Arhiva revistei literare Faleze de piatră

II Escape from SoPo (South of Power), autor Valery Oisteanu

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 04/12/2012

II Escape from SoPo (South of Power)

by Valery Oisteanu


The wrath of Sandy in the City of Candles.

Notes on solitary confinement during the deluge


Shortly after 8.30 p.m. on Monday, Oct. 29, 2012, I was on the phone with my Uncle Morris in Princeton, N.J.; he was just telling me how he had lost all power to Superstorm Sandy, when I heard an explosion. My first thought was that it was the 14th Street Con Ed substation, not far from my home. A second later I also lost power – the TV, the desktop computer, the lights, all went off.


I said a quick goodbye, hung up with Mo and looked out in the hall, where the emergency lights came on. A neighbor came out and informed me that most of the emergency lights in the stairwells were not working: „It’s pitch-dark there,” he said. I found my flashlight and, thanks to old batteries, it was flickering at best. I looked out the window, but it was all empty darkness, streetlights off, the streets deserted. In the blind labyrinth of Gotham, ghosts and spirits ruled Lower Manhattan.


Somewhere in the distance the Empire State Building remained a beacon, it’s crown lit up as usual. But here, in the East Village, on Second Avenue across from St. Marks Church, everything came to a standstill for 96 hours. I felt trapped inside this East Berlin of Manhattan, in SoPo, short for South of Power, south of 34th street. As I watch the street, occasional first responders, a few taxis and bicycles float by in the dark, the absence of traffic lights leaving every corner a no-man’s zone.


In the distance I saw a figure decked out with flashing psychedelic colors, reminiscent of Burning Man in the Nevada dessert, and I wasn’t sure if it was a biker with restlessness of the “burners or running freak preparing for Halloween”. WHAT?

Suddenly SoPo had become the latest ghetto: no heat, no power, no phones, no Internet, no busses, no subway, no taxis.


I was alone in my apartment; my wife had driven out of Manhattan on Sunday, just ahead of the super Frankenstorm, and managed to get to Riverdale in the Bronx, where her 94-year-old mother lives in an assisted-living home. My mother-in-law had been left alone as her usual aides couldn’t get to her due to a sudden lack of transportation.


There was no way to escape from New York; the tunnels were closed, so were the bridges. I was cut off from the mainland unless I could find my bike in the dark basement, ride in the storm to the East River, dodging a cascade of falling trees everywhere, slip into an inflatable kayak or rowboat and go paddling into the hurricane, still raging like a tsunami, until I could reach the Queens or Brooklyn shore. But that likely would not work, and in the meantime, seawater was rising on both sides of the Manhattan.


Floodwater came rushing through Alphabet City, taking parked cars and pianos alike with powerful waves, trashing them like cardboard boxes and floating t hem down the street. Several blocks away there was so much water, sharks were observed on Ave. D. Water snaked through the East Village streets and poured into basement apartments on Ave. D, C and B in turn. Some people reported flooded basements in Ave. A and even First Ave. IN all, the East River would wind up surging over its banks by 14.9 to 17 feet.


I still had cooking gas that first night and I was able to warm the apartment with hot water boiling on the stove, just like I did in Bucharest, Romania, during harsh winters spent under Communist rule. On the advice of a friend from Hawaii, I filled my bathtub with several pots with filtered water, as well.


Equipped with water, bags of cat food and a not-so-trusty flashlight, I went up the staircase in pitch darkness, to check on my neighbors and their pets. First door to the left, I knocked and got no answer. I had the keys to the apartment and let myself in, shut the windows. Other neighbors down the hall had evacuated ahead of the storm, and I went in to close their windows as well.


This was the third blackout in Loisaida I experienced since I began living here in the early 1970s, but this time it was totally different. It was scary, and residents could do nothing but wait for the storm to leave town. Maybe the world would end as the Mayans had predicted, though their target date had been Dec. 21, a day when all of the planes would be perfectly aligned.


The night proved an ordeal. I rigged an old transistor radio with batteries taken from my wa-wa pedal and fell asleep listening to horrible news of flooded streets and inundated tunnels. The darkness bred thoughts of an existential nature, and to become lyrical at the height of despair seemed to me a survivalist purification and salvation.


Next morning, the sky above was full with black clouds getting ready to loose still more water upon the city at any time. I could see small tribes of Power Zombies in the street searching for power strips, extension cords, generators, any place where they could charge their smart phones, iPads, laptops…


Some older women were seen to be lugging jugs of tap water from a bar on the Bowery and up 19 floors to flush their toilets. The Korean restaurant on E. 10th Street gave out for free noodles and miso soups. An Indian grocery opened to candlelight, ”Cash Only” signs, and a line around the corner of somber, non-talkative people. I was wearing a cap with inscription „Zoo-York,” the name of a defunct fashion line.


A Korean grocery store suddenly jacked up the price for a gallon of water from $2.50 to $10. I found an open restaurant lit with candles at the bar and ask them for tap water to fill my gallon plastic bottles; blessedly, they did. At this point many stores were giving food away; I obtained two packs of tofu and some goat’s milk. A bicycle man standing by the exit said to me, „That’s all?” and I nodded yes, saying, ”I hope it’s not for long!”


Back to creativity as a temporary relief from thoughts of death and destruction, I fixed a landline and talk to various neighbors and friends. Sometimes I established contact with poet/artist acquaintances the old-fashioned way, by shouting down to the street until they heard and came to my window, out of which I’d throw a key to the downstairs door.


Meanwhile, the local fire stations had generators, and some allowed people to charge their phones and other electronic gadgets. Help stations popped up in churches and synagogues, 36 hours into the storm, and still no juice, no heat.


I went out and decided to walk north passed the new Berlin Wall on 34th Street to see if the Morgan Library and its show on Michelangelo’s drawings was open; but that attempt failed at 23rd Street. There I was, so close to artistic civilization, when I suddenly was diverted by hunger and an open Chinese restaurant that served hot food by candlelight. After a delicious meal, I felt tired and turned back to return to SoPo.


My next sojourn outside the No Light Zone took place 49 hours into the disaster, when I found out my cell phone would likely work better above the 34th Street demarcation line. There I found long lines of people in front of the fast dwindling examples of public phones, trying to contact friends and family. The scene reminded me of The Matrix, where people were teleported to 42nd Street by dialing a code.


As darkness once again approached I found myself back in the SoPo ghetto. By 4 p.m. all was grey fading to black. I found a small restaurant, where by weak candlelight I attempted to make my way to the men’s room. I stumbled along groping for the walls and felt a handle, which I pushed open to find myself in a long dark tunnel, where followed a chaotic succession of sordid galleries, a cluster of small rooms, a series of cellars branding into and from other cellars, all with a subterranean draft smelling faintly like the alcohol from 1920s bootleggers.


Finally I came upon a wall with steps carved into it, which I scaled feeling clumsy and fatigued. As I rose I began to glimpse neon lights, and climbing out of a vent I was blinded by big electrified advertisement letters. I became angry – wasn’t this an abuse of precious power when almost a third of the Island of Lights was in darkness? People here were super busy shopping and merrily drinking as if nothing had happened. How come no one offered us a spare generator or some help with water or hot food like for the refugees of a hurricane in Sri Lanka? Every bloody building seemed to have industrial generators, except in SoPo. How many older residents were left with no water, no supervision, no help, no lights, no food deliveries, no way to leave their apartments, no oxygen…


My phone rang, and I felt instant relief. My wife was driving home from Riverdale with a car full of food and groceries, a tank full of gas, and cash – the ATMs in the East Village had stopped working in the storm. I could foresee an end to scrounging for free dry ice or ice bags, the two of us cooking by candlelight, drinking and listening to bad news over the radio…more than 100 people dead due to the storm.


But still we prayed for electricity to come back, as if electrical power was some ancient god or ultimate authority like in the movie Brazil. We didn’t know it, but in another 48 hours the deluge would come to an end, and the moment the lights came on, we instantly forgot the darkness and its impact, the flickering lights and scratchy radio. The juice was on, and it was quickly back online with our iPads, back to CNN, back on track to catch up with wired reality, with both the extension-cord and wireless communities, with my more thn 5000 facebook friends.


SoPo was quickly decommissioned and went out with the darkness.


autor   Valery Oisteanu










II. Evadare din SuIn (Sudul Întunecat)[1]


Mânia lui Sandy în Oraşul Lumânărilor

Gânduri despre captivitatea solitară din timpul potopului


Puţin după ora 20.30 în ziua de luni, 29 octombrie 2012 vorbeam la telefon cu unchiul Morris din Princeton, New Jersey; tocmai îmi spunea cum, din cauza cumplitului uragan Sandy, rămăsese fără curent, când am auzit explozia. Primul meu gând a fost că era vorba despre transformatorul[2] Con Ed(ison) de pe strada 14, nu departe de casa mea. O clipă mai târziu am rămas şi eu fără curent – televizorul, computerul de pe birou, luminile, toate s-au stins.


Mi-am luat repede rămas bun de la Mo, am închis telefonul şi m-am uitat pe hol, unde se aprinseseră luminile de siguranţă. Un vecin a venit şi mi-a spus că majoritatea luminilor de siguranţă de pe scară nu funcţionau: „E întuneric beznă pe aici”, a zis el. Am găsit o lanternă dar, cum bateriile erau vechi, abia dacă pâlpâia. M-am uitat pe fereastră dar totul era pustiu, cufundat în întuneric – şi nici ţipenie de om pe strada neluminată. În labirintul orb demn de un Gotham[3], stafii şi spirite rele puseseră stăpânire pe tot sudul Manhattanului.


Undeva, departe, Empire State Building părea un far, cu coroana sa luminată ca de obicei. Dar aici, în East Village, totul a rămas nemişcat timp de 96 de ore. Mă simţeam prizonier în acest Berlin de est din Manhattan, în SuIn, prescurtare de la Sudul Întunecat, la sud de strada 34. Pe când priveam spre stradă şi-au făcut apariţia primii oameni îngrijoraţi, câteva taxiuri şi biciclete pluteau în întuneric, în timp ce semafoarele inerte făceau din orice colţ de stradă o zonă a nimănui.


În depărtare am zărit o siluetă împodobită în culori vii, psihedelice, amintind de Omul în Flăcări din deşertul Nevada, iar eu nu eram sigur dacă era doar un biciclist grăbit sau unul care se pregătea pentru „nebunia artificiilor de Halloween.” CUUUM?

Dintr-o dată, SuIn se transformase în ultimul ghettou: fără lumină, fără curent, fără telefoane, fără Internet, fără autobuze, metrou, taxiuri.


Eram singur acasă; soţia mea plecase din Manhattan de sâmbătă, cu maşina, înainte ca acest Frankenstein al uraganelor să se dezlănţuie şi reuşise să ajungă la Riverdale, în Bronx, la căminul spital unde stă mama ei în vârstă de 94 de ani. Soacra mea rămăsese singură, căci cele care o ajutau de obicei nu reuşiseră să ajungă la ea, din cauza lipsei neprevăzute a unui mijloc de transport.


Nici o şansă să evadezi din New York; pasajele erau închise, la fel şi podurile. Eram rupt de lume şi singura şansă ar fi fost să-mi găsesc bicicleta în subsolul cufundat în întuneric, să gonesc prin furtună spre East River croindu-mi drumul printre trunchiurile arborilor ce cădeau peste tot, să mă strecor într-o barcă pneumatică sau într-un caiac şi să vâslesc înspre uraganul care furios ce ridica apele asemenea unui tsunami, pentru ca, în sfârşit, să ajung la mal, în Queens sau Brooklyn. Dar aproape sigur că nu ar fi mers şi, între timp, apele oceanului se ridicau de o parte şi de alta a Manhattanului.


Apele revărsate ale fluviului inundau Alphabet City, luând cu ele, pe valurile furioase, maşini parcate sau piane, la grămadă şi strivindu-le, apoi, ca pe nişte cutii de carton pe care le purtau de-a lungul străzii. La câteva străzi mai departe apa crescuse atât de mult încât unii aau zîrit chiar şi rechini, pe bulevardul D. Apa se insinua pe străzile din East Village şi inunda apartamentele de la subsol, pe rând, pe bulevardele D, C şi B. S-au raportat inundaţii de subsol pe bulevardul A şi chiar pe First Avenue. În total, East River avea să urce peste maluri cu 4,5 până la 5 metri.


În prima seară încă mai aveam gaz pentru gătit şi am reuşit să încălzesc apartamentul cu apă fiartă pe aragaz, exact cum făceam la Bucureşti, în România, în iernile cumplite pe care le-am trăit sub comunism. La sfatul unui prieten din Hawaii mi-am umplut şi cada cu câteva oale de apă filtrată.


Înarmat cu apă, pungi de mâncare pentru pisici şi o lanternă nu prea grozavă am urcat scara pe întuneric, să văd ce fac vecinii şi animalele lor de casă. Prima uşă la stânga, am bătut şi nu mi-a răspuns nimeni. Aveam cheile de la apartament şi am intrat să închid ferestrele. Alţi vecini, de la capătul holului, plecaseră înainte să pornească furtuna, aşa că am intrat şi acolo să le închid ferestrele.


Era a treia pană de curent din Loisaida[4] pe care o trăiam de când am ajuns aici, la începutul anilor 1970, dar de data asta era ceva total diferit. Era înspăimântător, iar moi, cei care trăiam aici, nu puteam face altceva decât să aşteptăm ca furtuna să părăsească oraşu. Poate că venise sfârşitul lumii, aşa cum au prezis mayaşii, deşi data anunţată de ei era 21 decembrie, o zi în care toate planetele aveau să fie perfect aliniate.


Noaptea s-a dovedit a fi un coşmar. Am meşterit un vechi tranzistor cu baterii de la pedala chitarei şi am adormit ascultând teribilele ştiri despre străzi pline de apă şi staţii de metrou inundate. Întunericul îmi trezea gânduri existenţiale şi mi s-a părut că lirismul născut din profunda disperare era o formă de purificare, de supravieţuire şi salvare.


În dimineaţa următoare, cerul era acoperit de nori negri, gata în orice clipă să arunce şi mai multă apă peste oraş. Ici-colo, mici găşti de maniaci electronici umblau după ceva prize, cabluri, generatoare sau orice loc în care ar fi putut să-şi încarce telefoanele inteligente, iPad-urile, laptopurile…


Cineva povestea că văzuse nişte femei în vârstă, care cărau carafe cu apă luate dintr-un bar de pe Bowery, pentru toalete. Restaurantul coreean de pe partea de est a străzii 10 oferea, gratuit, fidea şi porţii de supă miso. O băcănie indiană a deschis la lumina lumânărilor, peste tot se zăreau afişe care anunţau că „Acceptăm doar bani gheaţă” iar şirul lung de oameni vorbăreţi trecea dincolo de colţul străzii. Eu purtam pe cap o şapcă pe care scria „Zoo-York”, numele unei colecţii de modă deja dispărute.


O băcănie coreeană a urcat brusc preţul unui galon de apă, de la 2, 5 dolari la 10. Am găsit un restaurant deschis, cu lumânări aprinse la bar şi i-am rugat să-mi umple sticlele de plastic cu apă; slavă Domnului, mi le-au umplut. În acel timp, multe magazine ofereau mâncare; am obţinut două pachete de tofu şi nişte lapte de capră. Un biciclist, aflat la ieşirea din magazin, m-a întrebat: „Doar atât?” şi am dat din cap în semn de încuviinţare, spunându-i „Sper să nu dureze mult!”


Revenit la creativitate, ca formă temporară de eliberare din chinul gândurilor despre moarte şi distrugere, am pus în funcţiune un telefon cu fir şi am vorbit cu diverşi vecini şi prieteni. De câteva ori m-am adresat câte unui cunoscut, poet sau artist, în modul clasic, demodat, strigând spre stradă până mă auzeau şi veneau la fereastra mea, pe care apoi le aruncam cheia de la uşa de jos.


În vremea asta, pompierii aveau generatoare şi unii dintre ei le permiteau oamenilor să-şi încarce telefoanele şi alte obiecte electronice. Surse electrice de urgenţă au apărut prin biserici şi sinagogi la 36 de ore după declanşarea furtunii şi încă nu se întrevedea nicio şansă de îmbunătăţire a situaţiei.


Am ieşit şi m-am decis să o iau spre nord, trecând pe lângă noul Zid al Berlinului de pe strada 34; voiam să văd dacă Biblioteca Morgan şi noua expoziţie cu desenele lui Michelangelo erau deschise; dar încercarea mea a eşuat în dreptul străzii 23. Mă aflam atât de aproape de civilizaţia artistică dar, dintr-o dată, foamea şi un restaurant chinezesc ce servea mâncare la lumina lumânărilor m-au oprit din drum. După o masă delicioasă m-am simţit obosit şi am pornit pe drumul înapoi spre SuIn.


Următoarea escapadă pe afară, în Zona Fără Lumină a avut loc după 49 de ore de la începutul dezastrului, când am descoperit că telefonul meu mobil avea toate şansele să funcţioneze mai bine dincolo de linia de demarcaţie a străzii 34. Acolo am găsit o mulţime de oameni stând la rând în faţa câtorva telefoane publice, repede epuizate, încercând să ia legătura cu prieteni sau rude. Scena asta mi-a amintit de Matrix, unde oamenii erau teleportaţi spre strada 42 printr-o simplă formare a unui număr de telefon.


Se lăsa seara, iar eu m-am trezit din nou în ghettoul din SuIn. Pe la ora 16.00 totul era gri, aproape negru. Am găsit un restaurant şi, ghidat de lumânările care abia pâlpâiau, m-am îndreptat spre toaletă. M-am împiedicat, m-am ţinut de pereţi şi, pe pipăite, am găsit mânerul uşii; când am deschis-o m-am trezit în faţa unui tunel lung şi întunecos, cu o mulţime de galerii sordide, aşezate haotic, o mulţime de camere micuţe , o serie de celule care se deschideau spre alte celule, toate cu mirosul acela caracteristic de subteran, ce aducea vag cu alcoolul traficanţilor din anii 1920.


În fine am reuşit să ajung în dreptul unui perete în care erau săpate nişte trepte; am urcat, nesigur şi obosit. Cu cât urcam mai sus puteam zări lumini de neon şi, când am ieşit, o firmă luminoasă m-a orbit cu literele ei mari, copleşitoare. M-am înfuriat – oare nu cumva era vorba de un abuz din electricitatea atât de preţioasă, în timp ce aproape o treime din Insula Luminilor era cufundată în întuneric? Pe acolo, oamenii erau ocupaţi cu cumpărăturile sau stăteau, veseli, la un pahar, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Cum era posibil ca nimeni să nu ne dea un generator, sau să ne vină în ajutor, într-un fel sau altul, cu mâncare sau apă, aşa cum se întâmplase în cazul refugiaţilor din cauza uraganului din Sri Lanka? La naiba, fiecare clădire părea să aibă generatoare industriale – doar în SuIn nu. Oare câţi bătrâni ce locuiau acolo nu mai aveau nici apă, nici supraveghere, nici ajutor, nici lumini, nu mai era nimeni care să le aducă mâncare şi nu puteau să-şi părăsească apartamentele, nu aveau oxigen…


În acel moment a sunat telefonul şi, dintr-o dată, m-am liniştit. Soţia mea plecase din Riverdale şi se îndrepta spre casă, cu maşina plină de mâncare şi provizii, cu rezervorul plin şi cu bani – ATM-urile din East Village nu mai funcţionau din cauza furtunii. Deja întrezăream un sfârşit al cerşitului după gheaţă carbonică sau pungi de gheaţă, cu noi doi gătind împreună, la lumina lumânărilor, cu un pahar de băutură în faţă şi ascultând veştile proaste la radio… peste 100 de oameni morţi din cauza furtunii.


Chiar şi aşa, ne rugam să revină lumina, ca şi cum energia electrică ar fi fost vreun zeu străvechi sau o autoritate absolută, ca în filmul Brazil. Nu aveam de unde să ştim, dar peste alte 48 de ore potopul avea să se sfârşească şi, în clipa în care luminile s-au aprins din nou, am uitat imediat de întuneric şi de impactul acestuia, de luminile ce pâlpâiau şi de radioul ce se auzea intermitent. Aveam din nou curent şi ne-am reîntors online cu iPad-urile noastre, am revenit la CNN, am reluat legătura cu realitatea virtuală, cu comunitatea legată prin fire şi cu cea fără fir deopotrivă, cu cei peste 5000 de prieteni de pe Facebook.


SuIn, retrogradat degrabă, se pierdea în noapte.





carmen ardeleanTraducerea: Carmen Ardelean  






[1] În original SoPo (acronym de la South of Power), termenul  creat de designerul  newyorkez Jake Levine desemnează zona de sud a oraşului New York, lipsită de electricitate ca urmare a ravagiilor uraganului Sandy – situaţie care a creat o „graniţă” nedorită între nordul luminat al oraşului şi zona din sud, cufundată în întuneric (

[2] În limba română, în jargonul ingineresc, traducerea termenului substation este “post trafo” – o adaptare a numelui producătorului belgian de transformatoare Pauwells Traffo (

[3] Oraşul imaginar al lui Batman, în desenele animate (

[4] “Loisaida” este o transcriere grafică a modului în care locuitorii de origine hispanică pronunţă numele zonei Lower East Side din Manhattan. Termenul a fost consacrat mai ales în mediile artistice, după ce, în 1974, poetul  Bittman « Bimbo » Rivas a scris un poem cu acelaşi titlu.

Tagged with:

Comentarii închise la II Escape from SoPo (South of Power), autor Valery Oisteanu

%d blogeri au apreciat asta: