Nu te  mai găsesc, mi-e frica,tată “ Blestematul de zid  se năruie, în scrâşnet de frână şi ploaie de cioburi, oceanul ţipă ca un copil  trezit din somn de visul urât, braţele sunt libere, trupul spintecă apa,  plaja se lasă linsă de valul sărat, călcată de fuga  tălpilor mele, scoicile se dau la o parte, dezvelindu-mi cărarea  ce şerpuieşte dealul  bolovănos, mă conduce binevoitoare spre locul unde mă aşteaptă o livada  şi un copil…

Dincolo de  deal, câmpia acoperită cu pietriş, în mijlocul ei, un cireş carbonizat, crengile azvârlite spre cerul nepăsător cerşind îndurare pentru copilul cu cămaşa însângerată care înlănţuie trunchiul în ocrotire. Iartă-mă fiule, lacrimile cad, transformă în mărgăritare pietrişul, copilul îşi întoarce capul spre mine, are sânul plin cu cireşe coapte, ce trist şopteşte “Ai uitat de întrecerea cu sâmburi” nu am uitat, aş vrea să-i spun de zidul dintre mine şi el,cum  până la urmă l-am spart, nu mai am timp, a aparut Ana, l-a luat de mână, iarba biruie pietrişul, înverzeste câmpia  sub fuga  lor; orizontul îi înghite încet, nu mai rămâne nici cămaşa albă, nici rochia albastră a Anei…

Singur, îngenunchez, nu mai ştiu a câta oară,  în faţa crucii timpului pierdut.

 

autor Radu Nicolae

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la Naufragiat, autor Radu Nicolae

%d blogeri au apreciat asta: